de Elena Solunca Moise
Hristos străbătea cetățile învățând și vindecând toată boala și suferința iar mulțimile nu întârziau a-L urma pentru că simțeau că rostirea Lui ”are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor”. Avea putere ca ”Fiu al lui Dumnezeu” rămas astfel și întrupat ca Fiu al Omului lucrând voia Tatălui ceresc de la care avea și puterea. Mereu smerit ca Fiu ascultător a lucrat voia Părintelui Ceresc care vrea ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. A simțit-o prea bine leprosul care L-a întâmpinat când a coborât de pe Munte unde tocmai rostise Predica, din care, s-ar cuveni să nu uităm nimic, dar mai ales să punem la inimă ca într-un pământ bun cuvintele Mântuitorului: ”Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu celui din ceruri.” Cel care își îngemănează rugăciunea cu fapta, făcând cu voia sa și deplin conștient voia Tatălui Ceresc care vrea ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. După aceasta vom fi judecați și înfăptuirea voii lui Dumnezeu se descifrează în faptele de iubire pentru aproapele nostru iar acesta este cel care se află în suferință sau necaz cum a făcut-o bunul samarinean în care îl vedem întruchipat pe Hristos Însuși. De această dată, la coborâre, l-a întâmpinat un lepros rugându-se dar nu oricum. Anume a zis:”Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești”. L-a recunoscut mai întâi ca Domn a cărui voie este dimpreună mergătoare cu puterea iar răspunsul nu a întârziat: ”Voiesc” și, firește, pe dată, bolnavul s-a curățat. Cum a spus că a venit ca ”plinitor” al Legii, Iisus l-a îndrumat spre preoți, cei îndrituiți a-i aproba primirea în cetate. Ca să poată fi depășită, Legea se cere a fi, mai întâi, respectată și împlinită ca abia apoi cele ce urmează să pună în lumină mai bine lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu. Cuvântul s-a făcut faptă adăugându-se atâtor minuni ce adevereau că Hristos e Fiul lui Dumnezeu pentru că întreceau cu mult firea omului a cărui putere este dijmuită de păcate și rămâne, nu odată, suspendată în proiect.
În Capernaum, din mulțime a venit un sutaș, care i-a vorbit de sluga sa bolnavă, foarte probabil de paralizie și L-a rugat să-l vindece. Nu a întrebat nici dacă poate sau dacă vrea, ci a făcut-o pur și simplu doar rugându-se cu credința că va fi ascultat și ruga împlinită. Nu i-a trecut prin minte sutașului, cum se mai face, să-l dea afară și să angajeze pe o slugă sănătoasă, ceea ce ar fi fost cum nu se poate mai simplu. Pentru el, acel slujbaș era de neînlocuit și trebuia îngrijit cum se cuvine unui om care a împlinit însărcinările ce i reveneau. De altfel, Hristos a vindecat minunat mai mulți ”slăbănogi” poate pentru că era o suferință mai întâlnită, dar și pentru că răpește omului verticalitatea, faptul de a-și purta făptura după nevoile vieții. Mai presus de toate, slăbănogeala îl înstrăinează pe om de condiția de ființă care privește la ceruri ”de unde vine ajutorul”, de la Dumnezeu. Omul paralitic se aseamănă, într-un fel unui mort, nu se poate mișca, nu poate face nimic, e total dependent de ceilalți, este, în felul său, un cadavru… viu. La rându-i, sutașul nu era iudeu, ci roman, păgân, lipsit de credință, în concepția disprețuitoare a iudeilor. Și totuși, reprezentatul puterii a trecut peste toate prejudecățile, animat de dorința de a veni în ajutorul slugii sale, firește nu doar din nevoie, căci oricând l-ar fi putut înlocui fără să-și facă vreun reproș. În inima lui, Fiul lui Dumnezeu a văzut credința și iubirea în virtutea cărora fiecare om este unic, de neînlocuit, cum, mulți am uitat, considerând omul o cifră, nu o personalitate și, purtându-se corespunzător principiului ”homo hominus lupus est”. Timpul cantității, cum îl denumea Rene Guenon, pulverizează unitatea și nu are decât un sens – derizoriul sub al cărui semn mulți gânditori consideră că este veacul nostru. Cât ne-am îndepărtat de timpul în care David se întreba: ”Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui sau fiul omului că-l socotești pe el?” Omul este singura ființă care poartă în sine ca o efigie de înaltă noblețe chipul lui Dumnezeu spre a-i lucra asemănarea, căutând a fi, când e nevoie asemenea bunului samarinean.
Hristos vine în întâmpinarea celor care îl cheamă în adevăr
Ce a făcut sutașul doritor a fi de folos slujitorului său slăbănog? S-a ”dezbrăcat” de importanța pe care i-o dădea funcția, s-a smerit gata să-și ajute subordonatul și, mai mult, pentru asta rugat pe unul dintre reprezentanții poporului asupra căruia își exercita puterea stăpânitoare. În nesfârșita-i iubire, Dumnezeu și-a pus chipul în toți oamenii, deopotrivă, fără nici o discriminare arătând cât de relativă este rânduiala omului. Acest chip îl purta și centurionul și a cutezat mai departe lucrând asemănarea. Omul, firește, nu are cum fi Dumnezeu, dar se poate îndumnezei și pentru asta Fiul lui Dumnezeu s-a înomenit. Hristos a rostit: ”Venind, îl voi vindeca”. Neputința, boala unui om l-au determinat pe Hristos să-și arate încă odată smerenia căci nu a spus ”aduceți-l”, ci ”venind”, nu aduceți-l pe un pat cum au făcut din proprie inițiativă cei patru care l-au coborât pe slăbănog prin acoperișul sparte. Hristos nu întârzie a răspunde tuturor celor care îl cheamă în ”adevăr”, având mare nevoie, fiind în suferință, gata să meargă până la fiecare spre a-l vindeca.
De chemat, cheamă pe cei care vor să-i urmeze, să se facă ucenici ai Lui. Deși reprezentant al stăpânirii, sutașul s-a recunoscut totuși nevrednic de a-L primi pe Hristos sub ”acoperământul”său. Poate uimi și azi această atitudine câtă vreme, la tot pasul, mai toți vor să se bucure de ”drepturi” dar prea puțini vorbesc și își asumă datorii. Imperativul categoric al lui Kant e o frumoasă pagină de istorie a gândirii la care tot mai puțini oameni se gândesc. Când însă e vorba de ”drepturi” toți alergăm să le revendicăm… S-a ajuns până acolo încât se consideră ca o datorie graba de a face plecăciuni în fața mai-marilor cu gândul la posibile privilegii. Cetățean roman, centurionul nu a fi venit la Hristos ca la un Dumnezeu, nici nu avea cum fiind ”păgân”, ci ca la un om înzestrat cu puteri deosebite față de ceilalți și, semnificativ în acest sens, adaugă: ”Că și eu(s.n.) sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și spun acestuia: du-te și se duce; și celuilalt: Vino și vine; și slugii mele: Fă aceasta și face”. Ne păstrăm încă în registrul umanului pentru că așa cum el ca superior, dădea ordin celor inferiori, la fel poate s-o facă și Hristos ca Om înzestrat cu puteri deosebite.
Or, tocmai aici e minunea: Sutașul s-a rugat cum ar fi în fața unui Om, însă răspunsul este al lui Dumnezeu. Hristos Însuși avea să fie uimit căci sutașul văzuse dumnezeirea din Fiul lui Dumnezeu viețuind între ei ca Fiu al Omului. S-a vindecat sluga în ceasul acela. Fericitul Augustin atrage atenția că. ”Iisus laudă credința sutașului, al cărui trup nu era din partea locului, dar al cărui duh era al credinței. Lui i-a spus Hristos: mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isac și cu Iacov în împărăția cerurilor, iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel din afară” Se referea la cei care au primit Legea, cei la care au fost trimiși proorocii, cărora li s-a dat templul și harul preoției și care nu le-au primit, considerând probabil că li se cuvin dintru început și nu este nevoie să se mai arate și ca fiind vrednici de cele primite. E pe măsura propriei demnități să ne ridicăm prin noi înșine la înălțimea duhovnicească la care suntem chemați, adică să ne arătăm vrednici. Dacă nu o facem, suntem asemenea celor din vechime, părtași destinului lor de ”a fi aruncați în întunericul cel mai din afară; unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților”. Scrie Sf. Ioan Gură de aur că poate să fie ciudat ”că ei vor fi alungați în timp ce creștinii de la răsărit și de la apus vor fi chemați să participe la ospățul ceresc cu Avraam, Isaac și cu Iacov, a căror pâine este dreptatea și a căror cupă este înțelepciunea”.
Deși era roman, sutașul a găsit că este o datorie să vină în ajutorul celui în suferință, chiar dacă îi era inferior și chiar dacă pentru asta era nevoie să se roage de un Om din ținuturile ocupate. Era însă, mai înainte, el însuși om făcut după chipul și asemănarea Părintelui Ceresc și în străfundul sufletului a găsit înțelepciunea de a ști la cine să roage, cum să o facă. A văzut cu ochii inimii că, de fapt, nu era în fața unui slujitor, ci a unui stăpân de care ascultau și legile firii. L-a îndemnat credința cea lucrătoare prin iubire ce face posibilă împlinirea speranței și ea aflată în străfundul ființei noastre și care ”nu moare niciodată” fiindcă acolo omul poartă și chipul lui Dumnezeu spre a lucra asemănarea. ”Dum spiro, spero”, cât respir, mai sper, pentru că Domnul și Dumnezeul, dintru început a suflat ”suflare de viață” deasupra omului pe care cu mâinile Sale îl făcuse din pământ.
Când a spus ”Du-te!”, Hristos l-a eliberat de grija pentru sluga sa bolnavă, explicând ”fie ție după cum ai crezut”. Eliberarea e fiică a credinței că Dumnezeu ”singur este Bun” lucrează neostoit binele și, mai mult, a dat oamenilor și îngerilor puterea de a alege și posibilitatea ca prin voia lor să se înțelepțească . Duhul omului este deplin liber, cum a fost dintru început, dar își poate păstra acest dar al libertății numai ascultând de Cel care ”toate cu înțelepciune l-ea făcut”. Prin neascultare, omul singur se privează de libertate, se face rob păcatului, legându-se de cel al cărui voie o face și întorcând spatele lui Dumnezeu. Spunea înțeleptul nostru țăran simplu cum nu se poate că ”Dumnezeu te ajută, dar nu bagă și în traistă”. Ne amintim cum atunci când a făcut lumea, Dumnezeu a privit și a văzut că era ”bune” și ”bune foarte”. Dorind binele, chiar dacă nu era iudeu, centurionul s-a bucurat de libertatea lui, lăsând să întrevedem universalitatea credinței în Hristos pentru că ”mulți de la răsărit și de la apus vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov”. Până la urmă, dacă e îngăduit să spunem așa, criteriul este cel al lucrării asemănării cu ”Dumnezeu cel Sfânt și Bun”. Nu poate fi o chemare și demnitate mai mare decât aceasta care, până la urmă, duce la fericirile încununate de aceea a făcătorilor de pace care ”fiii ai lui Dumnezeu se vor chema”.
O cale sigură care duce în preajma lui Dumnezeu – credință, smerenie, iubire
A mai spus:”Fie ție după cum ai crezut”, adică în puterea vindecătoare a acestui ”Om” care era Fiul lui Dumnezeu iar credința lui era aceea despre care, mai târziu, Sf. Pavel va zice că e ”lucrătoare prin iubire”. Împlinirea rugăciunii se face cu măsura credinței ca legătură între Dumnezeu și omul pe care l-a făcut după chipul și asemănarea Sa. Asta pentru că, din nefericire există și credința care alege alte modalități de lucrare, dăunătoare celor din preajmă și, deloc mai puțin, celor care făptuiesc. E adevărat, cunoștința trufește, dă iluzia puterii nu puterea și de aceea este păcat cel mai mare, din ea, ca dintr-o explozie în lanț, apărând tot altele. Credința, ”vederea celor nevăzute” este putere pentru că, spunea Micul Prinț, copilul minunat al secolului trecut că ”limpede nu vezi decât cu inima”. Hristos subliniază să-i fie ”după cum ai crezut”, nu în cine sau în ce anume, ci în ”cum”, adică modalitatea care dă profunzime și, totodată deschide orizont credinței. Iar sutașul a crezut că rugându-L doar pe Hristos dorința îi va fi împlinită, pentru că, fără să spună, credea că este Stăpânul firii pe care o poate aduce la normalitate prin cuvânt. Poate că știa sau intuia mai mult, de vreme ce Evanghelistul Luca scrie că ”Iubește neamul nostru și sinagoga el ne-a zidit-o.” Mai întâi ”iubește neamul nostru” și a construit nu orice, cum ar fi putut-o face, ci sinagoga, locașul de cult și rugăciune. Mai mare peste o sută de soldați, sutașul vedea cu ochii inimii sale că Hristos poate înfrunta moartea și să zdrobească porțile iadului și Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că credința lui este mai mare decât a celor care au coborât paraliticul prin acoperiș. ”Credința pogoară harul asupra celui ce se roagă și smerenia îi deschide inima…Credința că Dumnezeu există și are mila de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi și în același timp, smerenia sinceră, mărturisită că nu suntem vrednici să intre Hristos în casa și în inima noastră din cauza mulțimii păcatelor pe care le-am făcut, iată leacul care poate vindeca omul de astăzi. Să creadă cu tărie și dreaptă credință și să se considere cel mai păcătos de pe pământ.” ”Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” a mărturisit Petru. ”Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” a spus sutașul și noi deprindem din aceste cuvinte cum trebuie să ne rugăm, nu cum o făcea fariseul, ci ca într-una dintre cele 12 rugăciuni dinaintea Sfintei Euharistii: ”Cred Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, care ai venit pe pământ să mântuiești pe păcătoși dintre care cel dintâi sunt eu”. Într-o aceiași smerenie se cuvine să ne apropiem fiecare și atunci vom simți mângâierea bunăvoinței Sale, că dacă nu ne apropiem cu dragoste , frică și cutremur de Dumnezeu”, ”toate ne sunt spre păcat”. La fel și dacă intrăm în Biserică, cu nepăsare, dacă citim Sfânta Scriptură cu mândrei și Duh de iscodire, toate ne sunt păcat, căci ne lipsesc două virtuți: credința și smerenia (s.n.) Credința tare și iubirea sutașului a făcut ca Hristos să vindece nu ”venind” ci de la distanță și ni se spune că s-a ”vindecat slăbănogul în clipa aceea”. De credință era animată și Marta, sora lui Lazăr care îndurerată a zis: ”Doamne, dacă a fi fost aici, nu ar fi murit fratele nostru”. Femeia cananeeancă a mers mai departe și când Hristos i-a spus că este venit doar pentru ”oile cele pierdute a lui Israel, ea a răspuns: ”Da, Doamne, dar și câinii se satură cu firimiturile care cad de la masa stăpânilor”. S-a umilit până la condiția animalelor din numai ca fiica ei să fie eliberată de stăpânirea demonilor, învățându-ne o adevărată ierarhie a valorilor vieții.
Mai este ceva care dă măsura credinței sutașului. Poate într-o situație acută se găsesc oameni care să caute să ajute, dar când e vorba de o boală care este ca o condamnare pe viață, ai nevoie de credință tare, de iubire multă nedezmințită și speranță de neclintit. Nu a spus ”Dacă poți, fă ceva, fiindu-ți milă”, ruga fiind umbrită de îndoială asupra puterii de a o face, contând mai mult pe milă. O milă pe care, nu odată, ne-o manifestăm chiar cu asupra de măsură pentru a acoperi… lipsa ei pusă pe seama lipsei de putere. Sutașul a ieșit în întâmpinarea lui Hristos purtat de credință și iubire, nu L-a urmat ca apostolii sau mulțimile și Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat mai apoi. Rămâne credința în Cuvântul rostit de Hristos, Cuvânt dătător de viață pe care cei care îl primesc se fac moștenitori ai vieții veșnice, întocmai ca slăbănogul care, ținut ca un mort de boală, s-a ridicat și însuși acest fapt a fost o mărturisire în fața tuturor. Este Cuvântul de răspuns la rugăciunea noastră făcută pentru binele celui aflat în suferință și este ca o binecuvântare pentru că nu este bucurie mai mare decât să-ți vezi rugăciunea împlinită de Însuși Fiul lui Dumnezeu. Nu am putea-o asemăna decât cu îmbrățișarea în care ne cuprinde Hristos când, cu brațele întinse pe lemnul crucii se roagă: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac.” Rugăciunea care stă ca o pecete pe Noul Legământ pe care, prin Hristos, Dumnezeu o face cu omul întru desăvârșirea la care ne cheamă. Sf. Ioan Gură de Aur ne învață să ne rugăm și pentru vrăjmași, pentru că ”nu ei sunt de vină, ci eu care nu am făcut voia Ta.” Ne îndeamnă Hristos: ”Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor care vă urăsc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru cel din ceruri…voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este”. E greu, e foarte greu pentru om, e la limita suportabilității, dar avem ajutorul Celui de neegalat în putere, ”Care a făcut cerul și pământul”. Cu mare luare în seamă se cere a ști ”cum” ne rugăm. Sf. Ap. Iacov povățuiește: ”Rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate i se vor ierta lui”.
S-a minunat și Hristos și a mărturisit că ”la nimeni în Israel nu am găsit atâta credință”, asta fiindcă, fără doar și poate sutașul ”auzise ” de Hristos și Sf. Ap. Pavel scrie cum ”credința vine din auzire” pentru a adăuga că auzirea ”vine prin cuvântul lui Hristos”: ”Când vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede cu inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui/ Căci cu inima se crede spre dreptate iar cu gura se mărturisește spre mântuire./Căci zice Scriptura: Tot cel ce crede în El nu se va rușina./Căci nu este deosebire între iudeu și elen, pentru că Același este Domnul tuturor/ Căci ”Oricine va chema numele Domnului se va mântui”. Cu sutașul s-au adeverit cuvintele proorocului Isaia: ”Am fost aflat de cei care nu Mă căutau și M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine”. Cu atât mai multe celor care se roagă cu credință tare, iubire deplină și speranță nezdruncinată. Prin sutaș s-a împlinit proorocia lui David: ”cel pe care nu-l cunoșteam, m-a slujit”. Sutașul L-a recunoscut auzind căci, credința vine prin auz”. Cu gura se mărturisește cum a făcut-o Sf. Ap. Toma: ”Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Și cum ”pe Dumnezeu nu este cu putință a-L vedea oamenilor”, credința este vie prin fapte cum Însuși Hristos a făcut-o și toți s-au putut încredința că ”orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați, surzii aud, morții învie și săracilor li se propovăduiește Evanghelia”. Văzând atâtea minuni cutremurându-ne, îngenunchind în miez de noapte spunem șoptit o rugăciune împreună cu Ieromonahul Sandu Tudor: ”Tânjesc după Tine, cum mi-ar lipsi lumina/ Și mă ascund de mine și nici nu vreau să-mi spun/ Mă simt cât sunt de hâd… Și totuși îmi doresc pe suflet să Te-adun”.
Elena Solunca Moise
Parintele Justin Parvu vazut de Cristina Nichitus Roncea
