Manuscrisele domnului Noica au fost luate în noaptea de 4-5 decembrie 1987 din vila de la Păltiniş de către Liiceanu. Fără nici un drept. La fel şi ce i-a restituit S.R.I. doamnei Mariana Noica prin fostul coleg de grupă de la Filosofie al lui Liiceanu, – Virgil Măgureanu.
Mi-a atras atentia aceasta schimonosire a intelectului gata de orice compromis, pentru ca acelasi tipar de logica contorsionata, ca la circ, a fost folosit si in trecut, lansat de acelasi cuplu elitist postdecembrist
Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt la inmormantarea filosofului Constantin Noica) nu numai ca ii acuza pe cei trei de plagiat, dar o si demonstreaza, indubitabil.
In sfarsit, statuile nu se darama in mod normal, chiar daca devin desuete, ele sunt facute pentru a depune marturie peste timp. Ar trebui sa invatam de la unguri. Exista vreun maghiar care sa-l conteste pe Petofi Sandor? Au ungurii o banda de genul celeia a lui Patapievici, Plesu, Liiceanu? Le scrie lor istoria unul ca Tismaneanu? Nu, ei il recupereaza si pe Wass Albert.
Ceea ce este cu adevarat periculos este faptul ca Liiceanu, Plesu etc. isi pot etala dizidenta, in timp ce dizidenta adevarata era in timpul lui Dej. Unde erau Marius Oprea, Liiceanu, Patapievici, Plesu, Mihaies in anii ‘70-‘80?
Pleşu are de răspuns la câteva întrebări care nu sunt obligatorii, fiind grele: – prima: A plagiat din Corbin fără să ştie bine limba franceză? – a doua: A fost „conversat” de vreun ofiţer de informaţii vest-german care avea nume şi W şi B (dacă uită să-l întrebe şi pe Liiceanu)? (Eu nu acuz, eu întreb)…
Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz. Începusem să gîfîi. Trecuse de miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce s-a revenit scurt la cîrnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre.
“Deşi se sculase ca şi coada vacii, verticală uneori, filosofeanul s-a scurs moale şi s-a împrăştiat pe scaunul lui. Dacă tăcea, filosof rămânea în ochii celor de faţă.”
Această carte ar putea “ridica (voievodal!) puricii la nivel de movile-munţi”, dar numai dacă cititorii îşi vor pune întrebarea, în modul cel mai serios: “Ce vor să zică vorbele imnului paşoptist, devenit, acum, Imnul nostru de Neam?!”
Cred că cele 50 de minute de la TVR 1 ar putea fi înviorate în următoarele ediţii cu câte o votcă pentru Pleşu şi Liiceanu. Altfel, emisiunea riscă să se transforme într-o sinecură pentru cei doi intelectuali.