Rugăciunea – drumul pe care Hristos vine în inimă. Umblarea pe mare –potolirea furtunii. Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Rugăciunea – drumul pe care Hristos vine în inimă. Umblarea pe mare –potolirea furtunii. Gând de duminică de Elena Solunca Moise

de Elena Solunca Moise

Îndemna Sf. Isaac Sirul să cerem lui Dumnezeu să ajungem la măsura credinţei: „Vrei viaţă? Ţine în tine credinţa şi smerenia căci prin ele afli mila, ajutorul şi cuvintele grăite în inimă de Dumnezeu şi pe Cel ce te păzeşte întru ascuns şi se arată…Roagă-te pentru asta fără preget…cere cu căldură şi cu multă sârguinţă până ce vei primi pe Hristos deplin în tine”. Sârguinţa şi căldura rugăciunii sunt deopotrivă necesare şi folositoare ca să alunge îndoiala furişată pe neobservate în suflet. Odată ajunsă aici, prinde a dijmui credinţa aşa cum a făcut-o dintru începuturi când diavolul a spus lui Adam: „oare?”. De atunci, îndoiala ne însoţeşte ca o umbră până într-acolo încât Descartes defineşte omul prin îndoială: „Mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist”; celebrul „cogito ergo sum”. Când Hristos a spus tatălui care adusese copilul demonizat „Crede numai, toate sunt cu putinţă celui ce crede”, acesta s-a rugat cu disperare: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”. Ruga tatălui dezvăluie nesfârşirea credinţei în Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul. În felul său, aşa s-a rugat şi Sf. AP. Petru înspăimântat de valurile furtunii care se iscase îndată după ce Hristos făcuse minunea înmulţirii pâinilor şi se retrase în munte să se roage. S-a retras să se roage în singurătate şi Sf. Ioan Gură de Aur scria că a făcut-o „ să ne învețe că singurătatea și pustia sunt bune atunci când vrem să ne rugăm lui Dumnezeu. Și-L vedem continuu retrăgându-Se în pustie, petrecându-și adesea nopțile în rugăciune ca să ne învețe cu toată tăria să căutăm liniștea ca să ne rugăm…pustia este mama liniștii, un port al liniștii în care scăpăm de toate necazurile.” De această dată, corabia rămăsese undeva departe, pe Marea Tiberiadei, vestită pentru furtunile ei iscate ca din senin. Hristos anume i-a lăsat singuri şi tot Sfântul cu cuvinte aur, tâlcuieşte că anume a făcut-o ca să le arate, lor şi nouă, cât necesar şi folositor este să nu ne punem speranţa în nimic ce este pământesc, repede trecător. O recunoaştem indirect în dictonul „dum spiro, spero”, cât trăieşti, speră, atâta timp cât respiri, ai în tine, adică, suflul dat de Dumnezeu, viaţa ca temei al speranţei. Pleci din această lume, dându-ţi sufletul lui Dumnezeu, adică veşniciei iar pământul se întoarce în ale sale. Nimic din ce este trecător nu poate fi temei speranţei care este o virtute, adică putere când este ancorată în veşnicia dumnezeirii.

Îndoiala – semnul puţinătăţii credinţei

Petru era pescar iscusit şi, cu toate acestea, văzând valurile s-a temut şi L-a chemat pe Hristos: „Doamne, scapă-ne că pierim”. Răspunsul dat este spre învăţătură tuturor: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” L-a mustrat dar îndată i-a întins mâna, i-a dat cuvânt de învăţătură deodată cu fapta salvatoare. Minunat şi întru tot ce face peste fire este Fiul lui Dumnezeu pe care, deşi îl mâhnim cu îndoielile noastre, când îl rugăm plineşte toate cererile cele bune. Făcând-o din nesfârşita-i iubire, ne întăreşte în credinţă, aşa încât până şi această putere este un dar al bunătăţii Sale a cărei nehotărnicire creşte cu fiecare împlinire. Acum doar să amintim că, atunci, Hristos era pentru ucenici „Învăţătorul”, deşi Petru îl recunoscuse: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu celui viu.” A făcut-o pe temeiul cuvintelor lui Dumnezeu Însuşi care a rostit pentru întreaga fiinţă la Botez: „Acesta este fiul Meu Multiubit întru care bine am voit”. Şi, totuşi, Petru s-a tulburat şi toate sunt relatate nu atât spre mustrare cum se grăbesc a o face mulţi farisei de profesie ca să-şi slăvească propria deşertăciune şi să tulbure ascultătorii. Nici gând, a făcut-o anume ca să vedem cât de complexă este fiinţa omului care deşi „animal îndumnezeit” rămâne, cum spunea Alexis Carrel, „un necunoscut”. Sau, altfel spus, cât de anevoioasă este lucrarea asemănării cu Dumnezeu, dar este singura care merită să fie împlinită fiind izbăvitoare. O spune Însuşi Hristos, care în Rugăciunea pentru El şi toţi care îl vor urma nu cere să fim luaţi din această lume, cum nu o face nici în Rugăciunea Tatăl nostru în care îl rugăm să ne „izbăvească de cel viclean”. Astfel eliberaţi, „de cel viclean”, putem face mai lesne Voia Sa „precum în cer, aşa şi pe pământ”.

Cei care i-au urmat ca ucenici, pescari fiind ei, nu se temeau de mărimea valurilor ridicate de vânt cu care erau obişnuiţi, ci de distanţa care îi despărţea de ţărm. De aceea Hristos nici nu a apărut dintr-o dată, ci înaintând pe valurile apei, mlădiindu-le parcă, arătând, puterea blândeţii. E ca şi cum ne-ar spune să nu ne temem de ispite, nici să nu disperăm, ci să avem răbdare căci niciodată Domnul nu ne părăseşte. Străbunii învaţă cum că „cu răbdarea treci marea, cu răul nici pârăul”. Şi apoi, lucru ştiut cine rabdă până la capăt se mântuieşte. Hristos Însuşi a răbdat tot răul făcut de oameni pentru care s-a rugat să fie iertaţi. Într-o poezie uitată, autorul spune lui Dumnezeu cum se obişnuise a-I fi alături, având mereu în faţa urma paşilor Lui alături de ai săi. S-a făcut însă că tocmai când i-a fost mai greu, să vadă un singur rând de paşi şi s-a întristat crezându-se părăsit. Atunci, Domnul i-a spus cu blândeţe vindecătoare: Copile drag să nu te temi. Căci paşii ce-i vedeai erau ai Mei purtându-te pe tine.

Sf. Augustin scrie cum corabia este Biserica, departe de ţărm şi ameninţată de valuri aşa cum suntem toţi în mijlocul vieţii, pradă ispitelor, a încercărilor prin care ne modelăm. Există şi în ispită o ambivalenţă implicită şi, deloc întâmplător, se spune că fără ispită nu ar exista nici raiul. Ea dă măsura capacităţii noastre de a alege între bine şi rău, a respecta poruncile Domnului sau a le ignora, luând amăgirile noastre ca înţelepciune a vieţii. E nevoie să ne încercăm credinţa cum se încearcă aurul în foc pentru a nu fi între cei care, cum spunea Sf. Ap. Pavel, cu gura laudă pe Dumnezeu şi cu faptele se leapădă de Dumnezeu. Ajutor de neînlocuit este rugăciunea, acel strigăt al inimii: „Doamne ajută-ne că pierim!”. Mai mult, tot rugăciunea este şi un sfetnic înţelept şi de aceea Sf. Ap. Pavel povăţuieşte: „rugaţi-vă neîncetat”, adică fiţi împreună vorbitori cu Dumnezeu de la care vine „toată darea ce bună şi tot darul cel desăvârşit”. Domnul ne-a dăruit Biserica Sa ca o corabie în care să ne adăpostim în „viforul ispitelor”. Statornic avem la-ndemână rugăciunea cum mărturisim în Canon: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la Limanul Tău cel lin alergând strig Ţie: scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive”.

„Nu vă temeţi. Eu sunt”

S-a făcut că pe la a patra strajă, ucenicii L-au pe Hristos venind pe ape ca şi cum ar fi mers pe uscat, liniştindu-le temerea zicându-le blând: „Nu vă temeţi. Eu sunt.” Să nu vă fie frică de furtuna de acum, cu Mine veţi avea linişte şi pace; nu vă temeţi de nicio furtună câtă vreme şi voi sunteţi cu Mine. Dar, de ce anume s-a petrecut aceasta la straja a patra? Sfinţii Părinţi spun că prima strajă a fost de la Adam la Noe; a doua de la Noe la Moise, prin care s-a dat Legea; cea de a treia de la Moise până la Întruparea Domnului. În toate Dumnezeu nu a încetat a-i apăra pe oameni prin sfinţii săi după cum recunoaştem: Minunat este Domnul întru sfinţii Săi. Cea de a patra strajă este Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care a dat cuvânt ucenicilor şi tuturor celor care îl vor urma că le va fi alături şi după Învierea şi Înălţarea la cer: „Eu sunt cu voi în toate, zilele până la sfârşitul veacurilor”.

Încă sub umbra îndoielii, căutând certitudinea, Petru s-a rugat: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”, cuvântul Mântuitorului având darul de a-i da şi puterea să o şi facă. Vedem cum, îndată s-a îndoit; s-a îndoit doar de prezenţa Mântuitorului pe care L-a strigat cu spaimă, nu de puterea cuvântului Său care avea să-l convingă pe ucenic. Prezenţa Mântuitorului i-a dăruit lui Petru puterea credinţei în cuvântul de care avea atâta nevoie pentru a înfrunta dezlănţuirea furtunii. „Vino!” a spus Hristos şi cel dintâi dintre apostoli, făcând ascultare, a coborât din corabie şi a pornit spre El. Nu-i era în voie atât să meargă pe ape, cât, mai ales, să vină la Hristos. Era ca şi cum ar fi spus: porunceşte-i să vin acum şi s-o fac direct mergând pe apă cum ai făcut Tu. S-a înteţit însă furtuna şi Petru, văzând marea învolburându-se, a început să se scufunde şi,înfricoşându-se mai tare, a strigat: „Doamne scapă-mă!” Deîndată Hristos, întinzând mâna, a spus: „puţin credinciosule pentru ce te-ai îndoit”. Frica pune omul într-o situaţie dilematică – ea poate întări, dar şi slăbi credinţa şi rămâne ca o întrebare răvăşitoare rostirea: „Pentru ce te-ai îndoit?” Sau, cum ar fi spus David de ce te-ai temut acolo unde teamă nu este, adică unde este Dumnezeu? „Nu te teme” i-a spus Dumnezeu omului încă din început lui Avraam: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău Avraam; nu te teme căci eu sunt cu tine.” David nu se îndoia: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul.?” Acum însă nu omul era cel care-l spăimântase, ci propria credinţă în puţinătatea ei. Nu necredinţa, căci aici nu e loc de necredinţă, care, cum s-a dovedit, nici nu există până la urmă. Cei o consideră astfel, o fac neluând seama la împrejurările în care nu doar că e vizibilă, dar se şi impune. Aici însă e vorba de jumătatea de măsură, „puţina credinţă”, dijmuită de nehotărâre a celor numiţi „căldicei”, orbecăind între cele ale lui Dumnezeu şi cele ale lumii. Este credinţa insuficientă care, mai târziu, în noaptea cumplită a Răstignirii l-a făcut pe Petru să se lepede de Hristos şi nu odată, ci de trei ori. S-a lepădat Petru de Hristos, dar a făcut-o într-o situaţie-limită cum ar fi numit-o Jaspers, şi cine ar putea spune cât de greu este să fii Petru în bezna Răstignirii? A fost îndeajuns doar să-şi aducă aminte că Hristos îl avertizase că se va lepăda de El şi a prins a plânge amar, spălându-şi cu lacrimi de pocăinţă lepădarea. După Înviere, Hristos avea să-l ierte şi întreita lepădare a fost abolită de întreitul legământ al iubirii. Mai mult, i-a spus ca unuia ce trecuse de încercare: „Paști oile Mele.” De această dată, deşi l-a mustrat, Hristos i-a întins neîntârziat mâna ca să vedem, încă odată cum anume a venit să ridice slăbiciunile oamenilor – mustrare justificată şi ajutor grabnic, împreună înmulţind caratele de tărie ale credinţei. Poate că, înainte de a dezaproba purtarea lui Petru, cum se grăbesc unii s-o facă doar pentru că nu sunt într-o situaţie asemănătoare, e folositor – pentru binele nostru mai întâi – să luăm aminte că Domnul mustră spre învăţătură, dar ajută spre eliberare de orice rău. La rându-ne, văzând, să recunoaştem că omul căldicel este astfel fiindcă, deşi a primit şi revelaţia şi harul, nu are o credinţa „lucrătoare prin iubire”.

Dumnezeu se leapădă numai de cei care, mai întâi, se lepădă de El

Prin veac Sf. Ap. Iacob ne aminteşte, că fără fapte, credinţa este moartă. De aceea, corecţi fiind mai întâi cu noi înşine, se cuvine să spunem că Dumnezeu se leapădă doar de acela care el singur mai întâi s-a lepădat de Făcătorul cerului şi al pământului. Dar, nici atunci deplin şi definitiv pentru că milostivirea Sa e gata în orice clipă a îmbrăţişa pe „fiul rătăcitor”. Ridicat de Hristos, Petru a intrat în corabie şi furtuna s-a potolit, ca să înţelegem puterea pe care Fiul lui Dumnezeu, „prin care toate s-au făcut” o are asupra stihiilor. A făcut-o după ce, mai înainte a arătat cum îl ascultă şi valurile iar acum dăruind lui Petru puterea de a merge pe valuri cum a făcut-o Însuşi ceva mai înainte. Mereu înainte, Hristos ne arată feluritele chipuri de a lucra asemănarea cu El într-un drum suitor spre înveşnicire. Ne-a mai dăruit Biserica, asemenea unei corăbii pe care s-o ducem spre „patria cerească” şi unde aflăm adăpost în „zilele care rele sunt”, să regăsim pacea şi să ne refacem forţele de a merge mai departe. O facem mărturisind deopotrivă cu inima, mintea şi fapta: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Întâiul chemat şi-a asumat deplin misiunea, sfătuind pe cei care vor urma s-o facă la fel: cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste. Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.” Când deplângem gălăgios secularizarea ca un hazard natural să privim cu luare aminte dacă nu în noi nu va victime ci ca răspunzători pentru această cădere dramatică în vreme care, la rându-i, se prăbuşeşte peste noi a deşertăciune. De aceea, cuvenit este ca acei care impun necondiţionat „ascultare” să ţină seama de aceste învăţături. Hristos nu a dispreţuit pe nimeni, i-a mustrat pe farisei pentru comportamentul lor: „Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Căci voi curăţaţi partea din afară a paharului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie, lăsând de o parte „judecata, mila şi credinţa”. Dispreţul unor asemenea funcţionari ai sacrului face ca ei să nu intre în împărăţia lui Dumnezeu, dar nici pe alţii să nu-i lase. Celor ce se tulbură de asemenea fapte şi părăsesc Biserica, motivând că le este suficientă credinţa, Păstorul Petru le dă cuvânt de învăţătură să pornească de la sârguinţa credinţei, peste care să rânduiască fapta bună şi cunoştinţa. Având început bun, suişul continuă cu înfrânarea, răbdarea, evlavia, iubirea frăţească, dragostea. E o rânduială a desăvârşirii la care cheamă Hristos, fiind mereu înaintea noastră: Sunt în şi sporesc în voi, nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea lui Domnului nostru Iisus Hristos”. Ne mai îndeamnă cel care a început ca pescar, a continuat ca păstor şi a sfârşit ca martir să trăim ca oameni liberi „dar nu ca şi cum aţi avea libertatea ca acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Hristos”, ai Celui care ne spune şi acum: „În lume necazuri veţi avea, da îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” E biruinţa Iubirii a –tot – puternice, singura care acoperă multe păcate, dezrobind omul de consecinţele nefaste.

Deplin conştienţi că suntem pe „marea vieţii”, înconjuraţi de „viforul ispitelor” între teamă şi speranţă să-L rugăm pe Hristos să ne cheme ca odinioară pe Petru şi să ne dăruiască puterea de a o face, întărind voia noastră bună. Poetul şi medicul mărturisitor Vasile Voiculescu mărturisea: „Sus! Încă o treaptă-n tainica rare!/ Nu mai dura palate celorlalţi, / Ia din Iisus lumina ziditoare/ Un schit de duh în inimă-ţi să-I nalţi.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.