„Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru”. Gând de duminică – a tuturor sfinţilor - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru”. Gând de duminică – a tuturor sfinţilor – de Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

În fiecare zi facem pomenirea unui sfânt, sau a mai multora, apropiindu-ne  cu evlavie, adoptându-i ca modele de viaţă, după cum fiecare  poartă numele unui sfânt, identitate recunoscută prin botez în credinţa că  e apărător aici pe pământ şi mărturisitor în cer. Ce-i drept, în goana după „nou”, am cam uitat  această datină şi, deloc întâmplător, mulţi se plâng de lipsa de modele ce dau crizei actuale perspective apocaliptice.  Parafrazând pe Shakespeare care spunea că o glumă nu depinde doar de gura care o spune, ci şi de urechea care o ascultă, am spune că modele sunt multe, lipsesc cei care să le caute cu sinceritate şi să le recunoască valoarea paideică şi le urmeze, creând o tradiţie. Cu alte cuvinte, să le dea „ascultare” adică. O ilustrează vocabularul contemporan în care se foloseşte excesiv cuvântul „fan”, căci, dacă tot nu se găsesc modele să le urmeze, atunci e mai lesne a fii „fan”, mimând, cumva neglijent,aspectele exterioare ale unui „oarecare” aflat în cine ştie ce top. Este semnul  cert al mentalităţii (un răutăcios ar spune „de saltimbanci”) care se perpetuează mai mult prin imitaţie şi mai puţin prin inovare, cum teoretiza Gabriel Tarde. Nu interesează atât „valoarea”, cât succesul ce poate repede cuantificat şi – de ce nu?! – a  fi cumpărat la un preţ mai mult sau mai puţin avantajos. Tăvălugul uitării a şters cu indiferenţă versurile lui Eminescu, care constatând, pe urmele Eclesiastului  că „toate-s vechi şi nouă-s toate”, îndemna: „Ce e rău şi ce e bine, tu întreabă şi socoate”. Dacă am face-o cu luare aminte, am descoperi cât de minunat este Domnul şi cât de minunată este fiinţa noastră pentru care ar trebui să-I fim recunoscători cu gândul,  ruga şi cu fapta. Aparent provocatoare, doar aparent însă,  sunt cuvintele rostite de Hristos, Cel care ne-a dăruit pacea Sa. Pacea Sa, nu a lumii când spune că „nu a venit să aducă pace, ci sabie”, că va desparte rudeniile de trup pentru a institui frăţietatea duhovnicească: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine…Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie , nu este vrednic de mine”.

Să nu ne tulburăm şi să luăm aminte căci „sabia” de care vorbeşte Hristos nu este, nici pe departe, una care, ca atâtea altele,  seamănă moarte. Sabia lui Hristos  este Cuvântul care desparte adevărul de minciună, binele de rău; închinătorii lui Dumnezeu de cei care se prosternează în faţa  idolilor. E acel „război nevăzut” cu duhurile rele care ne vor să ne robească, un război din care putem fi biruitori numai – şi numai –  pornind a-L pe cel care spune deschis: „În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” În unele icoane, îl vedem pe Sf. Ap. Pavel cu o sabie în mână care nu este decât altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci când a vorbit efesenilor despre lupta aprigă împotriva gândurilor vrăjmaşe, i-a îndemnat să se folosească de „sabia duhovnicească”. În epistola către evrei scris: „Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât sabia cu două tăişuri şi pătrunde până în despărţitura sufletului şi a duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi destoinică este să judece simţurile şi cugetele inimii.” Sunt icoane în care vedem pe mai marele Arhanghelilor,  Sf. Mihail, cu o sabie în mâna stângă şi în cea dreaptă o hârtie cu înscrisul: „Acelora care nu alergă cu inimă curată la această sfântă casă a lui Dumnezeu, întind sabia fără milă şi tai.”

Să fii „în lume” fără a fi „din lume”

După pogorârea Sfântului Duh, astăzi îi cinstim pe toţi sfinţii, care, unici după firea lor, alcătuiesc o unitate a celor care au înţeles să „lepede toată grija cea lumească” şi, fiind „în lume”, să nu fie „din lume”.Dorind a fi cetăţeni ai patriei cereşti, aici se simt ca într-un exil, asumându-şi misiunea de a-L mărturisi pe Hristos cu viaţa închinată Lui. Este general acceptată existenţa a şase categorii de sfinţi – apostoli, prooroci sau învăţători, mărturisitori, mucenici, ierarhi şi cuvioşi. Am spune că vocaţia sfinţeniei este un dat  al fiecărui creştin şi că depinde numai de fiacre dacă şi în ce fel răspunde acestei vocaţii. La botez spunem: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”, ne-am însuşit un mod de comportament care ne reprezintă ca personalitate. Iuda era apostol şi s-a făcut, din voie proprie, „fiu al pierzării”; la polul opus, tâlharul cel drept s-a mântuit pe cruce fiind şi, după ce şi-a  mărturisit păcătoşenia, s-a rugat: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta”. Hristos l-a asigurat: Adevăr, adevăr zic ţie: astăzi vei fi cu mine în rai.

Că sfinţenia e la îndemâna fiecăruia a spus-o şi Sf. Antonie  Antonie cel mare, „îndrumătorul călugărilor şi părintele monahismului”,  căutat de oameni până şi în pustie pentru a primi ajutor în tot felul nevoi şi necazuri.  Într-o zi, Sfântul L-a rugat pe Dumnezeu să-i arate un om mai puternic şi mai îmbunătăţit în sfinţenie. Nu mică i-a fost mirarea când Domnul i-a arătat un om sărac, ce-şi ducea viaţa  modest, făcându-şi meseria de curelar,  căsătorit şi având  copii.  Sfântul Antonie a mers la el şi i-a spus că a fost trimis  de Dumnezeu ca să afle mai multe despre cum îşi duce zilele. Cum nu vedea nimic vrednic de luare aminte, l-a întrebat: De ce m-a trimis Dumnezeu la tine?” Omul i-a descris ce şi cum face îndeplinindu-şi în fiecare zi datoria de familist creştin şi nimic mai mult – muncea din zori în noapte  ca toţi să aibă cu ce trăi, se ruga după cuviinţă, se bucura de împreună petrecerea cu cei dragi. Este un exemplu dintre multele care arată că sfinţenia este datorie pentru cei care îl mărturisesc pe Hristos şi-L urmează. Dar nu doar atât – este starea de a fi şi deveni a creştinului, care este a urcuşului neîntrerupt, căci, „urmând lui Hristos” o faci pe un drum pe care ori se urcă, ori se coboară. Nu există stare pe loc.

În rugăciunea împărătească pe care ne-a dăruit-o, Hristos îndeamnă să rostim: „Sfinţească-se numele Tău, facă-se voia Ta” şi ne dă şi o măsură: „precum în cer, aşa şi pe pământ”.  Aşa ducându-ne zilele spre nesfârşire, numele este pomenit „din neam în neam” purtând încărcătura faptelor celor bune dătătoare de putere eliberatoare boli, necazuri şi nevoi dintre cele mai diferite. În slujba de înmormântare ne rugăm ca acela plecat la Domnul să fie pomenit din neam în neam. Atunci, numele   supravieţuieşte  şi pomenirea lui  aduce în mintea şi inima fraţilor de credinţă fiorul veşniciei din care s-a desprins ca un ram  spre rodire. Întru mărturie scria David: „Că ai făcut judecata mea şi dreptatea mea; şezut-ai pe scaun Cel ce judeci cu dreptate/ Certat-ai neamurile şi au pierit nelegiuiţii/ stins-ai numele lor în veac şi veacul veacului/ Vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile şi cetăţile i le-ai sfărâmat;/ pierita pomenirea lor în sunet/. Sunetul ne poartă mai departe atunci când ochii nu mai pot vedea şi apoi, de la Sf. Ap. Pavel ştim că „credinţa vine prin auz”.

Da, toţi suntem chemaţi la sfinţenie şi nu e părtinire la Dumnezeu când zice: „Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru”. Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt reînnoieşte drumul spre sfinţenie ca fel de a fi al omului ce-şi descoperă în el cu o reînnoită mirare chipul lui Dumnezeu după care a fost făcut de care îi este dor nespus şi cearcă a se apropia lucrând „asemănarea”. Sabia de care aminteşte Hristos nu este, nici pe departe, una care, ca atâtea altele, să semene moarte, ci Cuvântul care desparte adevărul de minciună, binele de rău; închinătorii lui Dumnezeu şi cei care se închină idolilor. Sfinţenia este şi un test a felului în care omul îşi înţelege libertatea după cuvintele Sf. Ap. Petru: „Trăiţi ca nişte oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea ca acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu. Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu…” Mai mult, suntem îndemnaţi la supunere chiar şi în faşa unor stăpâni răi: Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva pe nedrept cu gândul la El. Cuvintele sunt un adevărat „scandal” pentru cei care promovează zgomotos „drepturile omului” pentru a le ignora sau chiar sfida. Altfel,   ce fel de laudă este dacă, pentru o greşeală, primeşti bătaie întru răbdare. Oare ar fi liniştitor faptul că răsplata e pe măsura faptei? Iar dacă, pentru binele făcut, veţi pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu. Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă ca să păşiţi pe urmele Lui…El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a cărui rană v-aţi vindecat. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre.” Numele de creştin e dat unui întreg neam, înrudit nu după sânge, ci după duh şi este  „neam bun”, care crede în Hristos, şi caută a-L urma prin zilele care, ca odinioară, „rele sunt”. E adevărat că acum, răul şi-a schimbat înfăţişările, căci nu-şi poate da pe faţă firea de care, neîndoielnic, mai toţi ar fugi. El se ascunde viclean şi. cine ştie, dacă nu de frica de a nu fi recunoscut şi desfiinţat.

Sfinţii sunt mereu cu noi, mereu gata să ne ajute – cu pilda vieţii lor, a scrierilor şi, îndeosebi a rugăciunilor la care aşteaptă să ne alăturăm spre a face din acest pământ o candelă mereu aprinsă întru slava lui Dumnezeu. Ce frumos spunea Părintele Justin Pârvu că nu „noi îl apărăm pe Hristos”, ci Hristos ne apără pe noi…că adevăratul creştin nu se impune cu forţa, ci prin sine”. Aşa l-a convertit la creştinism Sf. Vasile cel Mare pe medicul,  unul dintre cei mai pricepuţi ai vremii, i-a spus că mai are de trăit doar două zile. Întâiul stătător al sfinţilor anului l-a întrebat dacă primeşte botezul creştin în cazul în care ştiinţa lui îşi va arăta limita de netrecut, că nu va muri iar medicul a primit şi…s-a creştinat. Unii comentatori spun că, dacă ar fi vrut, Sf. Vasile anume a vrut să moară, căci ar fi putut să mai amâne…

Fiecare clipă este prielnică să urmăm chemarea lui Hristos: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine”; fiecare loc parcă aşteaptă să-l sfinţim cu viaţa noastră. Mircea Vulcănescu, o întruchipare a vieţii creştine arăta că idealul vieţii creştine este în acelaşi timp „dual şi antagonist după cum Hristos i-a spus lui Pilat: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta” şi poporului adunat să-l asculte: „Iată împărăţia lui Dumnezeu e printre voi.” Între ele, asumarea conştientă a suferinţei în numele lui Hristos ce poate face din oameni simpli sfinţi şi din „mai marii timpului”, locuitori ai întunericului. Sf. Ioan Gură de Aur, rugându-se lui Dumnezeu să-l ierte şi să-l ajute, o făcea cu tăria credinţei că e în puterea Părintelui ceresc să „facă din noroi grăunte de mărgăritar şi din fiul gheenei, fiu al împărăţiei cereşti. Cu recunoştinţă şi întru comuniune de trăire creştină  spunem tot cu Mircea Vulcănescu, pentru că sunt cuvinte sfinţite de jertfa lui mărturisitoare: „Să nu ne răzbunaţi!”. Că aşa a spus ne-a confirmat pe „viu” unul care l-au cunoscut la Aiud. Îi păstrăm cuvintele spre neuitare că acelora care ne-ar spune că, „prin acesta ne înstrăinăm de lumea de aici şi de durerile ei, le vom spune, că, dimpotrivă, cu atât mai bine le vom sluji cu adevărat acestei lumi, cu cât ne vom strădui s-o vedem mai bine la locul ei, aşa cum îi este rostul, spus rânduielilor lui Dumnezeu”. Cuvintele care urmează au ceva din sacralitatea unui legământ: „Iar dacă pentru aceasta lucrarea noastră se poticneşte, credinţa noastră se întunecă şi nădejdea noastră se pierde, ne rămâne rugăciunea şi dragostea lui Dumnezeu, care ea niciodată nu cade, chiar dacă limbile ne vor lipsi şi cunoştinţa ni se va strica.” Era în anul în anul 1940 când gânditorul ce îşi aşteaptă canonizarea binemeritată avertiza: „Nu trebuie să ne înşelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru creştinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de încercare. O vreme în care se vor număra oile de capre, însă nu se vor despărţi cum nici grâul de neghină! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor care intră în acest apocalips sunt numărate. Nimic mai prejos decât să intri naiv şi fără să ştii ce te aşteaptă.” Aşa a fost atunci şi nici astăzi nu este mult diferit, sunt doar „alte măşti” ale aceleiaşi piese. Cinstindu-i astăzi pe toţi sfinţii să rostim  ca odinioară:  „Turmă mică, nu te teme/ Urle lupii-n orice vreme/ Şi furtună-n jur de-ar geme/ Dar de tine nu s-atinge nici un rău…În curând sfârşeşti lucrarea/ Cea de trudă pe pământ/ Roada Duhului, răbdarea/ Îşi va înceta lucrarea/Şi a-ncepe sărbătoarea/ Sărbătoare veşnică în cerul sfânt” O singură grijă: paşii tăi să nu-i clinteşti”. Aşa să ne ajute Dumnezeu şi Maica-I Preacurată!

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

 

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.