de Elena Solunca Moise
Într-un timp hărțuit de aplecarea aproape obsesivă spre cele trupești și ”voinței de putere” nu mai prea ar fi loc să vorbești despre suflet, rămas doar leitmotiv în umbra derizoriului, această maladie a timpului nostru cum apreciază mulți gânditori. Omul actual, al clipei iute trecătoare nu mai ține seama, sau chiar a uitat,de cuvintele lui David: ”Doamne, ce este omul că-ți amintești de el, sau fiul omului că te gândești la el? ” Este trup care, făcut din țărâna unde se va întoarce, amestecându-se cu cele de demult trecute, destinul său este rob și, cum se spune ce poate fi un bun slujitor, dar un rău stăpân. Sufletul senin, deschis spre înalturi sălășluiește în omul bun ce caută să-și treacă zilele pe pământ ”precum în cer”. Dăruit de Dumnezeu, în ascultare față de Tatăl Ceresc, sufletul merge la El, cum pe cruce răstignit, Hristos ca Fiu al Omului rostește ca un nou legământ: ”Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Acum însă Mântuitorul provoacă întrebând: ”Oare ce va putea da omul pentru sufletul său?” Chiar așa? Ce să ar putea da când însuși sufletul i-a fost dăruit Dumnezeu și nu are nimic altceva mai bun decât acest dar ce-i deschide ușile veșniciei. Apostol fiind, răspunzând chemării lui Hristos, Iuda L-a urmat, dar vânzându-L pentru treizeci de arginți, și-a pierdut sufletul, nu a dat nici un semn de pocăință și s-a făcut pe sine ”fiu al pierzării”, ca și cum ar fi fost izgonit din existență.
Hristos mai spune, uimind oarecum, spune: ”Căci se va rușina de Mine și de cuvintele Mele,în acest veac și Fiul Omului se va rușina când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri.” Sigur, nu este de ”rușine” a fi întru de Hristos, decât atunci când îți trăiești zilele într-o lume decăzută în care, cum scrie David, ”Se laudă păcătosul cu poftele lui și cel ce face strâmbătate pe sine se bine-cuvântează”. Specialiștii vorbesc de fenomenul Dunner-Kruge ca fiind răspunzător de actuala criză. Se face așa că oamenii modești își fac treaba conștiincios, în liniște, retrași în timp ce alții s-au specializat în a face ”mult zgomot pentru nimic…nimicul fiind preocuparea lor. Ei promovează ”victorios” pe treptele sociale, dar nefiind competenți, distrug totul sub umbrela minciunilor bine orchestrate. De rușine fiind, se laudă, vinovați, învinuiesc, ignoranți, își impun ignoranța ca modă. Dar, de rușine sunt și cei care cu gura îl laudă pe Hristos, dar cu fapta se leapădă și care nu au cum vedea venind împărăția cerurilor. Cuvintele ce urmează pun și ele în derută pe cei care trăiesc în ”cercul strâmt” al perceptului ”carpe diem”, ”trăiește clipa” lăsându-și sufletul pradă întâmplărilor fără noimă. A mai spus Hristos că”sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere”. Primul între a fost arhidiaconul Ștefan care, sub ploaia de pietre aruncate sălbatic asupra-și, a mărturisit că vede pe ”Împăratul slavei venind”. Înainte, se rugase asemenea lui Hristos: ”Doamne, nu le socoti lor nici acest păcat.” Cu sufletul său curat, închinat lui Hristos, nu doar că a văzut, ci a avut tăria să ceară iertare, înălțat și înălțându-se în iubirea lui Hristos. Seninătatea rugăciunii îi arăta frumusețea sufletului care l-a urmat pe Hristos.
Cu adevărat, nimic nu poate fi mai valoros pentru om ca sufletul său pentru că prin el care poate lucra asemănarea cu Ziditorul tuturor celor văzute și nevăzute. Cu sufletul îl putem cunoaște pe Fiul lui Dumnezeu ca Adevărul care ne face liberi, eliberați de toate suferințele și, în cele din urmă, de blestemul morții adus de minciună și acceptat de om prin neascultare de Părintele care i-a dat viață. Adevărul poate fi prigonit, cum s-a văzut de-a lungul istoriei, dar niciodată omorât pentru că până și moartea se face Cale spre Viață cum a făcut Hristos care, cu moartea Sa, a călcat moartea. Adevărul își dezvăluie suveran puterea de netăgăduit și virtuțile cele tămăduitoare pentru toate maladiile lumii. Dacă, atunci când suntem bolnavi mergem la medic și ne încredem în diagnosticul și tratamentul lui, cu atât mai mult suntem datori cu credința în Hristos, Tămăduitorul trupurilor și a sufletelor noastre. Cutezăm a spune că credința în Hristos e o datorie față de noi înșine așa cum o arată și Sf. Vasile cel Mare ne arată cu pilda întregii sale vieți. A fost atunci, când bolnav fiind, medicul, un evreu dintre cei mai vestiți pentru priceperea sa, i-a spus că mai are de trăit doar două zile. Întâi stătătorul anului între sfinți, l-a întrebat că dacă va fi să trăiască mai mult, va primi botezul creștin iar medicul, sigur pe cunoștințele sale a primit. Sf. Vasile s-a rugat iar Domnul i-a ascultat cererea și medicul cu întreaga familie s-au creștinat. Avea trupul bolnav dar sufletul veghea la calea pe care mergea urmând lui Hristos. Tradiția spune că și atunci s-a stins pentru că a vrut el, altfel ar mai fi putut trăi pentru că Dumnezeu ascultă pe cei smeriți și celor mândri le stă împotrivă.
Atunci când sufletul e bolnav, omul e nevoit să ia doctorie, care îndeobște este amară și se întâmplă nu odată o refuzăm. Îndeobște, purtăm grijă de trup, poate din conștiința vremelniciei sale, și uităm de suflet ca are în față mereu veșnicia și ne amăgim cum cu un fel de ”fata Morgana”, sfârșind frânți de oboseală și cu gustul zădărniciei. Albert Camus, în Mitul lui Sisif aduce aminte omului contemporan că pe absurd nu se poate zidi nimic și Andre Malraux aprecia, pe bună dreptate, că ”poţi trăi acceptând absurdul, dar nu poţi trăi în absurd”. Reactualizarea mitului lui Sisif, ca simbol de această dată,anunță lungul șir al victimelor secularizării stând sub semnul unui soi de poruncă: trebuie să ni-l ”imaginăm fericit”. Poate fi considerată fericire imperativ? Oricum, fericirea nu are cum să dispară din aspirațiile legitime ale omului pe care Părintele l-a destinat a trăi în grădina raiului. căzând, omul nu mai are cum fi fericit în această ”vale a plângerii”. Și-a căutat alt loc imaginând scenarii utopice și purtat pe aripile unui vânt hain a ajuns pe tărâmul ”derizoriului”. Toată literatura utopică nu este decât un lung periplu în căutarea fericirii. E ca în povestea ucenicului vrăjitor a lui Goethe care, odată pornind vraja fără s-o cunoască, n-o mai poate stăvili: ”Stai cuminte/Ca-nainte…/Căci la vreme/Doar bătrânul vraci aice,/ Duhuri poate să vă cheme”.
Sub norul întunecat al secularizării, lumea de azi amintește și legenda cu tânărul care a plecat să caute piatra filosofală – se încinsese cu un brâu de fier și încerca fiecare piatră găsită în cale până când, minunea nepetrecându-se, a mers mai departe în neștire fiecare piatră. La un moment dată aude glasuri de copii râzând în hohote și zicând: iată bătrânul asta nebun are un brâu de aur. S-a uitat uimit și așa era…a luat drumul înapoi fără să știe ce se va întâmpla. Dintr-o altă perspectivă, contemporaneitatea se înscrie în destinul faustic al omului care pare a-și fi vândut sufletul diavolului. Revine ca un leitmotiv dureros întrebarea: la ce-i sunt de folos omului toate, dacă pierde sufletul? Oare să fie numai un zombi? Nicolae Velimirovici scria: ”Omul nu poate să-I dea nimic în schimb lui Dumnezeu pentru sufletul său. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în locul celui fără de moarte. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? Câtă vreme e în trup, omul e vrăjit de multe lucruri pe care le socoteşte de preţ; dar când se desparte de trup, îşi dă seama – O, de n-ar fi prea târziu! – că în afară de Dumnezeu şi de suflet nimic nu are preţ.”
Domnul ne vrea împreună cu El
De două mii de ani, Hristos ne cheamă:”Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Nu ne arată pur și simplu drumul pe care să mergem, ci se face El primul care își asumă un drum pe care, nu promite cine știe ce foloase, ci că ”în lume, necazuri veți avea”. Oricât de multe și mari ar fi nu ar trebui să ne înspăimânte, ci să îndrăznim a-I urma fiindcă ”Eu am biruit lumea!”. Apoi, El a fost întâiul care s-a lepădat de Sinele său dumnezeiesc, s-a făcut om asemenea nouă, fără de păcat, ca noi să ne putem îndumnezei. Ce să lepădăm? Tot ceea ce nu este de la Dumnezeu și am dobândit prin cădere; să ne lepădăm de gândurile cele rele, de vorbele care pot seduce și înșela, de faptele care ne pierd pecetluind căderea. Să ne lepădăm de noile forme de idolatrie, parcă mai perfide, de obiceiurile pierzătoare de suflet, de tot ceea ce cuprinde ceea ce numim ”a doua natură”pe care o numim noi înșine. Astfel, cum spune Sf. Ap. Pavel, să răstignim pe omul cel vechi ca să nu mai fim robi păcatului. Desigur, e greu purtând noi povara păcatelor, dar Domnul nu ne lasă singuri și Maica Sfântă e gata să ne ia sub acoperământul rugăciunilor ei, îndemnându-ne: ”Faceți tot ce vă spune El”. E nevoie să cultivăm voia noastră cea bună, adică ascultarea lucrătoare de Cel care a făcut în cer și pe pământ toate câte a voit. Condamnat la închisoare în temnițele comuniste, Valeriu Gafencu, ”sfântul închisorilor” a elaborat douăsprezece principii ale vieții creștine, primul fiind cel al supuneri necondiționate față de iubirea lui Dumnezeu și ”în ea să ne iubim unii pe alții”. Așa vom putea fi împreună și cum spunem ”Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate sta împotrivă”. Deținuții politici de la Aiud își făceau singuri cruciulițe din câte un os primit din când în când la masă, șlefuindu-l cu ce puteau, apoi o coseau în interiorul cămășii, și suportau mai ușor torturile, fiind cu Hristos. Știu asta pentru că tatăl meu a venit acasă de la Aiud cu o asemenea cruce-martor al puterii date de Dumnezeu celor care pătimeau pentru El.
Domnul și Dumnezeul nostru ne vrea să fim împreună cu El și nu avem cum a o face decât, mai întâi,eliberându-ne de omul cel vechi și luându-ne crucea să urmăm lui Hristos. Principiul este acela al unei munci permanente, adică, mai spunea sfântul închisorilor, să ”muncim și jertfim până la moarte, având în față bucuria mântuirii”. A lua crucea este greu câtă vreme, omul este și el supus legii universale a minimului efort și ca să ne fie mai ușor, Fiul lui Dumnezeu s-a dat pe Sine pildă, luând primul Crucea și, fiind fără păcat, a făcut-o exclusiv pentru păcatele noastre. În acest fel, Crucea purtată de Fiul lui Dumnezeu este, pe departe, cea mai grea dintre toate cele posibile; a fost atât de grea încât, pe drumul Golgotei, fost nevoie ca pe drumul Golgotei să fie luată de Simon din Cirene spre ușurare. Nouă însă, oricât ne-ar părea de grea crucea – deși Domnul nu dă niciodată mai mult decât putem duce! – ne vine în ajutor Domnul, care cunoaște cu mult mai bine suferințele noastre și este Singurul care le poate alina, pentru că El le-a purtat întâiul.
Mai presus de toate, Domnul ne vrea împreună cu El și aceasta este rațiunea pentru care a coborât, ca într-o plecăciune fără egal ca să ne înalțe. Ne dorește, dar nu obligă, iubirea nu este dictatorială, ea respectă libertatea omului până la jertfa de sine. Iuda a vrut să-L urmeze pe Hristos dar nu s-a lepădat de sine, dimpotrivă, s-a înfășurat în sine, așa încât de unul singur a ales drumul pierzării. Hristos a spus, încercând să-l întoarcă de pe drumul pierzării: ”Unul dintre voi, mă va vinde”. L-a și arătat, dar, odată plecat pe drum pierzării nu a avut tăria să se întoarcă, La sfârșit, a aruncat cei treizeci de arginți, mărturisind că ”dreptul” acesta nu a fost vinovat, dar nu s-a pocăit și asta i-a fost fatal. Iuda pilduiește că nu este dat omului a se mântui cu ajutorul banului, căruia țăranul nostru în înțelepciunea lui îi spunea ”ochiul dracului”. Nimeni nu s-a mântuit prin bani, cel mult a încercat să se ”spele pe mâini” ca Pilat. Spre salvare există un singur drum: credință și pocăință, aureolate de milostenie. Vor spune unii că și Petru s-a lepădat de Hristos. E adevărat, dar a făcut-o în înfricoșătoarea noapte a Răstignirii, și îndată, dându-și pe dată ”a plâns cu amar”. Lacrimile pocăinței i-au netezit drumul spre Hristos prin întreitul legământ al iubirii. Iubirea ne eliberează de frică și, cum știm, Petru a avut moarte martirică. Mai târziu, în prima epistolă, starostele dintre apostoli scria despre cei ce se leapădă de Hristos: ”Mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptății, decât după ce a cunoscut-o să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor”, ”căci dacă după ce au scăpat de întunecimea lumii prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos iar se încurcă cu acestea, ei sunt învinși; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi.”
Calea pe care blestemul se preschimbă în binecuvântare
Să urmezi pe Hristos și să te lepezi de El, s-o faci slujind lui Mamona, fără părere de rău este, cu adevărat un drum cu mult mai dezastros pentru om decât dacă n-o faci de la început. Pilat, bunăoară, a făcut ceea ce putea face un conducător care nu L-a cunoscut pe Hristos, deși ceva presimțea, l-a condamnat după Legea veche și s-a spălat pe mâini, semn că dezaproba hotărârea și a făcut-o ca om în fața oamenilor. În fața lui Dumnezeu nu ai cum să te speli pe mâini și nici nu ți-ar folosi și rămâi încătușat pe vecie în fața întrebării ”Ce este Adevărul?” Pe vecie pentru că era chiar în fața Adevărului care, cunoscut fiind, face omul liber. E aici o dramă profundă a omului dornic de puterea lumii, care își ignoră sufletul și care sfârșește ucis de ea. Când diavolul a promis lui Hristos toate împărățiile lume doar să-i slujească i-a spus imperativ: ”Mergi înapoia mea Satană, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să i te închini și numai Lui unuia să-i slujești.” Mărturisindu-și sufletul ”prund de păcate” fiind ”nimic și de toate”, Blaga scrie că ”iar cerul tău se naște ca o lacrimă din plânsu-ți”, e lacrima tăcută a pocăinței eliberatoare.
Toate ne-au fost arătate ca să cunoaștem, să judecăm – mai ales să ne judecăm – dar să nu osândim pentru că Judecata din urmă este a lui Dumnezeu, ”Cel ce a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor”. Folosul dobândit prin pocăință este curăția sufletului cum spunem în acest timp binecuvântat ”Duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, mi-l dăruiește Doamne, mie, slugii Tale.” S-o facem în numele lui Hristos, care nu s-a rușinat de om, Fiu al Omului făcându-se, a stat între ei, a vorbit ca Învățător, i-a vindecat ca Tămăduitor, a înviat morți ca Dumnezeu, Împăratul Vieții și Soarele dreptății. De nu vom face așa, Hristos spune că, la rându-i, se va ”rușina”, ca de unii care porniți a-I urma se leapădă, se bucură de Lumină dar preferă întunericul, propovăduiesc poruncile și le ignoră invocând motivații care, de cele mai multe ori, se întorc împotriva ca un bumerang.
Hristos ne cheamă pe drumul biruinței răului sub semnul Crucii care astfel se preschimbă din semn al blestemului în semn al binecuvântării. Atât de încredințați erau bunii noștri de demult de puterea desăvârșită a sfintei Cruci că însemnau cu ea tot ce făceau întru voia Domnului ca o a-tot-cuprindere a vieții. Viața este un dar – spune David ”El ne-a făcut pe noi, nu noi” – făcut de ”Cel înaintea căruia se nimeni nu poate sta și nesuferită este mânia Ta asupra celor păcătoși”. Regele Manase ne mai spune că Domnul nu este acel ”deus otiosus”, căci ”nemăsurată și neajunsă este iubirea Ta de oameni. Căci Tu ești Domnul, Cel îndelung răbdător și mult-milostiv căruia îi pare rău de răutățile oamenilor”. Continuă: ”Tu Doamne, după mulțimea îndurărilor Tale ai pus pocăință păcătoșilor spre mântuire și după mulțimea bunătății Tale ai făgăduit iertare celor ce Ți-au greșit Ție”.
Între libertatea dăruită de om și eliberarea efectivă dobândită prin ”plugăria” sufletului se face un drum spre autoritatea omului, într-un mediu în care egalitatea nu este uniformitate, nivelare amorfă ci un principiu de ierarhie valorică, nu în virtutea unui respect abstract ci al valorii cu care contribui la o viață socială armonioasă, La Nașterea Domnului, îngerii cântau ”Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bună-voire”. Atunci în suflet se arcuiește asemenea cerului pentru că văzând cum, după cuvântul Sf. Nicolae Velimirovici, ”Omul nu poate să-I dea nimic în schimb lui Dumnezeu pentru sufletul său. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în locul celui fără de moarte. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? Câtă vreme e în trup, omul e vrăjit de multe lucruri pe care le socoteşte de preţ; dar când se desparte de trup, îşi dă seama – O, de n-ar fi prea târziu! – că în afară de Dumnezeu şi de suflet nimic nu are preţ.”
”Crucii Tale ne închinăm și Sfântă învierea Ta o lăudăm și o mărim”
Semn al omului, cumpănă între pământ și cer, Crucea ne definește pe fiecare cu personalitatea sa distinctă, deopotrivă unitate și unicitate, părtașă la Iubirea divină, sporind ”a lumii taină” cu sufletul său, sclipire desprinsă din lumina divină. Crucea este principiu unificator al omului ce, stând cu brațele deschise poate îmbrățișa universul, cum cu brațele deschise, întinse pe Cruce, Hristos s-a rugat: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac.” Există în fiecare dintre noi un glas tainic ce se roagă pentru iertare, chiar dacă nu recunoaștem, de fapt, pentru Iubire fără de care ”nimic nu e”. Însemnându-ne cu semnul dăinuitor al crucii, putem, cum spune Sfântul închisorilor că astfel ”împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia și inovația cu tradiția, toate sub urmărirea Duhului Sfânt”. Crucea e semnul nobleței omului ”cunună a creației” și ”stăpân al ei”, un stăpân care, așa cum învață Hristos, să se arate slujitor. Slujitor a fost Hristos până la moarte – a slujit lui Dumnezeu ca Fiu, Unul Născut; a slujit omului prin biruința asupra lumii pe care păcatele o condamnaseră la moarte.
Ne cheamă Domnul și Dumnezeul nostru a-I urma și o face tot din dragoste-ai nesfârșită ca că nu rătăcim, pentru că multe și nenumărate sunt căile rătăcirii și doar Una singură Calea. Adevăr ce eliberează de moarte și Viață, Hristos este Calea pe care urmându-L redobândim împărăția cerurilor. Descoperim cum, paradoxal, împărăția cerurilor este în noi și în înalturile lui Dumnezeu. Contrariile, altminteri în luptă crâncenă, sunt aduse la pace de Hristos prin răstignirea Lui, moarte a morții și înviere a vieții. Viața are cuvântul decisiv pentru că e de la Dumnezeu și bucurându-ne de pacea Sa, pe care Hristos ne-a lăsat-o la Înălțarea Sa. Pe acest drum Hristos cheamă doar pe cei care vor ca, urmându-L, să ne lepădăm de ”toată grija cea lumească” una care s-a dovedit a fi a ”pierzării”, cum a făcut Iuda apostol fiind. Despărțirea este, nu odată amară, încercările nu sunt puține nici când ni se pare că le-am depășit. Când l-a chemat Hristos, Petru a mers pe apă dar, îndoindu-se, a prins a se scufunda și a strigat: ”Doamne sapă-mă!”. Hristos a avut cuvinte de îndreptare ”Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”, dar i-a întins mâna și l-a salvat. Ca El odinioară, noi închinându-ne și făcând semnul dătător de viață al Sfintei Cruci spunem cu Vasile Voiculescu: ”Nu ne lăsa pe noi în bezmetica ceață,/ În somnul lumii cu bezmetice visări:/ Trece-ne cu Tine din existență la Viață/ Sus în minunea marei Deșteptări.”
Elena Solunca Moise
