Începutul propovăduirii Domnului. Cei care erau în latura și umbra morții au văzut lumină mare. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Începutul propovăduirii Domnului. Cei care erau în latura și umbra morții au văzut lumină mare. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Începutul propovăduirii Domnului

de Elena Solunca Moise

Cu Buna Voire a lui Dumnezeu, am pe-trecut, am trecut peste adică, Nașterea Fiului Său născut înainte de toți vecii, numită odinioară și ”Paștile de iarnă” ca Fiu al Omului. A urmat Botezul Său în Iordan când glasul Tatălui a grăit pentru întreaga Lui zidire: ”Acesta este Fiul Meu Cel Iubit întru care bine am voit”. Acum, vremea este să stăruim asupra începutului propovăduirii Domnului, a misiunii Sale de restaurare a omului spre a fi asemenea chipului lui Dumnezeu, adică Fiu al Lui, moștenitor al vieții veșnice care este ”A te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. În iconomia divină este un moment de răscruce și pentru asta s-a retras în Galileea neamurilor. Mai ales și pentru că, se știa, că nimeni nu este profet în țara sa și totodată pentru că aici fiind de față neamurile toate se putea adresa tuturor, prefigurând caracterul universal al religiei creștine. Universal ca acoperire în spațiu, dar, în esență prin porunca cea nouă, singura pe care o dă Hristos: ”Să vă iubiți unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. În numele acestei porunci s-a dat pe Sine jertfă de răscumpărare pentru păcatele toate, inclusiv de a-L fi dat morții pe Însuși Eliberatorul de moarte, care răstignit pe cruce s-a rugat: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”!

Punctul de pornire al acestui urcuș este pocăința, chemarea Sf. Ioan Botezătorul și îndemnul Mântuitorului, urmat sfârșitul ultimului proroc și întâiului martir apoi urcușul pe Golgota cu Răstignirea și Învierea Fiului lui Dumnezeu întrupat ca omul să se poată mântui. Unii dintre Sfinții Părinți atrag atenția că, după pilda lui Iisus, și noi ar trebui să refuzăm ispitele după adevărul că e mai ușor să eviți o ispită decât să te confrunți cu ea. În Rugăciunea Tatăl nostru cerem ”nu ne duce în ispită” și, mai mult ”ne izbăvește de cel viclean” fiindcă el ne împinge spre acolo ca să-i cădem mai ușor în viclenele-i mreje. Mai ales când vine vorba de ispită, spiritul de discernământ este de neînlocuit. Hristos ne-a dat învățătură, când ispitit în deșert, pe un urcuș în inimă a răspuns treptat, fără echivoc:Nu cu pâine se va sătura omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu; Să nu-l ispitești pe Domnul – Dumnezeul Tău și corolarul: Domnului Dumnezeului Tău să i Te închini și numai lui Unuia să-i slujești. A înțeles orbul din naștere, care vindecat fiind, s-a închinat la Hristos și tradiția spune că i-a devenit Apostol.

Acum însă, cum era nedorit în propria Sa patrie. Iisus a fost nevoit să se îndrepte spre Galileea, într-un fel de pregătire a propriilor patimi și , astfel, să se vadă și mai limpede valoarea inițiatică a misiunii Sf. Ioan Botezătorul și a mesajului său – nevoia de pocăință, fără de care nici măcar vorbă nu poate fi de mântuire. Știm doar că ”nici un om nu este fără de păcat” că el este consubstanțial firii cum o mărturisise David: ”Că iată, eu în fărdelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea”. Începutul propovăduirii lui Hristos este așezat astfel pe marea lecție dată de cel care și azi ne cheamă: ”Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. Dar, cum să se apropie omul de această Împărăție, când, bunăoară, Evanghelistul Luca învață ea este în interiorul nostru. Desigur pentru că este chipul lui Dumnezeu pe care nimeni și nimic nu-l poate șterge sau înlocui și a cărui asemănare îi este dată omului spre lucrare, Totodată, nimeni nu poate, nu are cum primi harul divin dacă nu are ”inima curată și smerită” care să fie locaș ales.

”Astăzi” – timpul veșniciei din noi

Cum suntem încă în preajma sărbători Nașterii Domnului să punem la inimă cuvântul ”astăzi” întâlnit în expresii cum sunt ”Astăzi s-a născut nouă prunc”, ”Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de ceruri naște” și apoi ”Astăzi se Botează Hristos în Iordan”, adică a coborât din inimile noastre ca să-și înceapă misiunea de slujitor al omului spre eliberarea de tot răul. Astăzi este timpul veșniciei, când a răsărit Lumina cea Adevărată pentru cei aflați în latura și ”umbra morții”; nu însă în moarte cum, în felul său definea existențialistul Heidegger omul ca ”Sein zum Tode” ființă spre , spre întunericul de nepătruns, într-o regresiune spre Vechiul Testament. Locul ei este în acel ”aici”, cuvântul de răspuns al lui Adam, când căzut din rai și Domnul l-a întrebat: ”Unde ești”. De această dată însă Hristos ne cheamă pe toți, fiecare din ”aici-ul” său, pentru care David a mărturisit că ”iată, eu întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea”. Lumina de care spune Hristos nu este, nici pe departe, cea fizică și de ea beneficiază cei ”care stau în întuneric”, fără să conștientizeze. Acela care e mereu în întuneric nu are cum să afle Lumina cunoașterii lui Dumnezeu pentru care trebuie să se desprindă de inerția egocentrică și să intre în comuniune cu Hristos. Numai lumina adusă de Hristos, una a cunoștinței și conștiinței aduce cu sine calitatea de martori ai Nașterii Lui și ai Teofaniei spre a înțelege cât de departe suntem de El și că numai pocăința ne poate apropia. Lumina venită în lume cu Hristos este Răsăritul cel de sus al Soarelui dreptății.

Se întoarce, dară, în cetatea Sa, Nazaret, cu sens de ”mlădiță”,Iisus fiind o mlădiță din neamul lui David de unde a luat-o spre Capernaum și Galileea. Toate se petrec ”astăzi”, adică de la fiecare dintre noi ca misiunea Sa mântuitoare să ne fie desăvârșit plinitoare. Reiterarea acestor momente ne face contemporani cu ele, și El Fiul lui Dumnezeu ne cheamă pe noi fiii ai păcatului, El Lumină din Lumină ne cheamă din ”latura și umbra moții”; El a arătat Lumina Cunoștinței, pe Sine, o Lumină pe care întunericul nu are cum s-o cuprindă. Martori ai Nașterii și Botezului Său, acum putem vedea distanța la care ne-au dus păcatele, depărtarea care ne-a înstrăinat de Dumnezeu și pe unii de alții. Asta pentru a ști cum anume să facem ca să putem ajunge ”la măsura bărbatului desăvârșit”. Pocăința nu este , nici pe foarte departe, doar un regret, o simplă părere de rău, necesară dar cu totul insuficientă. E cu mult mai mult, o ”metanoe”, o corectare, o schimbare radicală a minții, o restructurare a vieții care să urmeze pe Hristos, ”Calea, Adevărul și Viața”. Ea este deodată reflecție și acțiune într-o unitate monolitică efectuată în inimă până ajungem să vedem, închinându-ne, Lumina cea adevărată. Se ține foarte aproape de ea smerenia așa cum vedem în icoana Deisis, unde Iisus Judecător este înfățișat a șezând pe tron împărătesc, având de o parte și de alta pe Ioan Botezătorul și Maica Sfântă: Sf. Ioan parcă zicând după ce în pântecul mamei lui a dat de știre că este ”maică a Domnului meu”, ”Iată Mielul lui Dumnezeu”. La rându-i, Maica lui Dumnezeu și Maica noastră spune ca odinioară la Cana Galileei – ”Faceți tot ce spune El”. De Judecat, o va face Hristos, că Dumnezeu a dat toată Judecata Fiului, Cel care a făcut întru toate voia Sa – El s-a întrupat, El a propovăduit, El a fost judecat cu strâmbătate, El a fost condamnat și răstignit, așezat în mormânt de unde s-a ridicat ca Biruitor al morții. Maica Sa și Sf. Ioan sunt cei ce mijlocesc pentru noi și ei dau ”armele” luptei împotriva răului: pocăința propovăduită de Ioan și smerita ascultare a Fecioarei Maria care, dumirindu-se cum fi-va Maică a Celui ce în cer nu are mamă și pe pământ nu are tată, a spus îngerului bine-vestitor a darului de peste fire: ”Iată roaba Domnului, Fie mie după cuvântul tău”.

După șirul de praznice care ne luminează inima spre înțelegere și ochii spre îndreptare, Evanghelia de astăzi pune început anului dacă hotărâm să urmăm sau nu chemarea lui Hristos: Pocăiți-vă ca s-a apropiat împărăția cerurilor. Decizia revine fiecăruia și trebuie să o luăm fugind de autoamăgirea ce repede dă târcoale ca să ne abată. Dacă unuia dintre noi i se întâmplă să se mai împleticească din cine știe ce motive, nu se cade a-l sfădi, ci a vorbi cu duhul blândeții și al răbdării cum ne învață Sf. Ioan Gură de Aur că ”nu ni s-au dat arme să stăm degeaba, ci să luptăm”. Lupta este una dreaptă, dar nici pe departe agresivă căci știm că ”cine scoate sabia, de sabie va pieri”. Spunea Hristos că avea puterea de a aduce ostași să-L apere, dar nu a făcut-o, ascultarea și lucrarea voii lui Dumnezeu fiind unicul imperativ al celui ce a primit să se facă asemenea nouă. Domnul ne dă ”duhul curăției, al gândului curat, al răbdării și al dragostei” ca, la nevoie să ”certăm cu blândețe pe cei care ne stau împotrivă că doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului”.

Suverană peste toate și împreună cu postul este rugăciunea chiar, sau mai ales, pentru cei ce ne fac rău, pentru că spune Ioan, Sfântul cu cuvintele de aur ”nu ei sunt de vină, ci eu păcătosul pentru că nu fac voia Ta”. Făcând voia lui Dumnezeu avem totdeauna la îndemână cele necesare spre a preveni disputa și nu a pune paie pe foc atunci când deja arde cu vâlvătăi și când e aproape imposibil s-o potolim. Să nu ni se întâmple cumva, ca amăgindu-ne, să dăm înrourata veșnicie pe lumina arzătoare a flăcărilor iadului. Să privim, acum, la început de an, ca oarecând poetul martir Radu Gyr cum ”și azi pe munți, candorile se-aștern/Și fulgii albi se leagănă în spații/Ca-n vremea când, tu, bunule Horațiu /sorbeai din clipă zâmbetul etern.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.