“Pace vouă!” – „Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut”. Gând la Duminica Sfântului Apostol Toma de Elena Solunca Moise | Ziaristi Online

“Pace vouă!” – „Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut”. Gând la Duminica Sfântului Apostol Toma de Elena Solunca Moise

Gând de duminică – Sf. Apostol Toma

„Domnul meu şi Dumnezeul meu”

de Elena Solunca Moise

La o săptămână după Praznicul Învierii Domnului, Dumineca Tomii ne dezvăluie complexitatea condiţiei umane şi a puterii credinţei, care, cum ştim din Evanghelii, poate face ca toate să fie posibile. Mai presus de toate, ne este dezvăluită nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea slăbiciunilor noastre, dorindu-ne dimpreună lucrători ai desăvârşirii la care ne cheamă fără încetare. Credinţa ascunde un paradox despre Ioan Ioanide, unul din martirii închisorilor comuniste, scria că: „Deşi pare abstractă, credinţa e concretă. Deşi pare imposibilă, credinţa este reală. Deşi pare grea, credinţa e uşoară. Deşi pare oarbă, credinţa e lumină. Deşi are origini, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o escatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric”. Iată, Învierea Domnului este şi un fapt istoric petrecut a treia zi după Răstignirea Sa şi ca să fim încredinţaţi, Însuşi Hristos s-a arătat mai întâi femeilor mironosiţe apoi apostolilor pentru a merge mai departe asigurându-i pe cei de atunci, pe noi cei de astăzi şi pe cei care vor veni, că este cu noi „până la sfârşitul veacurilor”. Totul s-a petrecut deasupra timpului pe care l-a deschis ca omul cel trecător, „fiinţă spre moarte” să poată fi părtaş al veşniciei de unde a căzut dintr-o neascultare pe care singur nu o putea îndrepta. Ca virtute, putere deci, credinţa se verifică, nu odată prin îndoială, perpetuare subtilă a acelei întrebări vicleşugite pe care şarpele a pus-o lui Adam când acesta i-a spus că Dumnezeu a spus dacă vor mânca din pomul cunoaşterii vor muri. Vă amintiţi? Atunci şarpele a spus: Oare? Şi apoi a negat îndemnând la încălcarea singurei porunci date de Domnul nu pentru a subestima omul, ci pentru a-l apăra. În seara Învierii, Domnul s-a arătat ucenicilor adunaţi de teama celor care îl răstigniseră pe Învăţătorul lor, convingându-i că El, Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului. Ca Fiu al Omului a murit, ca Fiu al lui Dumnezeu a înviat ca şi noi să înviem întru veşnicia vieţii. Frica îi adusese laolaltă în speranţa nemărturisită că astfel sunt mai puternici în faţa prigonitorilor asmuţiţi de trufia lor nemăsurată care avea să-i ducă la o altă cădere. În zori, Hristos s-a arătat femeilor mironosiţe iar ele spus apostolilor că l-au văzut pe Domnul înviat. Ucenicii nu au dat crezare spuselor lor, dar vestea i-a tulburat, făcându-i, poate, să-şi aducă aminte că despre toate Hristos le vorbise. Pe drumul spre Emaus s-a arătat şi celor doi apostoli – Luca şi Cleopa – care L-au recunoscut în gestul frângerii pâinii dar, îndată, Iisus a dispărut, lăsându-i cumva descumpăniţi. Cum localitatea Emaus nu a fost identificată cu precizie, putem înţelege că pe acest drum mergem cu toţii şi, cum unde sunt doi în numele lui Hristos, Mântuitorul este cu ei, sperăm că aşa este şi cu noi. Ucenicii au recunoscut însă, indirect, că El era, câtă vreme inima lor a simţit-o prinzând a bate în ritmul veşniciei, dar asta parcă nu le-a vindecat deplin nedumerirea.

Reacţia era cum nu se poate mai firească dacă luăm în considerare – şi trebuie s-o facem – că până atunci nimeni nu înviase şi, chiar dacă Hristos le-a adus mărturie, îndoiala îi mai frământa. Acum, nouă ne este mai uşor să vorbim despre aceste lucruri şi, nu puţini, o fac cu un fel de superioritate nejustificată. Una este să vorbeşti despre credinţă, şi s-o faci chiar bine documentat şi alta este să crezi. Diferenţa este vizibilă în criza spirituală incompatibilă cu o credinţă sinceră şi spunea Mircea Vulcănescu că „e una să vorbeşti despre Adevăr şi alta să vorbeşti în Adevăr”. A confirmat-o murind în temniţa de la Aiud rugând pe cei din jur: „Să nu ne răzbunaţi.” Nu este rău nici să vorbim despre Adevăr, păstrându-l în faţa noastră ca un perpetuu Memento de care, convingându-ne, să facem astfel încât să ne regăsim „în Adevăr”. Să ne regăsim în Adevărul Învierii lui Hristos nu doar în vorbe, ci şi în fapte, fără a ne poticni de cursele puse de vicleanul care ne vrea de parte-i.

„Pacea care covârşeşte orice minte”

La şapte zile după înviere, „uşile fiind închise”, Hristos a intrat unde teama şi nedumerirea îi strânseseră laolaltă pe ucenicii descumpăniţi purtând în suflet speranţe nerostite. Ca şi în prima noapte de după Înviere, Hristos a spus: „Pace vouă”. Sf. Chiril al Alexandriei scrie că „prin Pace” s-a adresat pe Sine, „pentru că prezenţa lui Hristos aduce pace sufletului”. Este pacea despre care Sf. Ap. Pavel scria că este una „care covârşeşte orice minte” şi coboară în inimă înălţând-o a binecuvântare ca împreună lucrare a voii Domnului, căci pacea este lucrarea în mers a binelui. Astfel putem fi părtaşi Cinei cele de taină, aducând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Pacea dăruită este o cunoaştere şi, totodată, recunoaştere a Lui întru unitate treimică pentru a spune cu David, care recunoscând cât de minunată este ştiinţa lui Dumnezeu spune că până şi întunericul „nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina”. Învăţăm că,dacă dorim să-L „vedem” pe Hristos cel Înviat, e nevoie să închidem sufletul nostru ca să nu ajungă la el nici ecoul patimilor şi nici „răutatea” zilei, păzindu-l cu rugăciune neîntreruptă. Atunci, încredinţează Sf. Nicolae Velimirovici, ne vom putea bucura de darurile Lui: „El dă totdeauna pace, dă în acelaşi timp bucurie, putere şi curaj, El întăreşte credinţa, El dă tărie vieţii”. Altfel, psihologic vorbind, o veste neaşteptată poate fi primită în mai multe feluri. Unii, numiţi cu adevărat fericiţi cred în Înviere fără să se îndoiască şi-L văd cu inima lor curată. Alţii, având un spirit critic mai dezvoltat au trebuinţă de argumente, iar alţii refuză în ruptul capului să creadă. Cei mai nefericiţi şi nocivi sunt cei care spun că cred dar se dezic prin fapte şi, făcând astfel, singuri se îndreptă spre „întunericul cel dinafară”. Aceştia din urmă sunt cei mai periculoşi atât pentru ei cât şi pentru semeni şi, din nefericire, numărul lor nu este mic. Cum altfel am putea înţelege cumplita criză morală atribuită aşa-zisei secularizări, altfel decât ca fiind declanşată şi întreţinută de cei care cu gura îl mărturisesc pe Hristos dar se leapădă de El cu fapte. Sau, mai rău, îl ţin răstignit, cum spunea Pascal, până la sfârşitul veacurilor. În faţa unei asemenea situaţii, îţi vine a spune că mai bine un om puţin credincios sincer decât fariseismul multora care intoxică o comunitate sau alta şi, până la urmă, umanitatea. Secularizarea nu vine din exterior, nu este un „hazard natural” ci consecinţa directă a acestui nou tip de fariseism pandemic.

Toma, geamănul nostru

Apostolul Toma, care înseamnă Geamăn, a fost „chemat” şi apoi „ales” ca apostol şi L-a însoţit pe Hristos împreună cu ceilalţi cu o iubire sincer mărturisită cum a fost atunci când Hristos a vorbit despre Răstignirea Sa şi când a rostit hotărât: „Să mergem şi să murim împreună cu El”. Acum însă, apostolul recunoscut pentru mintea lui ascuţită şi-a mărturisit îndoiala ca o infirmitate dorind, cumva nemărturisit, să-i fie vindecată. E o nedumerire căci fiindcă ştim că credinţa vine prin auz; el auzise dar, paradoxal, abia asta a dat îndoielii putere ca şi cum vestea Învierii venea de dincolo de simţuri prin care conştientiza realitatea concretă. Simţea nevoia de mai mult – mărturia altor simţuri, anume văzul şi pipăitul. Văzul, cel mai intelectual dintre simţuri şi pipăitul asemănat nu odată cu o formă a văzului, dar ataşat concretului. Acum s-a îndoit şi îndoiala lui, sinceră fiind, s-a arătat rodnică fiindcă Domnul Însuşi i-a spulberat-o. Voia să-L vadă pe Hristos înviat ca Fiu al Omului şi, de aceea, intrând „uşile fiind închise”, Hristos a reînnoit darul Păcii Sale. I-a spus apoi lui Toma într-un mod firesc – nu l-a mustrat – ci în mod sincer dorind ca şi el să primească Pacea Sa. I-a spus cu blândă înţelegere: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. Nu l-a numit necredincios, ci l-a îndemnat să nu fie astfel, exilându-se pe sine într-un ţinut al nimănui. Ne amintim că şi Petru, la chemarea lui Hristos, a mers pe mare, dar, îndoindu-se, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Peste secole, Descartes avea să asocieze îndoiala cu un dat ontologic: „Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”, celebrul „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”.Cum îndoiala e o povară aproape imposibil de suportat de trufie, a fost nevoit să recunoască imperfecţiunea umană prin însăşi îndoiala pe care o simte. De aici a dedus necesitate unei fiinţe perfecte care nu poate fi reperată într-o fiinţă imperfectă. Recunoaşte, în consecinţă nevoia unei fiinţe perfecte care nu poate veni decât de la Dumnezeu. Cam chinuit, mentorul raţionalismului modern acceptă că Dumnezeu există cu necesitate.

„Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut”

În Dumnezeu cred cu adevărat cei care au inimă curată şi care lucrează credinţa supunându-se iubitor voii Sale, pentru că nu raţiunea, ci inima este „organul transcendenţei”. Exemplul desăvârşit ni-l dă pentru de-a pururi Sfânta Fecioară Maria care, din preaplinul iubirii sale ascultătoare, a spus îngerului vestitor: „Fie mie după cuvântul tău.” Tulburat de moartea lui Hristos ca Fiu al Omului, Toma nu putea merge mai departe – moartea este mai aproape de percepţia omului; nu avea să înţeleagă că de înviat a înviat ca Fiu al lui Dumnezeu. Acest „geamăn al nostru” trăieşte o dramă reală pentru că nu s-a putut împărtăşi din Pacea lui Hristos, rămânând în nesiguranţă ca într-o ţară a nimănui. Neînchipuit mai mare decât această dramă este Iubirea lui Dumnezeu care s-a revărsat şi asupra-i luminând calea de la necredinţă la credinţă la a cărei început stă sinceritatea, lipsa făţărniciei mistificatoare. Mai mult, lecuit de necredinţă, Toma parcă vede mai mult, fiind întâiul care îl mărturiseşte pe Hristos ca Domn şi Dumnezeu.

Rămân spre luminare ultimele cuvinte:”Pentru că M-ai văzut, ai crezut”, fără să mai facă referire la pipăit, formă „căzută” în concretitudinea materiei. Mai adaugă o fericire: a acelora care nu au văzut şi au crezut”. Sunt toţi cei care cred în Hristos, Dumnezeul nostru, încercând să se „lepede de sine” să-şi ia Crucea şi să urmeze lui Hristos, „Învierea şi Viaţa”. Dar noi, cei care ne numim „drept măritori creştini” suntem cu adevărat astfel? Aceasta este întrebarea pe care Sf. Ap. Toma o actualizează în fiecare zi. Credinţa este deplin mărturisită prin fapte vrednice de împlinirea poruncii date de Hristos: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi.” Acolo unde este iubire adevărată, credinţa îi urmează îndeaproape şi învestmântată în hainele faptelor făcute în numele Domnului. Altfel, chiar dacă avem credinţă, ea este moartă, ca şi cum nu ar fi şi bietul om se sufocă în propria-i neputinţă. Nu întâmplător prima duminică după Învierea Domnului este a Sf. Ap. Toma ci ca bun început pe drumul adevăratei credinţe, spre îndreptare de la numeroasele amăgiri cu care ne îmbie lumea contemporană. Lamentările şi acuzaţiile asupra altora ne amăgesc, nu au cum să ajute cum o boală nu se vindecă doar pentru că o ignori cu bună ştiinţă. E timpul să nu ne mai plângem şi să conştientizăm că Domnul ne dăruieşte absolut tot ce avem nevoie spre a-I fi dimpreună şi, mai mult, ne ajută să-i simţim ajutorul mărturisind: „Iubire-voi Doamne, vârtutea mea; Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu”.

În lumina Învierii, spunându-ne „Hristos a înviat” să avem în faţa ochilor inimii pilda Apostolului Toma şi să ne întoarcem raţiunea spre propria noastră inimă cercetând câtă şi ce fel de credinţă avem, rugându-ne cu tatăl copilului lunatic: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele”. Avertizează Sf. Ap. Pavel: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” Sinceritatea Ap. Toma este pilduitoare şi, însuşindu-ne-o, vom putea trăi plenar bucuria mărturisirii: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Hristos a înviat!

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.