„Nu te teme! Crede numai”. Gând de duminică la Învierea fiicei lui Iair de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Nu te teme! Crede numai”. Gând de duminică la Învierea fiicei lui Iair de Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

Evanghelistul Luca scrie cum „Hristos umbla prin cetăţi propovăduind împărăţia lui Dumnezeu” ceea ce înseamnă a recunoaşte, de jure şi de facto, că Dumnezeu este mereu prezent în viaţa noastră pe care o „îndreptă” iar noi, ca slujitori, avem datoria  să împlinim poruncile Lui. Să-L ascultăm, adică, aşa cum o face toată zidirea, cum au făcut-o valurile mării învolburate de furtună. E necesară o precizare: poruncile lui Dumnezeu sunt o expresie a „voii sale bune”, căci Domnul este „îndelung răbdător şi mult milostiv”. Caracterul lor imperativ, o provoacă orgoliul atâtora dintre noi, nu este al unui stăpân care, vrea să le domine punându-se deasupra altor semeni, la fel de muritori. Ele nu sunt asemenea acelui „carpe diem quam minimum credula postero”, adică: „Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător” de care ascultă atâţia dintre noi. Poruncile Domnului au, mai curând, un caracter preventiv şi asta dintru început când a spus întâilor oameni că pot mânca din toţi pomii în afara celui al „binelui şi răului”, căci vom muri. Proorocul Daniel spunea că regatul lui Dumnezeu este o veste bună căci înseamnă „o conducere bună” care să-i unească pe oameni. Adică, aşa cum se ruga Hristos „ca toţi să fie una, după cum tu, Părinte, întru Mine şi Eu Întru Tine …Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că I-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine”. Sf. Ap. Pavel scrie că împărăţia lui Dumnezeu este „dreptate şi pace şi bucurie”. Acum, tocmai vindecase pe demonizat şi vestea răspândindu-se repede, mulţimea Îl aştepta vrând să-L vadă pe Cel care făcea minuni   de care nu auzise până atunci, cum  şi nici de atunci mai spre noi.

L-a întâmpinat un bărbat, Iair,  mai marele sinagogii, care căzând la „picioarele Lui”, L-a rugat să vină acasă, unde avea o fiică de cam 12 ani aproape pe moarte. Înţelegem disperarea bietului părinte şi spaima că ar fi putut să o piardă. Ascultând, Iisus a pornit spre casa lui Iair, împresurat de lume multă. În învălmăşeala aceea, o femeie s-a atins de El cu speranţa că va fi tămăduită de scurgerea  de sânge pe care o avea de doisprezece ani şi, deşi cheltuise întreaga avere, nu se vindecase. Dintru început ne dăm seama că boala ei era mai presus de învăţătura medicilor. Acum, neîndrăznind a spune ceva, s-a apropiat ca de singura speranţă, discret, poate ruşinată că ce se întâmpla era o plată a păcatelor. Apoi se cunoaşte statul femeii în acele vremuri.  S-a apropiat  discret pe la spate şi doar atingându-se de Hristos „a încetat curgerea sângelui ei”, semn că boala nu era doar organică. Simţind, Hristos a întrebat „Cine este cel care s-a atins de Mine?” Era aproape absurd să pui o asemenea întrebare, date fiind, cum spunea Petru, mulţimile care îl împrejmuiau. Asta în logica umană, altfel Hristos ştia prea bine, dar voia ca fapta să fie spre învăţătura tuturor. Cuvintele să le punem la inimă şi să le ocrotim ca să nu uităm că simpla atingere de Hristos este tămăduitoare şi mântuitoare. Mai este şi dătătoare de bucuria sfântă a credinţei în Hristos Biruitorul morţii care l-a făcut pe Toma să mărturisească „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. N-a recunoscut nimeni că s-ar fi „atins” iar Petru a încercat să explice: „Învăţătorule, mulţimile te înghemuiesc şi tu zici cine s-a apropiat de Mine!” Hristos a dat lămuriri zicând că a fost atins căci „a simţit o putere care a ieşit din Mine”. S-a atins de trupul Fiului lui Dumnezeu înomenit păstrând putere dumnezeiască, la care ne rugăm de-a pururi: „Doamne al puterilor, fii cu noi/ Că pe altul afară de Tine/ Ajutor întru necazuri nu avem/ Doamne al puterilor miluieşte-ne pe noi.” Văzându-se descoperită şi cum a fost dată pe faţă  taina sufletului, femeia a mărturisit, aşteptând poate să fie chiar mustrată.

Nu a fost nici pe departe aşa şi Hristos chiar a încurajat-o şi, prin ea, pe fiecare dintre noi: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!” Mântuire, eliberare de tot răul şi nu doar vindecare aşa cum întăreşte cuvintele care urmează: „Mergi în pace!” Credinţa femeii a făcut ca, fără să se roage, o „putere” a celui care e „Domn al puterilor” să iasă pentru ca „scurgerea de sânge”   să se oprească. Era poate şi un paroxism al disperării după ce  medicii,  pe care îşi cheltuise „întreaga avere”, nu reuşiseră  să o facă. Nu este o desconsiderare a acestei profesiuni nobile în substanţa ei, ci doar o necesară delimitare pe care mulţi dintre ei o mărturisesc:  Dumnezeu vindecă, medicul ajută.  Un fel de  „joc” între „a fi” şi .„a avea”, primul ţinând de Creatorul cerului şi al pământului care pe toate le-a făcut cu înţelepciune, cu rost adică, al doilea o convenţie umană neputincioasă în esenţa ei. De putut vinde, se poate, cum a făcut-o şi Iuda, luând pentru Hristos cei treizeci de arginţi. La ce au folosit? Spre a-i arunca, după ce a recunoscut „nevinovăţia” lui Hristos fără să se pocăiască, reuşind doar să adauge păcatului dintâi unul la fel de grav. Să nu ne amăgim: viaţa nu este a noastră decât ca un dar a lui Dumnezeu pe care avem datoria a-l  înmulţim spre slava Sa de neatins şi necuprins. Smerenia şi credinţa femeii bolnave au făcut ca Hristos să-i dea nu doar sănătatea, ci şi darul cel mai de preţ – pacea Sa. De Dumnezeu să ne apropiem cu îndrăzneala smerită a creaturii  şi cu credinţa tare a celui ce ştie că este făcut după chipul şi asemănarea Sa. Poate  taina credinţei este în pre-simţirea legăturii de nedezlegat dintre Creatorul divin şi zidirea sa, în virtutea căreia  întoarcerea în nefiinţă nu mai este posibilă, infernul fiind o fiinţare rea, sau un bine eşuat.

Prea bine o vedem în ceea ce urmează, căci tocmai atunci a venit un slujitor zicând: „A murit fiica ta. Nu-l mai supăra pe Învăţătorul.” Ca şi cum nu ar fi auzit, Hristos a spus: „Nu te teme. Crede numai şi fiica ta se va izbăvi.” Se va elibera de moarte, nu însă prin voie şi acţiune proprie sau a unui om, ci făcută de Dumnezeu, câtă vreme omul nu se poate izbăvi pe sine de unul singur. Ne rugăm într-un singur glas: Izbăveşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu/ Cel ce eşti minunat întru sfinţi/ Pe noi cei ce-Ţi cântăm Aliluia.” A mers în casă, însoţit doar de cei trei Apostoli Petru, Ioan şi Iacov,de tatăl şi mama copilei. Cum cu toţii se tânguiau cu lacrimi de moartea copilei, Hristos a uimit rostind cuvintele: Nu plângeţi! N-a murit, ci doarme.” Fiind împotriva oricărei evidenţe, rostirea i-a făcut pe unii să râdă şi iar, Hristos neţinând seama de nimic s-a adresat copilei ca şi cum ar fi fost adormită: „Copilă, scoală-te”. Atunci s-a petrecut minunea, căci, sufletul fetei plecat spre Domnul s-a întors în trup chemat de Hristos, Fiul Său. Spre a-i convinge, le-a poruncit să i se dea să mănânce, mâncatul fiind semnul de netăgăduit nu doar al învierii, ci şi al stării de sănătate. Cel care odinioară a poruncit furtunii să potolească valurile, care a făcut pe Apostolul Petru să meargă pe ape, acum a poruncit sufletului să revină în trupul copilei pe care tocmai îl părăsise. E încă un motiv pentru a întări convingerea că rugându-ne cu credinţă lui Dumnezeu vom fi auziţi. David ştia prea bine când se ruga: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” Uimirea i-a cuprins pe părinţi şi Hristos a spus ca nimănui să spună ce s-a întâmplat.

Avem faţă în faţă credinţa şi necredinţa, îndoiala care aminteşte de acel „oare?” pe care diavolul a semănat-o în inima întâilor oameni după ce a auzit de porunca lui Dumnezeu. Îndoiala pe care Descartes, cu acel „dubită ergo cogito, cogito ergo sum”, „mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist” a ridicat-o la statul de condiţie ontologică a omului. Cum a ajuns într-un fel de fundătură a recunoscut că ideea de Dumnezeu există în mintea omului. Îndoiala este, deci una metodică, adică o „cale” pentru fiinţa gânditoare. Chemând să-I urmăm, Hristos ne asigură însă că este „Cale, Adevăr şi Viaţă”. Din subtext  putem deduce că îndoiala se raportează la credinţă şi nu  la cunoaştere care poate înainta prin îndoială, dată fiind imperfecțiunea ei. Atunci când Petru, chemat de Hristos a mers pe ape ca pe uscat, îndoindu-se  a început să se scufunde şi a strigat cuprins de spaimă să-l ajute. I-a spus Hristos: „puţin credinciosule pentru ce te-ai îndoit” şi i-a întins mâna care l-a salvat. Petru a crezut până la un moment dat numai că, pradă fricii,şi-a pierdut siguranţa şi chemat pe Hristos. Tot lui Petru, Hristos i-a zis, Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu m-am rugat pentru tine, iar tu, oarecând revenindu-ţi întăreşte-i pe fraţii tăi”. De revenit şi-a revenit, în noaptea Răstignirii când de trei ori s-a lepădat de Hristos, dar amintindu-şi de cele spuse de Hristos s-a pocăit, plângând cu amar. Întreita lepădare a fost anulată prin întreitul jurământ al iubirii pentru Hristos Cel Înviat. Mai mult, credinţa i-a fost atât de puternică încât a primit senin moartea mucenicească, răstignit cu capul în jos. Era  conştient că nu era vrednic de aceiaşi pedeapsă ca Mântuitorul şi, mai mult, că astfel, privind în sus, putea privi mereu pe Hristos. Am mai aminti ruga înălţată de tatăl copilului demonizat: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” Sau, atunci când ucenicii L-au întrebat de ce nu au putut scoate demonii din tânăr, Hristos a spus: „Pentru puţina voastră credinţă”. La capătul celălalt îl aflăm pe întâiul arhidiacon şi mucenic Ştefan care, sub ploaia de pietre aruncate fără milă s-a rugat: „Părinte, nu le socoti lor nici acest păcat”. Exemplele ar putea continua.

Femeia cu scurgere de sânge, o femeie simplă, nu s-a îndoit nici o clipă şi a primit vindecarea şi pacea pe măsura credinţei ei, după ce auzise  despre minunile făcute de Hristos. Iair, în disperarea lui, nu mai putea rosti un cuvânt şi Hristos a spus: „Nu te teme, crede numai”. Acest „numai” trimite la ideea că stă în puterea omului să creadă sau nu, să creadă mai puţin sau mai mult. Sf. Ap. Pavel îndeamnă: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri  că Hristos Iisus este întru voi?” Aici este taina credinţei în Hristos care este „întru noi”. Asta poate l-a făcut poate şi pe Pilat să admită să fie scris  pe Cruce: „Iisus Nazarineanul, regele iudeilor”. Mai mult, , când farisei l-au au corectat zicându-i să scrie că „El spune”, Pilat a răspuns hotărât, Ce am scris, am scris”, adică acel faimos„scripta manent”. Adevărul este mai presus de voinţa omului de a-l recunoaşte. Un adevăr negat nu e mai puţin adevăr. E atât de provocatoare problema credinţei încât un psiholog american a căutat să o găsească şi a reperat în creier un „centru al credinţei”, e adevărat că numai la porumbei.

Transpare aici şi relaţia circulară a celor trei virtuţi creştine: credinţa, nădejde, dragostea. Credinţa mai întâi ca temei, nu însă mai mult, căci o casă nu are  rezistenţă fără temelie pe care să fie zidită, dar  mai este  nevoie de lucrare pe care o face iubirea pentru cei care vor trăi împreună şi speranţa ca o încununare şi deschidere spre nesfârşit. Simptomatic, un fapt destul de frecvent: când spunem despre cineva că a murit, primele cuvinte ale ascultătorului sunt: Nu se poate! Sigur că nu se poate pentru că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa prin înviere. Ca putere, credinţa se perpetuează prin iubire, lucrare concretizată în fapte, fără de care, credinţa, o spunea Sf. Ap. Iacob este moartă. Cum Hristos a înviat pe fiica mai marelui sinagogii, pe fiul văduvei din Nain şi pe Lazăr, tot astfel ne va învia şi pe noi la sfârşitul veacului. Ne va învia cum Însuşi a Înviat a treia zi, prea bine ştiind, cum spunea Sf. Ap. Pavel că „dacă Hristos nu a înviat, zadarnică ne-ar fi credinţa, ca şi propovăduirea apostolilor. Rămâne să ne întărim în credinţă şi o putem face „exersând-o” prin făptuirea binelui pentru semenii noştri dimensionând astfel iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni care „nu cade niciodată”. Ea vindecă, înţelepţeşte, ne dă pacea atât de râvnită de fiecare, încetarea luptei şi instituirea armoniei care dă unitate tuturor diversităţilor. Cu Vasile Voiculescu să mărturisim şi noi spre luminarea tainică a inimii: „Mântui-T-ai pe cine te atingea măcar;/ Chiar şi numai haina-Ti miluind ierta…/Homoroideasa martoră va sta/ Pururi, despre slava dulcelui Tău har.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.