Ca director de institut, Nicolae Cajal avea „un cusur”: era prea civilizat, prea manierat, prea uman. Într‑o lume în care directorii şi şefii, în general, erau zbiri, mulţi dintre ei fiind dispuşi să calce şi pe cadavre numai să parvină, el practica cu ultimul muncitor un fel de fraternitate bonomă. Vorba îi era blândă, respectuoasă

Ce fel de personaj? De pildă, un strănepot al lui Yoric, adică un bufon cu schepsis, cum i‑ar zice grecii. Trăiesc în textele marelui Will asemenea bufoni înţelepţi pe care el i‑a făcut să fie judecători necruţători ai prostiei şi îngâmfării. Arma lor e gluma piperată cu care lovesc în „regii goi” şi în venalii curteni linguşitori. Am avut şi noi, românii, un asemenea „rege gol”. Umbla prin ţară şi prin stăinătăţuri, se scălda în băi de mulţime, se hrănea cu aplauze ritmate şi, cum golul era în ţeastă, căuta modele de democraţie prin ţări care nu s‑au întâlnit cu democraţia niciodată în istoria lor. Se plimba printre aplaudaci, însoţit de o ceată de curteni venali interesaţi să urce cât mai sus pe scara puterii, unde‑i aştepta un dulce „trai nineacă pe banii babachii”. Şi deşi toţi vedeau că regele umblă prin lume despuiat, prea puţini au fost aceia care au avut curajul să strige „regele e gol”. Nicolae Cajal a găsit o armă nimicitoare a prostiei pe care a folosit‑o din plin: ironia devastatoare.

Prima oară când mi‑a venit în minte că Nicuşor Cajal ar putea fi comparat cu un înţelept, dar piperat bufon shakespearian a fost prin anii 1980. Am fost, atunci, convocaţi în amfiteatru la „o analiză” a activităţii noastre şi, desigur, la „trasarea de noi sarcini”. În prezidiu lume simandicoasă: tov. Mihai Florescu, luptător contra lui Franco, fost ministru al chimiei şi care, în acel moment, la CNAS lucra direct cu ADI Ceauşescu, tov. Purdel, şef suprem de partid pentru sănătate, apoi primul secretar PCR al sectorului şi alţi „grei” ai timpului. Către finele şedinţei, primul secretar de la sector, imaginându‑şi că este un fel de Ceauşescu „niţel mai mic”, a început să ne dea cu voce de stentar sfaturi şi indicăţii pentru viitorul nostru luminos. Atmosfera era de un solemn penibil, deoarece ştabul de la partid se pricepea la virusologie precum cizmarul la făcut avioane Mirage. Ca de obicei, ultimul cuvânt l‑a avut profesorul Cajal. Cu vocea muiată în zahăr, cu acelaşi zâmbet ce ascundea în el o ironie necruţătoare, Nicolae Cajal a spus cam următoarele: „Eu, ca de obicei, am să închei cu o întâmplare petrecută acum două luni, ai cărei eroi sunt Iţic şi rabinul. Lui Iţic îi mureau gâştele. S‑a dus la rabin (în umorul evreiesc prototipul celui care are soluţii pentru orice): Ce să mă fac, Rabi, că mi‑au murit şase gâşte. Din câte? Din 20! Aha! Să vopseşti geamurile de la casa ta în verde. Prea bine, aşa o să fac. Peste o săptămână Iţic e din nou la rabin. Înţeleptule, ajută‑mă. Am vopsit geamurile‑n verde, Raşela a depus cerere de divorţ, asta‑i bine, dar rău e că mi‑au mai murit încă cinci gâşte. Vai de mine. Atunci sparge două sifoane, ia cioburile şi presară‑le pe aleea care duce la coteţ. Bine, aşa o să fac. Peste alte patru zile: Văleu, Rabi, am pus cioburile de sifon, dar tot mi‑au mai murit patru gâşte. Atunci, dragă Iţic, ia găinaţ din coteţ, fierbe‑l în coniac cu foi de dafin şi bea‑l dimineaţa pe stomacul gol. Au mai trecut 10 zile. Iţic n‑a mai trecut pe la rabin. S‑au întâlnit întâmplător, în piaţă. Ce mai faci, Iţic? N‑ai mai trecut pe la mine! Păi, de ce să trec, Rabi, mi‑au murit toate gâştele! Vai de mine. Păcat, dragă Iţic. Ca să ştii, eu mai aveam multe sfaturi şi indicaţii să‑ţi dau”.

O niagară de râs necruţător s‑a prăvălit atunci peste „măreţii” ştabi de partid”, care s‑au chircit în scaune. Iată bufonul shakesperian, mi‑am zis. Omul care face din umor o sabie în slujba bunului-simţ. Cunoşteam de mult acest tip de umor evreiesc, hibrid dintre logic şi absurd. Îl citisem pe Cilibi Moise, atât de lăudat de George Călinescu în Istoria Literaturii Române… Cilibi era un vânzător de haine vechi într‑un tolcioc din Moldova. Îşi anunţa clientela că i s‑a întâmplat o mare ruşine de care vorbeşte tot târgul: l‑au călcat hoţii şi n‑au avut ce lua. Cunoşteam acest tip de umor în care absurdul te provoacă la un râs trist. Nu întâmplător, marii noştri suprarealişti care au cucerit Europa au fost evrei: Benjamin Fundoianu, tragicul Ilarie Voronca, trăsnitul Tristan Tzara – care a uimit mapamondul cu dadaismul său, medicul Saşa Pană, graficianul H. Brauner şi alţii. Întâlnisem şi cu alte ocazii aceste poante. Nicuşor Cajal ne servise una, care topise solemnul stupid al unei alte şedinţe în care ştabii de la partid se umflau în pene. Vorbind despre el însuşi, declarase: în definitiv între mine şi marele neurolog Ramon Y. Cajal nu există decât o foarte mică diferenţă: de o literă. El e Ramon Y. Cajal, iar eu Ramol Y. Cajal.

Poante de‑astea erau şi în gura altui luminat gânditor al sfârşitului secolului al XX‑lea: Henry Wald, autorul excelentului eseu Homo Significans. Fiind invitat de profesorul Cajal la o conferinţă ce se ţinea la Centrul Comunitar Evreiesc din strada Popa Soare, am constatat că în sală era cald, în timp ce în blocurile bucureştene îngheţai lipit de calorifer, fiindcă aşa dăduse ordin „regele gol”. „Ia uită‑te ce cald şi bine e aici, mi‑a spus H. Wald. Şi mai vrem ca românii în stare congelată să nu fie antisemiţi?”

De Nicuşor Cajal am auzit pentru prima oară în 1953, când nevasta mea, pe atunci studentă, a venit acasă entuziastă şi mi‑a spus: azi am avut primul curs de inframicrobiologie. L‑a ţinut un anume Cajal. Toţi am fost numai ochi şi urechi. Tipul ştie carte şi te cucereşte. Fraze clare, logice. La el la curs se aude musca.

În casa din Anton Pann 40. Am fost cândva un obişnuit al acelei case. Firesc. Scriam împreună. Am publicat trei cărţi şi o puzderie de articole. Deşi eram atât de apropiaţi, eu nu am îndrăznit niciodată să‑i spun Nicuşor, cum îl apelau majoritatea colaboratorilor din Institut. Îi spun Nicuşor doar în acest articol, când, dacă ar fi trăit, ar fi împlinit, pe 1 octombrie 2018, 99 de ani. De obicei, în aceeaşi zi, casa i se umplea de lume şi puteai întâlni acolo o bună parte din corifeii ştiinţei şi literaturii bucureştene. Aşadar, am păşit în casa lui dom’ profesor în primăvara lui 1960, când am hotărât să scriu o carte, Lumea visurilor, care să continue bestsellerul americanului Paul de Kruif Microbe Hunters. De data asta eroii erau „vânătorii de virusuri”. Eram pe atunci un tinerel care îşi ascundea timiditatea sub o mască de dezinvoltură (obrăznicuţ şi veleitar, cum mă vedeau unii). Ceea ce te frapa în ambientul Cajal era cabinetul de lucru al profesorului: o masă uriaşă cu piramide de dosare, foi volante, tratate. Ilustrare a entropiei. Semăna cu biroul lui Paul Ehrlich de la Frankfurt, unde femeia care făcea curăţenie a găsit sub nişte dosare o şoricioaică ce‑şi alăpta puişorii golaşi. Nu, aşa ceva nu se putea întâmpla în biroul profesorului, fiindcă Bibi, soţia sa, avea grijă ca, în lipsa lui, să pătrundă şi în acest laborator bibliografic. În restul casei, lună. Întâlnirea mea cu Bibi a fost un soi de coup de foudre admirativ. O femeie frumoasă, o brună cu pielea albă, cu zâmbet cuceritor şi niciodată pieritor, o făptură lucrată de civilizaţie până în vârful unghiilor. Bibi Cajal venea dintr‑o familie de intelectuali şi era înrudită cu unul dintre cei mai înzestraţi compozitori români: Stan Golestan.

Chiar la începutul vizitelor mele, să fi fost tot prin 1960, am avut ocazia să‑l cunosc şi pe profesorul Marcu Cajal, tatăl lui Nicuşor. Era un domn în vârstă, înalt, solemn. Fusese în anii interbelici un pediatru‑puericultor celebru, colaborator al profesorului Mihail Manicatide, cu lucrări apreciate peste hotare. Colaborase şi cu Levaditi, Marcu Cajal fiind primul care aplicase bismuto‑terapia antisifilitică în ţara noastră.

„Radule, mi s‑a adresat Nicuşor, ţi‑l prezint pe tatăl meu, profesorul Marcu Cajal!” Drăcuşorul ludic din mine m‑a împins să zic: „Sunt onorat domnule profesor, am auzit de Domnia Voastră!” „Mă bucur, a zâmbit bătrânul pediatru.” „Ştiu însă, am continuat, că aţi scris cea mai proastă carte de pediatrie‑puericultură care a apărut la noi!” „Cum aşa?” s‑a încruntat interlocutorul meu, în timp ce Nicuşor mă privea stupefiat. „Spun aceasta, am continuat, pentru că tatăl meu, medic militar, m‑a crescut după preceptele acestei cărţi. Şi priviţi şi dumneavoastră ce catastrofă a ieşit.” Răspuns spontan al bătrânului pediatru: ai dreptate, tinere!

Marcu Cajal nu a fost doar un excelent practician din medicina românească, ci şi un organizator al etniei evreieşti în vremuri de restrişte. În timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, mai exact, între 1940 şi 1945, cu tact şi diplomaţie, a reuşit să convingă autorităţile vremii de absurditatea discriminării românilor de cult mozaic, contribuind esenţial la organizarea şi buna funcţionare a unei facultăţi de medicină pentru evrei la Spitalul Caritas. Această instituţie de învăţământ superior a adunat în corpul său didactic pe cei mai valoroşi medici evrei din acel timp. Din respectiva facultate au ieşit câteva promoţii care ulterior şi‑au dovedit competenţa atât în ţara de baştină, cât şi în Israel, SUA, Canada, ţările occidentului european, Australia, America de Sud etc.

Existenţa la Bucureşti a facultăţii de medicină pentru evrei a reprezentat, cum profesorul N. Cajal a spus, o adevărată performanţă, o rara avis am zice noi, într‑o lume europeană dominată de nazismul exclusivist şi criminal. Iar această reuşită de excepţie s‑a datorat în mare măsură talentului diplomatic al profesorului Marcu Cajal. Remarcăm, de asemenea, implicarea prestigiosului pediatru în buna şi neîntrerupta funcţionare a teatrului evreiesc „Baraşeum”, în aceeaşi perioadă, teatru servit de o excelentă echipă actoricească, din care n‑a lipsit neuitatul comic N. Stroe, prezent, de altfel, şi în numeroase emisiuni radiofonice („Alo! Aici e Stroe/ Şi roagă să‑i daţi voie/ O clipă să vă înveselească/ Să glumească iar cu voi”). Peste ani, către sfârşitul anilor ’90, Nicuşor Cajal, metamorfozat în dramaturg, a fost jucat pe scena Teatrului Evreiesc de Stat. Numele piesei sale futuriste era o perlă de umor: Eu gen Ionesco!

După dispariţia lui Ştefan S. Nicolau, în 1970, misiunea de a conduce cercetarea de virusologie în România (metodologic şi practic) i‑a revenit lui Nicuşor Cajal. Un timp, cel puţin de 10 ani (1970‑1980), el a trebuit să fie un veritabil gladiator, luptând sub privirile „regelui gol” cu un adversar pe care noi, cei din Institutul de Virusologie „Şt.S. Nicolau” îl concepeam ca deosebit de periculos, dată fiind aderenţa sa la PCR şi relaţiile sale cu ştabii politici ai deceniilor ’60‑’80. Profesorul Vlad Bâlbâic umbla „ca turbatul” să desfiinţeze Institutul fondat de „Şt. S. Nicolau” în 1949 (al doilea în lume pe profil) şi după o severă epurare a celor cu ochi ce nu‑i plăceau, să ne facă o simplă secţie a Institutului Cantacuzino. Culmea e că prof. V. Bâlbâic fusese salvat în anii ’50 de profesorul Şt. S. Nicolau. Iată cum s‑au petrecut datele. La sfârşitul anilor ’40 V. Bâlbâic devenise un agresiv politruc, contribuind malefic la eliminarea din Institutul Cantacuzino a trei oameni de ştiinţă binecunoscuţi peste hotare: academicienii C. Ionescu‑Mihăieşti, cel desemnat de însuşi Cantacuzino să‑i fie urmaş la direcţia Institutului, Mihai Ciucă şi Dumitru Combiescu. O audienţă a celor trei academicieni la Gheorghiu Dej l‑a măturat pe Bâlbâic în 24 de ore. Se părea că Vlad Bâlbâic a pierdut definitiv cursa spre parvenire, devenind un oarecare. N‑a fost să fie aşa. Ştefan S. Nicolau, şef al secţiei medicale a Academiei RPR, vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale, i‑a întins o mână, salvându‑l de la înecul în anonimat. Astfel, V. Bâlbâic a devenit cercetător principal la Institutul lui Nicolau, pe care după circa 20‑25 de ani umbla turbat să‑l desfinţeze. Din fericire, cârmaciul nostru era acum Nicuşor Cajal, care stătea de veghe şi care a reuşit să neutralizeze toate eforturile lui Vlad Bâlbâie de a ne lua pâinea de la gură după ce în anii ’50 mâncase o franzelă albă, generos oferită de Şt. S. Nicolau.

Ceea ce nu realiza bietul dr. V. Bâlbâic era că Nicuşor al nostru nu putea fi învins. Cajal era un veritabil iceberg. Forţa lui nu consta doar în tăria vârfului, a aparent modestul pisc ce plutea cuminte pe oceanul cotidianului din România acelor ani, ci în masivitatea uriaşului munte de gheaţă, ascuns privirilor de către abisul albastru al oceanului.

Ca director de institut, Nicolae Cajal avea „un cusur”: era prea civilizat, prea manierat, prea uman. Într‑o lume în care directorii şi şefii, în general, erau zbiri, mulţi dintre ei fiind dispuşi să calce şi pe cadavre numai să parvină, el practica cu ultimul muncitor un fel de fraternitate bonomă. Vorba îi era blândă, respectuoasă, aproprierea de nevoile oamenilor sinceră. Aş dori să mi se arate şi mie un director care ar proceda astfel: într‑o dimineaţă, pe la orele 9, în plin program, profesorul soseşte la Institut în ww‑ul lui broscuţă. Era ora la care venea de obicei. La poartă dă nas în nas cu o laborantă care pleca grăbită. L‑a întrebarea lui Nicuşor Cajal – unde te duci, fetiţo? – şi după fâstâceala ei, femeia îngână: „Dom profesor, la o coadă la ouă. Nu mai am nici un ou în casă şi dimineaţa fierbeam şi eu câte un ou la copii”. Unde e coada? se interesează Cajal. Tocmai la Piaţa Traian. Aoleu, e departe. Şi speri să mai prinzi ouă? Nu ştiu, dar încerc. Atunci urcă repede în maşină şi să prindem un loc bun la coadă. Şi ww‑ul profesorului a întors şi s‑a îndreptat spre un ţel mult dorit: coada de la ouă din Piaţa Traian. Peste câteva ore, spre prânz, un telefon de la direcţie o chema pe laborantă la profesor. Ai apucat dragă să iei ouă? Da, vă mulţumesc tare mult. Bravo, mă bucur. Să fii sănătoasă!

Modul în care se adresa colaboratorilor era deosebit de prietenos: eram Radu, Magda, Sandu, Stelică, Pierette, Costin, Yolanda, Adrian, Crângu (Broniţki), Tuţa, Rodica, Liviu, Vali, Oswald etc. Când te convoca să‑ţi propună ceva de la …, înceapea cu: Dragă, te‑am chemat să‑ţi propun, dacă şi tu eşti de acord să cercetăm etc.

Proful Cajal nu putea fi refuzat. Ţi‑era ruşine să‑l refuzi. Aveai un banc nou, plecai la direcţie, uşa era permanent deschisă, iar el gata oricând să asculte o poantă bună. Pe când hălăduiam prin casa Cajalilor de nenumărate ori îl vedeam terorizat de neîncetate apeluri telefonice cu cereri de ajutor medical. Diferiţi indivizi îi cereau să intervină pe la X ori Y doctor. Nu refuza pe nimeni şi prompt punea mâna pe telefon şi‑i suna pe medicii X şi Y. Uneori mă întreba: Vasilescu, tu‑l cunoşti pe ăsta? Nu, dom profesor! Nici eu, dar să‑l servim, dacă are nevoie de ajutor.

Cajal a fost singurul director din R.S. România care a tolerat o grevă. Era prin 1980. Grevistul eram eu. De mai multe săptămâni îi ceream să desfiinţeze centrul de prevenire a variolei (două camere mari), fiindcă această teribilă boală fusese eradicată de pe Terra şi noi (dr. Nae Drăgănescu şi cu mine), care lucram cu periculoasele virusuri encefalitice, nu aveam spaţiu suficient. Răspunsul evaziv era „Da, da, Radule, ai dreptate, mâine”… etc. Iar mâinele… se tot prelungeau. M‑am dus la el şi i‑am spus ferm: Aşa nu mai merge. Mâine fac grevă. Eşti tâmpit? Cum să faci grevă în socialism? Uite aşa, i‑am răspuns, ca agricultorii francezi care au blocat Champs Elisée cu oi şi porci. Da, dar sunt revendicări economice, iar Franţa e Franţa! Şi la noi o să fie! Şi am ieşit făcând pe cocoşul. A doua zi, am ajuns la Institut la 6 dimineaţa şi am blocat uşa de la intrare cu mese şi scaune, peste ele trântind mături şi găleţi de spălat pe jos. Eu, în spatele baricadei. Au început să vină salariaţii. Nu intră nimeni, le‑am strigat. E grevă! Câţiva se închinau: Iftimovici a înnebunit. Apare şi secretarul de partid, un tip, din fericire, paşnic. La rugăminţile lui „se aude, aude partidul”, răspunsul meu e net. „Nu sunt membru de partid.” „Vine securitatea.” Să vină, nu cer nimic pentru mine. Grupul celor care nu aveau curajul să spargă baricada ajunsese la vreo 30 când a apărul volkswagenul profesorului. Ce faci, nebunule? V‑am spus de ieri: grevă generală. Bine, termină cu baricada şi îţi aprob tot ce vrei. Am dezmembrat baricada şi în următoarele 10 minute eram în biroul lui. Trei ore mai târziu intram triumfător în camerele pe care le dorisem.

Nicolae Cajal m‑a salvat din două situaţii delicate. Prin 1962, pe când scriam împreună Istoria luptei cu microbii şi virusurile, aveam nevoie de informaţii despre viaţa şi opera lui Joseph Lister, cel care a introdus antisepsia. Cum Lister era englez, naivul de mine, ţop la ambasada engleză să‑i cer ataşatului cultural britanic datele respective (pe atunci internetul nu exista). Era în epoca de maximă teroare comunistă. Urma, fără îndoială, o arestare a mea, cu suspiciunea că adusesem acolo cine ştie ce materiale de spionaj. Am alergat la proful Cajal şi atunci m‑a gratulat cu „eşti cel mai mare tâmpit pe care l‑am cunoscut. Cum ai putut să faci aşa ceva? Dar stai liniştit. Se repară!” Cunoştinţă bună cu medicul chirurg Alexiu, general de securitate, profesorul s‑a dus imediat la el. A treia zi mă cheamă în biroul lui. Scoate un plic voluminos, mi‑l aruncă şi zice „hai că atâtea fotografii pe gratis nu ai avut tu niciodată în viaţă!” M‑am îngrozit: vreo 50 de poze: eu intrând în ambasadă, eu traversând curtea, urcând scările, eu de vorbă cu diplomatul englez (poze de pe blocul de vizavi, prin geamlâc) etc. „Dormi liniştit: te‑am luat pe garanţie.”

În vara lui ’89, din nou, mare şedinţă în amfiteatru la noi. Aceeaşi ştăbime la masa prezidiului. Lângă Cajal, secretarul de partid al sectorului. Eu, în rândul întâi. Din când în când, o activistă isterică zbiera piţigăiat: „Ceauşescu reales la al XIV‑lea congres”. Toţi se ridicau în picioare, aplaudând ritmat. Eu, intoxicat de imbecilităţile ceauşiste, mi‑am zis: „Iftimovici, dacă te ridici de pe scaun şi aplauzi în ritm eşti ultimul laş şi slugarnic”. Aşa că, strângând din dinţi, dar şi cu frică în oase, am rămas aşezat, cu braţele încrucişate, fără să aplaud. O dată, de două ori. Purdel, ca şi primul secretar se uitau la mine (eram în primul rând, foarte vizibil) şi nu le venea să creadă. L‑am văzut pe primul secretar că‑i spune ceva la ureche lui Nicolae Cajal. Profesorul îi răspunde tot confidenţial. Ştabul comunist dă din cap, dar mă fixează îndelung. După şedinţă, Cajal: „Nebunule, ce te‑a apucat? M‑a întrebat primul secretar: Ce‑i cu ăla? E un duşman al socialismului? Nu, i‑am răspuns. E sărmanul dr. Iftimovici, cu antecedente psihotice. Ştiţi, a fost internat de mai multe ori la nr. 9. Îl ţinem din compasiune. Suferă grav de mania contrazicerii. Acţionează invers decât ceilalţi. Dacă tovarăşa activistă ar fi strigat «Ceauşescu să nu fie reales», el ar fi sărit în picioare şi ar fi scandat ca tovarăşul Ceauşescu să fie reales. Nu te poţi pune cu un nebun”.

Considerând că diagnosticul profesorului Cajal are în el un pic de adevăr, daţi‑mi voie să vă informez că… „am încălecat pe‑o şa şi v‑am spus povestea aşa”.

Radu Iftimovici

Contemporanul,  Nr. 04 / Aprilie 2019

Preluare: Ziaristi Online