Eminescu despre molime și pandemii

de Dan Toma Dulciu

Deschid programele de televizor și văd jurnale de știri ce aduc în fiecare zi imaginea apocaliptică a acestei groaznice confruntări cu moartea. Privesc figurile obosite ale medicilor, ale asistentelor care se luptă în spitalele românești să salveze viața celor infectați cu mortalul morb.

Schimb programul și văd cohorte de români cu copii de mână, cu prunci în cărucioare, coloane nesfârșite de mașini, care se îndreaptă spre pădurile din jurul orașelor, care invadează parcurile și spațiile verzi și mă întreb dacă nu cumva în România s-a produs un cataclism natural, alungând oamenii din case.

Nu, nu s-a produs nici o catastrofă ! Este tabloul jalnic al unei turme frenetice, dornice de distracție, de relaxare, de ieșire la grătare, profitând de venirea primăverii, sfidând pe cea cu coasa.

Ei sunt dovada dezolantă a modului inconștient în care privesc românii pandemia care a cuprins întregul pământ. Dar și a prelungitei acțiuni de spălare pe creier, ori poate a educației ultimilor ani de sfidare a guvernului, a autorităților.

În permit să fac această comparație. În ultimii ani, zeci de medici au ajuns la pușcărie pentru că, prin ușurința cu care au tratat anumite proceduri medicale obligatorii, au cauzat decesul unor pacienți.

Dacă, Doamne ferește, inconștienții dornici de grătare și mititei se vor îmbolnăvi, și vor cauza moartea altor persoane sau a medicilor și asistentelor, așa cum s-a întâmplat în Italia, vor păți ceva, așa cum au plătit medicii?

În acest condiții, îmi vin în minte versurile lui Eminescu:

Ce-i lumea asta mă întreb acuma:

Au nebunit-au, sau domnește ciuma?

De-acopăr moartea, ranele hidoase

Cu râs, cu-amorul, cu beții, cu gluma?

Eminescu ”Rime alegorice”

Cu râs, cu beții cu glume nu putem înlătura răul !

Și pentru că tot l-am amintit pe Eminescu, iată ce scria acesta, la 21 ianuarie 1879, în ziarul ”Timpul”, evocând istoria epidemiilor care au afectat omenirea, în decursul ultimelor sute de ani, având ca sursă un studiu al medicului epidemiolog Prof. dr. Anton Drasche, specializat în combaterea holerei, care a lucrat ani îndelungați la AKH și la Spitalul Rudolfstiftung, din Viena.

Eminescu – Istoric al epidemiilor

Fără a îndoială, această știință este veche de când lumea: despre epidemii vorbea însuși Hipocrate în al său tratat ”Despre aer, ape și locuri”.

Problema răspândirii epidemiilor a preocupat mari minți ale omenirii: Francis Bacon, John Locke, George Berkeley, David Hume, Karl Popper.

Istoria epidemiologiei în țara noastră are ca dată de naștere anul 1550, cu lucrarea: ”Transilvaniae ac Moldaviae succinta descroptio, Viennae 1550”, având ca autor pe Georgius A Reychersdorff.

Să mai amintim, de asemenea, faptul că, printre primii care s-au preocupat de epidemii îi putem aminti pe Anastasie Fătu, inițiatorul unui Proiect de organizare a Poliției sanitare din România, Iași, 1863 dar mai ales pe dr. Iacob Felix cu al său ”Tractat de Hygienă publică și Poliție sanitară”. Cea mai cunoscută lucrare a sa, apărută însă în 1901, se numește ”Istoria Higienei” unde aflăm date interesante despre prevenirea bolilor, bolile contagioase şi infecţioase, bolile epidemice, endemice şi sporadice, bolile infecto-contagioase eruptive din copilărie, gripă, ciumă, tuberculoză, tifos, lepră, holeră, dar şi despre cretinismul endemic, febra puerperală, râie sau alcoolism, în România.

Dar să revenim la Eminescu, unul dintre primii veritabili istoricii ai epidemiilor. Acesta scrie:

       ”Cronici vrednice de crezare spun că ciuma s-ar fi ivit înaintea erei creştine încă (125 ani înaintea lui Cristos) şi anume pe ţărmul de nord al Africii. Totuşi începutul istoric al epidemiilor de ciumă datează de la 543 după Cristos, anul în care această ucizătoare boală s-a ivit pentru întâia oară pe pământ european — la Constantinopole — sub numele de Ciuma lui Justinian, iar de atuncea-ncoace   s-a şi menţinut pe pământ european cu întreruperi mai lungi sau mai scurte timp de o mie de ani aproape, adică până la 1841.

         Stările politice şi sociale de pe atunci, degenerarea deplină a medicinii, necunoştinţa deplină şi neaplicarea celor mai simple măsuri sanitare, apoi extraordinara mişcare religioasă, cruciadele şi războaiele cu turcii au favorizat mult introducerea şi răspândirea epidemiei în Europa.

       În jumătatea a doua a sutei a şasea ciuma se lăţi în Împărăţia romană a răsăritului, asupra Europei de sud, de vest şi de nord (Italia 543, Gallia 555, Germania 565, Scandinavia 589).

         Din suta a şaptea pân-într-a treisprezecea, epidemiile europene de ciumă se înmulţiră într-un mod înspăimântător.

       Pustiitoarea moarte neagră a sutei a paisprezecea era asemenea ciumă. Deşi în suta a cinsprezecea şi a şaisprezecea se iviră încă multe epidemii, totuşi fură şi lungi intervale libere de boală.

       În mijlocul sutei a şaptesprezecea — cu tot războiul de treizeci de ani —- ciuma scăzu în Europa.

       În suta a optsprezecea au mai fost câteva epidemii izolate (Viena 1713, Marsilia 1720, Messina 1743, Dalmaţia 1783, Polonia 1797).

       În suta a nouăsprezecea epidemia, afară de ţara turcească, a izbucnit aproape exclusiv numai în ţările megieşite cu Turcia, la Dunărea de Jos, lângă Marea Neagră şi pe Peninsula Balcanică, deci în Muntenia şi Ardeal la 1813, 1828, 1829; la Silistria 1834 ; la Odessa 1837; în Rumelia 1838.

       Cu cea din urmă epidemie din Constantinopol, la anul 1841, ciuma pieri din Europa. La l843 ea pieri şi din Turcia asiatică, iar la 1844 s-au mai ivit câteva cazuri izolate în Egipet.

Cât privește epidemiile din Viena, acestea ”au început la 1197 și s-au repetat la 1224, 1227, 1270, 1271, 1282.

         Dar mai cu seamă între anii 1348 şi 1350 ciuma a bântuit atât de cumplit încât familii întregi s-au stins cu desăvârşire, stradele erau pustiite, iar din cauza lipsei de lucrători recolta mănoasă din anul 1319 a rămas nestrânsă.

         Sute de oameni mureau pe zi, toţi morţii — bogaţi şi săraci împreună – erau aruncaţi într-o groapa comună.

           În suta a XV şi a XVI, Viena a avut douăsprezece epidemii. În cea de la 1410 muriră o mie de studenţi.

           În suta a XVII epidemia se ivi numai de două ori în Viena, însă a fost foarte rea de soiul ei.

         Mai cu seamă la 1679 şi la 1680 turburarea şi frica erau atât de mari încât nimeni nu cuteza să îngrijească de nenorociţii bolnavi. Se făcu un apel public cu trâmbiţe şi surle, dar în zadar.

           Atunci bărbierii fură legaţi şi criminalii fură scoşi din temniţe şi puşi cu de-a sila să îngrijească de bolnavi. Peste 12 000 de locuitori — desigur a patra parte a populaţiei oraşului — muri atuncea.

         Cea din urmă epidemie a izbucnit în Viena la 7 fevruarie 1713, introdusă, ca mai toate celelalte, din Ungaria.

         Numărul morţilor a fost 8644 din 9565 îmbolnăviţi.”

                      Europa a fost totdeauna infectată despre Orient !

Iată ce constatări interesante pune în evidență Eminescu: ”Precum Delta Râului Gange e locul originar al holerei, tot astfel Orientul ― Africa de Nord poate împreună cu Siria şi Asia Mică — e patria ciumei.

          Dar nici aicea nu e o boală permanentă, provenind în mod endemic, ci asemenea o epidemie. Toate epidemiile cari umplu istoria omenirii într-un chip nepilduit de acolo şi-au luat începutul.

           Europa a fost totdauna infectată despre Orient. Pe când în alte veacuri ciuma se întindea asupra unei mari părţi a Asiei şi preste tot continentul european, în Africa se mărginea numai la ţărmuri.

                Căldura și frigul împiedică răspândirea unei epidemii

         Gândindu-ne la lipsa de zăpadă și de frig din această iarnă, în România, începem să citim cu mai multă atenție cele spuse de Eminescu:

” Niciodată n-a intrat în Nubia, în Sahara, în Senegambia. Deşi epidemia e cam indiferentă faţă cu climatul sau cu gradele de căldură şi de frig, totuşi o prea mare căldură sau un frig prea mare o împiedecă.

Sezonul epidemiilor

Încă o constatare făcută de autor, cu privire la momentele izbucnirii acestor epidemii, ne pune iarăși pe gânduri:

” În regiuni tropice n-au fost nicicând ciumă.

       Sezonul ciumei în Egipt bunăoară e aproape totdeauna de la noiemvrie până la ianuarie, adecă în timp mai mult răcoros.

         Pe când acolo încetează în lunile calde, iulie, august şi septemvrie, în Europa e tocmai atunci mai primejdioasă.

           Înălţimile îi sunt indiferente — ca urcă Atlams şi tăpşanele din Curdistan.

         Ciuma în patria ei — la Nilul de jos – nu se iveşte în tot anul, ci cam tot după patru, cinci, adesea şi mai mulţi ani şi atuncea ţine uneori cîteva luni, alteori ani dupăolaltă.

                Observații epidemiologice: cum se transmite morbul infecțios

         Eminescu face interesante constatări cu privire la unele aspecte care sunt valabile și în ziua de astăzi. Am putea să îl considerăm astfel pe Eminescu un precursor al cunoștințelor epidemiologice din țara noastră.

Răspândirea ciumei se întâmplă prin infecţiune anume prin cei bolnavi. Aceştia sunt obiectele de căpetenie ale infecţiunii. Totdeauna s-a observat c-a fost adusă de cazuri izolate din Orient.

       Numeroase şi incontestabile exemple dovedesc introducerea boalei numai prin contagiu. Nu se poate spune sigur dacă şi cadavrele sunt contagioase, deşi credinţa aceasta a existat, căci era oprit, sub pedeapsă de moarte, de-a deschide mormintele celor ciumaţi. Dovedită este asemenea infecţiunea prin obiecte purtate de bolnavi, precum cămăşi şi pânze de aşternut; prin mărfuri şi scrisori însă nu.

     Contagiul e lipit de obiect pentru uz mai îndelungat, nu de acelea cari se ating în treacăt.

       Deşi ciumatul poartă în sine şi cu sine materia contagioasă, totuşi aceasta nu se trece prin contact, adecă prin atingere, deşi aceasta e credinţa generală.

      Tocmai credinţa asta a contagiozităţii formează paginile cele mai negre în istoria ciumei.

       Această credinţă aducea stagnaţiune în comerţ şi industrie, rumpea legăturile cele mai gingaşe şi mai sfinte, degenera în egoism şi în adevărată barbarie. ”

Izbitoare asemănări !

Bine, veți spune dar ce legătură este între pandemia din acest an și epidemiile de ciumă ?

Răspunsul este surprinzător ! Foarte multe, cum ar fi: ambele sunt boli infecțioase deosebit de contagioase, ambele au luat formă de pandemii (a cincea pandemie de ciumă a fost în anul 1855), perioada de incubație este de la câteva ore la 7 zile, la ambele simptomele sunt febră, dureri de cap și dureri groaznice ale trupului, agravare progresivă a stării de sănătate, până la pierderea cunoștinței, dureri în zona ganglionilor limfatici, și mai ales, pentru forma pulmonară, un grad ridicat de mortalitate: 90-100 % la bolnavii netratați.

Forma abortivă a ciumei este varianta cea mai ușoară de pandemie, manifestată numai printr-o febră ușoară, inflamația ganglionilor limfatici, urmată de vindecare, bolnavul fiind dotat cu o imunitate solidă și față de formele grave de pestă. Pe plan economic și social Eminescu dă un verdict care se potrivește și situației din zilele noastre: stagnaţiune în comerţ şi industrie, rumpea legăturile cele mai gingaşe şi mai sfinte, degenerare în egoism şi în adevărată barbarie.

În ambele situații, când pandemia devenea generalizată, soluțiile de rezolvare sunt identice: izolarea în case, evitarea adunărilor, a contactelor directe, instituirea carantinei, păstrarea unei igiene desăvârșite etc.

Și – ca un fapt inexplicabil: aceste epidemii dispăreau brusc, din motive necunoscute.

Nu există nici un fel de antidot împotriva ciumei, dovadă că și în zilele noastre sunt raportate între 1000 și 2000 de cazuri în întreaga lume.

Desigur, există și deosebiri, pe care nu le vom aminti aici, principala fiind agentul patogen, în cazul ciumei fiind bacteria Yersinia pestis, iar în cazul actualei pandemii un virus corona.

Viena, 22.03.2020

Corespondențe Culturale

Regimul juridic al vârstei a treia

de Dan Toma Dulciu

În știința dreptului, atingerea unor praguri temporale este un fapt constitutiv de drepturi (vezi Codul Civil, Capacitatea de exercițiu, Codul Penal – Liberarea condiționată), în timp ce, în materia Dreptului Muncii, a Dreptului Administrativ se vorbește de ”vechime” (în muncă, în profesie, în funcție, în grad), ca unitate de măsură ce dimensionează întinderea unor drepturi sau aptitudinea de a beneficia de ele.

În prezent, decizia discreționară a Guvernului civil, prin Ministerul de Interne, tot civil, a pus în aplicare o invenție juridică, materializată în textul unor ordonanțe militare, prin care introduce o materie nouă, interdicția prin efectul legii (similară interdicției judecătorești), interdicția militărească (!!!), folosind o nouă teorie, cea a protecției vârstei de peste 65 de ani. De ce apare această legislație discriminatorie, care are drept criteriu nimic altceva decât vârsta ?

În materie de drept există, într-adevăr, câteva materii în care textul legii vorbește expres de vârstă, ca element de referință.

Mai întâi, ce înțelegem prin vârstă ? Se spune adesea că vârsta este doar un număr, și nimic mai mult. Lexical, avem două definiții pentru acest termen: o definiție se referă la persoane în viață, alta la cele ce nu mai sunt printre noi.

1. În prima definiție, vârsta reprezintă ”Timpul scurs de la nașterea unei persoane și până la un moment din viața sa”. Este sinonim cu termenul ”etate”. Pentru a preciza la modul general vârsta sau etatea unei persoane se folosește unitatea de măsură ”an”, dar sunt situații juridice, cum ar fi stabilirea ”vechimii în muncă”, în pragul pensionării, în care este necesar să exprimăm vârsta în ani, luni și zile. Aceleași repere temporale sunt avute în vedere în cazul promovării într-o funcție. În schimb, reperele temporale ore, minute și secunde au relevanță în câteva situații non juridice particulare: în competiții sportive, întârzierea unor avioane sau trenuri, procese tehnologice etc.

2. Într-o a doua accepțiune, ”vârsta ” este ”Timpul scurs de la nașterea unei persoane și până la moartea sa”. În cazul acesta se folosește anul, ca unitate de măsură.

Spunem: X a trăit 82 de ani sau Y a murit la vârsta de 90 de ani. Iată că vârsta este unitate de măsură și în viață și la moarte.

Facilități (nu îngrădiri) pentru seniori

Discutând acest aspect, nu ne vom referi la reducerile de tarife, la ofertele cu preț mai mic pentru pensionari, la invitarea lor în tribunele întrunirilor politice, parăzilor și evenimentelor festive, care sunt acte de curtoazie, de respect pentru seniori, ci la statutul vârstei a treia, din punct de vedere legal, adică la legislația europeană și la cea românească, reglementând statutul lor juridic.

În legislația românească există un echilibru just între tineri și vârstnici în ceea ce privește protecția prin lege, în raport de vârstă: minorii beneficiază de alocație; elevii și studenții beneficiază de burse de școlarizare; persoana foarte tânără, sub o anumită vârstă stabilită de lege, nu răspunde penal; în ceea ce privește atribuirea de locuințe din fondul locativ de stat, au prioritate persoanele cu vârsta tânără, până la 35 de ani. De asemenea, adulții sau persoanele tinere au prioritate la obținerea de credite pe termen lung, din partea băncilor. Așadar, nu se poate spune că persoanele în vârstă beneficiază de un statut privilegiat.

În cazul României, consider ca fiind un fapt grav reglementarea statutului persoanelor în vârstă prin emiterea unor ordonanțe militare, aducând atingere drepturilor fundamentale ale omului, sub umbrela apărării unor interese majore: viața celor în vârstă.

De aceea este necesar să analizăm sub aspect juridic chestiunea ”vârstei de 65 de ani”, ca prag de hotar între cei ce pot zburda în libertate și cei ce sunt condamnați cu arest la domiciliu, punerea sub interdicție judecătorească (pardon: militărească !).

Terminologie: În limba engleză, persoana în vârstă este apelată ”senior”, sau ”senior citizen”. În legislația românească, Legea 17/2000 impune folosirea sintagmei ”vârstnic”, de aceea ne manifestăm tristețea când guvernanții actuali utilizează în limbaj colocvial jignitorul apelativ ”bătrânii”, atunci când se referă la ”vârstnici”, la persoanele de vârsta a treia.

Obsesia cifrei 65

Ordonanțele militare emise la București stabilesc pragul cronologic de 65, și nu întâmplător.

De unde această obsesivă cifră cronologică 65 și nu 60, 63, 68 sau 70 ?

Răspunsul este simplu: există o obediență evidentă față de regulile OMS, instituție mondială (mondialistă ?) care a stabilit vârsta de 65 de ani drept graniță între starea psihofiziologică adultă și cea a unui vârstnic, precum și alinierea cu orientările Uniunii Europene, care îndeamnă statele membre să stabilească vârsta de 65 de ani drept prag de pensionare, atât pentru bărbați cât și pentru femei.

Ne punem întrebarea, totuși, de ce guvernanții nu folosesc, în cazul distanțării sociale, delimitările temporale propuse de savanții gerontologi, care au stabilit următoarele praguri, stabilite științific: young-old (65-74), old-old (75-84), oldest-old (peste 84 de ani), preferând pragul de 65, stabilit de către birocrații de la Bruxelles sau cei de la OMS – beneficiari de sinecuri fabuloase, donații și alte subvenții din partea guvernelor sau unor concerne BIG PHARMA.

Această situație este rezultatul pervertirii gândirii logice a jurisprudenței europene, care consideră pensionarii drept beneficiari ai unei prestații din partea atotputernicilor guvernanți, care pot manifesta mărinimie sau severitate față de acești beneficiari sau asistați social, ignorând faptul că pensionarii sunt posesorii unui drept câștigat, inalienabil și imprescriptibil.

Statutul persoanelor de 65 de ani: discriminare, marginalizare,

hărțuire, stigmatizare, excluziune ?

Majoritatea colegilor mei juriști consideră că regimul impus persoanelor peste 65 de ani este o discriminare, respectiv o atitudine de respingere socială şi de neacceptare, mai ales în contexte sociale care ar necesita un comportament nediscriminatoriu vis a vis de fiecare categorie socială, de solidaritate și coeziune. În final, discriminarea cauzează un prejudiciu social cert la adresa vârstnicilor.

În legislația românească, noțiunea de discriminare a căpătat încă de acum două decenii un cadru juridic precis: Ordonanța 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, care a stabilit definiția discriminării: ”prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”(Art.2).

Același act definește și noțiunea de hărțuire:” Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.(Art. 2, alin.5).

Consider că există un conflict evident între prevederile actualelor ordonanțe militare și prevederile Ordonanței 137/2000, în ceea ce privește art. 14 din ordonanța amintită, care califică drept ”contravenție, conform prezentei ordonanțe, interzicerea accesului unei persoane sau al unui grup de persoane în locurile publice din cauza apartenenței acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la oricare altă categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză.”

Se poate obiecta faptul că, în condițiile instituirii situației de urgență, a stării de necesitate, beneficiul drepturilor omului este restrâns.

Persoanele în vârstă, care se consideră discriminate, se pot adresa Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Oricum, specialiștii în Drept Constituțional trebuie să lămurească alături de experții în Drepturile Omului dacă există un climat de echilibru social și de solidaritate care să permită cetățenilor să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale în mod proporțional cu restricțiile impuse de starea de urgență.

De asemenea, putem analiza marginalizarea sub aspectul încadrării stării de distanțare socială, impusă persoanelor peste 65 de ani, în prevederile Legii privind marginalizarea socială (L.116/2002), completată cu HG 1149/2002, care stabilește normele metodologice de aplicare a legii. Astfel, la art. 49 din norme, se precizează că ”Prin persoană marginalizată social se înţelege persoana care beneficiază de venit minim garantat sau face parte dintr-o familie beneficiară de venit minim garantat, în condiţiile Legii nr. 416/2001, şi se află în cel puţin două dintre următoarele situaţii:………..e) este persoană vârstnică, fără susținători legali.”

Or, din conținutul Ordonanței Militare ¹nr. 2/2020 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 232 din 21.03.2020, la Art. 8 (1), care evocă modul în care trebuie să se comporte autoritățile administrației publice locale față de persoanele în vârstă de peste 65 de ani, care nu au susținători sau alte forme de ajutor, se deduce logic faptul că persoanele respective sunt ”persoane marginalizate”, potrivit definiției date de HG 1149/2002.

Or, extinderea la toate persoanele de peste 65 de ani a acestei interdicții înseamnă că automat și ele devin ”persoane marginalizate”, chiar dacă au susținători legali, sau venituri suficiente.

Guvernul, susținând că solicită autorităților să identifice și să țină evidența persoanelor marginalizate, face o gafă impardonabilă, de fapt confirmă o realitate ce rezultă din textul citat, precizând că aceste măsuri au ca scop să ”acorde sprijin acestora în vederea minimalizării expunerii lor în afara locuințelor.”

Primul-Ministru, după cum constatăm cu toții, a avizat și a contrasemnat acest act, fără să observe că acest act este o dovadă a bătăii oficiale de joc la adresa persoanelor peste 65 de ani: în limba română a minimaliza înseamnă a subaprecia, a bagateliza, a reduce la minimum valoarea, importanța cuiva sau a ceva, tratând ca pe un lucru lipsit de importanță.

 Sigur, emitentul acestui act a avut în vedere sensul de a ”acorda sprijin acestora în vederea minimizării expunerii lor în afara locuințelor.” Altfel, se înțelege că guvernanții au vrut cu adevărat să minimalizeze persoanele peste 65 de ani.

Stigmatizarea, fenomen distructiv, promovat programatic de către autorități.

În societate există deja anumite stereotipii negative care caracterizează vârstnicii ca fiind neajutoraţi, deci dependenţi de suportul exterior al persoanelor apropiate, atât fizic, datorită sănătăţii precare, cât şi financiar şi emoţional.

Aceștia etichetează vârstnicii ca fiind inutili din punct de vedere social, datorită problemelor menţionate. În plus, ei consideră că vârstnicii au predispoziţie spre boală, respectiv, pot deveni o povară pentru cei din jur.

Translatați această atitudine în termenii Ordonanței Militare nr. 2, și vom avea dovada unei atitudini dominante faţă de vârstnici, sinonimă în ultimă instanță cu izolarea şi respingerea, acte tipice de stigmatizare, victimizând persoana vârstnică.

Întrucât sentimentul de stigmatizare, de inutilitate, rezultă din acte de autoritate, cărora nu ai cum să i te opui, atunci vârstnicii vor suporta un prejudiciu social imens, datorită marginalizării la care sunt supuşi (îmbrăcând forme sociale mai mult sau mai puţin evidente, mai mult sau mai puţin grave).

Ignorarea, ca sentiment al inutilității pentru societate. Acest tip de percepţie este generat de recenta interdicție ca un senior să mai poată activa în câmpul muncii, după pensionare.

Ultimele decizii adoptate de guvern induc ideea că sarcinile pe care le îndeplineşte un vârstnic (dacă ne referim la domeniul profesional, de exemplu) pot fi îndeplinite mult mai eficient şi mai bine de către tineri, astfel că vârstnicul nu mai are un rol social benefic.

În concepţia autorităților, el ar trebui să cedeze locul celor mai tineri, care sunt mai capabili din punct de vedere profesional.

Acest comportament conduce, voluntar sau involuntar, la izolarea vârstnicului, iar dacă îi mai restricționezi și dreptul de a se deplasa, spunând că îi aperi existența, este un adevărat dezastru pentru psihicul celor vârstnici. Această concepţie determină o atitudine de ignorare a problemelor specifice vârstnicilor. Cu alte cuvinte, aceste persoane au nevoie de sprijin emoțional, nu de măsuri de claustrare, de izolare la domiciliu. Altfel, acesta este plasat pe o poziţie socială inferioară, împins undeva la marginea societăţii, autoritățile considerând că potenţialul său de înţelepciune şi experienţă nu mai valorează nimic.

Distanțarea socială, categorie nereglementată în nici o lege sau cod juridic, nu trebuie să devină motiv de excluziune socială.

Trebuie să se găsească soluții juridice prin care persoanelor vârstnice să li de confere același statut cu al celorlalte categorii de vârstă, prin care aceștia să poată menține legătura cu alte persoane, inclusiv familia, chiar și cei care trăiesc în centre de îngrijire sau în zone izolate.

Protocoalele de triaj din spitale trebuie elaborate și urmate pentru a se asigura că aceste decizii sunt luate pe baza nevoilor medicale și nu pe criterii non-medicale, cum ar fi vârsta. 

Dar să revenim la chestiuni mai importante, nu la minimalizări !

Vârsta conferă drepturi, nu le reduce

După cum se știe, Vârsta unei persoane se dovedește prin prezentarea unui act de identitate.

Este de observat că vârsta nu reprezintă un element de esență al actului de identitate, cum sunt datele obligatorii ale unei Cărți de identitate, care fac dovada identității (nume prenume), a sexului persoanei, a cetățeniei române, a adresei de domiciliu sau de reședință, iar mai recent cartea de identitate îndeplinește și rolul de pașaport sau document de călătorie.

Ați observat că pe Cartea de Identitate nu se specifică datele variabile: căsătorit, necăsătorit, divorțat, văduv sau vârsta.

Deci, formal, vârsta nu este un element de esență al identității unei persoane.

Pe de altă parte, însă, vârsta devine criteriu de stabilirea a duratei de valabilitate a unui act de identitate.

Iată mai jos, valabilitatea cărții de identitate, în funcție de vârstă:

• valabilitate de 4 ani, pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani;

• valabilitate de 7 ani, pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 şi 25 de ani;

• valabilitate de 10 ani, după împlinirea vârstei de 25 de ani;

• valabilitate nelimitată, după împlinirea vârstei de 55 de ani.

Așadar, după împlinirea vârstei de 55 de ani, posesorii trecuți de a doua tinerețe nu mai sunt obligați să treacă periodic pe la serviciul comunitar de evidență a persoanelor, precum se cere celor ce au 14,18, 25, 35,45 de ani.

Dar să revenim la un alt aspect juridic. Codul Civil condiționează anumite conduite în funcție de pragurile de vârstă.

Vârsta matrimonială Sediul materiei este art. 272 Cod Civil, care impune un prag minim de 18 ani pentru ca o căsătorie să fie validă, eventual, în anumite condiții, vârsta de 16 ani. În schimb, pentru seniori, legiuitorul nu le-a impus nici un prag de maturitate sau de nubilitate, cum se întâmplă la persoanele de vârste tinere. Avantaj părul cărunt !

Diferența de vârstă Tot Codul Civil la Art. 460 (1) impune, în cazul adopției, ca între cel ce adoptă și cel ce este adoptat să existe cel puțin o diferență de 18 ani, în mod excepțional 16 ani ! În schimb, cel ce adoptă o poate face la orice vârstă, chiar și dacă are peste 65 de ani ! Deci, maturitatea vârstei este un Atù !

Dar să lăsăm Dreptul Civil și să ne îndreptăm către reglementările care consfințesc drepturile politice ale unei persoane.

Astfel, Constituția României impune tinerilor vârsta minimă de 18 ani pentru a putea alege, pe când cei trecuți de 65 de ani pot face aceasta până la sfârșitul vieții.

De asemenea, pentru a fi ales în Parlament legea impune niște praguri de vârstă: 23 de ani pentru a fi ales în Camera Deputaților, 33 de ani pentru Senat și minim 35 de ani pentru a fi ales Președinte.

În schimb, pentru seniori, nu există nici un fel de restricție de vârstă. Este evident că persoanele de vârsta a treia sunt considerate apte să aleagă, să conducă instanțele supreme ale puterii de stat, în comparație cu persoanele mai tinere.

Mai mult, există chiar și regula, consfințită în Regulamentele de funcționare ale Senatului și Camerei, ca înainte de constituirea organelor de conducere ale Camerei Deputaților sau ale Senatului, cel mai în vârstă dintre membrii acestora, numit decanul de vârstă, să conducă prima ședință.

De altfel, cuvântul decan mai are și semnificația de cel mai în vârstă sau cu vechimea cea mai mare ca membru al unui corp constituit.

Funcția de decan al corpului diplomatic consfințește calitatea unui ambasador de a fi cel mai vechi la post într-o anumită țară. El devine automat șeful corpului diplomatic acreditat într-o țară anume, având privilegii de ordin protocolar în țara unde este acreditat.

Iată cum vechimea, experiența, este un criteriu valoric și nu de ”minimalizare”, după un recent text de lege românesc.

Se poate observa că, inclusiv America, de la care ni se cere adesea să luăm lumină, a demonstrat că vârsta a treia poate conduce lumea, dacă ne gândim că actualul președinte, Donald Trump, este cel mai în vârstă președinte ales vreodată de Great America !

În ceea ce privește Dreptul Penal, prevederile Codului Penal din 1968 confereau condamnaților care împlineau vârsta de 60 de ani reducerea de pedepse, cu o treime, beneficiau de un regim mai ușor.

Codul Penal din anul 2009, cu modificările ulterioare, ridică pragul acestor beneficii, clemențe, la 65 de ani (a se vedea art. 57, 58 Cod Penal). Se păstrează un prag de diminuare a pedepsei, la vârsta de 60 de ani, dar însoțit de condiții mai restrictive.

Probabil că din această politică penală s-a inspirat actuala Ordonanță Militară, alegând nu întâmplător vârsta de 65 de ani.

Transgresia măsurilor asiguratorii dinspre lege spre abuz

În vederea asigurării dreptului la sănătate, așa cum este acesta stipulat în Pactul Internațional cu Privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, Art. 12, pot fi restricţionate anumite drepturi pe perioada pandemiei, însă asemenea măsuri trebuie să fie temporare, legale și proporționale, pentru a asigura un echilibru între intervenția autorităților și efectul acesteia asupra sănătății populației.

Prin instituirea stării de urgență, anumite drepturi, precum dreptul la întrunire, libertatea circulației, dreptul la viață intimă, familială și privată, dreptul de proprietate privată, libertatea religioasă, sunt restricționate, luând în considerare recomandările autorităților medicale, care impun distanțare socială.

Totuși, aceasta nu implică intervenția în forță a Tătucului stat, care își arogă statutul de ocrotitor părintesc, de tutore sau curator al persoanelor peste 65 de ani.

Interzicând deplasarea în afara domiciliului a persoanelor peste 65 de ani, există prezumția plauzibilă, dar rușinoasă că, spre deosebire de tineri, de adulți, vârstnicii nu se pot feri de coronavirus, își pun viața lor și a celor din jur în pericol, asemenea unor debili mintali sau alienați mintali.

Conform Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (Roma, 1950) în Art. 5 Dreptul la libertate și la siguranță, la aliniatul 1,e se precizează că sunt admise excepții de la prevederile acestei convenții ”dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond”.

Așadar, persoanele peste 65 de ani, care sunt în situația de a se infecta sau a transmite boli, sunt incluși în aceeași categorie cu alienații, alcoolicii, toxicomanii sau vagabonzii, motiv pentru care lor nu li se aplică prevederile Art. 5, care asigură Dreptul la libertate și la siguranță.

Din punctul de vedere procedural, ne ferim să calificăm ansamblul măsurilor adoptate prin ordonanță militărească drept interdicție judecătorească, fiindcă aceasta este hotărâtă doar de un tribunal, deși în esență se aseamănă prin finalitate, cât și prin justificare: și una și alta desemnând ansamblul” măsurilor prevăzute expres de  lege care se iau de către instanță pentru ocrotirea persoanelor fizice lipsite de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele lor.”

Din punctul de vedere al organului emitent, am putea asemăna restricțiile la adresa persoanei de vârsta a treia cu instituția tutelei sau curatelei, fiindcă este dispusă de un organ administrativ: Comitetul de Coordonare Strategică, prin Ministerul de Interne.

Pentru comparație, având în vedere desigur deosebirile evidente, am putea denumi măsura restrictivă impusă persoanei având peste 65 de ani drept consemn la domiciliu, noțiune însă cu care operează Dreptul Muncii, respectiv cu acela de arest la domiciliu, din sfera Dreptului Penal. Numai că pensionarii nu au nici contracte de muncă, nu au comis nici infracțiuni, nu sunt nici debili mintali.

În cazul de față, persoanele peste 65 de ani pot fi numite ”persoane puse sub semiinterdicție” iar Comitetul de Coordonare Strategică a devenit un fel de ”autoritate tutelară”.

Desigur, măsura interdicției are un caracter temporar, ea dispărând atunci când dispar cauzele care au impus adoptarea ei.

Întrucât aceste recente aberații de ordin legislativ pot constitui un precedent periculos, să nu ne mirăm dacă, pe aceeași cale a ”autorității de lucru ordonat”, nu judecat, se va institui în viitor obligativitatea vaccinării tuturor persoanelor vulnerabile (adică a vârstnicilor), interzicerea accesului lor în locuri aglomerate, obligația de a avea tot timpul asupra lor o declarație pe proprie răspundere, sub amenințarea unor amenzi uriașe, ori chiar al internării lor forțate, respectiv trimiterii în carantină, sau chiar arestarea lor pentru zădărnicirea răspândirii unor epidemii sau boli periculoase.

Organisme și legislație internațională

”The European Seniors’ Union” (ESU) sau”Uniunea Seniorilor Europeni”, fondată la Madrid, în anul 1995, de Bernhard Worms, este cea mai mare organizație politică a cetățenilor seniori din Europa, fiind reprezentată în 27 de state, prin 34 de organizații, având aproximativ 1.269.000 de membri.

Această organizație își consacră activitatea promovării drepturilor cetățenilor seniori europeni și implicării lor în societate.

Obiectivele ESU sunt: promovarea rolului oamenilor în vârstă în societățile europene în curs de îmbătrânire, lupta împotriva discriminării persoanelor în vârstă, corelarea și îmbunătățirea sistemelor europene de pensii, seniorii și voluntariatul, relațiile între generații.

Seniorii au dreptul de a decide asupra vieții personale

Adunarea Mondială a Persoanelor Vârstnice este un organism internațional care apără drepturile persoanelor în vârstă, consfințind importanța ce se acordă acestora.

La 16 decembrie 1991, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluţia 46/91 cu titlul “Principiile Naţiunilor Unite pentru persoanele în vârstă destinate a le permite să trăiască mai bine în anii câştigaţi”.

Aceste principii consacră dreptul persoanelor vârstnice la hrană, condiţii de locuit şi îngrijire medicală, libertatea de a decide asupra vieţii personale şi profesionale, dreptul de a se exprima şi de a participa în activităţi sociale după pensionare, precum şi accesul la oportunităţi de învăţare adecvate vârstei.

În anul 2002, la Madrid, Adunarea Generală a ONU a adoptat de asemenea Planul Internaţional de Acţiune privind Îmbătrânirea (International Plan of Action on Ageing), care stabileşte obiectivele prioritare şi angajamentele statelor membre cu privire la politicile destinate populaţiei vârstnice, în principal cele din domeniul protecţiei sociale, ocupării, sănătăţii şi participării persoanelor de vârsta a treia la toate aspectele economice, sociale, culturale şi politice ale societăţii.

Unul dintre succesele acestei organizații a fost declararea anului 2012 drept ”Anul European al Îmbătrânirii Active şi Solidarităţii între Generaţii”, având drept obiectiv mobilizarea potenţialului vârstnicilor, recunoaşterea aportului lor în toate aspectele vieţii societăţii şi promovarea unui stil de viaţă activ şi sănătos la vârsta a treia, întărindu-se astfel solidaritatea între generaţii.

De asemenea, ziua de 1 Octombrie a fost declarată Ziua Internațională a Vârstnicilor.

Legislația din România

În țara noastră, prin Legea Nr. 71 din 8 aprilie 2008 s-a modificat şi completat Legea nr. 16/2000 privind înființarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional al Persoanelor Vârstnice, stabilind un cadru legislativ amplu de protecție a drepturilor persoanelor de vârsta a treia.

Acest act normativ se alătură Hotărârii Nr. 499 din 7 aprilie 2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea comitetelor consultative de dialog civic pentru problemele persoanelor vârstnice, în cadrul prefecturilor.

Presiune pe cei având vârsta 65 plus

Cu toate legile și organismele arătate mai sus, situația persoanelor de vârsta a treia începe să devină problematică.

În anul 2018, pentru prima dată în istoria umanității, la nivel mondial, numărul persoanelor în vârstă de peste 65 de ani l-a depășit pe cel al copiilor de sub 5 ani.

Totodată, previziunile arată că, între 2019 și 2050 se va dubla numărul persoanelor de peste 65 de ani, în timp de numărul copiilor sub 5 ani se preconizează că va rămâne relativ neschimbat.

Prognozele arată că până în anul 2050 vor fi de două ori mai mulți vârstnici decât copii sub 5 ani.

Iar la nivel global, persoanele vârstnice de peste 65 de ani vor depăși tinerii cu vârste între 15 și 24 de ani (diferența va fi de 1,3 miliarde mai multe persoane vârstnice peste 65 ani).

Proiecțiile demografice arată că Europa și America vor continua să îmbătrânească, astfel încât în anul 2050 unul din patru cetățeni europeni /nord-americani va avea peste 65 de ani. Numărul persoanelor de peste 80 de ani înregistrează o creștere și mai mare decât cei de peste 65 de ani.

În aceste condiții, există în mod tacit o politică ostilă persoanelor vârstnice, la nivel global, dar și pe plan intern, de control al situației persoanelor trecute de a doua tinerețe, cum ar fi, ca să dăm doar un exemplu, adăugarea a încă 5 ani la vârsta de pensionare, intenție probată prin proiectul de lege propus legislativului de la București, la începutul anului 2020.

Stăpânii lumii au atras atenția Bucureștiului că populația vârstnică reprezintă o resursă insuficient folosită a economiei României, țara noastră fiind obligată să atingă o rată de ocupare de 70%, conform angajamentului asumat de guvernanți în cadrul strategiei Europa 2020. Ați înțeles, sper, că proiectul cu vârsta de pensionare la 70 de ani vine de sus, tare de sus !

Aceasta dovedește cu prisosință că persoanele de vârsta a treia sunt ”ocrotite” cu ”dedicație” prin acte legislative, deloc întâmplătoare.

Adăugăm, totodată, o altă măsură ” prietenoasă” la adresa seniorilor acestei țări, lor interzicându-li-se a mai ocupa o funcție retribuită în aparatul de stat

Totodată, pentru pensionarii din aparatul de justiție, din armată, din administrația de stat li se mai pregătește, de asemenea, un plan în aceeași linie consecventă: tăierea legală a pensiilor, sub motivarea că sunt pensii nesimțite !

Concluzii

După o dureroasă perioadă de tranziție, ale cărei suferințe tragice și-au pus amprenta pe ultimii 30 de ani din viața acestor vârstnici, la care adăugăm cei 45 de ani de totalitarism, recentele ordonanțe militare nu fac altceva decât să pună bomboana pe colivă acestor persoane vârstnice.

Asimilarea persoanelor peste 65 de ani cu persoanele vârstnice aflate în situaţia de dependenţă sociomedicală, așa cum este definit acest statut prin Legea 16/2000, înseamnă o ingerință gravă a autorităților în existența unei categorii extinse de populație.

Bibliografie

• Radu C. Demetrescu, Drepturile omului la vârsta a treia, IRDO, Bucureşti, 1994

• Nicole Delperée, Protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor vârstnice, traducere Dragoş Stoenescu, IRDO, Bucureşti, 1995

• Raport privind Drepturile persoanelor în vârstă şi Instituţiile Naţionale pentru Drepturile Omului, (contribuţie la raportul Reţelei Europene a Instituţiilor Naţionale pentru Drepturile Omului), IRDO, Bucureşti, 2013

Ziaristi Online