”Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”. Gând de Duminică – a femeii samarinence - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

”Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”. Gând de Duminică – a femeii samarinence – de Elena Solunca Moise

Mâncarea Mea este a face voia Celui ce m-a trimis pe Mine”

de Elena Solunca Moise

Dialogul Mântuitorului purtat cu cărturarul Nicodim, devenit mai apoi apostol, se termină proniator: ”Tatăl iubește pe Fiul și toate Le-a dat Lui/Cel ce crede în Fiul are viață veșnică, iar cel ce nu-L ascultă pe Fiul, nu va vedea viață, ci mânia lui Dumnezeu rămâne în el.” Hristos avea să plece din Iudeea îndreptându-se spre Galileea neamurilor și cum drumul trecea Samaria s-a oprit în cetatea Sihar, în apropierea locului pe care Iacob l-a dat fiului său Iosif. Aici ”cel ocrotit de Dumnezeu”, fusese părăsit de frații săi și de atunci este o fântână care îi poartă numele. Să fi fost pe la ceasul al șaselea, ora prânzului și, ostenit de drum, Mântuitorul s-a așezat lângă fântână, ucenicii fiind plecați după merinde în cetate.

Cum vine asta să fie ostenit Fiul lui Dumnezeu Celui fără de moarte? Oboseala Lui avea o cu totul altă natură – El căuta oameni credincioși, vrednici de încredere dar nu avea să găsească în poporul Său. S-a făcut că tocmai atunci a venit o femeie samarineană și Iisus a cerut simplu: ”Dă-mi să beau”. Femeia s-a mirat cum un iudeu cere de băut unei femei samarinene, mirare îndreptățită pentru că nu vorbeau după ce aceștia din urmă s-au depărtat de la credința strămoșească și au primit să se închine unor zei păgâni. Nedumerirea i-a fost și mai mare când L-a auzit pe Mântuitorul a rostind: ”Dacă tu ai ști darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-mi să beau ai fi cerut de la El și Ți-ar fi dat apă vie”. De unde să știe femeia o taină ca aceasta? Cuvintele au sensul să atragă atenția că întâlnirea nu este în nici un fel întâmplătoare, cum nimic nu este astfel în Cartea Sfântă, că totul își are rost în perspectiva istoriei creștinismului ca religie iubirii. Astfel fiind, creștinismul are dintru început o vocație universală și întâlnirea cu femeia samarineană este semnificativă în cel mai înalt grad.

Duh este Domnul și de aceea ”nu este cu putință a-L vedea oamenilor” cum o spusese lui Moise: ”Fața Mea însă nu o vei putea vedea, că nu poate vedea omul fața Mea și să rămână viu” și i-a fost dat a-L vedea doar prin spate. Când Dumnezeu s-a arătat Sfântului Ilie, proorocul a trebuit să se dea de-o parte și să-și acopere ochii cu mantia pentru ca astfel să fie ferit de urmările unei asemenea întâlniri ce depășește cu mult capacitatea omului de a percepe și cunoaște. Spunea David: ”Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și nu o pot ajunge./ Unde mă voi duce de la Duhul și de la fața Ta unde voi fugi?

Apa, simbol primordial cuprinzător a toate

Ca simbol, apa este socotit unul primordial de-ar fi să-l evocăm doar pe Thales care spunea că ”apa nu era o formă a începutului, ci începutul însuși”.De aici aria de semnificații s-a extins relaționată cu întreg fenomenul vieții, copleșitoare ca dimensiuni și varietate. Ce element primordial al vieții îl aflăm și în Biblie după cum citim că la început ”Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor”. În basmele noastre se vorbește nu odată de ”apa vie” ca element al regenerării și învierii, sau chiar al nemuririi, tinereții veșnice și invincibilității. Există o apă vie și una moartă (chiar și o Mare moartă). Tot apa este și un element al distrugerii și să ne gândim doar la potopul lui Noe. Mai este un factor al metamorfozei și aici să amintim doar legenda lui Narcis, eroul din mitologia greacă îndrăgostit de propriul chip văzut în apă. Dorind să ajungă la cel iubit s-a privit în apă,sfârșind în moarte pentru că nu a putut ajunge la imaginea reflectată, fapt cu totul imposibil. Nu în ultimul rând poate fi menționată și ca element transcendental în persoana luntrașului Charon, singurul care trecea pe cel mort dincolo de Styx. Și am putea continua într-o frescă fascinată a condiției umane, însetată mereu de cunoaștere și, în cele din urmă, de absolut.

În Noul Testament, apa semnifică felul în care Dumnezeu, Unime în treime L-a descoperit pe Hristos ca Fiul al lui Dumnezeu în timpul Botezului făcut în Iordan de Sf. Ioan Înaintemergătorul. Apa astfel sfințită devine simbol al Duhului și sfințește întreaga creație izbăvită de moarte prin voia Părintelui Ceresc. Din această apă a cerut Hristos femeii samarinene să bea deoarece deopotrivă Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului, cunoaște pe deplin omul și știe mai bine decât oricine ce anume este prielnic pentru a-l îndruma spre dreapta credință. Hristos, Fiul lui Dumnezeu și al Omului, prea bine știind ce anume este necesar fiecăruia pentru a veni la dreapta credință, se folosește de o adevărată ”maieutică”. Cuvântul Său are darul de a îndrepta femeia, altfel cunoscătoare a celor ce trebuiau să se petreacă și să primească Marea Veste Bună. Mai mult chiar, convinsă că este Hristos, ea merge în cetate să spună oamenilor care au venit să-I asculte Cuvântul. Oamenii au dat curs cuvintelor ei, au urmat-o și presimțind Adevărul, și voind a ști mai multe L-au rugat să rămână împreună timp de trei zile, cum a și făcut-o. Asta în timp ce iudeii din Gadara unde făcuse minunea eliberării demonizatului L-au rugat sănătatea să plece. Au făcut-o dezvăluindu-și adevărata fire, pentru ei fiind total lipsit de valoare vindecarea celui îndrăcit spre liniștea lor proprie. Nu! Ei erau preocupați ca turma de porci în care intraseră demonii să nu-și afle sfârșitul în apă, păgubindu-i, arătându-și deschis aplecarea spre cele ale lui Mamona. Au făcut-o până într-atât încât au rămas indiferenți la faptul că unul dintre ai lor a fost vindecat și nu mai reprezenta un pericol și era liniște în cetate.

Hristos nu a spus nimic și s-a pornit spre Samaria, cetate ce nu avea un nume prea bun de când locuitori ei se depărtaseră de Dumnezeu cu toate că mai târziu aveau să se apropie. Cu toate acestea, iudeii i-au considerat mereu inferiori și, geloși că Dumnezeu i-a primit, i-au numit după muntele Samara unde locuiau. Mântuitorul a poposit la fântâna lui Iosif și Sf. Chiril al Alexandriei scrie că asta înseamnă că predicarea trebuia să plece din Ierusalim de unde să se răspândească în lume. În această deschidere, se poate afirma că dialogul femeii samarinene are valoare paradigmatică pentru cuvintele lui Hristos, adresate femeii din Canaan după care era trimis doar după oile cele pierdute ale lui Israel. Pentru asta merge fără odihnă și dă învățătură celor de atunci și nouă, cum a făcut și cu această femeie care nu era doar de alt neam, ci mai avea și obiceiuri necuvioase – avusese cinci bărbați și nici cu cel cu care era nu era după Lege. Fiul lui Dumnezeu s-a coborât până la cei aflați în latura și umbra morții, s-a smerit ca pe noi să ne înalțe. El, Cuvântul prin care toate s-au făcut a cerut apă femeii spre a o conștientiza de nevoia acută a curățirii de păcatele cele multe trimițând gândul la Sf. Ioan și botezul pocăinței. Fără pocăință nu este cu putință a intra în împărăția cerurilor. Femeia, ascultându-L s-a tulburat a lăsat găleata pentru că nu-i mai era trebuincioasă și a plecat să-i cheme pe ceilalți locuitori. Omul nu se poate mântui de unul singur, iubirea eliberatoare având nevoie de ceilalți asupra cărora să-și reverse binefacerile. Nu însă orice asociere era folositoare și femeia îi spune deschis că iudeii nu au a vorbi cu samarinenii: ”Cum tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine care sunt samarineană”. Îl cunoștea după haina cu cere era îmbrăcat și răspunsul a venit cumva neașteptat: ”Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și cine este Cel care-ți zice ” Hristos spune că dacă ar fi știut cine anume este Cel care cheamă ”tu ai fi cerut de la El și El ți-ar fi dat apă vie”. Ca Fiu al Omului cerea apă obișnuită iar ca Fiu al Celui Preaînalt dăruia apă vie, căci darul lui Dumnezeu era Sfântul Duh, cum profețise Sf. Ioan Botezătorul: ”Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu-i sunt vrednic a-i dezlega cureaua încălțămintei. El vă v-a boteza cu Duh Sfânt și cu foc”. Apa cea vie este aceea a duhului după cum mâncarea Mântuitorului este, singur a spus-o, a face Voia lui Dumnezeu Care L-a trimis. Apa vie a izvorât din Ierusalim și cei care beau sunt feriți de demonii cei care vor să ucidă omul iar apa este și rămâne necontenit. Apa din fântână era una curgătoare, se împrospăta mereu ca o făptură vie, câtă vreme apa stătută nu are cum să fie vie și este incompatibilă cu devenirea proprie ființei. Cum era o singură fântână era nevoie ca fiecare să să vină cu găleata proprie ca semn al purtării de grijă dar și ca manifestarea a egoismului, a înstrăinării de iubirea lui Dumnezeu înlocuită cu iubirea de sine. Ce frumos era odinioară obiceiul țăranului nostru care avea la poartă o găleată și o cană pentru trecătorii însetați.

Vremea când firea omului se întoarce la starea dintâi

Acum era însă vremea când, scrie Sf. Chiril al Alexandriei, ”firea umană se întoarce se întoarce la frumusețea ei cea dintâi și, bând ceea ce este izvor de viață dătător este frumoasă prin varietatea faptelor bune și aduce slavă lui Dumnezeu”. Neîndoielnic, Mântuitorul nu avea nevoie de găleată și era doar un pretext pentru a da El apa vie în sufletul celui care nu este conștient de câtă nevoie are de ea. Fântâna, simbol al vieții și nemuririi, al căutărilor febrile semnifică Duhul Sfânt, ”Domnul de viață dătătorul”. Poetul filosof Blaga chema: Sapă frate, sapă, sapă /până dai de stele-n apă lumina din adâncul cel mai adânc …venită de când Dumnezeu a zis ”să se facă lumină”. Tot el scrie în poezia ”Învierea cea de toate zilele” că ”ochi-mi sunt umezi/ și sunt împăcat ca fântânile din imperiul lutului”. Uimirea, semn al capacității omului de a cunoaște și mărturie a forței creatoare care îi este proprie a îndemnat-o să spună: ”Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care a dat această fântână și el însușii a băut din ea și fiii lui și turmele lui?” Adică, Tu spui că ești mai mare ca Iacob care a dat fântâna, însuși împreună cu familia și animalele lui astâmpărându-și setea?O întrebare care se dovedește a fi o punte între cele două Vechiul și Noul Testament. Oricine bea din apa aceea își potolea setea numai pentru o vreme după care setea revenea nu mai puțin chinuitoare. Și, apoi, dacă susții că ai, de unde poți avea o asemenea apă din care vrei să dăruiești? Asta pentru că una e să ai apă și alta s-o dăruiești mai ales unei femei care era și samarineană. Aici este surprins caracterul universal al religiei creștine, al Legi celei noi, nu odată comparată cu o plămadă așezată deasupra culturilor existente păstrându-le specificitatea și dăruind unitatea armoniei, recuperarea ei din diversitate.

Ceea ce este apă pentru trupul vremelnic este cunoașterea pentru suflet, organul veșniciei și spune Hristos că viața veșnică este a-l cunoaște pe singurul Dumnezeu adevărat – acel ”Eu sunt Cel ce sunt” – și pe Hristos pe care L-a trimis – Cale, Adevăr și Viață. El este Cel despre care David spunea ”Că la Tine este izvorul vieții”…Întru lumina Ta vom vedea lumină”. Izvorul vieții este Hristos și tot El ”Lumina lumii”, acea ”Lumină din Lumină,Dumezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut”. Născut ca Ființă vie și nu idol cum cei cărora se închinau neamurile. Apa era vie fiindcă este , Duhul Sfânt, ”Domnul de viață dătătorul Care din Tatăl purcede” și a coborât la cincizecime sub forma unor limbi de foc asupra apostolilor. El înmlădiază lupta încrâncenată a contrariilor, căci coborârea Duhului anulează lucrarea vrăjmașului și, prin El este cunoscută, după cuvintele Sf. Grigorie de Nazianz, ”singura învățătură de credință”, El având toate atributele Fiului în afară de naștere, fiindcă ”purcede”, merge înainte.

Fără să înțeleagă prea bine cuvintele Mântuitorului, femeia se roagă să-i dea apa minunată cu gândul doar la oboseala trupului și răspunsul iar surprinde: ”Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici”. Fără să ascundă adevărul, femeia îi spune că nu are bărbat, fapt desigur știut de Mântuitor care astfel arată că nu orice legătură este bineplăcută lui Dumnezeu. Cei cinci bărbați din trecutul femeii și cel de al șaselea cu care era acum nu erau după Lege iar Mântuitorul anume întreabă spre a o curății de păcatele trupești. ”Doamne văd că Tu ești prooroc”, recunoscând că, în fapt, era dornică de Învățătura adevărată și, de aceea continuă aducând în discuție locul unde este închinăciunea este bine primită lui Dumnezeu – smarinenii închinându-se la muntele Garizim, cu înțeles de ”separație” iar iudeii în Sion, ”turn veghe”, Ierusalimul, cetatea marelui împărat. Se plinise vremea când oamenii erau pregătiți să primească adevărul care să facă dispărută separația și să-i unească. Era chiar ”ceasul” când, încredințează Hristos, adevărații credincioși se vor închina Tatălui în Duh și Adevăr. De aceea Tatăl este închinat în Duhul și Fiul cu Duhul, împlinind-se Treimea cea de o Ființă și nedespărțită. Cum Tatăl își dorește și caută închinători adevărați, L-a trimis pe Fiul. Analizând ”primele principii”, Origen scrie că ”cei care se închină în Ierusalim, nu o fac nici lui Dumnezeu și nici Duhului pentru că Ziditorul a toate nu poate fi cuprins de niciuna dintre ele. Domnul este Duh și ca să te poți închina trebuie ca, mai înainte, să fii luminat și abia în lumina Lui putem vedea Lumina cea neapropiată. Pentru asta, El nu are nevoie nici de templu anume construit, nici de loc special.

Cunoscătoare, femeia spune: ”Știm că va veni Mesia, care se cheamă Hristos, când va veni acela, El ne va vesti nouă toate”. Acum urcușul paideic a ajuns pe culmea adevărului și Hristos mărturisește: ”Eu sunt. Cel ce vorbesc cu tine”. Mai întâi Hristos s-a arătat ca om însetat, apoi iudeu, ca profet și la sfârșit ca Mesia când femeia, recunoscându-L, i s-a închinat. După ce a fost vindecat, orbul din naștere, întrebat fiind dacă crede în ”Fiul lui Dumnezeu” și-a mărturisit credința dar nu știa ”cine este” și Hristos i-a spus: ”L-ai și văzut. Eu sunt, Cel care vorbește cu tine” iar el s-a închinat după cuviință. Femeia a lăsat găleata, căci nu mu-i mai era de trebuință, apăruse o alta mai importantă: să înștiințeze pe toți de cele întâmplate că toți să vină la ”cunoștința adevărului”. Femeia samarineană dă o pildă tuturor:să lăsăm toate lucrurile materiale și să râvnim spre cunoașterea ”Adevărului care ne face liberi” și să ne închinăm lui Hristos, ”Cale, Adevăr și Viață”. La pescuirea cea minunată, așa au făcut Andrei care l-a chemat pe fratele său mai mare Petru și apoi pe toți apostolii.

Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”

În femeia samarineană sunt întruchipate toate neamurile ce aveau să vină la creștinism; ea și-a abandonat nevoia trupească de apă pentru aceea duhovnicească și de aceea îl primește pe Hristos ca proroc. Apoi și-a lăsat găleata și a alergat în cetate ca să spună tuturor fără să se gândească la faptul că reputația ei nu era dintre cele bune după cum nici locuitorii cetății nu au desconsiderat spusele ei. După aceea, când ucenicii L-au îndemnat să mănânce, Iisus le-a spus: ”Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe mine și să săvârșesc lucrul lui”. În virtutea acestor cuvinte, Mântuitorul avea să spună că ”Eu și Tatăl Una suntem”. Deci El pilduiește cum să lucrăm rugăciunea ”Tatăl nostru” lucrându-i voia cum îngerii o fac în ceruri, convertind firea omenească aplecată spre păcat și făcându-se Fiu al Omului ca noi să devenim Fiii ai lui Dumnezeu. Așa L-au recunoscut samarinenii cei care se abătuseră de la credința dreaptă. Ceva mai târziu locuitorii Samariei aveau să spună că ei cred nu doar pentru cuvântul femeii, ci ”că noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii” Și dacă femeia mai avea ceva îndoieli, ceilalți au mărturisit deschis. Sf. Chiril al Alexandriei scrie hotărât că ” Mântuitorul numește apă harul lui Dumnezeu. Căci oricine bea din apa aceasta va avea darul învățăturilor dumnezeiești izvorând din sine în mod stăruitor. El nu mai are nevoie de mustrare de la alții. Mai mult, este nevoie doar să îndemni pe cei care însetează după Cuvântul lui Dumnezeu ca ei să trăiască viața de aici de pe pământ împreună cu sfinții și profeții și cu apostolii. Ei sunt moștenitorii acestei misiuni despre care Isaia scria ”Scoateți apă cu bucurie din izvoarele mântuirii”. Numit când ”foc”, când ”apă” harul Duhului Sfânt nu desemnează substanța Duhului ci lucrarea Lui – foc pentru arderea păcatelor, apă pentru curățirea lor; distrugere și împrospătare care face să se stingă toate săgețile otrăvite al lui Veliar.

Și toată această lucrare sfântă și sfințitoare este făcută de Hristos într-o absolută smerenie, El nu găsește compromițător să vorbească unei femei de alt neam și cu obiceiuri reprobabile, învățându-ne că astfel numai ”Întru lumina Ta vom vedea Lumina”. Sf. Siluan Atonitul se ruga: Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măreţiei Tale. Doamne, Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă, micuţei Tale zidiri, dăruieşte-mi smeritul Tău Duh. Mă rog bunătăţii Tale, Doamne, priveşte asupra mea din înălţimea slavei Tale şi dă-mi puterea de a Te slăvi ziua şi noaptea, căci sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine prin Duhul Tău Cel Sfânt şi tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut. Doamne, dă-ne Duhul Sfânt; prin El Te vom slăvi ziua şi noaptea, căci dacă trupul nostru e neputincios, Duhul Tău e vioi, El dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă şi întăreşte mintea în iubirea Ta şi o odihneşte întru Tine cu o odihnă desăvârşită şi nu mai vrea să se gândească la nimic altceva decât la iubirea Ta.” Principiul este cel al cunoașterii despre care Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, afirma:  ”Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.” Femeia samarineană dă pildă ca și noi, cercetându-ne sufletul, să-L aflăm pe Hristos spunând: ”Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine”. Apoi, lucrând ascultător cuvântul să-L rugăm cu genunchii inimii și trupului plecați, dimpreună cu medicul și poetul martir: ”Sus! Încă-o treaptă în tainica lucrare!/ Nu mai dura palate celorlalți/ Ia din Iisus lumina ziditoare/ Un schit de Duh în inimă-ți să-I înalți”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.