E lucru de mirare în această carte cum fiecare propoziţie şi frântură de fraza musteşte de maliţie, dispreţ, greaţă sau venin. Parcă o muscă sâcâitoare s-ar aşeza taman pe rândul pe care-l citeşti şi tot dai din mână până faci tic. Drept care, gata. Nu exegeză, nici măcar zeamă lungă de pamflet, pentru Lucian Boia, “De ce este Romania altfel?”, Humanitas, 2012.
Manolescu nici n-a îndrăznit în Istoria critică să comenteze Luceafărul, în capitolul dedicat lui Eminescu. Nici nu putea să comenteze Luceafărul, poem abisal interzis ipochimenilor. Cultura lui Manolescu e cultură de institutor. Nivelul maxim pe care l-a atins hermeneutica lui este binecunoscut: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.
Chiar aşa, ce are în comun dl Tismăneanu cu tovarăşul Brucan? Răspunsul cere o coborâre în arhivele istoriei recente. Să începem cu istoria cea mai recentă, cea a sprijinului acordat de dl Tismăneanu Preşedintelui Băsescu.
Mircea Arman: “După câte am auzit, domnul Manolescu este extrem de frustrat că nu este primit ca membru titular în Academia Română. E problema sa, aşa cum „Tribuna” e problema mea, iar părerea dânsului despre mine nu are nici o valoare, eu mă ocup cu filosofia, nu sunt literat, iar în filosofie domnul Manolescu e necalificat. Nu mai vorbim de faptul ca dânsul e discipolul lui Gogu Rădulescu câtă vreme eu sunt al lui Anton Dumitriu.”
Pot să anunţ aici, cu ceva întîrziere, că am cîştigat procesele pe care mi le-a intentat (ce aberaţie !) CNSAS, atît la Curtea de Apel Bucureşti, cît şi la Înalta Curte. Adică, dragi tovarăşi, NU AM COLABORAT CU SECURITATEA. Dar vă previn, prieteni, de-acum încolo nu vă mai promit nimic.
Departe de a fi true believer, expresia aparţine lui V. Tismăneanu în legătură cu tatăl său, idealistul propagând marxism-stalinismul la Universitatea din Bucureşti din ′49, ţelul lui Brucan era să-i fie oceni haraşo. Drama? Demonstranţii nu-i purtau portretul pe străzi ca „greilor” Dej-Pauker-Luca-Teohari, deşi era membru din ′40, iar în ′43 era cât pe ce să fie – pac – împuşcat. Siguranţa nu glumea. (…)Şi iată-l pe Brucan scriind despre „restaurarea capitalismului”, pozându-se lângă Liiceanu, ca ilustrare, pesemne, a Apelului către lichele. Nu în altă parte decât în curtea GDS, unde funcţiona şi vecinul din Primăverii, Pavel Câmpeanu, membru fondator, vechi profesor de marxism-stalinism. Spune excedat Petre Ţuţea: „Fraţilor, licheaua nu evoluează”. Ba da, în lichelism. (…) Regia aripii kaghebiste a Securităţii se vede uşor. Foştii cominternişti încă vii au preluat puterea împreună cu fiii cominterniştilor morţi, ca Roman; Cominternul ne-a adus bolşevizarea atroce, bătrânii şi copiii lui – „capitalismul” de tranziţie.
Si acum sa citim din nou titlul cuplului Plesu-Liiceanu, conform Dictionarului de sinonime: “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca inventie”. Nu, poate nu vad bine. Sa mai incercam o data: “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca minciuna”. Hmm. Inca o data: “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca gogoasa”. Adica ce ne vinde eseistul A. Plesu, lautarind manelistic Noul Testament, carevasazica dupa ureche, la brat cu nevoitul A. Andrăcuţ, pardon, Andreicut…
Puterea trebuie smulsă din mîinile tehnocraţilor oligarhiei – serviciile secrete, aflate în slujba oligarhilor locali şi transnaţionali – şi redată poporului, care de prea multă vreme votează cum zicea Tănase.
Cum a început distrugerea României? Comunismul instaurat în România de trupele de ocupaţie sovietice slujite de o mână de scursuri ale tuturor naţiilor propăşite pe aici, ruşi, ucraineni, nemţi, unguri, bulgari, evrei şi români, cu totul nici o mie de nemernici (tot cu o mie de nemernici Troţki a făcut Revoluţia bolşevică din Rusia), a desfăşurat de la început şi până în faza ceauşistă terminală o aprigă propagandă antireligioasă, căci orice fiinţă ireligioasă e, potenţial, diabolică. Ateismul ştiinţific şi solidaritatea criminală au fost armele cu care a fost distrusă România timp de decenii. Politrucii au rămas fideli, dar şi în funcţii ale puterii, de unde ne dau şi azi, folosindu-se de libertate într-un mod fals şi josnic, lecţii de moralitate democratică. Unul dintre ei este Vladimir Tismăneanu.
Generalul Iulian Vlad: “Autorul aduce si un omagiu atat sirului neintrerupt de combatanti din prima linie a apararii securitatii nationale cat mai cu seama fostilor nostru camarazi, eroi post mortem ai unor provocari si diversiuni prin care scenaristii si regizorii loviturii de stat scontau sa arunce tara intr-un razboi civil menit sa dezmembreze teritoriul national si sa creeze in locul Romaniei mai multe entitati regional-statele artificiale. Sacrificiul vietii camarazilor nostri a avut un pret. Acum il stim, si nu mai exista nici un fel de dubiu: pretul a fost Romania”