Lecție despre contemporaneitatea cu Mântuitorul de la o bătrânică: „Singură? Eu sunt cu Domnul nostru Iisus Hristos!” Convorbire profundă cu doamna Elena Solunca Moise, redactor principal la revista „Academica” și editorialist Ziaristi Online (II): „Să fim datori unul față de altul doar cu iubire!” - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Lecție despre contemporaneitatea cu Mântuitorul de la o bătrânică: „Singură? Eu sunt cu Domnul nostru Iisus Hristos!” Convorbire profundă cu doamna Elena Solunca Moise, redactor principal la revista „Academica” și editorialist Ziaristi Online (II): „Să fim datori unul față de altul doar cu iubire!”

Să fim datori unul față de altul doar cu iubire!”

Continuăm convorbirea cu distinsa noastră invitată, doamna Elena Solunca Moise (foto sus), pe tema educației creștine, a legăturii intrinsece dintre cult și cultură, despre povestea unei deveniri la revista „Academica”, periodic ce ia pulsul vieții cultural-științifice și spirituale din România.

Distinsa noastră interlocutoare este un „truditor al cuvântului” scris și rostit, dar și o prezență constantă, blândă și luminoasă a emisiunii „Cultură și Credință, azi”, de la Trinitas Tv., emisiune realizată de domnul Vasile Bănescu. Elena Solunca publică în cotidianul „Ziarul Lumina” cât și pe portalul „ZiaristiOnline”, unde semnează rubrica „Gând de Duminică”.

Doamna Maria Stanciu si regretatul Academician Dimitrie Vatamaniuc, inaintea unui interviu extraordinar despre cum a trăit și cum a murit Eminescu

Prima parte a interviului, aici: “Să fim datori unul față de altul doar cu Iubire!” Convorbire profundă cu doamna Elena Solunca Moise, ziarist, redactor principal la revista „Academica” și editorialist Ziaristi Online. Omagiu Bisericii strămoșești și satului românesc

Este autoarea volumului „Cuviința tainei”, prefațat de părintele Dumitru Stăniloae, pe care l-a scris la îndemului Părintelui Stăniloae, „Patriarhul Teologiei Românești”, cum îl numește Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, informează Călăuza Ortodoxă, Revista Arhiepiscopiei Dunării de Jos, prin intermediul căreia ne și fost transmis acest interviu admirabil realizat de doamna Maria Stanciu (foto dreapta cu eminescologul Dimitrie Vatamaniuc), o interlocutoare pe măsura partenerei de dialog, neobosita râvnitoare pentru frescele scrise întru frumos, adevăr și credință, doamnă Elena Solunca Moise.

Omagiu Bisericii strămoșești și satului românesc

Doamna Elena Solunca, de mulți ani, asistăm în spațiul public la dezbateri sterile, legate de eliminarea orelor de Istorie, de Religie, de reducerea orelor de Limba și Literatura română din programa școlară… Să revenim la modelul Greciei antice, care considera că pentru o educație completă, copilul trebuie să studieze Philosophia, pentru că astfel micul elin cunoștea: „ce este binele și ce este răul?, ce e dreptatea și nedreptatea?, cum să se poarte față de zei?!, față de părinți, de bătrâni, de legi, de slugi, de tot ce-l înconjoară…” Prin Philosophia învățăm să nu devenim „fericiți peste măsură” când avem un succes, iar în nerealizări, „prea îndurerați”, își atenționa Plutarh contemporanii. Clement Alexandrinul (150-216) ne demonstrează că ceea ce a fost Vechiul Testament pentru iudei, aceea a fost Philosophia pentru greci, adică „Pedagog către Hristos”. În societățile creștine, Religia ar trebui să fie ceea ce era Filosofia pentru antici – „Știința Științelor”, Care ne invită să-L urmăm pe Hristos. Așa fiind, ce materii să învețe copilul la școală, ca să-l conducă pe calea desăvârșirii?

Mulțumire, dar cuvântul filozof nu este potrivit mie, poate doar ca iubitor de înțelepciune ca mucenicie pentru Hristos. Desigur, am putea înșira o bibliografie impresionată. Eu am să-l citez doar pe Sfântul Grigorie de Nazianz: „Orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt, dar nu există cuvânt care să contrazică o faptă”. Și încă o învățătură demnă de respectat: Nici un bine nu este bine dacă nu este bine făcut. De fapt, și aici, la proporțiile noastre, urmăm lui Dumnezeu care „a spus și s-a făcut, a poruncit și s-a zidit”. Nu a ținut prelegeri, ci a făcut. E adevărat că „la început a fost cuvântul” de fapt, acel „logoi”, rațiune; că Dumnezeu era Cuvântul, dar anume Cuvântul prin care toate s-au făcut. Vedeți și pentru Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, Maică a Cuvântului, rostim cuvinte multe, fără de număr și toate adevărate pentru că, încredințează Sfântul Efrem Sirul, ascultând de cuvântul Domnului, are „voirea împreună alergătoare cu puterea”. Maca lui Hristos și Maică a noastră este „om purtător de Dumnezeu” care a născut „Dumnezeu purtător de om”. Știința a științelor este rugăciunea și asta tot de la Hristos o știm. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan scrie, în capitolul XVII, unde aflăm că viața veșnică este „a Te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. Nu sunt pedagog, dar cred că Religia, ca disciplină de predare, trebuie să țină seama de psihologia fiecărei vârste și, mai ales să plece din „inima înfrântă și smerită”, spre inima nevoitoare de sfințenie. Nu cred că e de folos doar pentru a completa norma pentru care cineva e…

– Sfântul Vasile cel Mare recomanda tinerilor – ne recomandă și nouă, astăzi -„să ne înfruptăm” din operele clasicilor, din cultura profană „cu totul, în felul albinelor. Căci ele nu se apropie de toate florile și nici nu se străduiesc să ia totul de pe cele pe care se așează, ci – luând cât le este necesar pentru muncă, au lăsat restul în bună pace”. Altfel spus, științele ne ajută la mântuire?!

– O, da, fără îndoială. Încă Francis Bacon a scris că puțină știință te desparte de Dumnezeu, multă știință te apropie de Dumnezeu, recunoscând că știința este putere. Cu îndrăzneala tânărului, l-am întrebat odată pe savantul Octav Onicescu dacă crede în Dumnezeu. Mi-a spus: „Să cred? Eu știu că există Dumnezeu!” Și nu era specialist recunoscut și în teoria probabilității. Un exemplu strălucit îl aflăm la Sfânul Vasile cel Mare în Omiliile sale, mai ales cele de la „Facere”, unde se arată foarte bun cunoscător al cunoașterii științifice din vremea sa. Poate nu voi fi în asentimentul multora, dar cred că Bunul Dumnezeu – Bunuțul – cum spune cu mult drag unul dintre preoții de la Biserica noastră – când a văzut cum credința oamenilor scade și rătăcește a dat știința în această formă ca să ajungem la adevărurile de demult găsite în Biblie, pe un alt drum. Acum, din ce în ce mai mulți savanți recunosc că Natura este marele dascăl al științei. Da, dar natura e făcută de Dumnezeu-Ceatorul. Dacă studiem cu atenție, vedem cât de actuale etern sunt adevărurile Bibliei și asta ne trimite la Fericiri pe care ni le-a vestit Hristos. Spiritul științei contemporane trimite la fericirea făcătorilor de pace care „fii ai lui Dumnezeu se vor chema”. Din păcate, omul nici așa nu dă crezare și parcă suntem în fața revenirii celor două cetăți Sodoma și Gomora. Eu trag nădejde că, la noi, se vor găsi zece rugători adevărați ca să fim salvați. Uneori, în liniștea nopții, chiar și a orașelor, poți simți rugăciunile altor creștini și ai o stare de blândă comuniune. La mântuire poți ajunge și fără cunoașterea științifică, dar ca prin ea să ajungi la mântuire trebuie să dezlegi taina rugăciunii, prin… rugăciune. Cum spunea părintele Teofil Pârăianu: roagă-te cum poți până când te rogi cum trebuie. Așa cred că a făcut Rilke, care ajunge să scrie: „Stinge-mi lumina ochilor, te pot vedea/ Acoperă-mi urechile, te-aud ușor/ Fără picioare către tine pot umbla și fără gură pot să te implor/ Frânge-mi în două brațele, la fel te va cuprinde inima în loc/ Iar de-mi vei azvârli în creier foc/ Pe sânge te voi duce mai departe”.

– Harul lui Dumnezeu străbate veacurile… În Evul Mediu, cehul Jan Amos Komensky (1592-1670), Comenius, în variantă latină, în lucrarea sa Didactica magna, fixează principiile didacticii, ca știință și pune bazele generale ale învățământului și instrucției. Komensky susține că încă de la naștere, copilul este „dotat” nu numai cu semințele științei și ale cunoașterii, ci și cu cele ale religiozității. Însă, spune pedagogul ceh, semințele devin folositoare doar printr-o bună educație, activitatea pedagogică urmărind nu doar acumularea de cunoștințe, ci și cultivarea virtuților creștine: nădejdea, credința și dragostea. În ultimele decenii, autorii de manuale alternative au eliminat din conținutul acestor instrumente de lucru aproape de tot aspectele ce țin de spiritualitatea noastră creștină și identitară, oferind spre studiu „didactica fără Dumnezeu”. Ce-i de făcut? Pe drumul mântuirii sufletului, ne ajută cunoașterea din cărți, fără cunoașterea și cunoștința de Dumnezeu?

– Fără urmă de îndoială, NU! De altfel logicianul și gânditorul B. Russel vorbește despre comunism ca despre „o religie fără Dumnezeu”… E limpede cu cine se… leagă. Așa a fost și nu a avut și nu are nici o alternativă – este un eșec al omului, ireversibil dacă nu ascultă de îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă ca s-a apropiat împărăția cerurilor”. Dacă vreți, asta înseamnă reconsiderarea a tot ceea ce ai făcut în orizontul de lumină a Celui pe care, văzându-l a profețit: „Iată mielul lui Dumnezeu, Care a venit să ridice păcatul lumii”. Intrând în Iordan ca să fie botezat, cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt S-a odihnit deasupra capului Său, iar glasul Tatălui a rostit în fața întregii zidiri: „Acesta este Fiul Meu multiubit întru care bine am voit”. La Schimbarea la față, glasul Tatălui Ceresc spune: „Acesta este Fiul Meu multiubit, pe El să-L ascultați!” Într-o cu totul minunată simetrie: Maica Domnului la nunta din Cana Galileei spune: „Faceți tot ce vă spune El”, iar Tatăl ceresc: „Pe El să-L ascultați”. De altfel, cei care se lamentează pe toate canalele mass-media de secularizare, ar înțelege dacă ar citi pe Comenius, dar nu doar ca pedagog, cum l-am învățat la facultate, ci ca filosof. Cartea sa „Pansofia” este în cel mai înalt grad de folos oricărui om cu acel simț bun de care vorbea Descartes. Pentru omul profund religios, cum era Comenius, educația începe din pântecele mamei și se termină cu pregătirea pentru moarte. Interesant cum scrie cât de bine este ca viitoarea mămică să se roage cât mai mult și să asculte muzică de bună calitate. În secolul XX, știința atestă faptul că, bunăoară, dacă viitoare mamă ascultă muzică de Mozart, copilul va avea un indice de creativitate sporit. Să ne imaginăm ce ar fi dacă, azi, în locul „zgomotului” numit muzică s-ar asculta nu doar Mozart, dar și preclasicii sau clasicii. Ce ar simți pruncuțul ascultând Chopin? Sau Haydn, sau Vivaldi ca să nu vorbesc de Beethoven și pentru noi mai ales Enescu.

– „Cântecul ce ades ți-l cânt/ Când te-adorm în fapt de seară,/ Puiule, e-un cântec sfânt,/ Vechi și simplu de la țară./ Mama mi-l cânta și ea,/ Și la versul ei cel dulce,/ Puiul ei se potolea/ Și-o lăsa frumos să-l culce/ Azi te-adorm cu dânsul eu/ Ieri, el m-adormea pe mine,/ Și adormi pe tatăl meu/ Când era copil ca tine…/ Mâine, când voi fi pământ,/ Nu uita nici tu, și zi-le,/ Zi-le doina, cântec sfânt,/ La copiii tăi, copile!”… Asistăm, în ultimele decenii, la un exod al părinților care merg în cele patru zări ale lumii, ca să asigure o pâine mai albă copiilor. Din nefericire, în multe astfel de situații primează latura materială, în detrimentul celei sufletești. Pot înlocui banii, oricât de mulți ar fi, dragostea părintească, legătura firească dintre părinte, dintre mamă și copil?

– Niciunde, nicicând și nicicum. Bogatul căruia i-a rodit țărâna se tot gândea cum să-și chibzuiască avutul ca sufletul să aibă timp să bea, să mănânce, să se veselească. Domnul i-a spus: „Nebunule, în această noapte îți vor cere sufletul, și cele strânse ale cui vor fi?” Apoi, la ce i-au folosit banii lui Iuda? Doar să-i arunce și să se sinucidă. Și astăzi o fac așa cei care îi consumă pe droguri și tot felul de produse ale „industriei de plăceri”, că există și așa ceva. Banii sunt buni în măsura în care sunt cinstit câștigați, ca mijloc folosit cu chibzuință neuitând o clipă de milostenie care șterge multe păcate. O legendă spune că Sfântul Apostol Toma, care era și arhitect, a fost angajat să construiască un palat unui om bogat. El a dat însă banii săracilor, așa încât, bogatul văzând că nici vorbă de palat, s-a înfuriat și l-a trimis la închisoare. Peste noapte a visat un palat din cale afară de frumos. Când a întrebat al cui este?, i s-a spus că al lui. Da, era palatul pe care Toma îl construise în cer din banii primiți și investiți acolo unde rugina nu-l mănâncă, nici furii nu-l răpesc. Corecți fiind, nu trebuie să minimizăm valoarea lor, căzând într-o altă formă a fățărniciei și ea la… modă. Totul să facem cu măsură, după horațianul „est modus in rebus”. Sau după definiția virtuții, adică a puterii, dată de Aristotel ca mijloc între două extreme, dar un mijloc care este totodată culme. Când cineva e bolnav, bunăoară, are nevoie de bani mulți pe care e bine să-i ai la nevoie. Vedeți, Hristos nu a spus niciodată să ne schimbăm firea, pentru că ni s-a dat tot ce e necesar îndumnezeirii. El ne îndeamnă să fim „desăvârșiți, precum Tatăl nostru cel ceresc, desăvârșite este”. Desăvârșirea este, mai presus de toate, Jertfa Sa prin care ne-a dăruit Pacea asigurându-ne: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”. Rămâne ca și noi să fim cu El.

Sunteți ziarist de o viață și un fin observator al realității, vă rugăm să ne spuneți câtă preocupare mai există, astăzi, în Școala românească pentru a sublinia legătura intrinsecă dintre Cult și Cultură? Există ideea, mai ales, în mediile intelectuale, că între cele două nu există nici o legătură, ci dimpotrivă e un hău! Ca intelectual de factură creștină, ce ne puteți spune?

– Ca să parafrazez o vorbă celebră a lui Cațavencu… este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Dincolo de glumă, trebuie spus că sunt asemenea preocupări, dar nefiind mediatizate rămân neștiute. Poate nici nu este rău, s-ar contamina de acel derizoriu de care vorbește Liosa. Legătura însă este evidentă și o spune cuvântul însuși, cult, cultură indiferent pe care alegem dintre cele cam trei sute de definiții date culturii. Venind de la „cult”, ca omagiu adus inițial unei divinități, cultura presupune o pregătire în aflarea celor mai bune căi spre a-i câștiga bunăvoința. Nu credeți că actuala criză a culturii se datorează și secularizării? Cultura este de la Dumnezeu, o formă a legăturii cu El. Forma ei cea mai joasă este idolatria, pe care o condamna David: „Idolii oamenilor sunt argint și aur/ Lucruri făcute de mâini omenești…” Cei care susțin o asemenea idee fac, conștient sau nu, o echivalare nepermisă între ființă și neființă, între ființare și neființare. De fapt, aici e și un șiretlic al celor care vor să semene confuzie și vrajbă. Ca să eliminăm o confuzie, propun să ne gândim la cultura pământului care rămâne pârloagă dacă nu e lucrat și dă roade pe măsură dacă e arat, semănat, îngrijit și nu oricum, la întâmplare, ci după rânduială. Totul ne trimite la începuturi…Când Dumnezeu i-a vorbit lui Adam, îndată după cădere, nu l-a îndepărtat de tot, nu l-a pedepsit aruncându-l în neființă, legătura a rămas pentru că Iubire fiind Dumnezeu nu putea sta departe de cel pe care îl iubea. Și apoi, Dumnezeu nu a făcut omul spre moarte, omul nu este cum spune Heidegger, „Zein zum tode”, o ființă spre moarte, ci spre înviere. Eminescu avea dreptate în felul său când – în „Mortua est” – spunea: „Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu”. Cum să fie scris astfel când Hristos spune: „Eu sunt Învierea şi Viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi, și oricine trăiește și crede în mine, nu va muri în veac”. De aceea nu mă îngrijorează prea mult rătăcirile câtă vreme mă pot întoarce să spun ca odinioară Fiul cel mic: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, fă-mă ca pe unul dintre argații tăi!”. Acum se vorbește de „cultură organizațională”, prea puțin analizată la noi mai ales din perspectiva secularizării. E o cultură care parcă ignoră natura, relaționându-se aproape exclusiv cu tehnologia. Este, ce-i drept, foarte eficientă, dar, cum spunea David „nu are duh”. O ilustrează foarte bine romanul „Imprecatorul” . Acțiunea se desfășoară într-o instituție unde totul era perfect organizat, erau chiar „ingineri de suflet”. Dintr-odată, ca din senin, necazurile se țin unul după altul, până la faliment, deși urmau întocmai indicațiile specialiștilor. În cele din urmă, colosul care o adăpostea se prăbușește din senin, fără ca vreo persoană să facă ceva. Cercetările ulterioare au descoperit că locul fusese cândva blestemat de unul dintre foștii proprietari…

Copleșiți de ispitele epocii „carpe diem”, uităm să fim contemporani cu Dumnezeu. Doamna Solunca, este creștinul un om singur? Ce remedii are el împotriva singurătății?

– Nici vorbă! Asta ne-a învățat o bătrână de la țară. Eram într-o ceată, cum îi plăcea părintelui Galeriu să spună, și urcam spre Mănăstirea Crasna însoțiți de părintele stareț. Sprijinindu-se într-un baston, urca voinicește și o bătrânică, iar Părintele, cunoscându-o, o întrebă: „Ce faci mamă… ai venit singură până aici?” Bătrâna s-a îndreptat cu demnitate și intrigată într-un fel a zis: „Auzi, singură! Eu sunt cu Domnul nostru Iisus Hristos!”

Nimeni dintre noi nu a făcut nici un comentariu. Da, neîndoielnic, bătrânica era cu Hristos, vorbea cu Mântuitorul, se sfătuia cu Maica Domnului. A fost pentru noi o lecție. Este singur doar cel care voiește, și, iertare, rogu-vă, nu vrea să primească pe nimeni, nicicând și nicicum, în sufletul său. Este săracul bolnav. Cum să fii singur privind o icoană cu Hristos sau cu Maica Preacurată sau cu oricare dintre sfinți?

Cine sunt românii și cum vedeți națiunea română în contextul european, de ieri, de astăzi și de mâine?

Poporul român este, cum spunea Mircea Vulcănescu, o „dimensiune a existenței” pentru că pe noi „aici ne-a lăsat” Dumnezeu, nu am venit de cine știe de unde ca să mergem la întâmplare, orbecăind prin timp. Și, dacă Dumnezeu ne-a lăsat aici, a făcut-o ca să sfințim locul. O spun expresii ca „omul sfințește locul”, ecou al rugăciunii Tatăl nostru când spunem „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” – în cer, o fac îngerii, aici e de datoria noastră. Când face voia lui Dumnezeu, orice ființă este „om al lui Dumnezeu”. Măriei Sale – Țăranul Român, cum îmi e drag să-i spun cu îndatorire, îi era străină răzbunarea și Simion Mehedinți arată convingător în „Creștinismul românesc”. O adeveresc expresii de felul: „Lasă-l în plata Domului!” folosite când cineva face un rău sau nedreptățește. Anonimul cioban din Miorița, probabil pe un model precreștin, nu s-a gândit nici măcar o clipă să se apere, cum ar fi putut-o face, darămite să se răzbune. Avea o sigură grijă – iubirea pentru mama lui căreia trebuia să-i aline durerea pierderii. Nunta este unire cu cosmosul în care trăim. Dacă bine îmi amintesc, Dante scris că dacă „mișc un deget, tremură o stea”.

Mai este ceva: românul primește multe, dar e foarte selectiv dintr-un sentiment al responsabilității, cum se spune „nu înghite pe nemestecate”, ca să nu i se facă rău. Sigur avem – nu se putea altfel – și destule defecte. Iată, Eminescu reproșa, nu fără temei, cu o acută actualitate lipsa de caracter, dar o făcea ca ziarist, prins în vârtejul polemicelor politicii. S-a vorbit de răbdare ca virtute a poporului nostru, exersată de-a lungul întregii istorii. E răbdător românul, dar până la o limită – până ajunge cuțitul la os. Țăranul a intuit cu înțelepciunea lui că măduva este, cum spunem astăzi, hematio-formatoare, face sânge, principiul vieții. Așa e, nu suntem nici mai buni și nici mai răi decât alte popoare. Îmi pare însă că putem vorbi de o cultură a tainei întemeiată pe un adevăr existențial: suntem singurii ortodocși între latini și singurii latini între ortodocși. Apoi, nu avem voie să ignorăm zestrea dacică despre care cunoaștem destul de puțin, neexistând documente. Este însă suficient ca să înțelegem cum s-a făcut că, urmând chemării Sfântului Andrei, străbunii noștri s-au creștinat într-un mod firesc ca și cum ar fi descoperit, dintr-o dată, Chipul lui Dumnezeu în sufletul lor. Aici nu este vorba de mândrie, nici pe departe și de nici un fel, ci de asumarea vieții ca timp dăruit spre a sfinți pământul pe care, anume pentru asta, l-a dat spre sfințire. Spun localnicii din Aiud că uneori se simte miros de mir… poate e o părere, dar sigur e că acel pământ a fost sfințit. O spunea Radu Gyr cu viața lui și a celor din închisorile comuniste: „E jertfa lor de veacuri mărturia/Ce strigă din morminte până-nori;/Să apărăm cu râvnă Ortodoxia/Și-acest pământ de sfinți și de eroi!”

Ca națiune, ce posibilități avem pentru a revigora resursele creative identitare ale sufletului românesc? Înainte de aceasta, ce componente atribuim „sufletului românesc”, fiindcă „tot ce-i românesc nu piere”, nu-i așa?

– Păi, cum să piară dacă ne-a lăsat Dumnezeu aici și cum spune țăranul din Maramureș „am fost și-om fi”? Dumnezeu a făcut omul pentru viață, nu pentru moarte. Că doar nu ne-o fi lăsat Părintele Ceresc la întâmplare și nici de izbeliște. Ne povestea odată un preot de prin Moldova, cum – fiind secetă – a hotărât cu enoriașii să țină post și să iasă pe câmp cu prapurii, în timp ce alții priveau ironic. Pe unde au fost ei, a plouat, nu și în rest. Mai este ceva… semnificativ, în cel mai înalt grad. Știți desigur tradiția potrivit căreia, mai ales, în nordul Moldovei, că Dumnezeu a umblat pe pământ cu Sfântul Petru. Întunecându-se, obosiți fiind, au dorit să tragă la o casă. Firește la cele mari, nimeni nu a răspuns, ba au asmuțit câinii. La capătul puterilor, au bătut la ultima poartă. A ieșit un bărbat, a astâmpărat câinii, i-a poftit în casă și-a sculat nevasta care a aprins focul, el a muls vaca, au fiert laptele, i-a poftit să se spele pe mâini, le-a dat un ștergar curat și i-a așezat în fața mesei. Apoi, i-a culcat într-o cameră de oaspeți, mirosind a busuioc.

– Proverbiala ospitalitate românească este o evidență… La ai mei, la țară (undeva în apropiere de dealurile Bujorului), știu că întotdeauna exista o odaia pentru musafiri, mereu curată și pregătită să primească pe cineva, de departe…

– Vedeți, oricât de sărac. țăranul avea o cameră pentru oaspeți! A doua zi la fel, ba la plecare le-a mai pus și în traistă o bucată de mămăligă și brânză. Pe drum, Sfântul Petru s-a rugat de Dumnezeu să facă ceva pentru cei care i-au „omenit” (cuvânt gemând de tâlcurile ce le poartă). Domnul i-a spus că nu le poate da nimic, că au tot ce le trebuie. A zis Petru: „Doamne, dă să-și vadă sufletul!” Peste niște ani, s-au născut Eminescu, apoi Enescu, Brâncuși, Luchian și încă mulți, foarte mulți alții. Toate se transmit prin tradiție, care, spunea Rădulescu Motru, este pentru cultură, ceea ce sângele este pentru viață. Avem și dintre cele rele descrise de Emil Cioran care a scris despre „Schimbarea la față a României” și căruia i-a răspuns Mircea Vulcănescu, explicându-ne „Dimensiunea românească a existenței”. Apoi, Constantin Noica s-a „inspirat” copios din „Dimensiunea românească a existenței”, convins fiind că Mircea Vulcănescu, trecut la index, nu va avea a spune nimic…

– Și, totuși…

– Totuși… Se pare că a spus unor apropiați că „fără Dimensiunea românească a existenței” nu ar fi existat „Rostirea filosofică românească”. A spus într-un cerc restrâns, nu public, nu în scris. În cartea cu titlul simbolic „Darurile lui zeiței Eris” (zeița urii), Radu Chiriță demitizează cu argumente, nu adjective, perioada interbelică. Se pare că Zeiței Eris îi place la noi și nu se prea dă plecată cu una cu două, de unde acest război al tuturor împotriva tuturor, ce nu dă semne că ar înceta!… Eu, însă, prefer să mă duc în acea Românie profundă, în care mă regăsesc în ceea ce avem mai bun și o fac pentru că dacă răul sfârșește în moarte, binele nu are sfârșit. Cea mai bună caracterizare am găsit-o într-un catren al lui Blaga: „Când între lipsă și prisos /Ne bucurăm de câte sunt/ Și cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt”. Românul are harul de a se bucura de toate câte sunt „între lipsă și prisos”, ascultând cântecul celor care, plecați la Domnul se roagă pentru noi. În asta e puterea noastră și de aceea la noi, cum spune o poezie „nu e amară nici frunza de pelin”. Sau cum spunea Coșbuc în poezia Doina, copila „gata de-a pururi să plângi/ Și când ești tristă, Doino/ Tu inima ne-o frângi/ Dar nu știu cum e bine/ Când plâng, în urma ta/ Noi plângem toți și-amarul mai dulce e așa”. Vedeți din această cauză mă mâhnește ofensiva inculturii, pentru că noi am supraviețuit prin cultură, „hrana săracului și podoaba bogatului”. Înțeleg prin cultură „ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat și rămâne un fel de a fi, rămâne rugăciunea. Deloc întâmplător, odinioară, când un om știa ceva bine se spunea” că știe „ca pe Tatăl nostru!

Din nefericire am pierdut această deprindere, firească. Ba chiar, avem o jenă să ne asumăm calitatea de creștin-ortodox. Doamna Solunca, sunteți jurnalist la revista „Academica”, periodic editat de Academia Română. Ca martor direct al acestei deveniri, cum a început povestea „Academica”?

Era imediat după 1989, când savantul și gânditorul Mihai Drăgănescu a fost ales Președinte al Academiei Române, demarând un proces de renaștere al acestui simbol al potențialului de cunoaștere și creație a românilor. Cum colaboram foarte bine, mi-a vorbit de intenția de a înființa o revistă a Academiei Române, care să fie ca o deschidere spre toți cei interesați de știința și cultura românească. S-a hotărât ca director să fie Președintele în exercițiu din fiecare legislatură. De atunci au trecut aproape trei decenii și avem o apariție regulată, cititori statornici și colaboratori prieteni. Sigur e o revistă cu o tematică reprezentativă pentru Academie, care se adresează unui segment mai restrâns de cititori, dar este bine să fie așa în tornada mass-media, în care omul este tratat doar ca un pachet de senzații. Deci, cititorii sunt cei care ne judecă, și prin revistă cunoaște Academia Română, înființată încă din 1866, și ai cărei membri sunt înscriși în paginile de aur ale istoriei științei și culturii noastre românești.

Doamna Elena Solunca Moise premiata de Prof. Radu Ciuceanu la Academie

Cum e să lucrezi în redacția celui mai înalt For de Cultură și Știință al României, în preajma atâtor personalități, unice și irepetabile?

– O bucurie și o permanentă provocare. Colaborăm cu mari personalități din toate domeniile științei și culturii și ești nevoit să cunoști, firește nu în amănunt, din toate. Știți este o glumă care spune că specialistul din zilele noastre știe „din ce în ce mai mult despre din ceea ce mai puțin” și, la limită, „va ști totul despre nimic”. Ei, bine, un ziarist în domeniul științei și culturii știe din ce în ce mai puțin despre… din ceea ce mai mult; la limită, nimic despre totul. E un fel de fascinație… Cu timpul, distingi o anumită tipologie umană și asta iar te îmbogățește. Iată, chimiștii spun dictatorial: „Totul este chimie!”, dar și alte discipline revendică acest… tot. Privilegiul este că ai mereu în față o diversitate pe care o poți armoniza, adică să găsești acea vibrație care l-a făcut pe Alexis Carel să scrie „Omul, acest necunoscut”. Și atunci te întorci și te întrebi, retoric, cu David: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui/ sau Fiul Omului că-l socotești pe el?”

Ce refugii are Elena Solunca atunci când timpul îi permite?

– Cum cu siguranță știți și Dumneavoastră, în această meserie, timp liber nu prea există decât dacă ți-l faci cu tot dinadinsul. Apoi, nu simți nevoia de refugiu când ai mereu în față o diversitate a cărei armonie se face drum spre Dumnezeu și când „împărăția Lui” o poți afla deopotrivă în afara noastră și în interiorul nostru. Mă străduiesc să pot spune cu bătrânica aceia că sunt cu Domnul Hristos. Nu prea am nevoie de refugii, mai ales acum când cei dragi au plecat la Domnul și mi-au lăsat amintiri… Dumnezeu m-a ajutat nespus să iubesc omul din oameni; este un dar pentru care nu știu dacă voi putea fi vreodată recunoscătoare pe măsură. De aici și bucuria că uneori Domnul mă ajută să-i înțeleg, adică să-I întrevăd Chipul în câte un cuvânt, într-o privire, un zâmbet sau, de ce nu, o lacrimă. Cum nu am avut copii, de câte ori întâlneam un tânăr bun, dar cu posibilități materiale modeste, mă țineam de capul lui și până nu-l vedeam reușit la facultate, nu mă dădeam bătută. De cele mai multe ori, reușeau, cum se spune „din prima”. Mergeam mai departe spre masterat și doctorat. Cele mai multe sunt fete și ni le-am apropiat atât de mult încât, unora, le-am devenit nași de cununie și apoi, după tradiție, de botez. Și acestea sunt bucurii dăruite de Domnul…

În încheiere, dacă îmi îngăduiți, o mărturisire. Nu voiam să practic jurnalismul, considerând că vocația mea este de cercetător. Bunul Dumnezeu a hotărât altfel și apoi m-a ajutat să înțeleg cum o face Ghenadie Scholarios, zicând într-o rugăciune de mulțumire : „Ce bine îmi pot dori mie,pe care să nu-l voiești Tu, înaintea de mine? Și cine știe binele meu în afară de Tine, singurul Care poți să-l și faci, chiar dacă eu tăgăduiesc acest bine… O singură mulțumire cunosc: împlinirea voilor Tale… doar așa voi mulțumi curat dacă voința mea se va uni cu Voia Ta și dacă toată inima mea se va lipi de dragoste Ta”. Aici e marea problemă și chiar singura. Domnul însă este mereu gata să ajute, până acolo încât să recunoaștem cu David: „Și certarea Ta m-a îndreptat până în sfârșit, și certarea Ta însăși mă va învăța”. Cu blândețea-i de neegalat este gata să ne vină în ajutor a Domnului Maică Sfântă pe care o rugăm: „Nu ne lăsa măicuță să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale”.

Doamna Elena Solunca, Vă mulțumim pentru timpul acordat revistei noastre. Vă mulțumim pentru cuvintele pline de duh, sfaturile și mai ales pentru amintirile Dumneavoastră legate de „Orașul teilor”, frânturi de viață care ne ajută să adăugăm o filă importantă la istoria comunității gălățene. Sperăm ca, într-o bună, zi să ne revedem la Galați!

Și eu aduc mulțumiri Înalpreasfințitului Părinte Casian al Dunării de Jos, care a binecuvântat această convorbire în paginile revistei eparhiale și așa mi-ați dat prilejul să revin, un pic, acasă, în Galațiul drag… Așa mi-ați oferit prilejul să descopăr și să mărturisesc ca odinioară Horațiu, desigur respectând proporțiile fără a renunța la esență: „Cerul deasupra îl schimbi, nu sufletul marea trecându-o”… Plecând din orașul unde am văzut lumina zilei ce semnificativă expresie am schimbat cerul, însă sufletul a rămas aici, lângă Dunăre, „drumul fără pulbere”, dar, adesea, alintându-se ca un copil în soare sau visând noaptea cu stelele, mereu, aducând, în felul lui, slavă Domnului. Și, cu voia Dvs. un dar: Sonetul 66 al de Shakespeare:

Mă uit scârbit la tot, și-aș vrea să mor,
Decât să-l văd slăvit pe ticălos,
Iar pe sărman de râsul tuturor,
Să-l văd tăgăduit pe credincios,
Pe vrednicul de cinste oropsit,
Și pe femei batjocorite crunt,
Pe cel făr’ de prihană pedepsit,
Și pe viteaz răpus de cel mărunt,
Și artele sub pintenul despot.

Și adevărul, „vorba de netot”,
Și strâmbul, poruncindu-le la drepți.

Mă uit scârbit la tot, și bun rămas!
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las
?

A consemnat,

Maria Stanciu,
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala Galați

Călăuza Ortodoxă / Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Pingback: "Să fim datori unul față de altul doar cu Iubire!" Convorbire profundă cu doamna Elena Solunca Moise, ziarist, redactor principal la revista „Academica” și editorialist Ziaristi Online. Omagiu Bisericii strămoșești și satului român

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.