”Doamne strigat-am către Tine, auzi-mă, ia aminte glasul rugii mele când strig către Tine!". Vindecarea celor zece leproși Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

”Doamne strigat-am către Tine, auzi-mă, ia aminte glasul rugii mele când strig către Tine!”. Vindecarea celor zece leproși Gând de duminică de Elena Solunca Moise

Dar ceilalți unde sunt?

de Elena Solunca Moise

Învăța Hristos, trecând de la o cetate la alta, toate câte se desprind din cuvintele cu care și-a început propovăduirea: ”pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor.” Mai târziu, când plinise după sfântă cuviință Voia Tatălui, înălțându-se la cer a spus: ”Pacea Mea o las vouă”. Între îndemnul la pocăință în întâmpinarea împărăției cerurilor și pacea pe care ne-a dăruit-o cu prețul Jertfei Sale este drumul spre chipul dumnezeiesc după care Tatăl Ceresc ne-a făcut dintr-o fără-de margini iubire. E chipul pe care fiecare dintre noi îl are în adâncul cel mai adânc al sufletului și care l-a făcut pe David să rostească plin de recunoștință: „Îți mulțumesc Doamne că m-ai făcut o făptură atât de minunată.” Rămâne deschisă spre perenă înnoire întrebarea: ”Ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l cercetezi pe el.” Nu doar că i s-a făcut cunoscut zicând: ”Eu sunt cel ce sunt”, ci l-a și cercetat ca apoi, prin întruparea Fiului său să coboare în această vale a plângerii ca să mântuiască ”tot omul și nimeni să nu piară” sau, cum spune în altă parte ”ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.” Eliberarea de întunericul morți pune dimpreună Voia cea bună a Domnului cu ascultarea lucrătoare a omului și așa se cuvine pentru că nicicând, creația nu are cum fi deasupra Creatorului. Pildă desăvârșită ne este pentru de-a pururi Preasfânta Fecioară când a răspuns îngerului Gavriil care i-a vestit întruparea de mai presus de toată firea omenească: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”.

Învăța Iisus și cuvintele Lui aveau putere multă de ajung și la noi iar puterea izvora din Iubirea care ”nu cade niciodată”. Piatra de poticnire a omului în această împreună lucrare rămâne prin veacuri credința și Hristos o spune limpede: ”Toate sunt cu putință celui ce crede”. Întrupându-se pe sine s-a făcut Cale spre Adevărul care ne face liberi chemând a-I urma și asigurându-ne că, deși vom avea necazuri, să îndrăznim pentru că ”Eu am biruit lumea”. Să îndrăznim deoarece Calea e anevoie de străbătut și Mântuitorul face înțeles prin cuvânt și faptă puterea credinței în toată alcătuirea ei de tâlcuri. Acum, vorbea celor ce-L urmau despre iertare și credință, Mai vorbea despre smintelile ce vin în lume și despre năpasta celor care se fac prilej de rătăcire semenilor pentru care ”mai de folos ar fi dacă ”și-ar fi legat de gât o piatră de moară și ar fi aruncat în mare decât să smintească pe unul dintre aceștia mici”. Greșeala omului făcută din neascultare aduce dojana după cum, spune David, Dumnezeu certă pe cel care iubește sau în altă parte: ”M-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat” E firesc să fie așa pentru că, atunci când iubești, dorești binele celui drag inimi, vrei să-l îndepărtezi de rău și să-l readuci pe calea cea dreaptă. E știut că printr-un punct pot trece o infinitate de linii, dar numai una este aceia dreaptă. Tot așa, căile vieții pot fi multe, dar numai Hristos este Calea. Iertarea,expresie plenară a iubirii, se cuvine a fi cerută mai întâi și întâi de aceia se spune că nici Dumnezeu nu iartă pe cel care nu cere să fie iertat. Nu pentru că Dumnezeu o vrea pentru El, ci tot spre binele omului, ca o condiție necesară ce face, din asumarea greșelii, începutul bun al îndreptării. Îl auzim și azi pe Sf. Ioan Botezătorul: ”Pocăiți-vă. Drepte faceți căile Domnului.” Laolaltă credința ce îndeamnă la pocăință și iubirea iertătoare se îmbogățesc una pe cealaltă și ne învață Părintele Justin Pârvu că, în esență, ”credința este puterea de a iubi”.

În drum spre Ierusalim, ”cetatea sfântă”, Iisus trecea prin mijlocul Samariei și Galileei, cetăți cu o faimă îndoielnică motivată de faptul că, părăsind credința străbună, au prins a se închina idolilor. Se îndrepta Hristos către un sat, unde, la intrare, a fost întâmpinat de zece leproși, care stăteau ceva mai la o parte cum cerea datina în asemenea situații. Boală misterioasă, lepra este cunoscută din antichitate și este menționată în Grecia și Roma pentru a se extinde mai apoi, prin secolele VII-VIII, și să se răspândească repede pretutindeni. Amploarea contaminării este pusă pe seama subnutriției, a lipsei unor condiții elementare de igienă și, în general și, în general a absenței imunității organismului. Periculozitatea leprei este dată și de faptul că are un debut inobservabil și o evoluție lentă din cauza căreia simptomele caracteristice pot trece fără a fi observate pe parcursul a aproape 20 de ani. Acum, spre Hristos s-au îndreptat zece leproși, care respectând normele, nu s-au apropiat prea mult și din această cauză fiind nevoiți să-și ridice glasul: ”Învățătorule, fie-ți milă de noi!” Cum ca de obicei Iisus era înconjurat de mulțime, poate și pentru le proteja de contaminare, le-a spus simplu: ”Duceți-vă de vă arătați preoților!” Nu pentru că preoții i-ar fi putut vindeca în vreun fel, ci pentru că ei erau cei care, constatând vindecarea, aveau dreptul să aprobe reintrarea lor în viața comunității. Ca boală, lepra are și conotații spirituale desemnând pe cei plini de păcate că până și în zilele noastre, când boala este aproape eradicată, un om păcătos, este numit de popor ”o lepră de om”.

Ridică-te și mergi în pace”

Evanghelist Luca face constatarea că ”pe când se duceau, s-au curățat”. Medic fiind, Evanghelistul Luca, avea priceperea necesară să o facă și credibilitatea suficientă pentru ca nici cei mai suspicioși să nu aibă pricină de sminteală. Curățindu-se pe drum, arătând ca toți oamenii, cei zece nu au mai fost nevoiți să meargă la preoți și puteau intra nestingheriți în sat. A mai rostit Hristos aceste cuvinte pentru că mai marilor vremii nu le venea prea bine să aducă slavă lui Dumnezeu, considerându-se prea importanți pentru a o face. Psihologic vorbind, această substituție este lesne de înțeles și dezvăluie lipsa credinței, câtă vreme necredința face casă bună cu trufia și nu mai este loc pentru a aduce slavă ”Celui ce a făcut cerul și pământul cu toată podoaba lui”. Cum vedem, deși Fiu al lui Dumnezeu, calitate a făcut minunea vindecării, ca Fiu al Omului a respectat Legea așa cum a făcut-o întru toate și în toată vremea. De aceea, Hristos nu i-a vindecat dintr-o dată, ci i-a trimis la preoți, cei abilitați să vadă și să aprobe reprimirea în comunitate. Au plecat toți cei zece și, cum era firesc, au primit învoirea preoților. Odată tămăduiți, foștii leproși s-au răspândit care și cum le erau treburile și numai unul singur s-a întors să aducă slavă lui Dumnezeu. Și acela era samarinean, unul dintre cei disprețuiți de iudei tocmai pentru că primiseră a se închina la zei străini. Aici se zărește o întrebare de stringentă actualitate: Cine e mai vinovat în fața lui Dumnezeu și a oamenilor: cei care nu se închină, sau care cu gura recunosc pe Dumnezeu iar se leapădă cu faptele mai rău ca păgânii? Poate , cine știe, iudei considerau că fiind din același neam, nu se cuvenea a fi recunoscători. Nu au fost impresionați nicicum, păstrându-se într-o indiferență proprie celor care cred că totul li se cuvine doar pentru că aparțin ” aleșilor”. Dar chiar așa fiind, David se adresa și lor ”Lăudați pe Domnul din ceruri” sau, în altă parte;”Lăudat să fie Domnul pentru milele Lui,pentru minunile Lui, pe care le-a făcut fiilor oamenilor!”.

Lipsa recunoștinței este întâiul și principalul semn al omului care s-a întors cu spatele la Dumnezeu. Totuși, nu ar trebui să ne grăbim a-i blama înainte de a ne întreba dacă și noi, prinși în iureșul zilelor, uităm să mulțumim lui Dumnezeu de la care ”vine tot darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”. De câte ori nu credem că o realizare anume sau un succes ni se cuvine în totalitate și exclusivitate? Sf. Grigorie de Nazianz spunea că se cade a ne gândi la Dumnezeu fără încetare. De fapt, s-ar cuveni să mulțumim lui Dumnezeu în toată vremea și în tot locul și pentru fiecare respirație. Să spunem: Slavă lui Dumnezeu pentru toate, în tot locul și în toată vremea. Este motivul anume pentru care am reținut gestul făcut de campioana noastră Simona Halep după o victorie meritată. A ridicat ochii la cer și, parcă luminându-se a făcut evlavios și încet semnul Crucii apoi a ridicat brațele spre cer ca și cum ar fi dorit să-l îmbrățișeze. Operatorul a insistat pe această imagine care era un imn de laudă: Slavă Ție Doamne, Slavă Ție”.

Vrednici să fim de cununa Iubirii Sale

Hristos, văzându-i, a întrebat: dar ceilalți nouă unde sunt? Știa prea bine și întrebarea nu este retorică pentru că e firesc să vrei să știi unde sunt cei care nu găsesc necesar a mulțumi și a-L slăvi pe Dumnezeu. Tot Hristos ne răspunde îndemnând astfel spre o înțelepciune adâncă a vieții creștine pentru că oamenii nemulțumitori. Cei care se îndepărtează de Părintele Ceresc și, în loc să caute împărăția cerurilor, preferă pe cele lumești, sunt condamnați să rămână singuri ca într-un pustiu. Mergem iar la lada de zestre a neamului nostru și învățăm cum celui nemulțumit i se ia darul. Ne amintim că atunci când diavolul a spus lui Hristos că îi va da toate împărățiile lumii acesteia cu condiția de a se închina lui, a primit răspunsul ucigător: ”Domnului Dumnezeului tău să i te închini și doar unuia singur să-i slujești.” Dumnezeu nu are nevoie de slava care i-o aducem și principalii beneficiari sunt în primul rând cei care, aducând-o simt apropierea iubiri și luminii lui. Chemând a aduce slavă lui Dumnezeu, David motivează: ”Că El a zis și s-au făcut, El a poruncit s-a făcut.” Acum, Hristos a spus ca leproșii să meargă și să se arate preoților și pe drum s-au vindecat.

Au plecat însoțiți de binecuvântarea Domnului dar, cei nerecunoscători nu au rămas în harul Său și, în consecință lipsa de recunoștință este îndepărtarea de Harul Său într-o lume în care, pe nesimțite, totul se face pe nesimțite deșertăciune. Cu cât suntem mai recunoscători, cu atât Domnul este cu noi și nu ne părăsește niciodată. Într-o rugăciune de mulțumire a lui Ghenadie Scholarios se spune: ”Nu îndrăznesc să-ți mulțumesc pentru cele făcute și mă întâmpină mulțimea faptelor noi, așa încât numai faptul că-Ți pot mulțumi cât de mare dar este…Că până și mulțumirea și lauda, singurele pe care le pot aduce Ție pentru toate sunt darul Tău.” Un dar mai presus de toate celelalte, pentru că Hristos a spus celui recunoscător: ”Scoală-te și du-te. Credința ta te-a mântuit”. Vindecarea a fost urmată de mântuire și cel recunoscător a plecat cu pacea pe care Mântuitorul i-a dăruit-o dimpreună cu vindecarea. Hristos, în de necuprinsa-I smerenie, nu și-a atribuit nici un merit, arătând ca fiind mai importantă credința celui care se roagă, pentru că iubirea Sa este a-tot prezentă și vine în întâmpinarea celui ce îl cheamă în adevăr. Se ruga David cu tărie: ”Doamne strigat-am către Tine, auzi-mă, ia aminte glasul rugii mele când strig către Tine. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta. Ridicarea mâinilor mele jertfă de seară.”

Tot David se întreba: ”Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” Și răspundea pentru noi toți: ”Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema. Făgăduințele mele le voi plini Domnului înaintea poporului Său.” Drepții Părinți Ioachim și Ana rugând pe Domnul să le dăruiască prunc, l-au făgăduit Casei Sale, și așa au făcut, dăruind-o pe Fecioara Maria Templului. Astfel, a fi recunoscător este o datorie și împlinirea făgăduinței o binecuvântare sfântă, astfel putând mărturisi: ”Cu noi este Dumnezeu/Înțelegeți neamuri și vă plecați/Căci cu noi este Dumnezeu”. Cu noi, adică împreună cu noi de-a pururi iar noi ”oile pășunii Lui” se cade a-I mulțumi, urmându-L cu iubire ascultătoare. Mulțumirea sinceră a inimii izvodește speranța împreună ființării cu Domnul pe care îl percepem în fiecare dintre cei pe care îi întâlnim, cu care vorbim, muncim trăim. Recunoștință suntem datori lui Dumnezeu mereu și pretutindeni că fără El nimic bun nu este posibil după cum se cuvine a fi mulțumitori celor care ne fac un bine pentru că, prin ei, împreună să rostim întru bucuria de a fi într-o inimă și glas ca într-o plenară angajare: ”Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să împreună să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Îl auzim prin glasul de rugăciune al lui Vasile Voiculescu : ”Că nu spre fărădelegi Eu Însumi v-am zămislit/ Nici pentru minciuni v-am dat sufletul Meu/ Vărsătorilor de sânge, zice Domnul/ Ci ca lumea s-o împărtășesc cu Frumusețea/ Cu bunătatea s-o mângâi/Și pe voi în Lumina Mea sădindu-vă/Cu Iubirea să vă încununez.” În fiecare zi pe care Domnul o dă spre mântuire, să-L întâmpinăm pe Hristos și într-un glas să-L rugăm ca, milostivindu-se de noi, să binemerităm cununa Iubirii Sale.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.