„Nu te teme. De acum înainte vei fi pescar de oameni!". Pescuirea minunată - Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Nu te teme. De acum înainte vei fi pescar de oameni!”. Pescuirea minunată – Gând de duminică de Elena Solunca Moise

Prin veac, auzim cuvintele rostite de Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om ca omul să se poată fi moştenitor al vieţii veşnice, adică să-L cunoască pe Părintele Ceresc ca singurul Dumnezeu Adevărat şi Hristos pe care L-a trimis. Mântuitorul ne îndeamnă: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine”. În nesfârşita-i bunătate, Domnul nu obligă pe nimeni şi cheamă numai pe acel care „vrea”, nu ne vrea sclavi, deşi ar putea-o face fără să ne întrebe măcar; El ne vrea liberi şi să-I urmăm din dragoste, cum Însuşi toate le-a făcut din preaplinul Iubirii, făcându-se jertfă pentru eliberarea omului de blestemul morţii. Pe drumul eliberării de moarte începem cu „lepădarea de sine”, acela dobândit după căderea din rai în care se amestecă binele cu răul de ajungem, cum spunea Sf. Ap. Pavel, să facem răul pe care nu-l vrem şi nu binele pe care îl vrem. E grea lepădarea de sine, renunţarea la tot ceea inerţia ne ţine aproape ca robi ai păcatului; ai păcatului care, asemenea roşcovelor din parabola Fiului risipitor, la început sunt dulci dar apoi amare.

„Minunate sunt lucrurile Tale Doamne”

Reuşim să ne lepădăm de sine cu ajutorul lui Dumnezeu şi, mai departe, urmează asumarea crucii. Ne asumăm cruce, câtă vreme cel care vede minunile acestei lumi doreşte să se apropie de Acelea care le-a făcut, cum spunea Psalmistul: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut”. Urmaşii ai întâilor oameni căzuţi din rai, ne dorim cu ardoare revenirea care nu este posibilă fără Dumnezeu: răul îl facem singuri, dând ascultare urâtorului de Dumnezeu şi om, dar ca să facem binele avem nevoie de Ziditorul şi Proniatorul a toate. Suntem, deci liberi, având mereu în faţă două drumuri – al lui Dumnezeu care ne aşteaptă ca Tatăl pe fiul risipitor, ce şi-a risipit avutul de o viaţă de pripas şi cel al diavolului care ne doreşte despărţiţi de Dumnezeu şi unelte ale răului şi urii. E un moment dificil şi-l înţelegem pe Sartre care se considera „condamnat la libertate”, însă, am adăuga, o condamnare ce poate fi cât o binecuvântare ontologică. Dificultatea creşte pentru că lepădarea de sine e urmată de trei condiţii. Altfel, te poţi lepăda de sine lăsându-te în voia întâmplării, a „nimănui” şi vrăjmaşul abia aşteaptă să te ia în „grijă”. De minţit, minte pentru că, de-ar spune adevărul s-ar condamna singur, pentru că astfel nimeni nu-l va urma. Iuda a îngăduit să facă voia urâtorului de oameni, după ce, mai întâi, a minţit, zicând că banii daţi de femeia păcătoasă pe mirul de nard cu care să ungă picioarele lui Hristos înainte de Răstignire, ar fi fost buni să fie daţi sărmanilor. El L-a urmat pe Hristos, s-a lepădat de sine la început, dar nu a fost în stare să-şi ia crucea şi de urmat l-a urmat pe diavol. Învăţăm de la el că acest drum are un singur sens – pierzania, dacă refuză pocăinţa ca o cheie cu care să deschidă împărăţia cerurilor. Vor putea spune unii că acesta este totuna cu negarea personalităţii, ceea ce este o amarnică amăgire. Sau, dacă îngăduiţi, este astfel doar dacă nu vezi că fiecare îşi are crucea sa, cum o spuneau străbunii asumând-o, fără a se da la o parte: aceasta este crucea mea şi trebuie să o duc. Dimpotrivă, este forma ideală de afirmare a personalităţii în sensul aproape miraculos pentru că, urmând pe Hristos, te faci moştenitor, ştiind prea bine că „în lume necazuri veţi avea” dar „îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” El e Biruitorul şi Crucea însemnul biruinţei cum i-a apărut pe cer împăratului Constantin înconjurată de cuvintele: „Sub acest semn vei învinge”.

Petru nu a prins nimic toată noaptea, dar nu a spus nimic, ci tăcut îşi spăla mrejele gândind poate la ce va da alor lui de mâncare. Hristos s-a înfăţişat acum însă şi ca Domn al acestei lumi spunând: „Mână mai în adânc”. Am zice, mai în adâncul sufletului, acolo unde tăinuit, se află chipul lui Dumnezeu aşteptând să lucrăm asemănarea. Lucrarea asemănării nu o putem face decât urmându-L pe Hristos care ne-a dat o singură poruncă: „Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. Lucrarea iubirii este împlinirea poruncii care deschide calea regală spre împărăţia cerurilor. Spus-a Petru că, deşi a nu a prins nimic toată noapte, timpul prielnic pescuitului, va da ascultarea cuvenită unui Învăţător, lăsându-se liber în iubirea lui Hristos. Ascultarea lui Petru este exemplară pentru creştinul din toate timpurile, însoţită de discernământ între bine şi rău fără de care ne rămâne în faţă doar pilda lui Sisif sau a lui Prometeu. Să spui astfel omului contemporan, orbit de iubirea de sine, până într-atât, încât spune binelui rău şi răului bine, este un adevărat scandal şi se va grăbi să vină cu argumente confecţionate după „reţetele” cine ştie cărui „antrenor” pentru succes rapid şi necondiţionat, dar foarte costisitor. Dacă totuşi o va face va spune cu trufie că a descoperit subconştientul sau inconştientul. Precaritatea acestui răspuns a fost recunoscută de unii psihologi care vorbesc de un supraconştient. „Mai adânc”, chipul lui Dumnezeu aşteaptă să lucrăm asemănarea sau, amintindu-l pe Aristotel, trecerea de la potenţă la realizare. Se vorbeşte acum de „fuga de Dumnezeu”, nici pe departe o noutate dacă-l ascultăm pe Psalmist: „Unde mă voi duce de la faţa Ta şi de la faţa Ta, unde mă voi duce? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti, De mă voi coborî în iad, Tu de faţă eşti.” Mai mult, nici întunericul nu-l poate cuprinde pentru că „Nu este întuneric la Tine.” De altfel, întreaga zidire ascultă de Acela care a creat-o şi e suficient să ne amintim potolirea furtunii pe mare şi, apoi mersul lui Petru pe valuri ca pe uscat. Scrie Sfântul cu cuvintele de aur că: „El veghează asupra lumii, cârmuind-o…nicio pricepere omenească potrivnică lui Dumnezeu nu rodeşte vreun bine.” Să nu uităm nici cuvintele lui David „Toate câte a vrut Dumnezeu a făcut în cer şi pe pământ.”

După cuvântul Tău voi arunca mrejele”

Ucenicul Sf. Ioan Botezătorul de la care deprinsese pocăinţa, Petru înţelege să facă ascultare şi supunerea i-a fost răsplătită cu o minune. Însuşi Hristos a ascultat de Părintele Său şi I-a făcut voia, mărturisind chiar în clipe de mare cumpănă cum au fost acele din Grădina Ghetsimani când a spus: „Părinte, dacă este cu putinţă fă să treacă de la Mine paharul acesta. Dar nu voia Mae, ci voia Ta să se facă.” Ar fi în firea omului să facă voia lui Dumnezeu, dacă nu ar da ascultare vrăjmaşului ce-i vrea pieirea. Din nefericire, mereu suntem tributari gândului pizmaş deşi îi vedem urmarea. Sf. Teofan Zăvorâtul spune că după cum o creangă se usucă atunci când este ruptă,”la fel şi oamenii dacă nu rămân în părtăşie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii atât de preţioase pentru viaţa veşnică” Mai mult chiar – atrage atenţi că uneori poate să-i pară bun un lucru, dar este doar la înfăţişare, ca mărul din Eden. „Se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu iese, însă când coboară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară.” Aşa şi la pescuirea minunată – toată noapte, trudind, Petru şi ai săi nu au prins nimic. Subliniind aceasta, Petru adaugă: „dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. Ne întoarcem cu gândul la Sf. Fecioară când a fost înştiinţată de îngerul Gabriel că va fi Născătoare de Dumnezeu. După ce s-a dumirit cum va fi acesta a spus „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău”, pentru că prin acest cuvânt se făcea cunoscută Voia Domnului, Este ascultarea „cuvântului” purtător de faptă ca la începuturi când „Domnul a zis şi s-a făcut”. Acum a făcut-o întâiul între apostoli spre luare aminte pentru cum, la rându-ne, se cuvine a face. La sfârşitul fiecărei Liturghii, preotul rosteşte „Binecuvântarea Domnului peste voi toţi cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni acum şi pururi şi-n vecii vecilor. Amin”.

Se face uneori, să ni se pară că ceva poate fi bun sau folositor de la sine şi în sine, dar după o vreme ne dăm seama cât de gravă ne-a fost greşeala şi, nu odată, cădem în disperare. În acele clipe, Domnul spune ca odinioară lui Petru: „Mână mai în adânc” treci dincolo de „vârtejul cel ameţitor al lumii” Ascultând, un astfel de om sincer fiind ar spune ca Petru: „Ieşi de la mine Doamne că sunt om păcătos.” Pe toţi îi cuprinsese teama, o alta decât aceea din faţa unei catastrofe, una care l-a făcut să se aplece spre sine şi să-şi dea seama că bogăţia pescuitului nu era pentru priceperea şi vrednicia sa, ci o minune. Nu mai spune „Învăţătorule” ci „Doamne” căci doar Dumnezeu poate face minuni. Răspunsul pe care Hristos l-a mai dat şi o face cu fiecare în clipe de răscruce aduce linişte sufletului şi pace gândurilor: Nu te teme! Şi a continuat. „de acum înainte, te voi face pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El” La fel au făcut şi Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Rostul minunii se dovedeşte a fi şi unul de a aduce pe om la conştiinţa sa de „făptură a lui Dumnezeu”, e adevărat, „coroană a creaţiei Sal”, însă nu trebuie să uite măcar o clipă că „El ne-a făcut pe noi, nu noi.” El este, cum spunem în crez „Tatăl a tot făcătorul”, al cerului şi al pământului văzutelor şi nevăzutelor”. Această „pescuire minunată” a inspirat şi semnul de identitate al creştinilor în forma a doi peşti.

Credinţa adevărată este dată de curăţia inimii şi integritatea raţiunii

Spunând acum „Doamne”, Petru recunoaşte dumnezeirea lui Hristos încă de la începutul lucrării Sale misionare, pentru că minunea este felul în care Dumnezeu arată omului deschis lucrarea Sa. O face anume să vedem că, fiind mereu veghetor la omul pe care l-a făcut din prinosul iubirii Sale, intervine şi ca un cârmuitor priceput şi înţelept ca să-şi arate a-tot-puternicia fără de car singur nu poate face nimic.”Nihil sine Deo” . „Nimic fără Dumnezeu” era deviza Casei Regale de Hohenzollern-Sigmaringen pe care Carol I a urmat-o cu fidelitate până la sfârşitul vieţii sale. Absolut tot ce face omul cu binecuvântarea Domnului este spre trăinicie în timp ce, fără aceasta, chiar dacă i se pare că a realizat ceva e o amăgire pe care o va plăti amar. Nu există vreo pricepere omenească sau cunoştinţă care fiind potrivnică lui Dumnezeu să aibă şansă de reuşită şi siguranţă. Bătrânii noştri cei pe care mai că i-am uitat rosteau din inimă înainte, ca rugă de cerere, iar după, ca recunoştinţă: „cu ajutorul lui Dumnezeu. Mândria deşartă omului contemporan a şters din memorie această înţelepciune şi rezultatele le vedem şi sunt „strigătoare la cer” dar el continuă să rămână „surd şi orb”. Mereu, ca şi acum la pescuirea minunată, Dumnezeu veghează şi nu mustră, nici pedepseşte pe dată, aşteptând ca făptura iubirii Sale să se întoarcă şi să se căiască. O face pentru voia Lui este ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Apoi, Hristos face din pescarul Petru păstor, cu grijă iubitoare faţă de „oile” Sale, credincioşii care, botezaţi fiind în Hristos, se îmbracă în Hristos, făcându-şi viaţa nu spre moartea, ci spre înviere.

Dăinuirea dar al lui Dumnezeu pentru cel care Îl ascultă

Se mai face ca, alteori, chiar omul credincios să pară aş fi pierdut răbdarea şi odată cu ea vrednicia, lăsându-se pradă întristării care îl face să-şi întoarcă spatele lui Dumnezeu. Domnul puterilor nu o face şi îl însoţeşte, îl întoarce, îndemnându-l să mai încerce. Aşa a făcut şi cu Petru, aşa face cu fiecare dintre noi. Nu fără o anume ezitare, Petru face ascultare şi Domnul o răsplăteşte în chip minunat şi o face în faţa tuturor spre învăţătură. Păstrând proporţiile, îl amintim pe apostolul Pavel care spunea corintenilor: „Eu am sădit, Apollo a udat dar Domnul a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, căci Dumnezeu a făcut să crească”. Ţăranul nostru spunea mai simplu: „Omul propune, Dumnezeu dispune”. Să recunoaştem că aşa este – omul îşi face planuri nenumărate, dar fără Dumnezeu nu reuşeşte nimic, sau, dacă totuşi face câte ceva e lipsit de trăinicie. Domnul îngăduie şi să ne gândim, bunăoară, la turnul Babel a cărui construire Domnul n-a zădărnicit-o, singur s-a prăbuşit, căci fiind rod al mândriei a căzut în propria-i nimicnicie. Şi încă alte exemple s-ar putea da din istorie: câte construcţii nu s-au prăbuşit, câte împărăţii n-au căzut şi au fost uitate până şi de istorie. Biserica Apostolică dă mărturie de nedezminţit acestui adevăr şi rămâne ca începutul unui drum al cărui capăt este în împărăţia cerurilor. Pe meleagurile noastre a propovăduit apostolul Andrei, fratele mai mic al lui Petru, cel care L-a văzut întâiul pe Hristos, şi de Adevărul cuvintelor s-au umplut sufletele strămoşilor: o credinţă neîntinată este dată de „integritatea raţiunii şi curăţenia inimii”. O ştia David când cerea „inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”

Sf. Nicolae Velimirovici spune că ceea ce Domnul-Dumnezeul nostru nu primeşte sau chiar respinge, nu dăinuie. Am putea extinde şi la istorie şi vedem cum aşa-zisa societate comunistă…”viitorul de aur al omenirii” s-a prăbuşit ca celebrul turn. B. Russel remarca undeva că teoria comunismului este „o religie fără Dumnezeu”. Contemporaneitatea aduce aspecte noi şi vedem, din nefericire,cum credinţa creştină nu e negată în vorbe dar este în fapte, cum pentru mereu atenţiona apostolul Pavel cum cu gura îl laudă pe Dumnezeu şi cu fapta se leapădă. Îmbrăcat în haine de „sezon” fariseismul tinde să prezinte un „idol” cu chipul lui Dumnezeu dar fără a fi urmat de asemănare. Altfel cum s-ar înţelege actuala criză contemporană ale cărei dimensiuni nu au precedent. Hristos ne aminteşte că: „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”. El însuşi a făcut-o mărturisind: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui”. Acum, Petru face „după cuvântul” lui Hristos şi ce urmează confirmă puterea acestui cuvânt cu care, în chip tainic, a trimis şi peştii spre mrejele gata pregătite. S-a cutremurat Petru şi Hristos i-a zis: Nu te teme! De acum înainte vei fi pescar de oameni”. Nu va mai îmbia peştii, ci oamenii şi nu spre moarte, ci spre eliberarea de moarte, spre mântuire. Petru a primit în inimă cuvintele lui Hristos ca şi toţi apostolii care s-au „lepădat de sine” şi au urmat pe Fiul lui Dumnezeu, primind ca dar înmiit mântuirea spre care ne îndeamnă şi pe noi. E şi pentru noi un îndemn ca, atunci când Hristos cheamă la rugăciune şi Biserică să nu întârziem o clipă, să venim în întâmpinarea Cuvântului şi să facem voia Sa cum sus în cer o fac îngerii. În orice clipă să fim pregătiţi a-L urma, lăsând departe mulţimea treburilor, neîncrederea, suspiciunea, frica despre care ştim că nu sunt de la Dumnezeu. El, Mântuitorul lumii nu ne cere nimic cum o fac îndeobşte oamenii, El se dăruieşte pe Sine ca cei care cred să intre în împărăţia cerurilor. Înălţându-se la Tatăl Ceresc, Iisus ne-a spus: „Pacea mea v-o las vouă”. Într-o lume aflată parcă într-o neîntreruptă gâlceavă, fiecare dintre noi, după măsura credinţei şi a puterii să se arate „făcător de pace” ca să poată fi cu îndreptăţire între cei care „fii ai lui Dumnezeu” se vor chema.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.