Intrarea Domnului în Ierusalim -Gând de Duminică de Elena Solunca Moise. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Intrăm în Săptămâna Mare cu gândul la toţi ai noştri ridicaţi întru Hristos Mântuitorul nostru în ultimii 1984 de ani - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Intrarea Domnului în Ierusalim -Gând de Duminică de Elena Solunca Moise. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Intrăm în Săptămâna Mare cu gândul la toţi ai noştri ridicaţi întru Hristos Mântuitorul nostru în ultimii 1984 de ani

Sâmbătă, Hristos l-a înviat pe Lazăr, fratele Martei şi Mariei, mort de patru zile,  după ce , înainte,  readusese la viaţă pe fiica lui Iair şi fiul văduvei din Nain. Fiica lui Iair era o copilă ca de doisprezece  şi a murit în timp ce tatăl ei îl ruga pe Hristos să vină să-o vadă şi s-o vindece. Dacă femeii care avea o scurgere de sânge şi atingându-se fără a fi văzută, Hristos i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică,  credinţa ta te-a vindecat”, tatălui disperat îi spune: „Nu te teme, crede numai”. A doua înviere a fost aceea a fiului văduvei din Nain, petrecută la intrarea în Ierusalim unde Domnul Vieţii a întâlnit moartea în chipul ei oripilant  – unicul copil al mamei lui care era văduvă. Atunci, Hristos, impresionat de durerea mamei, a mângâiat-o zicând: „Nu plânge”. Apoi,  pe tânăr l-a luat de mână şi i-a spus: „Tinere, scoală-te”. El s-a ridicat şi Hristos i l-a dat celei care îi dăduse viaţă. De această dată, de la moartea lui Lazăr trecuse timp şi foarte probabil, ţinând seama de condiţiile climatice ale locului, trupul  intrase în descompunere.  La aflarea veştii,   Iisus a „lăcrimat” semn, cum avea să se spună, al iubirii Sale pentru cel al cărui nume înseamnă „Dumnezeu ajută”. Fiul lui Dumnezeu, devenit Fiu al Omului, varsă lacrimi pentru  moartea unui om, a unui prieten şi pe care îl înviază. Dumnezeu este îndurerat de pierderea omului pe care l-a făcut ca stăpân al timpului.  La câteva zile, El, Domnul Vieţii, va primi să verse nu lacrimi, ci propriul sângele pentru învierea tuturor  celor care vor crede în Fiul lui Dumnezeu Celui Viu.

„Eu sunt Învierea şi Viaţa”

La intrarea în Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, i-au ieşit înainte Marta şi Maria care, îndurerate I-au spus că, dacă ar fi fost acolo, Lazăr nu ar fi murit. A rostit  atunci Hristos tot veacul ce vine: „Eu sunt Învierea şi Viaţa”, cuvinte ce s-au dovedit deplin adevărate. Suspinând „întru Sine”, Hristos a întrebat unde este pus şi convoiul a plecat spre o peşteră a cărei intrare era acoperită cu o piatră. Era piatra morţii ca sfârşit implacabil al omului, făcându-l să se asemene cu deşertăciunea de care se plângea David.  Până aici, am spune că gânditorul existenţialist Heidegger are dreptate când defineşte omul ca „Sein zum Tode”, Fiinţă spre moarte.  Hristos a  continuat zicând: „Ridicaţi piatra!”  În dimineaţa Învierii Domnului, când femeile mironosiţe, înfruntând teama, au venit la mormântul unde fusese pus Hristos să facă cele cuvenite se întrebau îngrijorate cine le va da piatra deoparte. Spre uimirea lor, piatra era răsturnată iar mormântul gol, cum a şi rămas ca mărturie a biruinţei asupra morţii. Acum însă, trecând patru zile de la moartea fratelui său,  Marta, grijulie ca de obicei, a ezitat spunând că, date fiind cele patru zile trecute,  trupul prinsese a mirosi. Cifra patru simbolizează întreg  universul în componenţa sa materială, deci şi viaţa în înţeles biologic.  Auzim şi acum cuvintele rostite de Hristos pentru toţi oamenii până la asfinţitul veacurilor.  „Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu”. O spusese într-adevăr sub o formă care să îmbrăţişeze toată vremelnicia: „Pe toate câte le cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit, şi le veţi avea.” El Însuşi, şi-a ridicat ochii la cer şi a înălţat rugă de mulţumire: „Părinte, mulţumescu-ţi că M-ai ascultat. Eu ştiam că Tu totdeauna mă asculţi, dar de dragul mulţimii am zis ca să creadă că M-ai trimis”. Acestea fiind zise spre bună aşezare în inimile iubitoare de Dumnezeu, a strigat cu glas puternic care  a sfărmat zăgazurile morţii: „Lazăre, vino afară!” Şi Lazăr a ieşit; a ieşit aşa  cum era înfăşurat în pânza îmbălsămată după ritualul obişnuit.  A mai spus: „dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă” ca şi cum legăturile morţii sunt făcute de mâna omului spre a fi dezlegate la cuvântul lui Dumnezeu.

Lazăr era un om drept, adică respecta Legea Veche, şi de aceea era închis ca într-o peşteră la intrarea  cărei intrare era o piatră, ca una hotar ce despărţea pentru totdeauna viaţa de moarte.  Îi lipsea, cum spun Sfinţii Părinţi, iubirea care să-l deschidă spre lumina în care se întrevede veşnicia vieţii, căci, scrie Sf. Ap. Pavel „fără iubire nimic nu sunt”. Dar „Dumnezeu este iubire”. Şi azi se mai vorbeşte de „efectul Lazăr” ca vindecare miraculoasă, surprinzătoare a unui bolnav căruia medicii nu-i vedeau decât sfârşitul vieţii. Dar, „ce la om e cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă”. Înviat, Dreptul Lazăr, a ieşit afară şi l-a văzut pe Hristos, care ne-a dat porunca cea nouă a Iubirii cu care El ne-a iubit mai întâi şi o face mereu dăruind clipei ritmul veşniciei. Şi încă ceva: minunea fusese făcută, asemenea celorlalte şi ca un corolar al lor,  în zi de sâmbătă, zi consacrată odihnei. Dar ce odihnă poate avea un om bolnav care nu vede înainte decât moartea? Oare nu a spus Hristos, Începătorul noului ev că „nu omul este pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om”, nu omul este pentru timp, ci timpul pentru om? Timpul, după înţelesul dat de Părintele Stăniloae, este un răgaz între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. Nu credem un om  şi-ar putea dori ceva mai mult pentru sufletul său decât  ca, ieşind din întunericul morţii, să-l vadă, ca odinioară dreptul Lazăr, pe Hristos care l-a chemat la El. Mai mult, să aibă picioarele dezlegate ca să-L poată urma pe Cel ce este Înviere şi Viaţă. Învierea lui Lazăr este relatată de toţi cei patru Evanghelişti, dată fiind semnificaţia ei ce ţine de esenţa mântuirii omului. La o săptămână după învierea lui Lazăr,  Hristos Răstignit coboară în iad să elibereze sufletele celor morţi. În amintirea sâmbetei lui Lazăr, creştinii fac pomenirea celor adormiţi ca o împreună pregătire a marii sărbători a Învierii Domnului şi în aşteptarea celei de a doua veniri întru slava Sa cea dumnezeiască.

„Bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului”

A doua zi, duminică, Iisus a intrat în Ierusalim, cetatea sfântă, însoţit de mulţime numeroasă, dornică să-L  vadă şi, cu osebire,  pe Lazăr cel pe care Hristos, Cuvântul prin care toate s-au făcut, l-a înviat prin chemându-l la sine. Să reţinem, Hristos cheamă pe nume pentru că omul este făcut de Dumnezeu şi dăruit cu Duh din Duhul Său. Odinioară, Ilie înviase pe fiul văduvei din Sarepta, dar o făcuse îndată ce acesta murise şi prin rugăciuni stăruitoare. Hristos l-a înviat pe Lazăr prin cuvântul său dătător de viaţă. Era mare sărbătoare prefigurată în Vechiul Testament de proorocul Zaharia când spunea: „Bucură-te fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului căci, iată, împăratul tău vine drept, biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei.”

A intrat „biruitor şi smerit”,  asociere pentru mulţi surprinzătoare.  Biruitor asupra morţii şi smerit cum numai Iubirea poate fi  ca  o necesitate de a se legitima pe sine în deplinătatea puterii sale. Dante în „Divina Comedie” recunoştea că „iubirea mişcă sorii şi stelele”.    Mai proorocise Zaharia că El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim şi arcul de război va fi frânt. Acum, era întâmpinat cu ramuri de finic şi înainte-i  erau aşternute haine despre care  se spune că erau ale apostolilor  şi-l  mărturiseau ca Domn al vieţii.  Primirea în Ierusalim cu ramuri de salcie este  pomenită  mai târziu de Sf. Epifanie care  menţionează  acest ritual din veacul  al IV-lea. Salcia este cu mult mai cuprinzătoare în semnificaţii, roind în principal în jurul unui paradox:  este singurul pom a cărui sămânţă îşi ucide rodul. Salcia nu se înmulţeşte prin sămânţă, ci prin plantarea unei ramuri, cât de mici, direct în pământ. La început,  era considerată ca stând  de strajă la  porţile morţii, însă după Hristos ea este vestitoare a Învierii. Cu salcia  se cuvenea a fi întâmpinat Domnul Vieţii care s-a dat pe Sine morţii ca acela care va crede în El viaţă veşnică să aibă. Viaţa se perpetuează, prin Învierea lui Hristos şi, prin ea, a noastră, în veşnicie. Decurge de aici răspunderea fiecăruia dintre noi pentru tot ce facem, cum facem şi pentru tot ce nu facem, de ce nu am făcut-o. Învierea lui Hristos dă sens vieţii ce trece spre veşnicie prin judecata ce urmează timpului trecut în ritmul prezentului ca punte între trecut şi viitor.

Apropiindu-se de Ierusalim, Hristos a trimis pe ucenici să intre în cetate, zicându-le că acolo vor afla „un mânz legat pe care nu a stat nici un om”. De  se va întâmpla ca cineva să-i întrebe de ce o face, ei să răspundă: „Domnul are trebuinţă de el. Şi îndată îl va trimite aici.” Întrevedem în aceste cuvinte pe cei care îl aşteptau pe Mesia despre care se vorbea mereu mai mult şi cunoşteau semnele care-l vor vesti – anume că El va dezlega Vechiul Testament şi-l va desăvârşi cu noul legământ – Legământul Iubirii prisositoare de viaţă. Făcând cum li s-a spus, ucenicii s-au dus şi cele petrecute au confirmat cuvintele Dătătorului de viaţă.

Domnul Vieţii intra în cetatea sfântă pe mânzul asinei pe care nimeni nu şezuse şi încredinţează Sfinţii Părinţi ca asta s-a făcut pentru a reda statutul de stăpân suprem  al creaţiei pe care îl pierduse cândva  prin neascultare. Măgarul era semn al animalului de povară, neprietenos, chiar încăpăţinat, atât de încăpăţinat încât, diavolul care poate schimba orice animal, pe el nu reuşeşte nicicum.  El are pe spate o cruce pentru că a purtat Cel ce s-a răstignit pe Cruce”.   Era începutul unei lucrări restauratoare ce avea să culmineze  cu Răstignirea şi acele cuvinte cutremurătoare: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. El, Împăratul tuturor, nu venise înconjurat de o suită  de funcţionari şi o armată de slujitori, cu „surle şi trâmbiţe”  şi întreg fastul consacrat  mai marii zilelor trecătoare de ieri şi de astăzi. Fastul acesta prea adesea este doar acoperământul deşertăciunii lor şi zădărniciei „regiei” bine orchestrate a slugilor. Hristos era şi El înconjurat, dar de îngerii cei nevăzuţi din ceruri iar aici, pe pământ, de apostolii care au răspuns chemării Lui. Mânzul semnifică Noul Testament – în timp ce asina este Vechiul Testament – pe   care nimeni nu a şezut vreodată, pentru că nimeni nu este înaintea Cuvântului dintru început, prin care toate s-au făcut.  Toţi priveau minunându-se  cum mânzul neîmblânzit îşi purta  cu supusă blândeţe povara cea dumnezeiască. Este minunea pe care o povestesc colindele noastre străvechi care ne apropie de străbuni ca împreună să trecem această săptămână a patimilor: Azi cu toţi să prăznuim/ Pre Dumnezeu să-L mărim/ Hristos vine-ncetinel/ Spre patimă ca un miel/ O, minune! O, minune!” I se cânta „Osana”, adică laudă şi slavă şi mărire aduse lui Dumnezeu, Cel care toate cu desăvârşire le-a făcut iar acum li se dădea încă un prilej, fără precedent, să vadă minunea Domnului. Spusese doar: „Cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis”, prea bine ştiind că pe Dumnezeu nimeni nu-L poate vedea şi să rămână viu.

Cu ochii inimii îl vedem pe Hristos întristat pentru că El ştia prea bine tot ce avea să urmeze. O spusese ucenicilor, îndeosebi lui Petru, vedea că mulţi cei din care strigau acum Osana aveau să  strige furioşi: Răstigneşte-L, Răstigneşte-L. Vedea şi mai departe de Răstignire, Înviere şi  Înălţare, vedea cum şi Legământul cel Nou urma să fie încălcat ca şi cel făcut, odinioară, cu Moise. Mai vedea cum doar o turmă mică îl va recunoaşte şi urma  cu adevărat ca Păstor şi tocmai de aceea o şi încurajase: Nu te teme turmă mică.

Hainele apostolilor puse pe asin reprezintă învăţătura propovăduită de Iisus, nouă cu desăvârşire nu prin răsturnare generatoare de rău, ci prin plinirea celei vechi. Pe toţi i-a adus cu Sine în Ierusalim, cel de „jos”, care acum s-a deschis  spre Ierusalimul cel de sus. I-a adus în Biserica Sa care nu era făcută de vreo mână omenească, despre care avea să spună: Dărâmaţi acest templu şi eu îl voi reface în trei zile. Mulţi au crezut atunci că huleşte dar acum era mereu mai aproape timpul plinirii. Fiul venea, iată, în numele Tatălui făcând voia Lui, aşa cum va mărturisi în Rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi pentru cei ce vor urma lor:”Nu mă rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume aşa cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i întru adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul.” Cuvintele erau rostite „în lume” cu păcatele ei, arătând cum trebuie să fie creştinul, toţi cei care mărturisesc: „Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi îmbrăcat”. Este haina smereniei prisositoare în iubire, care scoate în evidenţă şi mai bine chipul Celui după care am fost făcuţi spre a lucra cu osârdie asemănarea cu El, veştmânt al smereniei mult iubitoare şi îndelung răbdătoare. Asinul pe care a stat Hristos a fost asimilat  şi firea noastră biologică, a vieţii de aici, supusă nevoilor şi, adesea, poftelor care sunt  pervertiri ale acestor nevoi a căror  împlinire menţine viaţa. Ori, această fire poate fi depăşită de om ca fiinţă spirituală, înzestrată cu puterea de a le transcende, graţie spiritului: „căci trupul este neputincios, dar duhul este osârduitor.” De aceea, Hristos dezleagă asinul de ieslea de care era legat ca să se supună  voii Lui: „Cel ce are poruncile Mele  şi le păzeşte, şi cel ce mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubeşte cineva, acela va păzi cuvântul Meu şi Eu îl voi iubi pe el şi la el vom veni şi locaş la el vom face.”

„Dumnezeu este Domnul”

Dumnezeu Ziditorul şi Proniatorul este Domn, deasupra însuşirilor fireşti ale omului,  care s-a supus Lui, care şi-a însuşit învăţătura Lui cea a-tot-sfântă. Aşa intră „Împăratul tuturor” în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, prin excelenţă o cetatea păcii;  Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, nu omul. Asta înseamnă a ne lepăda de „grija cea lumească”, care ne fură pentru a ne risipi în acel derizoriu descoperit şi atât de teoretizat astăzi. E derizoriu rezultat al ignorării nesăbuite a cuvintelor lui David:” Cunoaşteţi că Domnul, El este Dumnezeul nostru; El ne-a făcut pe noi şi nu noi.” De reţinut că, după lepădarea de grijă, la Sfânta Liturghie, rostim  Crezul semn al recunoaşterii identităţii noastre fiinţiale.  Parafrazându-l pe Descartes, am putea spune „Cred, deci exist”, credinţa fiindu-ne necesară în toate, chiar şi în cercetarea ştiinţifică, după cum spune Karl Popper, cel care a elaborat proiectul societăţii deschise. Problema cea mare este în ce credem. Şi închinătorii la Baal credeau, dar rugăciunile lor au fost zadarnice fiindcă se adresau unui idol. Spunea David aceşti Dumnezei sunt „idoli, lucruri făcute de mâini omeneşti”.   Căutând în adânc tâlc ascuns Sf. Ignatie Brianciancov lămureşte că „Luând de la Domnul toate gândurile, toate simţămintele, toată lucrarea ta, poţi şi eşti îndatorat să spui numele Domnului fraţilor tăi”.  Şi aşa îl putem propovădui pe Hristos, Cel „blând şi smerit cu inima” şi care îi va îndrepta la judecată pe cei blânzi şi pe ei îi va învăţa căile Sale. Altfel, ar fi ca şi cum am lua numele Domnului în deşert, sau cum scria  Sf. Ap. Pavel, adică  îl lăudăm cu gura şi ne lepădăm cu fapta. Să ţinem în inimă ca un memento că: „Nu cel ce spune Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.”.

Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă”

Duh este Domnul şi trebuie să ne închinăm în Duh şi adevăr învaţă Hristos la întâlnirea cu femeia samarineană.  El este pretutindeni acolo unde omul îl caută întru adevăr şi i se roagă cu credinţă. Aşa a făcut-o sutaşul sau femeia cananeancă şi întrezărindu-i nemărginirea, tată copilului lunatic zicând: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”. Domnul caută şi-şi i face sălaş în sufletele neprihănite, care i s-au supus şi „I-au adus Lui ca ardere de tot însuşirile lor fireşti”. Pildă desăvârşită o avem neîncetat pe Maica Domnului, care nu doar că a spus „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”, dar, după ce Hristos ne-a dăruit-o ca Maică a tuturor, ea ne învaţă: „Faceţi tot ce vă spune El”. Că Hristos este Fiul Său, a spus „Făcătorul Cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute” când a fost botezat de Sf. Ioan Înaintemergătorul. A mai spus-o, când, pe muntele Tabor, Hristos s-a arătat în toată slava Sa dumnezeiască: „Aceste este Fiul Meu cel iubit. Pe El să-L ascultaţi!” Acum, îl vedem intrând în Ierusalim și în istorie  cu totul diferit de oricare împărat de până atunci și decât mulți, foarte mulți din conducătorii de astăzi care-și măsoară astfel efemera trecere prin deşertăciune. El intră aşa cum a recomandat prietenilor: Cel ce vrea să fie mai mare între ei să fie slujitor al tuturor. Sf. Grigorie de Palama consemnează: „Hristos este Împăratul Noului Israel al harului lui Dumnezeu. Însă împărăţia Lui nu are legătură cu gândirea şi slava lumească, importanţa Ierusalimului este, şi în istorie, în chip diferit faţă de ceilalţi împăraţi şi stăpânitori. El nu este un tiran înconjurat de acoliţi şi aghiotanţi şi nici nu ducea după sine o mulţime de ostaşi care trăiau în belşug, cereau biruri sau îi puneau pe oameni la munci înjositoare şi vătămătoare. Steagul lui Hristos era smerenia, sărăcia şi simplitatea.” Să recunoaştem că avea dreptate cu asupra de măsură când spunea că „împărăţia Sa nu este de pe această lume.” Oare ce-ar zice astăzi când ar vedea noile rânduieli pe care oamenii le promovează în numele Lui, Cel care  este şi fi-va Lumina lumii? Oare nu ne amăgim spunând prea adesea lumină întunericului din noi?

Astăzi când înălţăm imn de slavă şi recunoştinţă, „Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” să ne aşternem sufletele curăţate prin pocăinţă, îmbrăcare în smerenie şi împodobite cu fapte bune făcute în numele lui Dumnezeu ca din toate să se înfiripeze cântul dătător de speranţă că, numai primind suferinţa, ne vom putea bucura cu bucurie sfântă de biruinţa pe care ne-a dăruit-o Hristos. O recomandă mai toţi Sfinţii Părinţi şi o practică aceia care înţeleg că nu poate fi viaţă adevărată fără lepădarea de sine chiar dacă aceasta aduce suferinţă. La noi a scris despre aceasta Mircea Vulcănescu şi a arătat-o cu propria-i viaţă, cu anii de temniţă de la Aiud şi cuvintele de pe urmă: „Să nu ne răzbunaţi”. Bucurându-ne de această sărbătoare a florilor să ne asumăm întreaga răspundere pentru a face tot ce se cuvine ca ele să rodească bogat în faptele cele bune prin care să ne arătăm vrednici de a ne numi creştin, prin echivalenţa dintre a fi şi a te numi creştin.

Slava cea adevărată urmează suferinţei provocată dispreţul şi ura acerbă a celor care , crezându-se  Dumnezei, vor să-şi impună voia lor egolatră. Aşa erau atunci fariseii, a căror urmaşi sunt printre noi şi tot cu chipuri viclene supunându-şi gândirea intereselor de moment şi determinând (chiar obligând uneori) s-o facă şi cei care le sunt supuşi. Ura lor acerbă e o mărturisire a faptului că ştiau că tot ce fac este viclenie, minciună adică, şi că, în fapt, se doreau ca ei să fie trataţi ca fii ai lui Dumnezeu şi să fie ascultaţi ca stăpâni absoluţi. Doar numai faţă de ei, Hristos Cel atât de blând s-a mâniat când a văzut cum templul, Casa Domnului, fusese batjocorit: „Oare nu este scris Casa Mea casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile. Voi însă aţi făcut-o peşteră de tâlhari” Sunt cuvinte-legământ la care ar trebui să veghem fără odihnă, ca nu cumva vrăjmaşul să ne înşele, cum au făcut-o cu mai marii vremii şi prin ei pe mulţi dintre cei care îi urmau. E marea responsabilitate  a celor care îl urmează şi cum o fac. Una este să-L urmezi pe Hristos, după ce lepădându-te de sine ţi-ai luat crucea ca îndreptătoare a vieţii şi alta să urmezi fariseilor, de la care primeşti, cel mult, firimiturile unui ospăţ al nelegiuirii. Este una să-L urmezi cu sinceritate pe Hristos şi ascultând-L să lucrezi cuvintele-I  dătătoare de viaţă şi alta să le rosteşti  pur şi simplu şi să le dai drumul ca pe nişte butoaie goale umplând aerul cu hodorogeala lor. Luciditatea şi nu seducţia să ne fie sfătuitor, credinţa cea adevărată şi nu cea învăluită meşteşugit în spoiala deşertăciunii şi, peste acestea „iubirea”, din Iubirea cu care El ne-a iubit mai întâi şi o face neîncetat.  Atunci vom trăi bucuria de a striga cu cei care „mergeau înainte şi cei din urmă”: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului.” E adevărat, bucuria este vremelnică dar tocmai aceasta o deschide spre veşnicie prin jertfa pe cruce a Fiului lui Dumnezeu care ne îndeamnă a-I urma.

Mărturisim: „Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru. Tu eşti Dumnezeu Carele faci minuni?”. El a preschimbat suferinţa în vindecare, lacrima în bucurie şi din căderea în moarte a strămoşilor neascultători a făcut bucurie prin Învierea Sa cea de a treia zi. A făcut-o cu preţul  propriei suferinţe şi cu moartea Sa pe Cruce şi de aceea ei ne închinăm pentru a slăvii Învierea cea de a treia zi. Uniţi într-u singur glas înălţăm imn:„Osana dintru-înălţime/Că Hristos nouă ne vine/ Intră în Ierusalim/ Pe noi să ne izbăvim/ Astăzi a-nflorit. Începem o săptămână de rugăciune fierbinte şi post în care să ne curăţim prin lacrimi de pocăinţă  de relele pe care le-am făcut şi datorită cărora, cum spunea Pascal: Hristos stă răstignit până la sfârşitul veacurilor.  E o pregustare, cum se spunea odinioară, pentru a ne împărtăşi deplin atunci când, în miez de noapte, vom fi chemaţi să luăm lumină. Lumina Învierii Domnului, zălogul învierii noastre, căci dacă, încredinţează Apostolul neamurilor, dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa, cum zadarnică este şi propovăduirea apostolilor.  Până atunci, mai avem o săptămână în care, prin post şi rugăciune îmbietor înmiresmată de faptele bune, să urmăm lui Hristos ca să auzim ca odinioară femeile mironosiţe: „Nu vă înspăimântaţi!…Cel răstignit a înviat.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Cele trei icoane, cu Intrarea Domnului în Ierusalim, Învierea lui Lazăr şi Răstignirea Domnului, sunt de la Mănăstirea Dionisiou – Sfantul Munte Athos – Circa 1547

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.