Candela recunoştinţei noastre pentru mărturisitorii arestaţi la 14 Mai 1948. Rugăciunea în Duh şi în Adevăr. Gând de Duminică - a femeii samarinene - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Candela recunoştinţei noastre pentru mărturisitorii arestaţi la 14 Mai 1948. Rugăciunea în Duh şi în Adevăr. Gând de Duminică – a femeii samarinene – de Elena Solunca Moise

Foto: Ziarul Lumina

Elena Solunca Moise

Ioan Înaintemergătorul mărturisea despre venirea lui Hristos cum că  El  „trebuie să crească, iar eu să mă micşorez…Tatăl iubeşte pe Fiu şi pe toate le-a dat în mâna Lui…Cel  ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va avea Viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” Întâlnirea cu femeia samarineană este relatată de Sf. Evanghelist Ioan  după ce spune că Mântuitorul era urât de farisei pentru că boteza (în fapt o făceau ucenicii Lui). De altfel, fariseii erau într-o perpetuă vânătoare, doar-doar să reuşească să prindă „în cuvânt” sau cu o abatere de la Lege pe Hristos. Auzind, Hristos, ca Fiu al Omului, a pornit din Galileea neamurilor spre Iudeea şi, cum era cuprins de oboseală, a poposit într-o cetate a Samariei, numită Sihar. Era locul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său, spunându-i pe patul de moarte:  „Iată, eu mor, dar Dumnezeu va fi cu voi şi vă va întoarce în ţara  părinţilor voştri.” După întâlnirea lui Hristos femeia samarineană, fântâna a primit un al doilea nume: Bir es-Samarieh.  Să fi fost pe la ceasul al şaselea şi cum  era singur, ucenicii fiind plecaţi după merinde,s-a Hristos a aşezat lângă fântână. Cu multiple sale semnificaţii, fântâna  le  şi cuprinde într-un tot unitar pentru  ceea ce este viaţă, tinereţe fără bătrâneţe, nemurire printr-o neîncetată întinerire, purificare. În ea se regăsesc tâlcurile îndemnului pe care Blaga ni-l adresează ca unui frate: „Sapă frate, sapă, sapă/ până dai de stele-n apă…Să se curme-n piept cuvântul,/ când se-arată că pământul/ stele şi-năuntru are/ nu numai deasupra-n zare…Zodii sunt şi jos sub ţară/ Fă-le numai să răsară.”

Tocmai atunci, la fântână a venit o femeie să scoată apă, un fapt oarecare  pe care Hristos l-a scos din aria obişnuitului pentru a-l îmbogăţi cu o învăţătură ce se arată asemenea apei vii, regeneratoare a vieţii întru „duh şi adevăr”.  Ca   Fiu al Omului, Hristos s-a adresat femeii care venise să ia apă şi ca Fiu al lui Dumnezeu a văzut în ea credinţa sinceră în „Cel ce a făcut cerul şi pământul cu toată podoaba lor”. I-a spus simplu: „Dă-mi să beau.” Cum pe atunci îmbrăcămintea era semnul distinctiv al apartenenţei etnice, femeia l-a recunoscut pe dată ca fiind iudeu şi nu mică i-a fost mirarea văzând  un bărbat iudeu cere apă unei femei din Samaria cu care, după Lege, nici nu s-ar fi cuvenit să vorbească. Era, am spune, de două ori „nevrednică” – mai întâi, era femeie şi ca şi, cum nu era de ajuns, mai  era şi din ţinutul Samariei ai cărei locuitori erau asemănaţi de iudei cu păgânii. Hristos, Domnul Vieţii, nu ţine  seama însă de asemenea diferenţe pe care Iubirea le respectă pentru a le recupera pe căi tainice în unitatea armoniei. Dorind a se descoperi pe Sine, Hristos îi spune cuvinte ce sună ca o provocare şi chiar aşa sunt pentru că tot ce urmează poate fi asimilat unei cateheze al cărui nucleu tare este rugăciunea. În rugăciune facem voia lui Dumnezeu şi ne arătăm „vrednici de mila lui”, aşa cum odinioară a arătat-o Sf. Proroc Ilie, căruia i s-a şi făcut cunoscut în adierea blândă care i-a alinat neliniştea.

Hristos – darul lui Dumnezeu

Spre nedumerirea şi mai mare a femeii, Hristos i-a răspuns:”Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care îţi zice «Dă-mi să beau apă», tu ai fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apă vie”. Cu adevărat, Hristos este, „darul lui Dumnezeu” făcut omului spre a-i schimba destinul, făcând ca Învierea şi nu moartea să aibă cuvântul cel din urmă al trecerii sale prin timp.  Spre deosebire de fariseii tuturor timpurilor, Hristos nu s-a uitat însă  la chipul cel dinafară al omului, făcând părtaşă îndumnezeirii o străină, dăruindu-i apa cea vie a învăţăturii Sale.  Fariseii însă  nu s-au sfiit să condamne la răstignire pe Domnul Slavei şi au făcut-o cu vicleşug şi cu o ură care nu se poate naşte decât dint-o trufie fără egal sprijinită de vicleşugul prin care l-au pus pe Pilat să le ducă la capăt intenţia.  Sinceră din fire, femeia din Samaria, urmând glasul tainic al inimii ei, s-a întrebat cum ar putea-o face, neavând găleata cu care venea fiecare din cei ce luau  apă, fântâna fiind foarte adâncă. Continuă prin a spune cu  demnitate  că, din neam, toţi ai ei au băut apă din această fântână,  ca din singurul izvor de înţelepciune pe care îl aveau spre a-şi duce zilele vieţii. Nedumerirea se face însă rugă atunci când Mântuitorul îi spune  ce fel de apă  anume îi dă, pe departe una care îi perpetua starea de sete: „Apa pe care o voi da Eu se va face, pentru cel ce o primeşte, izvor de viaţă veşnică”. Nu a înţeles prea bine femeia cum poate fi această apă şi gândind în termeni concreţi credea că  nu va mai fi nevoită să vină la fântână. Îl roagă deci pe Hristos spunându-i ca unui puternic al vieţii: „Doamne”: „dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să vin aici să scot”.  Hristos îi spune să-l „cheme” pe bărbatul ei, fireşte nu pentru că nu cunoştea, ci tocmai de aceea, iniţiind-o ca  şi pe noi în taina cunoaşterii de sine. Era nevoie să cheme bărbatul, fiindcă, la început, Dumnezeu plămădind omul, „bărbat şi femeie l-a făcut” şi „restaurarea” omului trebuia să urmeze acelaşi drum. „Nu am bărbat” a spus femeia şi francheţea  i-a fost răsplătită când a văzut că Hristos ştia de cei cinci bărbaţi pe care îi avusese ca  şi  de al şaselea, cu care era acum…dar care nu-i era cum se cuvine. Mustrarea blândă a lui Iisus nu a necăjit femeia, ci i-a dat un plus de înţelegere şi  a făcut-o mai doritoare să treacă  de la cele pământeşti, trecătoare şi amăgitoare spre cele ale „cerurilor” spre care, scria Psalmistul că-şi ridică ochii pentru că de acolo vine ajutorul.  Cei cinci „bărbaţi” pot fi cele cinci simţuri, iar al şaselea raţiunea. I-a spus, după ce a recunoscut că este „proroc”: „Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim trebuie să ne închinăm”. Ştia, deci,  prea bine Scripturile şi presimţea poate în străfundul inimii  că „vremea” era spre schimbare. Tânjea în adâncul  sufletului  să afle şi să primească „credinţa cea adevărată”.  Starea ei sufletească se aseamănă cu aceea prin care a trecut Pilat când Hristos a fost adus de farisei ca să-l condamne  la moarte. Mai mult, când pe cruce era scris: „Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor” şi iudeii l-au corectat zicându-i să scrie că „El spune că e Regele Iudeilor”, a spus fără posibilitate de replică: „Ce-am scris, am scris.”

„Vine ceasul şi acum este”

Marcând această schimbare, Hristos îi spune: „Femeie, vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr”. Este timpul a ceea ce numim metanoia, schimbare a  minţii, înnoirea ei  prin reorientarea fundamentală spre Dumnezeu. Să facem precizarea că, în Vechiul Testament, desfrânarea era asimilată cu închinarea la idoli. Nichita Sinaitul scria că metanoia  este întoarcerea la mintea originară, cea înainte de păcat şi din care omul s-a autoexilat simţind nevoia reîntoarcerii ca o regăsire de sine, posibilă printr-o prefacere. Tatăl, Cel închinat şi slăvit este al Fiului Său, „unul născut…mai înainte de toţi vecii”. Hristos spune spre a pune la suflet: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Asta înseamnă că toţi care se închină în duh, adică înălţându-şi inima şi mintea spre Tatăl întru Duhul Sfânt, au nevoie s-o facă şi în Adevăr, întrupare a Duhului. Şi  Sf. Ap. Iacob dă mărturie că fără întruparea în faptă, „credinţa este moartă”. Hristos este Adevărul, Fiul lui Dumnezeu întrupat de la Duhul Sfânt ca să fim  liberi,  scoţându-ne din temniţa morţii şi redându-ne vieţii spre înveşnicirea ei.

Sf. Maxim Mărturisitorul desluşeşte că „fântâna lui Iacob este Scriptura; adâncimea fântânii, înţelesul aproape imposibil de pătruns al tainelor ei. Găleata este erudiţia în tâlcuirea cuvântului dumnezeiesc al Scripturii, pe care nu o avea Mântuitorul, fiind El însuşi Cuvântul. De aceea El nu avea nevoie să dea celor credincioşi o cunoştinţă adunată prin învăţătură şi studiu, ci dăruindu-le din harul dumnezeiesc înţelepciunea cea necontenit izvorâtoare. Aşa au făcut-o apostolii.  Căci „găleata”, adică erudiţia, scoate o foarte mică parte din cunoaştere care rămâne inevitabil limitată, lăsând întregul neatins, întrucât, acela nu poate de cuprins de nici un cuvânt. Dar cunoştinţa după har cuprinde toată înţelepciunea câtă este îngăduită oamenilor, fără studiu, ţâşnind în chip diferit, potrivit în tâlcuirea cuvântului dumnezeiesc şi cu trebuinţele clipei. Adevărul cel mai profund al Scripturii se cunoaşte numai prin persoana lui Iisus Hristos în calitatea Sa de Cuvânt veşnic al lui Dumnezeu.” A trăit-o plenar Sf. Ap. Pavel când mărturisea: „M-am  răstignit împreună  cu Hristos şi trăiesc, „dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

„Eu Sunt, Cel ce vorbesc cu tine”

Poate că atunci, inima femeii din Samaria trăia în lumina cuvintelor rostite de Psalmist: „Gata este inima mea, Doamne, gata este inima mea!”. Cu dorinţa de a merge mai departe pe acest drum, a spus cum că  este  aşteptat „Cel ce ne va spune nouă totul”. Asta urma să se întâmple la plinirea vremii, aceea fiind una a aşteptării răbdătoare şi a speranţei.  Avusese cinci bărbaţi şi nu ştim dacă se despărţise sau era văduvă, dar important era că şi  cu cel de al şaselea trăia după cuviinţă. Este surprins aici hotărnicia de netrecut a cunoaşterii omului culeasă prin simţuri şi organizată de raţiune. Pentru cei care se îndoiesc  amintim comparaţia aproape clasică despre cunoaştere şi ignoranţă. Să ne închipuim cunoaşterea toată ca o sferă care se extinde cu fiecare nouă achiziţie, dar, demn de reţinut, o face însă cu preţul creşterii suprafeţei de contact cu necunoaşterea. Dacă mai ţinem seama de cunoştinţele infirmate şi de uitare, avem o imagine fidelă  a posibilităţii de cunoaştere a omului.  Fie numai acest lucru ar putea să  determine o cuvenită smerenie, la care am adăuga cuvintele Psalmistului care spune că „El (Domnul) ne-a făcut, nu noi!” E cum ne rugăm: „Că nepricepându-ne la nici un răspuns, această rugăciune îţi aducem noi păcătoşii, robii Tăi: miluieşte-ne pe noi.” Înţelegem  dorinţa femeii de a-şi potoli setea fără ca pentru asta să meargă mereu la fântână, pentru că acolo unde nu ajunge cunoaşterea, poate ajunge credinţa. Karl Popper vorbea de necesitatea credinţei chiar şi în ştiinţă.  Sf. Nicolae  Velimirovici scria: „Numai dacă îl recunoşti pe Hristos ca bărbatul tău întru lege şi te logodeşti cu El cu credinţă şi iubire, vei bea apa vie  de la care nu vei mai înseta şi pe care vei pluti spre Împărăţia cea cerească şi spre viaţa veşnică.” Să punem la inimă că această recunoaştere trebuie să fie cu „credinţă şi iubire”: „credinţă” ca vedere a celor nevăzute care este posibilă doar prin iubire.

Recunoscându-L ca proroc, femeia dă glas unor frământări care se pare îi trudeau sufletul doritor de pace – care este locul bine plăcut lui Dumnezeu spre închinare? Cu simplitate demnă de străbunii pe care îi evocă,  dar presimţind schimbarea, femeia întreabă unde anume  să dea slavă lui Dumnezeu câtă vreme ai ei o făcuse în Samaria pe muntele Ghenizaret. Ghenizaret era un ţinut de o frumuseţe aparte,  recomandă numele însuşi „grădina prinţului”. Aici a fost  pescuirea minunată şi  au fost chemaţi apostolii Petru, Andrei, Ioan şi Iacob. Tot aici a fost cea de a treia „arătare” a lui Hristos după Înviere. Ca şi altădată, Hristos nu a spus „da” sau „nu”, ci a dat şi o explicaţie a cărei valoare depăşeşte circumstanţialul: „Femeie, crede-Mă că vine timpul când adevăraţii închinători  se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, căci Tatăl asemenea închinători îşi doreşte”. Închinarea cea adevărată se cuvine Tatălui Ceresc, „făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”, şi trebuie făcută „în duh şi în adevăr”. Domnul nu are nimic comun cu idolii „făcuţi de mâini omeneşti”, El este Duh şi astfel trebuie să ne închinăm pentru că, la rându-ne, am fost făcuţi după chipul şi asemănarea Sa ca temei de nezdruncinat al comunicării întru comuniune. Adevărul este întruparea Lui, a Fiului lui Dumnezeu, adică în îngemănarea credinţei cu fapta, a înţelepciunii cu iubirea ce dăruieşte unitatea binecuvântată dintre trup şi suflet. În Vechiul Testament, jertfa era, cum spune David: „inima înfrântă şi smerită” pe care „Dumnezeu nu o va urgisi”. Noul Legământ este o unitate întemeiată pe credinţă nezdruncinată  şi iubire purtătoare de grijă cum este prefigurată măiestrit în Cântarea cântărilor.

Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”

Şi iar aparent fără legătură, femeia ducându-şi mai departe gândul dornic de cunoaşterea adevărată spune: „Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos. Când va veni Acela ne va vesti nouă toate”. Este momentul culminant, când Hristos i se dezvăluie: „Eu sunt. Cel ce vorbesc cu tine.”  Convorbirea este întreruptă brusc de întoarcerea ucenicilor care s-au mirat văzându-L că vorbeşte cu o femeie străină cum nu o mai făcuse niciodată, dar nu au avut îndrăzneala să întrebe. Femeia a lăsat găleata, care acum era inutilă; a înţeles că venise vremea „să se lepede de grija cea lumească” şi a dat fuga în cetate zicând oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus mie toate câte le-am făcut” întrebând, cumva retoric  dacă „Nu acesta este Hristosul? I-au dat crezare oamenii şi au venit îndată către Hristos neluând seama la faptul că era o femeie despre care se spuneau vorbe nu prea de cinstire. De această dată, cuvintele ei aveau puterea de convingere a Celui care le rostise. I-au dat crezare aşa cum nu au făcut-o apostolii când femeile mironosiţe le-au adus vestea cea mare a Învierii Domnului. Locuitorii cetăţii Samaria nu doar că l-au ascultat, dar L-au şi rugat să mai rămână, cum a şi făcut-o pentru două zile. Aveau să-i zică apoi femeii într-o mărturisire de credinţă:” Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.” Peste ani, prin satele Samarei apostolii Pertu şi Ioan aveau să propovăduiască Ne amintim cum, după ce a vindecat pe demonizaţii din Gadara, eliberând cetatea de teroare lor, locuitorii L-au „rugat” pe Hristos să plece din cetate. O făceau după ce, trimisese demonii în porci, animal interzis a fi mâncat, deci paguba nu era una vitală. Foarte probabil creşteau porci să-i vândă.  Pentru ei pierderea porcilor era mai mare decât darul sănătăţii făcut unuia dintre ai lor…

Nu au spus nimic ucenicii, dar Hristos le-a spus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine.” Această voie era a Tatălui Ceresc în care îndeamnă să credem „ca în singurul Dumnezeu adevărat şi în Hristos pe Care L-a trimis”. Este voia pentru care ne rugăm să fie făcută în cer şi pe pământ. În cer o fac îngerii şi pe pământ a făcut-o până la moarte Hristos înveşnicindu-ne vremelnicia pământeană. Lui i se cuvine a înălţa rugăciune de slavă şi recunoştinţă curăţată de lacrimile de pocăinţă dându-i puterea faptelor bune.  Ruga este o „plugărie a sufletului” şi ne poate fi ca o pâine pentru fiecare zi dată spre mântuire. Fapta bună făcută în numele lui Dumnezeu se roagă dimpreună pentru noi iar recunoştinţa arătată pentru toate  sporeşte puterea de a făptui binele. Nu este prea uşor, dar Părintele Teofil Pîrîianu  sfătuia să stăruim în rugăciune aşa cum putem până o facem cum trebuie. În Pateric este o poveste cu ucenicul care era gata să se dea bătut, să renunţe la rugăciune „nesimţind” nimic. Părintele  spune lui şi tuturor: „Dacă atunci când eşti lângă foc îngheţi, cum îţi va fi departe?”

Femeia din Samaria s-a creştinat împreună cu fii ei s-a botezat şi este cinstită în calendar în ziua de 26 februarie. Tradiţia spune că s-a dus la împăratul Nero împreună cu unul dintre fiii săi şi, întrebată fiind care este motivul, a răspuns demn: „ Am venit să te învăţăm să crezi în Hristos”. Cu sălbăticia-i bine cunoscută, împăratul văzând că refuză a se lepăda de Hristos, exasperat a spus: „Toţi v-aţi unit şi învoit ca să fiţi munciţi şi să muriţi pentru El?”. Sfânta ce are în nume „lumina” din Lumina care luminează lumea şi era dimpreună cu surorile şi unul dintre fiii a spus: „Aşa ne bucurăm noi toţi, ne veselim şi voim să murim pentru dragostea Lui.”

Acum, în lumina Învierii să ne strângem lângă Maica Domnului  şi să auzim îngerii strigând: „Bucură-te că Fiul Tău  a înviat a treia zi din mormânt. Şi pe morţi i-a înviat” Plecând genunchii inimii şi trupului să o rugăm:  „Ajuns de mine însumi osândit, pricep Fecioară/ cumplitul tribunal şi mulţimea păcatelor mele/ înainte de a merge unde voi fi judecat;/ dar Născătoarea Judecătorului fiind tu, arată-mă nevinovat” Hristos a înviat!

Fericiţi veţi fi…

când din pricina Mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri. Este fericirea în care se cuprind toate celelalte pe care Hristos le-a făgăduit celor care înţeleg, ca odinioară Saul devenit Paul,  că rostul vieţii  nu este a-l prigoni pe Împăratul tuturor ci a-L urma spre a fi părtaşi la viaţa cea veşnică. Între ei, sfinţii care l-au mărturisit în închisorile comuniste şi cărora suntem datori să le aducem prinosul recunoştinţei noastre. S-a întâmplat îndată după 1944 când Partidul Comunist din România, preluând modelul sovietic a organizat acel spăimântător „Gulag românesc” care avea 44 de închisori şi 72 de lagăre de muncă silnică. Pe o hartă prigoane greu de imaginat astăzi sunt înscrise închisorile pentru anchetă,  de tranzit, lagăre de muncă silnică, lagăre de reeducare. Asemenea locuri au fost de o celebritate tristă au fost Piteşti, Văcăreşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră,  Aiud, Galaţi, Poarta Albă, Periprava, Peninsula Brăilei, Suceava, Gherla şi încă alte locuri unde puterea credinţei  adevărate a făcut nenumăraţi mărturisitori pe care nu avem dreptul să-i uităm, căci am face-o spre pierderea noastră. Condiţiile au fost de neimaginat şi numai Dumnezeu în care au crezut şi mărturisit i-a salvat. Mâncarea pe care o dădeau aproape nu ar fi mâncat-o nici animalele iar schimb torturile păreau a fi scoase dintr-un scenariu horror. Printre  cei din aceste temniţe, Ioan Ioanid scrie că a întâlnit „oameni de toate categoriile sociale, de diferite credinţe religioase sau convingeri politice…Le-am rămas recunoscător că m-au smerit şi mi-au dat  să-mi înfrâng orgoliul…în preajma cărora zidurile şi gratiile nu puteau să-ţi mai îngrădească mişcările şi nici să-ţi înăbuşe speranţa”. Puteau însă ca în noaptea Învierii să ţină liturghie şi să mărturisească: „Hristos a înviat!”. Gardienii înşişi s-au speriat, „dar n-au îndrăznit să-i sune pe securişti. Nu au suflat o vorbă.” Bucuria Învierii Domnului îi cuprinsese şi pe ei şi nu o puteau împărtăşii vrăjmaşilor”

Din nefericire, au fost şi dintre cei care nu au avut puterea să reziste şi le-a dat satisfacţie securiştilor. Între ei, numele lui Ţurcanu a devenit  legendar. Sadismul torţionarilor mergea până acolo încât, după ce obţineau informaţiile dorite pentru o mâncare mai „bună” îi pedepseau cu mai multă încrâncenare pe „turnători”. Nu au fost scutite nici familiile, nu odată soţiile mai ales fiind chemate la securitate şi obligate prin diferite forme să-şi  denunţe soţii. Despre această durere nici măcar şoptită, Vasile Voiculescu scria  că „atunci când somnul o doboară,/ În miezul nopţii şi al tăcerii,/ Mari îngeri pe pământ coboară/ Şi se pleacă de sărută picioarele durerii.”

Credinţa în Dumnezeu şi rugăciunile spre Maica Domnului i-au întărit, liturghiile făcute aşa cum reuşea şi Sfânta Euharistie le-a dat puterea de a spori în credinţa cea adevărată. Din oasele care le rămâneau de la vreun prânz reuşeau să-şi facă cruci pe care le ascundeau cu o inventivitate care i-a umilit pe torţionari. Mărturisea Părintele Justin Pârvu: „Mai mult decât în oricare situaţii, în puşcărie Dumnezeu a fost mai aproape de noi. În puşcărie s-au realizat cei mai puternici oameni. Asta nu au înţeles comuniştii că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mult sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici.”

Să aprindem candela recunoştinţei noastre ca să ne arătăm vrednici de jertfa lor. S-o facem nu conjunctural şi „festivist” plătind tribut  derizoriului ce, convinge Llosa, este condiţia prezentului. Să nu uităm că înafara drepturilor, pe care le clamăm la tot pasul, avem datorii.  Abia felul în care împlinim aceste datorii ne scoate din derizoriu şi ne îngăduie să sperăm la „plata” cea mare din ceruri. S-ar cuveni să le cerem iertare că am impietat idealurile lor de adevăr şi dreptate, le-am trădat şi  consecinţa directă este  criza din care nu avem puterea să ieşim, poate nici „voirea”. Victimele tăcute de acum vor mărturisi pentru noi la Judecata cea mare. Acolo, spune o rugăciune „nu este mai mare împăratul decât oşteanul, nici comandantul decât soldatul”, că „fiecare prin faptele lui va coborî sau va urca”. Aducând prinos de recunoştinţă mărturisitorilor din închisorile comuniste, s-o facem prin fapte ziditoare, înmulţindu-ne talanţi ca să ne învrednicim a auzi pe Domnul zicând: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău.”

Hristos a înviat!

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.