Părintele Dumitru Stăniloae și martirul Mircea Vulcănescu, prin smerenie, pe urmele lui Hristos. Vindecarea slăbănogului din Capernaum - Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Părintele Dumitru Stăniloae și martirul Mircea Vulcănescu, prin smerenie, pe urmele lui Hristos. Vindecarea slăbănogului din Capernaum – Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”

de Elena Solunca Moise

Deloc întâmplător, locuitorii Gadarei nu l-au dorit pe Hristos în cetatea lor după ce vindecase pe cei doi demonizaţi. Cât despre cuvenita recunoştinţă, nici vorbă. În sufletele lor îşi avea sălaş lăcomia şi nemăsurata dorinţă de profit. Într-un asemenea suflet doritor de bani, Hristos nu are cum să-şi facă sălaş. De altfel, se spunea că întreg ţinutul era bântuit de demoni şi cei doi erau stăpâniţi doar în cel mai cumplit mod. Nerecunoştinţa este un semn sigur al însoţirii cu cel viclean pentru că numai însoţindu-te cu el poţi întoarce spatele celui care ţi-a făcut bine în vreme de cumpănă. Nu erau recunoscători că vindecarea demonizaţilor le aducea linişte în cetate, că puteau umbla nestingheriţi, fără teama de a fi atacaţi prin surprindere. Pur şi simplu nu-L doreau pe Fiul lui Dumnezeu în cetate din pricina porcilor care s-au aruncat în adânc. Ignorau cu bună ştiinţă că Legea interzicea să mănânce carne de porc şi, chiar să crească pentru a-i vinde. Simbol al păcătoșeniei, porcul era considerat şi nesănătos pentru locuitorii acelor ţinuturi calde, fiindcă putea genera boli severe. De altfel, păcatele se ascund în adânc să nu poată fi date pe faţă şi, prin pocăinţă, curăţate. Porunca dată de Dumnezeu nu era, cum nici nu este, nici pe departe, o manifestare a puterii, ci îşi avea temei solid în nesfârşita Sa raţiunea iubitoare. Poruncile pe care le dă Dumnezeu nu au, nici pe departe, caracterul unui imperativ absolut şi sunt spre protejarea omului, lăsându-i nealterată libertatea. Aşa a fost de la început când a spus primilor oameni să nu mănânce din fructul „că vor muri”. Au făcut-o şi moartea a intrat în lume. De aceea nu e cu putinţă ca omul să slujească la doi domni odată – lui Dumnezeu şi lui Mamona, o lege care, transpusă în logică, este a terţiului exclus. Ca Fiu al lui Dumnezeu, Hristos nu obligă pe nimeni şi a primit să fie alungat, a părăsit Gadara pentru că, spunea încă Solomon, „înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului”.

Hristos și cei care îl însoțeau au pornit spre Capernaum, numit „oraşul lui Iisus”, cu semnificaţia „satul lui Naum”, numele de Naum fiind echivalent cu cel „care consolează”, „care aduce linişte” sau „care mângâie”. I se spunea „oraşul lui Iisus” pentru că de acolo pleca se întorcea după fiecare călătorie spre Galileea neamurilor. Apoi, în Capernaum trăiau apostolii Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan ca şi Matei vameşul, viitorul Evanghelist. Aici i-au adus un „slăbănog”, un paralitic întins pe patul neputinţei sale, incapabil să-l ducă singur cum era îndeobşte, un cadavru viu ținut de patul pe care ar fi trebuit să-l poarte. Văzând credinţa celor patru, care l-au adus, ca şi a bolnavului, Hristos nu a aşteptat să fie rugat şi, mai mult, a venit în întâmpinarea rugăciunii și a făcut-o cu blândeţe: „Îndrăzneşte, fiule, iertate sunt păcatele tale”. Cel care vede sufletele oamenilor până-n străfunduri aşa cum sunt ele a văzut că neputinţa era urmarea păcatelor pe care le făcuse şi de care cine ştie cât şi cum mai era conştient. Le-a văzut, însă din delicateţe sufletească nu l-a mustrat, nu i-a spus că e un păcătos, cum o făceau la tot pasul fariseii, nici că păcatele l-au adus în această stare deplorabilă. Nimic din toate acestea, dimpotrivă, l-a privit şi cu iubire, rostind: „Îndrăzneşte fiule”. Îl recunoștea ca fiu al lui Adam, plăsmuit de mâinile lui Dumnezeu peste care a suflat Duhul Său și, odată cu aceasta iertarea păcatului dintâi.

Hristos, „Cel singur fără de păcat, puternic a ierta păcatele” s-a smerit pe sine numindu-l pe bolnav „fiu”. L-a considerat „aproapele Său” pe un om plin de răutăţile făcute a căror urmări se vedeau, anume ca şi noi să luăm aminte. Ştim că plata păcatului este moartea, doar că nu se face pe dată, cum nici Adam şi Eva nu au s-au sfârşit din viaţă îndată ce au muşcat din măr. Dumnezeul Iubirii şi al Vieţii le-a mai îngăduit un timp, chiar şi urmaşilor, apoi, văzând că nu au îndreptat „căile Sale”, a trimis pe Fiul său să dezlege omul de moarte şi să-l redea înveşnicirii vieţii. Ne-a dăruit pocăinţa ca, îndreptând căile Domnului, să putem ajunge în împărăţia cerurilor, cum propovăduia Sf. Ioan Botezătorul, care L-a făcut cunoscut oamenilor: „Iată Fiul Lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Acum, spunând „iertate sunt păcatele tale” a făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu Celui Preaînalt căruia, în Rugăciunea arhierească, îi cerem: „Şi ne iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. ”Ridică-te” reia-ți poziția demnități de anthropos, cel care privește la cer, de unde cândva a căzut. I-ați patul, care amintește permanent de poziția omului definitiv învins de păcat, și umblă pe care am putea-o echivala cu chemarea lui Hristos: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Sau ”mergi la casa ta”, iar această casă nu este nimic altceva decât raiul închis după ce omul, din neascultare a căzut în această ”vale a plângerii”.

Doamne, ce minune pe care doar Tu o poţi face – Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a smerit pe Sine până într-atât încât a numit „fiu” un păcătos. Oare poate fi cineva să se smerească pe sine mai mult decât Hristos, Cel fără de păcat care numeşte „fiu” un om plin de păcate? Chiar dacă, nu odată, mulţi dintre noi, dăm „lecţii” savante despre smerenie, o facem recomandând-o şi impunând-o celorlalţi şi nici pe departe asumând-o. Sau, pentru a folosi o expresie a Sf. Mircea Vulcănescu, vorbesc „despre” smerenie fără „ a fi” în smerenie. Nu se ia consideraţie nici sfatul că acela care vrea să fie mai mare să fie slujitor al tuturor. Adesea „cel mai mare” este considerat doar cel care dă ordine, „indicaţii”, porunci fără să asculte nimic după principiul bunului său plac, el aşteaptă „temenele” şi îşi vinde preferinţe ca o marfă oarecare. Uneori, e drept, mimează smerenia aşa „de „ochii lumii”, nici pe departe. Smerenia este atribuţia celor cu salarii mici. Mai este şi linguşeala şi ea o falsă smerenie, ceva mai perfidă. Se practică azi pe scară largă o cultură învăluită a trufiei ambalată în strălucirile false ale unei avalanşe de superlative şi titluri care de mult nu mai spun nimic. Până într-atât încât s-a ajuns ca derizoriul să fie atributul definitoriu al vremii noastre, cufundându-ne într-o criză ce se sfârşeşte doar în alta. Când toate sunt „fără concurenţă”, „cel mai avantajos preţ”, când oricine este „cel mai mare…”sau altele asemenea epitete tot fără acoperire nu avem a ne mira de criza valorilor.

Necredința totuna cu refuzul iubirii lui Dumnezeu

Acei care au avut privilegiul să-l cunoască pe Părintele Dumitru Stăniloae au putut învăţa de la smerenia Sfinţiei sale, unită cu o blândeţe a vocii în care palpita rugăciunea neîncetată. Era ca un părinte iubitor care văzându-şi copilul căzut, se apleca îl lua în braţe şi-l ridică simbolic deasupra capului. Recunoştinţă lui Dumnezeu pentru un asemenea dar pe care se cuvine a-l onora cum Sfinţia Sa a înţeles a urma lui Hristos. Astăzi, mereu mai mulţi gânditori consideră trufia ca marele păcat al omului, „învăluit” perfid într-o modestie mincinoasă şi bunăvoinţă falsă dacă nu bine susţinută financiar. Adică, pun diagnosticul cu severitate, se lamentează public ca prin mahalalele de odinioară, dar nu suflă un cuvânt despre ce se poate face concret să ieşim din impasul moral. Mulți îşi clădesc prestigiu pe un eşafodaj de „critică” fariseică şi, ajunşi în funcţii înalte, devin amnezici şi fac din linguşire, preferinţe şi interese criteriu de promovare a subalternilor. E şi un fel de modă – cu cât critici mai mult, cu atât eşti mai apreciat încât nu mai este nici loc, nici timp de soluţii. Sau, dacă da, e invocată faimosul „să facem tot ce depinde de noi”. Cum nimic nu e nou sub soare, răspunsul l-am găsit cartea „Cele mai frumoase rugăciuni ale ortodoxiei” care arată care este antidotul pentru fiecare păcat. Pentru trufie, antidotul este „smerenia creştinească” (nu orice fel de smerenie), unită cu iubirea pe care Hristos o dăruieşte celor care o cer în adevăr. Iubirea smereşte, ura şi dispreţul proclamă fantomatice promisiuni cât să amăgească pe cei care sunt vulnerabilizaţi de grija zilei de mâine. Nu odată, până şi lauda adusă altuia este, ca să-l amintim pe Eminescu, spre „înălţarea” proprie cu gândul la câştigul care i se asociază. Mai mult, în temeiul drepturilor omului – căci de datorii nu se vorbeşte – , a „corectitudinii politice” se crede că totul se cuvine şi absenţa generalizată a recunoştinţei întreţine războiul tuturor împotriva tuturor. Cât ne-am depărtat de vremea când protestantul Kant a formulat celebrul imperativ categoric, în virtutea căruia „omul trebuie să acţioneze în aşa fel încât maxima voinţei sale să poată fi considerată întotdeauna ca principiu al unei legislaţii universale” . Mai scria autorul Criticilor că ”omul trebuie să fie totdeauna scop şi niciodată mijloc”, ca până şi Dumnezeu trebuie să vadă în om numai un scop şi nu mijloc. Este un alt fel de a-L mărturisi pe Hristos şi a dobândi „pacea eternă”.

Când spune direct, „iertate sunt păcatele”, Hristos subliniază spre neuitare că sufletul e se îmbolnăveşte primul şi abia apoi trage după el „trecătorul trup”. Se face însă că boala sufletului nu se vede pe când aceea trupului mai că sare în ochi, are un tablou dramatic. Din nefericire, deşi în măsură mai mică, medicina contemporană mai tratează cu prioritate doar trupul şi asta nu aduce vindecarea totală. Mai nou, medicina este practicată ca jandarmerie nu ca terapie; nu se vorbește frumos ci se amenință chiar cu privarea de libertate.

Cu un alt prilej, Hristos a spus preventiv altui slăbănog : „Vezi de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. De această dată a spus „iertate sunt păcatele” „văzând credinţa lor”, vindecarea apărând ca o împreună lucrare a iubirii lui Dumnezeu şi credinţei oamenilor. Sf. Vasile cel Mare ne ajută să înţelegem legitimitatea fiinţială a credinţei, rugându-se: „”Cel cu desăvârşite fără de început, mai înainte de toţi vecii şi Care tot veşnică ai fiinţa, nici începând, nici încetând. Cel ce cu fiinţa eşti de neînţeles, cu mărirea necuprins şi cu bunătatea nemărginit. Adâncul cel izvorâtor şi negrăit al puterii şi înţelepciunii.” Mergând mai departe, descoperim că necredinţa este un refuz al iubirii lui Dumnezeu, o întoarcere de la faţa Lui şi orientarea spre vrăjmaş cu tot ce presupune aceasta. Adică, exact cum au făcut locuitorii Gadarei. La pândă neostoită să-L prindă pe Hristos în cuvânt, fariseii întrebau,cumva cine este „acesta” câtă vreme, lucru ştiut, , doar Dumnezeu iartă păcatele. Desigur, aşa este cum o cerem şi în rugăciunea „Tată nostru”: ne iartă greşelile noastre, dar nu oricum ci în măsura cu care, la rându-ne, iertăm greşelile celor care ne-au greşit cu ceva. Mărturisim astfel, indirect, că suntem făcuţi „după chipul lui Dumnezeu” şi ne revine a lucra asemănarea pe care am pierdut-o din neascultare. Ca să redobândească statul ontologic dintâi, Fiu al lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului ca acesta să-şi merite locul dintâi din veşnicie. Sf. Maxim Mărturisitorul scria: „Ce ar putea dovedi suprafiinţilitatea divină care-i păstrează chiar în arătare ascunsul?…El a înnoit Legile naturale ale Facerii făcându-se om cu adevărat fără sămânţa speciei de bărbat”, Fiu al Omului cu puterea proprie a Fiului lui Dumnezeu.

Hula nu pricinuieşte nici un rău lui Dumnezeu, ci aceluia care o promovează

Trufia făcea ca fariseii „văzând, să nu vadă şi auzind să nu audă” dar voiau să fie ascultaţi ca nişte fii ai lui Dumnezeu. De aceea cuvintele lor, fără şir, sunt doar sunete învolburate, fără nici o putere şi, ori de câte ori voiau să-l printă pe Hristos se poticneau de ei înşişi ca de nişte pietre de netrecut. Le rămânea doar să-şi compenseze neputinţa cu mândria agresivă, fără să-şi dea seama, ca şi mulţi dintre cei de azi, că puterea cuvintelor nu se măsoară în decibeli. E adevărat, Hristos Domnul nu poate fi văzut în Hristos Omul şi hula fariseilor izvorăşte din cerbicia inimii lor. Sf. Ioan Gură de Aur sfătuieşte „să nu te mânii dacă Domnul este hulit” pentru că „hula nu-i pricinuieşte niciun rău lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, cel ce-L huleşte, acela se răneşte…Omul care se îndreaptă datorită fricii se întoarce iar la răutatea lui” iar fariseii o arată cu prisosinţă.

Să-i lăsăm în plata propriei lor răutăţi şi să punem la inimă cum Domnul ne arată puterea rugăciunii făcută pentru aproapele aflat în suferinţă. De fapt, cei patru nu au apucat a spune ceva. Cum nu reuşiseră să treacă prin mulţime, au spart acoperişul (în vremea aceea, acoperişul era plat) pe unde l-au coborât pe cel bolnav cât mai aproape de Vindecătorul tuturor bolilor. Era destul de greu să urci cu un om imobilizat de boală şi să-l cobori cu grijă cătă vreme el nu putea face nimic să se protejeze, era ca un cadavru viu. Hristos, văzând credinţa lor a spus să se ridice, să-şi ia patul şi să meargă la casa lui. Este de-a dreptul miraculos să vedem cum, venită prin suflet, boala este vindecată prin trup pentru că Domnul, după ce a făcut cu mâinile Sale omul din pământ, a suflat asupra lui viaţă. Spusese că „Eu şi Tatăl una suntem” iar minunea este lucrarea prin care Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul prin Dumnezeu Sfântul Duh se face cunoscut omului. În neştiinţa lor, oamenii s-au mirat şi au dat slavă lui Dumnezeu, Cel care dă oamenilor o asemenea putere. Descifrăm în această neştiinţă o umbră de vinovăţie, căci venirea lui Hristos fusese propovăduită de Sf. Ioan Botezătorul şi apoi confirmată la Iordan: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Atunci şi glasul Tatălui a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu mult iubit, întru care bine am voit”. Hristos nu-i mustră ci-i acoperă cu blândeţea Sa vindecătoare şi mântuitoare.

Ca de obicei, fariseii s-au grăbit a-L blama de necruţător pe Hristos în fața tuturor: „acest om nu este de la Dumnezeu”, singurul care poate ierta păcatele. Nici pe ei, deşi răuvoitori, Fiul lui Dumnezeu, nu i-a certat și, cu aceiaşi iubire înțelegătoare a căutat a-i aduce pe „calea cea dreaptă” şi a făcut-o pe înțelesul lor. Întreabă direct:ce este mai lesne a ierta păcatele, sau a spune bolnavului să se ridice, să-şi ia patul şi să meargă la casa lui. Răspunsul nu se lasă așteptat și Fiul lui Dumnezeu rostește pe dată: ”Ridică-te, ia patul tău şi mergi la casa ta”, îndemnând să descifreze cauza pe care nu o recunoşteau în efectul văzut de toţi. Hristos răspunde inversând cumva logica lor pidosnică pentru aduce în lumina rațiunii legătura între păcat, boală şi puterea Cuvântului Său de viaţă dătător. O ştia prea bine orbul din naştere, căruia Hristos i-a dăruit vederea şi care i-a înfruntat pe farisei, amintindu-le că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar dacă un om este „cinstitor de Dumnezeu” îi ascultă ruga. În nesfârşita-i bunătate, Hristos vrea să ajute și pe fariseii care „văzând, nu văd şi auzind, nu aud”. Puterea lui Hristos, Domnul Păcii, este a iubirii iertătoare, tămăduitoare, ziditoare și mântuitoare despre care Sf. Ap. Pavel, că ”nu cade niciodată”. Mai mult, i-a ajutat să conştientizeze puterea Fiului lui Dumnezeu în chipul Fiului Omului, să vadă prin cele văzute, dincolo de ele – să vadă în Hristos Omul pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. El Însuși trece prin „nevăzutul” din suflet, când spune fariseilor: „Pentru ce gândiţi rău în inimile voastre”; inima sălaşul unde omul poate primi pe Dumnezeu sau pe Mamona. Desăvârșirea la care ne cheamă Hristos este neodihnita curăţire a inimii şi poate ajunge la desăvârşire, cu ajutorul lui Dumnezeu la vederea Lui, acel nevăzut cu ochii dar văzut cu inima şi se manifestă prin făptuirea binelui. Ca acesta să fie spre desăvârşire să urmăm sfatul Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: „Binele nu e bine dacă nu este făcut bine” într-o unitate a gândului bun cu voia îndreptată spre lucrarea cuvintelor lui Dumnezeu şi cu fapta care dă măsura asemănării cu Dumnezeu, Cel după a cărui chip am fost făcuţi. De veghe neostoită la propria viaţă, darul cel mai de preţ pe care Domnul ni l-a făcut, să ne deschidem inima spre lumina neînserată a slavei Sale, rugându-ne cu Tudor Arghezi:

Să cânt aș vrea și-s tot neputincios

În vis și cobza mi s-a destrămat

Uită-te Doamne, jos detot în jos,

Se roagă către Tine cel îngenuncheat

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.