Dan Dungaciu: Dosarul transnistrean - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Dan Dungaciu: Dosarul transnistrean

Dosarul transnistrean

Dr Dan Dungaciu

„Va felicit calduros cu ocazia acestei aniversari glorioase din istoria Patriei, aniversarea organizatiei CeKa-KGB-FSB, sarbatoarea noastra comuna. Fiecare dintre noi si-a definit sensul vietii ca patriot al acestei tari, continuand glorioasele traditii ale generatiilor anterioare, credinciosi traditiilor de lupta ale Patriei Noastre” (din Mesajul trimis pe 20 decembrie 2002 de generalul Vladimir Antiufeiev, seful Securitatii din Transnistria, cu ocazia sarbatoririi oficiale a politiei secrete Ceka, devenita KGB, din care provine FSB)

A discuta numai despre „chestiunea transnistreana” este o cursa. Nu exista un conflict transnistrean in sine – iar odata acreditata aceasta perspectiva trimite problema intre granitele R. Moldova lasand acest stat sa se zbata neputincios in mlastina „solutiilor” interne si ocultand, concomitent, adevaratele mize si adevaratii responsabili. De pe scena sau din spatele ei. in realitate, esenta conflictului transnistrean – geopolitic, politic, ideologie etc., indiferent cum il evaluam in final – este redata perfect de scena semnarii documentului care a pus capat conflictului militar. „Conventia” din 21 iulie 1992 referitoare la incetarea ostilitatilor a fost parafata de reprezentantii Moldovei (presedintele Snegur) si cel al Federatiei Ruse (presedintele Boris Eltin), asistati de Igor Smirnov, liderul transnistrean, plasat unde in randul al doilea [1].

In realitate, miza disputei este confruntarea dintre Federatia Rusa si R. Moldova – sau confruntarea pentru controlul R. Moldova -, dupa s-a pronuntat Curtea Europeana a Drepturilor Omului in data de 08.07.2004 in cazul Ilascu si altii c. Moldova si Rusia[2]. „Conflictul din Transnistria” este doar un episod in aceasta confruntare geopolitica (in primul rand). Tot ce a urmat ulterior, proiecte de federalizare, Memorandumul Kozak, Episodul Belkovski etc. sunt parte a acestei dispute inca neostoite.

Acest dosar il vom rasfoi in cele ce urmeaza[3].

(…)

4.1. „Conflict transnistrean”, „federalizare”, „regionalizare” – sau cand conceptele substituie realitatea

Orice conflict (geo)politic are doua dimensiuni. Una obiectiva, care tine de configuratia din teren, datele etno-religioase, demografice, militare, istorice, geografice etc. Alta, subiectiva, care vizeaza, in esenta, reprezentarea pe care actorii implicati intr-un conflict citesc aceasta grila obiectiva. Aspectul acesta, deseori ignorat, este unul care devine din ce in ce mai invocat si convocat in analize. in ceea ce priveste dosarul pe care il discutam aici este, vom vedea, crucial.

Chestiunea reprezentarilor in stiintele sociale este una majora si geopolitica a inceput, cel putin in ultimii anii, sa se preocupe staruitor de tema. Yves Lacoste este geopoliticianul contemporan care si-a legat numele cel mai convingator de abordarile de acest tip (Lacoste 1993, 1997)[4]. in esenta, o „reprezentare geopolitica” inseamna ansamblul de imagini sau idei pe care o grupare sau o comunitate politica il are fata de situatia sa geopolitica, a vecinilor sau a unui subiect geopolitic indepartat (comunitate, regiune, natiune etc.). Exista, asadar, dincolo de realitatile concrete ale terenului o „alta” realitate, cea a discursului despre, a imaginii sau proiectiei care vizeaza un teritoriu sau o situatie geopolitica. Iar aceasta „alta” realitate conteaza uneori mai mult decat realitatea propriu-zisa[5]. Perspectiva creeaza realitatea, iar conceptele sau teoriile pot, uneori, sa o substituie. Vom numi aceasta abordare, care inglobeaza si demersul lui Yves Lacoste, geopolitica subiectiva. Putem vorbi asadar despre o geopolitica a reprezentarilor, respectiv o decriptare a modului in care reprezentarea circula si / sau este utilizata intr-un context politic sau geopolitic mai larg[6].

Ceea ce s-a petrecut si se petrece inca in Republica Moldova in ceea ce priveste conditia neclara a Transnistriei ofera cercetatorului un camp de investigatie inedit (si) din acest punct de vedere. Astfel ca, in continuare, vom urmari nu doar filmul evenimentelor propriu-zise, ci si modul in care reprezentarea acestor evenimente s-a derulat. Cu precizarea, daca mai e nevoie de ea, ca esenta conflictului nesolutionat[7] din Republica Moldova este importanta geopolitica pe care teritoriul o (mai) are in contextul evolutiilor globale sau regionale care vizeaza Marea Neagra. Aceasta este, in fapt, premisa crizei politice si geopolitice de peste Prut, orice nume i-am pune. Caci nume au fost mai multe…

4.2. „Conflictul din Transnistria”

La inceput s-a numit „conflictul din Transnistria”[8]. Nu e cazul sa refacem aici istoria, in general stiuta, a acestui conflict sangeros declansat de Moscova ca reactie la tendinta pro-romaneasca a Chisinaului la inceputul anilor ’90 si care a lasat in urma circa 1000 de morti si 4100 raniti[9]. Armata a 14-a a avut un rol decisiv in confruntare, inclinand balanta decisiv de partea separatistilor transnistreni. De fapt, prezenta acestei armate este marul discordiei: cand R. Moldova si-a proclamat independenta la 27 august 1991, statul major am Armatei a 14-a s-a mutat de la Chisinau la Tiraspol.

Kremlinul, oficial, nu a afirmat niciodata ca sustine sau a sustinut vreodata regimul de la Tiraspol[10], desi Ghenadie Selezniov, presedintele Dumei de Stat a Federatiei Ruse, a declarat intr-o conferinta de presa tinuta la Chisinau (octombrie 2002) ca „in momentul in care Tiraspolul a recurs la actiuni dure impotriva Chisinaului, noi pe deplin le-am justificat, deoarece atunci Moldova era cat pe ce sa intre in componenta Romaniei. Trebuia cineva sa spuna nu si Tiraspolul a facut acest lucru”. Declaratia (poate gafa) a fost interpretata ca o noua confirmare a unul lucru arhicunoscut: in spatele confruntarilor s-a aflat, in realitate, Moscova[11]. La finele conflictului, partea secesionista (pro-rusa) a castigat tot ce si-a propus (dupa cum am spus deja, „Conventia” din 21 iulie 1992 referitoare la incetarea ostilitatilor a fost semnata intre reprezentantii Moldovei – presedintele Snegur – si Rusiei – presedintele Eltin -, asistati de Igor Smirnov, liderul transnistrean).

in primul rand, a fost schimbata formula de negociere instituita de Mecanismul Cvadripartit (Moldova, Rusia, Ucraina, Romania). in aprilie 1992, la Chisinau, cele patru state semnasera un acord prin care s-au angajat sa colaboreze pe baza hotararilor internationale ale vremii – in speta de la Helsinki si Kiev – pentru stingerea conflictului din Transnistria. Documentul a fost negociat pentru partea romana chiar de Adrian Nastase, pe atunci ministru de Externe al Romaniei. Atat a durat implicarea (geo)politica a Romaniei in aceasta zona. Dupa acel moment, Romania a fost complet eliminata din joc si nu a mai contat ca actor geopolitic in aceasta disputa. O „pauza” de aproape paisprezece ani. Acordul in care se stipula retragerea Armatei a 14-a in termeni de trei ani nu a mai fost ratificat de Duma de Stat. Stationarea armatei ruse in RM devenise o certitudine[12].

Cu timpul, problema transnistreana intra intr-o noua faza, iar „solutionarea” ei va capata acum un alt nume. I se va spune „federalizare”. Nasul de botez este tot Moscova.

Inainte, insa, trebuie invocat un actor crucial pe scena (geo)politica de la Chisinau, unul dintre actorii care, inconstient sau nu, au acreditat ideea de „conflict transnistrean” – pe dimensiunea lui interna – in opinia publica internationala.

4.3. OSCE si Republica Moldova

OSCE s-a implicat in procesul de reglementare a situatiei din Transnistria incepand cu 1993, profitand de cateva oportunitati conferite, surprinzator, de propriile slabiciuni si limite. Datorita slabiciunii organizatiei – datorata nu doar prerogativelor acesteia, ci si tensiunilor din cadrul ei -, OSCE a fost acceptata de toate partile implicate. Motivul real: nici unul dintre actorii cu interese directe sau indirecte in zona nu dadea prea multe parale pe eficacitatea OSCE si toata lumea vroia sa o foloseasca ca paravan pentru a-si atinge propriile obiective. in plus, se stia foarte bine – de catre Rusia, in primul rand – ca OSCE a esuat spectaculos in aproape toate misiunile pe care le-a desfasurat pe spatiul ex-sovietic. Un expert occidental evalua recent prestatia institutiei: „astazi, bilantul OSCE in calitate de mediator este mai degraba sumbru. Prezenta trupelor rusesti si a armamentul s-au redus, dar OSCE ca si organizatie inter-guvernamentala a esuat in a convinge Rusia – stat membru al organizatiei – sa respecte deciziile OSCE pentru retragerea finala” (van Meurs 2004).

|n sprijinul bilantului deloc magulitor si prezentat de comentatorii sceptici cu privire la eficacitatea organizatiei, vin urmatoarele episoade.

Cecenia: OSCE s-a vazut nevoita sa asiste pasiv la bombardarea oraselor si a satelor de catre fortele armate rusesti, care au ucis zeci de mii de locuitori, ceceni si rusi. Georgia: conform deciziilor summit-urilor OSCE de la Istambul si Porto, Rusia trebuia sa inchida bazele de la Vaziani si Gudauta in 2001 si sa negocieze cu Georgia inchiderea bazelor de la Batumi si Akhalkalaki. Patru ani mai tarziu, Rusia a inchis numai baza de la Vaziani si a refuzat, practic, sa negocieze altceva. armata rusa era obligata sa desfiinteze anul trecut baza de la Gudauta, conform deciziilor OSCE de la Istanbul din 1999. Rusia pastreaza, insa, aceasta baza militara. Nici de aceasta data, OSCE nu are nici un mijloc de actiune[13]. Belarus: presedintele Aleksandr Lukasenko i-a expulzat pe membrii misiunii OSCE, unul cate unul. Practic, misiunea OSCE din Minsk a incetat sa mai functioneze. tarile occidentale au propus de mai multe ori ca OSCE sa-l condamne, fie macar simbolic, pe presedintele de la Minsk, dar dreptul de veto al Rusiei a blocat procesul de sanctionare. Nagorno Karabah, conflictul azerbaijano-armean OSCE incearca, inca din 1994, sa medieze o solutie, dar fara sorti de izbanda, deoarece Moscovei nu-i convine desfasurarea unui contingent international de trupe de mentinere a pacii. Caucaz (alte regiuni): Pe teritoriile Armeniei si Karabahului, precum si in Caucazul de Nord, arsenalele rusesti de armament greu depasesc limitele stabilite de tratatul pentru limitarea armelor conventionale, tratat semnat in cadrul OSCE. Organizatia nu poate face mai nimic ca sa asigure respectarea tratatului.

Cazul Republicii Moldova a confirmat intra pe acelasi calapod. Sa ne reamintim: in februarie 1993, Misiunea OSCE in Moldova isi propunea urmatoarele obiective: “facilitarea obtinerii unei solutionari durabile a conflictului in toate aspectele lui… bazata pe consolidarea independentei si suveranitatii R. Moldova in actualele sale frontiere si intarirea integritatii statului concomitent cu nevoia crearii unui statul special pentru regiunea transnistreana”[14]. Astazi, comentatorii cei mai avizati ai evenimentelor din Republica Moldova, de la Vladimir Socor pana la Wim van Meurs, sunt aproape unanimi in a declara esecul Misiunii OSCE in Republica Moldova, cel putin evaluat prin prisma obiectivelor si optiunilor initiale. Nu exista, din nefericire, diferente reale intre situatia de astazi si documentul prezentat in 1993 de OSCE[15]. Toate documentele OSCE adoptate la reuniunile de nivel inalt de la Budapesta (1994) sau Lisabona (1996) pana la cea de la Maastricht (2003) semnaleaza absenta unui progres real in punerea in aplicare a Acordului ruso-moldovenesc din 21 octombrie 1994[16].

Dupa cum s-a observat deja, cauza principala, sau una dintre ele, este mereu aceeasi, adica regula consensului. si fara acest consens (unanimitate) nu se poate lua nici o decizie. Adica… fara acceptul Rusiei, membru al OSCE. in plus, la sfarsitul anului 2000, fortata de veto-urile repetate ale Moscovei, OSCE a renuntat la adoptarea rezolutiei initiale de final de an a organizatiei – care se referea la un subiect benign, respectiv copii in zonele de razboi – si a acceptat orice formula, inclusiv amanarea unor termene, totul pentru a mima influenta si eficacitatea intr-un context in care nu avea, practic, nici o influenta. Dincolo de asta, era o umbrela buna a Federatiei Ruse si care putea fi „deschisa” – folosita, adica – de cate ori trebuia sau nu trebuia sa fie luata o decizie care privea situatia post-conflict din Transnistria. Simplu fapt ca Moscova sau Tiraspolul se puteau prevala de existenta OSCE pentru a-si justifica deciziile sau de a bloca orice alt mecanism de negocierea indica rolul pe care OSCE l-a jucat in aceasta parte a continentului. Initial stabilit pe trei ani, termenul Misiunii OSCE a fost prelungit in decembrie 2002, la summitul OSCE de la Porto, la cererea expresa a Rusiei.

Anul 2002 este crucial in aceasta istorie. Intrarea in acceleratie a procesului de „solutionare” a crizei transnistrene s-a petrecut, practic, la inceputul anului 2002, cand William Hill sosea la Chisinau (la 24 ianuarie) pentru a prelua, inca o data, functia de sef al Misiunii OSCE in Republica Moldova dupa demisia lui David Shwartz. Acesta fusese numit pentru un an in aceasta functie si a sosit la Chisinau la 2 ianuarie 2001. Hill a detinut functia timp de doi ani si patru luni si a plecat din Chisinau – din motive nu tocmai limpezi – la sfarsitul anului 2000. tinta imediata a americanului era reluarea negocierilor in problema reglementarii conflictului transnistrean, iar implicarea s-a in aceasta chestiune era decisiva. Tot in 2002 va sosi la Chisinau si noul ambasador al Rusiei, Iurii Zubakov. Zubakov era unul dintre cei care au initiat in 1997 asa numitul „Plan Primakov”, despre care vom vorbi la momentul respectiv[17]. Anvergura noului ambasador spulberau si ultimele indoieli – in masura in care mai exista asa ceva – legate de relatia dintre Moscova si mult-discutatul proiect de federalizare al republicii. Iurii Zubakov a fost unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai faimosului Evghenii Primakov, fostul sef al FSB-ului, ministru de externe si prim ministru al Rusiei; i-a fost mana dreapta (probabil mana care a redactat „Memorandumul…”). intampinata cu o tacere semnificativa de catre oficialitatile de la Chisinau, numirea noului ambasador fusese anuntata deja de presa din Moldova: la 25 mai 2002, publicatia Kommersant Plius dadea ca certa numirea lui Zubakov si ii tiparea chiar bibliografia oficiala a personajului[18]. O numire atat de importanta intr-o tara precum R. Moldova nu avea decat o explicatie: solutionarea chestiunii transnistrene in varianta rusa, adica in acord cu Memorandumul din 1997.

Critica prestatiei OSCE in Republica Moldova – reprezentanti sau diplomati ai organizatiei la Chisinau sau Viena (incepand cu Jaime Gama, ministrul de Externe al Portugaliei si presedinte al OSCE si terminand cu David Schwartz sau William Hill) – a fost deja facuta, de politicieni sau analisti de la Chisinau sau Washington. Cel care a sintetizat cel mai pregnant aceste este analistul de la Jamestown Foundation Vladimir Socor[19]. La Porto (2002), de pilda, OSCE a suferit o serie de infrangeri politice si diplomatice din partea Rusiei, inclusiv in Republica Moldova. Organizatia a acordat Rusiei inca un an, pana in decembrie 2003, ca sa-si retraga toate trupele si arsenalele. Moscova se angajase deja in 1999 sa faca acest lucru pana in 2002, dar nu a avut niciodata intentia de a-si onora promisiunea. insa documentul final de la Porto este chiar mai slab decat angajamentul de la Istambul, pe care-l inlocuieste, in sensul ca este mai putin restrictiv. Credibilitatea OSCE a suferit serios atunci cand reprezentantii acesteia au dat vina pe liderii de la Tiraspol, care chipurile “nu dau voie” generalilor si ministrilor de la Moscova sa-si retraga trupele de pe teritoriul Republicii Moldova. Ideea – „gafa”, eufemistic vorbind – apartine lui David Schwartz, unul dintre reprezentantii OSCE la Chisinau. Tot Schwartz este creditat si cu alta initiativa. La Chisinau, misiunea OSCE a semnat impreuna cu reprezentantii Rusiei si ai Transnistriei o serie de declaratii de intentii si protocoale pe care reprezentantii Republicii Moldova ca stat suveran nu le-ar fi putut semna. O alta gafa apartine, indiscutabil, actualului reprezentant al OSCE, americanul William Hill, aflat la al doilea mandat. intr-un interviu seful misiunii OSCE la Chisinau afirma ca Republica Moldova ar trebui sa fie transformata intr-o federatie, deoarece populatia republicii este multinationala. Aceste afirmatii vin in contradictie directa chiar cu proiectul federalizarii, insusit si promovat in cateva etape de catre OSCE. Proiectul de federalizare nu se baza pe criteriul etnic, astfel ca sugestiile ambasadorului Hill, privind o federatie pe criterii etnice, schimba insasi esenta proiectului. Un alt subiect imputabil este respingerea prezentei UE ca negociator in conflict. intr-o conferinta de presa de la Chisinau, ambasadorul William Hill a lasat sa se inteleaga clar ca nu saluta si nu priveste cu ochi buni includerea Uniunii Europene in procesul negocierilor. Aceasta opinie este explicata de unii functionari din generatia veche din cadrul OSCE prin dorinta de a nu supara Rusia. Ambasadorul William Hill a fost principala tinta a majoritatii criticilor proiectului de federalizare. si nu doar pentru ca ambasadorul scrie, semna, vorbea sau da interviuri numai in limba rusa, ci pentru ca prestatia sa explicita de prea multe ori pozitia fata de Republica Moldova pe care W. Hill a exprimat-o in revista “Helsinki Monitor” (2002, no 2, p. 129), organ al OSCE. Iata ce scrie pe prima pagina a acestui articol evaluativ (citam in engleza ca sa nu existe dubii de nici un fel): “Russia made progress toward building normal relations with this small neighboring former republic of the Soviet Union. Local Transdniestrian authorities demonstrated their willingness, albeit grudging at times, to observe general European norms and agreements”. Nici mai mult nici mai putin! si ultima asertiune, dupa care autoritatile transnistrene “si-au aratat vointa… de a respecta normele si acordurile generale europene” este enorma, dar afirmatia ca Moldova este vecina cu Rusia te lasa fara grai.  Si asta o spune insusi seful OSCE, organizatie care afirma ca vrea sa rezolve problemele dincolo de Prut! in psihanaliza, aceasta “Freudian slip of tongue” are un nume si o semnificatie, dar nu cazul sa detaliem aici. Suficient sa spunem ca ea ar fi trecut, poate, neobservata, daca prestatia ulterioara a lui William Hill, conforma analistilor care i-au monitorizat activitatea, nu ar “confirmat-o” sistematic. si asta s-a observat limpede nu numai la Chisinau, dar si la Washington. Gazetarii si analistii cei mai cititi si influenti din capitala Moldovei sau reprezentantii altor institutii ale societatii civile, dar si altii din afara tarii, mai reproseaza acceptarea de catre OSCE de a acoperi cu legitimitate internationala transpunerea intereselor Rusiei in regiune, dupa cum vom vedea in detaliu mai departe[20].

Trecem acum la discutarea asa numitului dosar al federalizarii, adica „solutia” sustinuta de Moscova si OSCE in vederea rezolvarii crizei din Republica Moldova.

4.4. „Federalizarea”

in a doua faza (1997-2003) vom vorbi asadar despre „federalizare”, idee livrata de Kremlin ca un deus ex machina pentru solutionarea crizei transnistrene, si – din pacate – acceptata initial de anumite cercuri occidentale cu inconstienta seninatate. Graba cu care Occidentul a acceptat formula are cauze obiective evidente (lipsa de interes pentru acest spatiu), dar si, apropo de comentariile de la inceput, subiective, despre care s-a vorbit prea putin si care sunt extrem de utile pentru a decripta complet o situatie geopolitica de genul celei pe care o abordam aici. Faptul ca voci impotriva, deci critice la adresa proiectelor de federalizare, au aparut in Occident – cu cateva notabile exceptii[21] – relativ tarziu, lamurirea finala venind abia in decembrie 2003, dupa luni de manifestatii de strada, zeci de articole si nenumarate demersuri politice se explica si prin faptul ca, initial, batalia de imagine in problema federalizarii a fost castigata pentru moment de sustinatorii OSCE (geopolitica subiectiva despre care am vorbit deja).

In cazul pe care il discutam aici, o prima batalie de imagine s-a pierdut din plecare. Cand OSCE-ul a pus pe masa un proiect de federalizare ca „solutie” la criza, lumea europeana sau America – care nu stia aproape nimic despre Republica Moldova sau Transnistria – a privit chestiunea cu speranta si bunavointa. „Federalizarea” este un concept cu conotatii pozitive, asociat cu democratia, drepturile omului etc., mai cu seama cand e vorba despre un conflict etnic, cum se acredita abundent si aberant atunci. In state europene federale – Germania, Belgia, Canada, Elvetia etc. – ca sa nu mai vorbim de Statele Unite, chestiunea „suna” foarte bine – doar oamenii de acolo traiesc in federatii, stiu ca este bine si ca federalizarea este, in esenta, un mecanism de prezervare si promovare a democratiei. Majoritatea celor implicati direct sau indirect in subiect a acceptat a priori ca federalizarea e un pas pozitiv spre solutionarea unui conflict despre care, oricum, nu stia mai nimic. Aici termenul a substituit realitatea. Cei care vorbeau „impotriva federalizarii” sau se manifestau astfel erau, din plecare, dezavantajati. In primul rand, pentru ca vorbeau impotriva; in al doilea rand, pentru ca oricum nu aveau ragaz sa-si exprime argumentele si, trei, pentru ca, oricum, lumea nu intelegea aceasta argumentatie. Cand aceasta argumentatie a inceput, treptat, sa capete forma si consistenta, William Hill, seful misiunii OSCE de la Chisinau, a mai aruncat pe piata un alt concept devastator, menit sa blocheze inca o data argumentatia taberei adverse: cel de nationalisti (in plus, controversatul diplomat american acredita ideea, fara sa o argumenteze in vreun fel, ca ar fi vorba despre nationalisti romani, deci specia cea mai periculoasa si indezirabila la Chisinau).

|n rezumat, deci, avem acest tablou: pe de-o parte, cei care: construiesc si cauta solutii, propun federalizarea, deci promoveaza democratia. Pe de alta: cei care nu construiesc, doar critica, se opun federalizarii, deci democratiei si, in plus – horribile dictu! – sunt si „nationalisti”. E limpede ca pe un subiect despre care cei care vin in atingere cu el – fie din SUA, fie din Europa – nu stiu, de prea multe ori, destul, ce-a de-a doua tabara nu avea prea multe sanse de castig. Ea avea „numai” argumente, pe cand prima tabara avea si are, pe langa imagine, acces direct la cei care iau decizii…

Revenim acum la evenimentele propriu-zise. La 8 mai 1997, se lanseaza la Moscova „Memorandumul cu privire la bazele normalizarii relatiilor dintre Republica Moldova si Transnistria”, cunoscut si ca „Planul Primakov”. Din partea Republicii Moldova documentul a fost semnat de Presedintele Lucinschi. Federatia Rusa are in acest scenariu statutul de „tara garant”. In proiect se stipuleaza, printre altele: stat comun format din doua componente cu statut egal, Moldova si Transnistria – aceasta precizare dupa care Republica Moldova si regimul separatist – nerecunoscut de nimeni! – figureaza ca „parti” egale este cea mai semnificativa pentru filosofia tratatului si a evenimentelor ce vor urma; repartizarea imputernicirilor prin acorduri de la egal la egal intre Chisinau si Tiraspol; negocieri cu cinci participanti (formatul pentagonal): Rusia, Ucraina, OSCE, Tiraspol, Republica Moldova; „mediatori” si „garanti” Rusia, Ucraina, OSCE, deci excluderea participarii directe a Occidentului (sau a Romaniei) la negocieri si garantii. In esenta, in conformitate cu acest proiect, Transnistria ar fi devenit „parte” egala cu Republica Moldova, avand posibilitatea sa controleze atat politica interne cat si politica externa a Chisinaului. „Memorandumul”, ca si documentele ulteriore care promoveaza federalizarea, nu intentiona decat sa consacre de iure dominatia de facto a Federatiei Ruse in Republica Moldova. (Acelasi model a fost propus de Kremlin si Azebaidjanului si Georgiei, care, insa, au avut suficienta fermitate pentru a resping propunerile Moscovei.) Arhitectul edificarii provinciilor dependente de Moscova, Evgheni Primakov, va prezentat la 13 august 2000 doua documente, un proiect al „Acordului privind bazele relatiilor dintre Republica Moldova si Transnistria” si altul, intitulat „Principiile de baza ale mandatului OSCE al fortelor pentru mentinerea pacii si statalitatii in regiunea transnistreana a Republicii Moldova”. Filosofia si consecintele acestor documente nu difera de cele ale textului din 1997: pe de-o parte, legiferarea si legalizarea prezentei ilegale a armatei si armamentului rusesc in Republica Moldova, si, pe de alta, transformarea Republicii Moldova intr-o entitate dependenta intern si extern de Transnistria – in fapt transnistranizarea intregii Moldove. Si cum Transnistria era atunci total controlata de Moscova, ceea ce ar fi urmat ar fi fost controlul absolut si indiscutabil al Kremlinului asupra intregii republici. Caci acesta era, in realitate, scopul si telul proiectelor de federalizare. Ratificarea Tratatului bilateral moldo-rus la finele anului 2001, a intarit, odata in plus, pozitia Rusei care devine un soi de stat garant al statalitatii Republicii Moldova.

In 2002, „Memorandumul” capata expresia cea mai concreta si, se spera, cea mai convingatoare. Era garnisita cu glazura internationala. „Acordul dintre Republica Moldova si Transnistria” a fost elaborat de OSCE, Federatia Rusa si Ucraina si publicat in ziarul oficia Moldova Suverana, nr. 134-135 din 9 iulie 2002. Textul este o continuare logica a „Memorandumului” din 1997, iar filosofia care il fundamenteaza este aceiasi. Ideea axiala din acel document – dupa care cele doua „parti” sunt egale in drepturi – este pastrata, la fel si formula pentalaterala a procesului de negocieri. Nu e locul aici sa reluam toate comentariile critice care s-au facut in presa de la Chisinau, de la Washington sau Bucuresti fata de acest proiect – ele au dovedit limpede ca asa zisa „federalizare” – in formula sustinuta de OSCE – este, in realitate, un mecanism prin care Republica Moldova va fi dominata si controlata de „regimul banditesc” de la Tiraspol – cum il numeste Oazu Nantoi.  Si de aici, de Moscova[22]. E limpede pentru toata lumea acum ca prin prerogativele acordate de proiectul de constitutie – cuplate cu prezenta trupelor rusesti in zona – regimul lui Smirnov va spune nu ori de cate ori va fi nevoie si va putea bloca orice initiativa a Chisinaului care nu va fi convenabila Tiraspolului sau, mai exact, patronilor sai de la Moscova. Acest lucru era clar pentru toata lumea, iar textele semnate de Vladimir Socor, Ribert J. Loewenberg, rapoartele emise de catre Institute for Security Studies sau Grupul International pentru Reglementarea crizelor (GIRC), ca si analizele comentatorilor de la Chisinau indica limpede carentele de fond ale proiectului, lipsa lui de realism sau consecintele pe termen lung pe care le va avea implementarea lui. Independenta Republici Moldova va ramane doar pe hartie. Societatea civila si partidele din Opozitie (PPCD cu prioritate) au reactionat masiv, respingand proiectul[23].

Noutatea demersului venea insa de la initiatorul proiectului. Mana care l-a pus pe masa era a OSCE-ului, dar mana care l-a scris – dupa cum a afirmat presa de la Chisinau – era a Moscovei. Bilantul OSCE in Republica Moldova – fapt consfintit iremediabil la summitul de la Maastricht (1-2 decembrie 2003) – fusese, chiar si la aceea data, unul negativ. Au ramas in memorie, de pilda, rapoartele nr. 11 si 13 ale Misiunii OSCE in Moldova in care se stipulau asa zise „solutii” care nu aveau nimic de a face cu realitatile asupra carora se vroiau aplicate si care dovedeau expertiza lamentabila pe care aceasta institutie europeana o poseda la acel moment (si lucrurile nu s-au schimbat semnificativ!)[24]. William Hill, ambasador american si seful Misiunii OSCE la Chisinau, si-a atras oprobiul celor mai importante publicatii democratice de la Chisinau nu doar, cum am mai precizat la inceputul acestui text, pentru ca vorbea doar limba rusa in conferintele de presa sau intalnirile oficiale, semna documentele oficiale cu litere chirilice sau menaja impudic regimul comunist. Intr-o interventie publica, a considerat de cuviinta sa intervina si sa dea lectii presei democratice de la Chisinau – unanima in a denunta Acordul din 2002 – acuzand-o de „prejudecati nationaliste, intoleranta si ura” si avertizand, voalat, ca „acest tip de jurnalistica este contrar tuturor standardelor si principiilor OSCE si nu poate fi acceptata intr-o societate ce se dedica promovarii unor idealuri democratice, cum sunt obiectivitatea si toleranta”[25].

4.5. Memorandumul Kozak sau America face sah-mat Rusia la Chisinau

Episodul „Memorandumului Kozak” face parte din aceiasi telenovela geopolitica derulata peste Prut din 1989 incoace, dar semnificatia si consecintele lui sunt mai importante decat al oricarui alt episod. De aceea merita o tratare aparte.

Filmul evenimentelor. Uite Putin, nu e Putin…

La 17 noiembrie 2003, prin persoana lui Dmitri Kozak, adjunctul sefului administratiei presedintelui Rusiei, Moscova propune Chisinaului un Memorandum pentru solutionarea conflictului transnistrean. Textul, in esenta un proiect de Constitutie federala care facea intreaga Republica Moldova dependenta de Tiraspol, deci de Moscova, vine in continuarea unui sir de initiative pe aceiasi directie. Daca documentul ar fi fost semnat, s-ar fi petrecut acceptare de iure a dominatiei de facto a Rusiei in Republica Moldova. Parafarea documentului era dorita intempestiv de Moscova care vroia sa puna pe masa la Reuniunea OSCE de la Maastricht (1-2 decembrie 2003) cel putin o „realizare” de politica externa, respectiv chestiunea transnistreana. Gestul grabit al rusilor a lasat prezumtivii parteneri – SUA si OSCE – perplecsi… Rusia isi aroga controlul exclusiv al unui spatiu pe care convenise, teoretic, sa-l discute si cu altcineva. Trimisul lui Putin vine la Chisinau cu o misiune precisa: sa aduca pe cei doi lideri, Vladimir Voronin si Igor Smirnov, la aceiasi masa, dispusi sa semneze documentul. Daca acest acord s-ar fi realizat, Presedintele Putin insusi s-ar fi deplasat la Chisinau pentru a asista la semnare…

Primele reactii par de bun augur pentru diplomatia rusa: Igor Smirnov anunta rapid acordul fata de Memorandum si accepta ziua de 25 noiembrie pentru vizita presedintelui Putin la Chisinau (data a fost confirmata oficial pe 23.11) Pe 21.11, Ministrul rus al Apararii Sergei Ivanov afirma la Moscova ca trupele rusesti vor sta in Moldova ca „garanti ai acordului federal pentru o perioada de tranzitie de pana la 20 de ani”. Desi Memorandumul nu fusese inca semnat!

Reactia societatii civile si a partidelor din Opozitie este insa prompta, coerenta si eficace. Manifestatiile din fata Ambasadei Ruse continua, in ciuda hartuielilor repetate, la fel ca si mitingurile de protest. Pe 19 noiembrie, liderii grupurilor parlamentare, Iurie Rosca (PPCD), Victor Stepaniuc („Partidul Comunistilor”) si Dumitru Braghis („Moldova Noastra”) au avut o intalnire cu Dmitri Kozak, in care reprezentantii Opozitiei si-au exprimat dezacordul fata de proiect; chiar si Stepaniuc, atunci liderul fractiunii comuniste din Parlament, a declarat ca nu sustine toate prevederile Memoradumului. Pentru a da o alura europeana Memorandumului, Kozak a afirmat: „memorandumul si planul propus in format tripartit, elaborat in comun cu OSCE si Ucraina, sunt foarte asemanatoare, acesta fiind doar mai concret”. Ceva adevar exista aici, cu „nuanta” ca proiectul anterior din 2002 tot de Moscova fusese elaborat… Pe 20 noiembrie, Igor Smirnov adreseaza un apel populatiei din stanga Nistrului prin care sustine documentul si sugereaza, totusi, o imbunatatire: „in conditiile in care viitorul stat va fi unul demilitarizat, rolul dominant in oferirea garantiilor militare si a securitatii de stat ar trebui sa revina Rusiei, fapt ce ar merita consfintit in constitutia viitorului stat federal”. Luni, 24 noiembrie, Opozitia din Republica Moldova se reuneste intr-o sedinta a Mesei rotunde cu Statul Permanent, un mecanism infiintat la sugestia Consiliului Europei si menit sa reuneasca pentru dezbateri principalii actori politici de la Chisinau[26]. in absenta reprezentantilor Partidului Comunistilor, s-a infiintat Comitetul pentru Apararea Independentei si Constitutiei R. Moldova (CAIC) la care au aderat toate formatiunile de opozitie si toate ONG-urile, asociatiile sau uniunile semnificative de peste Prut si care s-a pronuntat, explicit, impotriva semnarii Memorandumului. CAIC a cerut o intalnire cu Presedintele Voronin caruia i-a solicitat sa ceara implicarea UE, a Americii, a Romaniei si Ucrainei in procesul de reglementare a crizei[27].

In contrapartida, Dmitri Kozak, adjunctul sefului administratiei presedintelui Rusiei, a utilizat toate argumentele pentru a-l convinge pe presedintele Voronin sa semneze. Kozak a afirmat, ulterior, ca Voronin ar fi acceptat, ca ar fi promis ca va semna, dupa care si-ar fi schimbat radical opinia. Ceva este aici: Vladimir Voronin declara in timpul negocierilor cu emisarul rus ca: „acceptarea proiectului de catre toate partile interesate va semnifica un inceput real de solutionare a conflictului transnistrean fara invingatori si invinsi, iar finalizarea cu succes a acestui proiect va putea fi comparata cu caderea zidului Berlinului”. In plus, Dmitri Kozak dadea garantii ca OSCE va sustine orice plan care va fi acceptat de partile implicate in conflict. in acest timp, Jaap de Hoop Scheffer, presedintele OSCE, nu avea nici o pozitie. Pentru a grabi decizia, Kozak a lansat urmatoarele promisiuni: retragerea rapida a munitiilor de pe teritoriu Transnistriei, anularea unei parti a datoriilor Republici Moldova catre Rusia (in valoare de 100 milioane de dolari), precum si alocarea altor 105 milioane de dolari, ajutor nerambursabil, destinat pentru stabilizarea economica, sociala si ecologica din regiunea transnistreana. in plus, ca o consecinta a vizitelor lui Kozak la Tiraspol, se manifesta primele gesturi de deschide[28]. Voronin si-a exprimat satisfactia: „este un semn bun, un semn ca vom reusi sa realizam compromisul necesar”. in plus, a afirmat in fata corpului diplomatic de la Chisinau, ca daca Tiraspolul continua sa se manifeste in acelasi fel, R. Moldova va propune ridicarea sanctiunilor de circulatie impuse conducatorilor transnistreni de UE.

Totul indica semnarea Memorandului, mai cu seama pasii concreti care s-au facut dupa 10 ani de stagnare. Din acest moment, insa, incepe, probabil, ceea ce ministrul de externe rus la aceea vreme, Igor Ivanov, avea sa numeasca ulterior „implicarea unor tari in afacerile interne ale CSI, ca si in Georgia” (afirmatie emfatica, caci Ivanov nu era ministru de Externe nici al CSI nici al Georgiei!).

America, mon amour… O schimbare surprinzatoare de pozitii

La 24 noiembrie, ministrul olandez de externe Jaap de Hoop Scheffer, care vizitase anterior Republica Moldova si se informase la fata locului despre chestiunea federalizarii, are o convorbire telefonica cu presedintele Voronin in care il informeaza ca: „nu s-a ajuns la nici un consens intre statele membre ale OSCE asupra sustinerii noii propuneri a Federatiei Ruse. Unele tari au rezerve serioase in ceea ce priveste impartirea puterii intre autoritatile centrale si regionale, dreptul de veto al Transnistriei in Senat, precum si absenta unor garantii internationale”. in acelasi timp, insa, ministrul de externe olandez (Olanda urma sa preia presedintia UE) si-a exprimat disponibilitatea OSCE de a continua negocierile in procesul de elaborare a unei noi Constitutii. (Nu este clar in ce calitate a facut olandezul aceste precizari, tinand seama ca, de la intai ianuarie 2004 acesta devenea secretar general al NATO) In cursul aceleiasi zile, Presedintele Voronin a avut o intalnire cu noua Ambasadoare SUA in R. Moldova, Heather M. Hodges, care a durat circa 3-4 ore, momentul hotarator, se pare, in decizia lui Voronin[29]. Comunicatul presedintiei dupa aceasta intalnire este extrem de ambiguu, dar sugestiv. Cert este ca Voronin a schimbat pozitia cu 180 de grade…

In dimineata zilei de marti, 25 noiembrie, in jur de zece mii de oameni au iesit in strada, spre surprinderea autoritatilor de la Chisinau. Multimea din strada, extrem de activa si hotarata, flutura drapelele SUA, UE, NATO, Romaniei, Marii Britanii etc. Manifestantii ocupa bulevardul central al orasului. Sunt arse portrete ale presedintelui rus si drapelul Rusiei. La pranz, Presedintele Voronin anunta, oficial, ca nu va semna Memorandumul atat timp cat acesta nu va fi acceptat si de institutiile internationale: „acest lucru este necesar intai de toate pentru ca nimeni si niciodata sa nu poata pune sub semnul intrebarii viitorul european al statului moldovenesc”. Surprize, surprize!… Dupa amiaza se desfasoara o intalnire a trei deputati ai Opozitiei cu presedintele Voronin in care acestia sunt informati si ei ca nu semneaza Memorandumul si ca e nevoie de consultari internationale pentru a lua o decizie. in plus, Putin a ramas acasa… Kozak reactioneaza virulent, criticand conducerea de la Chisinau: „in jurul orei 9 seara, Voronin mi-a spus ca semneaza Memorandumul, dupa ce cu cateva ore inainte l-a parafat, impreuna cu Smirnov… Am ramas uimit. Dimineata spune una, seara alta”. La conferinta de presa de marti, 25 noiembrie, la Aeroportul din Chisinau, vizibil dezamagit si incapabil sa-si reprime furia, Kozak a revenit: „respingand Memorandumul, presedintele Voronin a dat dovada de lipsa de curaj politic, de vointa politica… Lui ii este teama ca aceasta sa nu fie supus unor critici din partea cuiva” (nu a precizat cine, avea sa o faca ministrul de externe al Rusiei prin sintagma „forte externe”). Kozak a facut aluzie si la faptul ca Voronin i-ar fi promis, direct si explicit, ca va semna: „… o astfel de strategie nu va duce la nimic bun… Este regretabil faptul ca astfel de decizii nu au fost luate in cadrul unui dialog direct”. In legatura cu venirea presedintelui Putin, Kozak a afirmat ca „acesta ar fi venit daca ar fi existat un alt nivel, mai inalt, de intelegere intre parti”.

Dimineata zilei de 26 noiembrie aduce la Chisinau noi demonstratii, anti-federalizare, dar si anti-comuniste. La Tiraspol, Smirnov isi exprima regretul profund, iar la Kiev, in cadrul Consiliului ministrilor de Externe, Igor Ivanov declara ca semnarea Memorandumului Kozak este amanata din cauza „unor presiuni externe”. Seful Misiunii OSCE la Chisinau, William Hill, precizeaza ca soarta documentului va fi decisa de dezbateri ulterioare, iar Secretarul General al CE, Walter Schwimmer, adreseaza un apel clasei politice din Republica Moldova pentru gasirea unei solutii comune diferendului transnistrean. Schwimmer afirma ca „un proiect larg, sustinut de opinia publica moldoveneasca, isi va gasi suportul ferm din partea CE, OSCE si UE”. Joi, 27 noiembrie, Vladimir Voronin zboara spre Italia pentru o vizita oficiala. Pe data de 30 noiembrie are loc un mare miting de protest, cu participarea a circa 30 000 de oameni, impotriva federalizarii dar si a regimului comunist falimentar. CAIC cerere raspicat de demisie a presedintelui Voronin.

Totusi, scenariu georgian nu se produce, caci Voronin nu a semnat documentul care l-ar fi putut transforma in al doilea Shevardnadze. Vladimir Voronin incepea sa devina portocaliu[30]…

Episodul Pristina nu s-a mai repetat

Intrebarea fundamentala este cine a reusit intr-un termen atat de scurt sa unifice o opozitie atat de dezbinata precum cea de la Chisinau si, in plus, sa-l convinga pe presedintele Voronin sa nu semneze? Si, pe cale de consecinta, sa-l umileasca pe Putin si orgolioasa diplomatie rusa? Toate scenariile legate de un joc al lui Putin (impreuna cu Voronin) nu stau in picioare, dupa cum s-a vazut ulterior. Este mult mai plauzibila ipoteza unei interventii diplomatice americane si europene in forta, cu scopul de a nu permite Rusie sa puna piciorul definitiv si cu acte in regula in Transnistria si R. Moldova (asa cum nu i se permite sa controleze singura Caucazul sau Istmul Ponto-Baltic). Spatiu geopolitic in care traseele petrolului pot fi influentate sau controlate nu pot fi scapate total din mana. Ideea este ca, indiferent de intelegerile tacite sau nu pe care Washingtonul le-ar fi avut cu Moscova, trebuia blocat cu orice pret „pasul inainte” pe care rusii puteau sa il faca in acest caz, la fel cum acestia au procedat in Pristina cand au ajuns in aeroport inaintea tuturor si asta le-a asigurat un avantaj diplomatic si militar care nu a mai putut fi surmontat sau neglijat. Prin interventia in forta a americanilor – mai ales la presedintele Voronin – s-a dorit evitarea unui asemenea episod. Si s-a reusit. Rusia nu trebuia sa aiba documentul semna la Maastricht si nu l-a avut. Indirect, Occidentul l-a salvat pe presedintele comunist[31]…

Amanuntele legate de culisele acestor evolutii nu le vom afla, poate, prea curand, asa cum nu vom afla nici rolurile pe care le-au jucat in realitate actorii pe care i-am urmarit pe scena (UE, SUA etc.). De pilda, ambasadorul american William Hill, seful misiunii OSCE la Chisinau, cel in jurul caruia s-a constituit, prin negatie, unificarea Opozitiei de la Chisinau, a reusit sa infurie pe toata lumea: impunea un proiect al Moscovei, vorbea ruseste, semna documentele cu litere chirilice, proteja Rusia si Tiraspolul, nu ataca Partidul comunistilor dar acuza Opozitia de „nationalism” etc. Facea toate astea, si multe alte, dar, prin recul, a reusit sa unifice – impotriva sa si a initiativelor sale! – Opozitia care, pana atunci, nu reusise sa se unifice in nici un fel. Cu voie sau fara, Hill a avut un rol crucial in aceste evolutii. in plus, pentru a ne surprinde inca o data, William Hill a declarat despre manifestatiile de protest din iarna lui 2003 ca sunt „expresia unui drept democratic firesc al populatiei”, iar despre esecul Memorandumului Kozak urmatoarele: „Poporul are dreptul sa-si expuna punctul de vedere, inclusiv prin manifestatii. si noi facem la fel in Statele unite, am facut-o chiar eu la vremea mea si poate ca o voi mai face. Protestatarii isi exprima opinia si aceasta opinie trebuie luata in consideratie in procesul politic… Sper ca intr-un sfarsit reprezentantii poporului in parlament si guvern vor aproba decizii in interesul intregii populatii a Moldovei”. O schimbare de pozitie aproape radicala![32]

4.6. „Regionalizarea”

La 16 decembrie 2003, a fost lansat la Chisinau un text intitulat „Proiectul Planului de reglementare a conflictului transnistrean”, propus de Miscarea Populara „Moldova Europeana Unita” conducerii Moldovei, Transnistriei, SUA, Romaniei, OSCE, Rusiei, Ucrainei si opiniei publice la 15 decembrie 2003”. Textul este semnat de Roman Mihaies, coordonator al Miscarii Populare  „Moldova Europeana Unita” (acelasi text a aparut si in saptamanalul Accente din 18 decembrie 2003). Chiar daca textul nu poate fi asezat in siajul proiectelor emanate de cancelariile ruse, continutul sau a fost criticat utilizand aceleasi argumente: „astfel, in loc de federalizare dictata sub presiunea Rusiei si a regimului comunist, ni se ofera, cu titlu de propunere dinspre societatea civila, spre discutie publica (iata inca o deosebire de caracterul secret pana in ultima secunda a planului Kozak) regionalizarea. in rest, textul nu propune nimic principial nou”, suna concluzia analizei invocate[33].

Documentul lansat la 16 decembrie este flancat de un articol menit sa-l justifice odata in plus. Este semnat de Octavian Sergentu si Roman Mihaes si se numeste „Regionalizarea Republicii Moldova o necesitate obiectiva”. Ca argument pentru documentul dat publicitatii, se invoca o serie de cazuri care ar da legitimitate europeana proiectului de regionalizare: Spania, Italia, Marea Britanie, Belgia, Grecia, chiar si Romania. in acelasi sir de state este pomenita si Rusia. Comparatia nu este insa demonstratie. Dupa cum s-a remarcat, situatia Republicii Moldova este comparata „cu totul deplasat cu situatia tarilor pomenite mai sus”. Atunci cand este abordata chestiunea transnistreana „nu mai putin absurde sunt comparatiile facute cu federatii de tipul SUA, al Canadei, al Germaniei, al Austriei sau al Elvetiei. Comparatiile de acest fel sunt arbitrare nu numai din motivul evident ca in majoritatea cazurilor enumerate este vorba de tari infinit mai mari ca intindere teritoriala si ca numar al populatiei, ci si pentru ca aceste state se afla in alt spatiu geopolitic”. Comparatia corecta pentru Republica Moldova, spune analiza mai departe, este cu cele trei tari baltice, si ele republici ex-sovietice, cu un destin istoric comun (Pactul Ribbentrop-Molotov si ocupatia sovietica), „cu teritorii si populatie asemanatoare cu cele ale tarii noastre”. Datele preuzentate in articolul replica sunt convingatoare: „astfel, Lituania are o suprafata de 65.318 km patrati, o populatie de 3.611.000 locuitori, dintre care 81% sunt lituanieni, 9% rusi, 7 % polonezi; Estonia are o suprafata de 45.215 km patrati, o populatie de 1. 408. 556 locuitori, dintre care 61,5 sunt estonieni, rusii – 30,3%, ucrainenii – 3, 17%, belorusii – 1,8%, finlandezii -1,2%, alte nationalitati -2,13%; Letonia are o suprafata de 64.500 km patrati, o populatie de 2.389.000 locuitori, letonii constituind 52%, rusii – 34%, belorusii – 4%, ucrainenii – 3%, polonezii – 2,3%, lituanienii – 1,3%; Republica Moldova are o suprafata de 33. 845 km patrati, o populatie de 4.300.000 locuitori, romanii (numiti oficial in mod eronat moldoveni) constituind 64,5%, ucrainenii – 13,8%, rusii – 12%, gagauzii – 3,5%, bulgarii – 2,5, evreii – 1,5%, alte nationalitati – 1,7%. Toate trei state la fel ca si Republica Moldova au parlamente unicamerale (Letonia si Estonia – cate 101 mandate, ca si Republica Moldova, Lituania – 141 mandate), sunt state unitare ca si Republica Moldova, cu o structura adminstrativ-teritoriala conforma standardelor europene, care presupune descentralizarea puterii, autonomia puterii locale, partajarea atributiilor intre autoritatile centrale si cele locale. Nici federalizarea, nici regionalizarea nu au fost necesare pentru accederea acestor tari in NATO si UE. In plus, argumentul geopolitic este crucial in acest tablou: spre deosebire de Republica Moldova, „cele trei tari baltice n-au cunoscut fenomenul separatismului teritorial doar pentru ca Occidentul a reusit sa determine Rusia ca aceasta sa-si retraga armatele de pe teritoriul lor”. Asa cum, insa, Republica Moldova „nu a avut sansa sa se bucure de avantajele care au marcat evolutia celor trei state din bazinul Marii Baltice, ea cunoaste astazi aceleasi probleme pe care le infrunta alte doua tari ex-sovietice, Georgia si Ucraina”. Comparatia cu ele este la fel de valabila. Intrucat Rusia a reusit sa-si mentina prezenta militara pe teritoriul lor, separatismul teritorial si tentativele de impunere a unor „modele de federalizare de factura imperiala continua sa serveasca drept parghii de presiune politico-militara asupra acestor tari” (ibid.).

4.7. Bilant de etapa si contextul post-Kozak

Daca ar sa tragem linie si sa contabilizam consecintele perioadei 1997-2003, trebuie sa conchidem, alaturi de majoritatea comentatorilor de la Chisinau, ca, in ciuda esecului federalizarii in Republica Moldova, promotorii acestui proiect au obtinut cateva victorii importante: 1). egalarea autoritatilor constitutionale ale R, Moldova cu liderii separatisti de la Tiraspol, persoane non-grata atat in SUA cat si in UE; 2). inocularea termenului de „federatie” in mediile diplomatice occidentale; 3). ideea adoptarii unei noi constitutii a Republicii Moldova, deseori prin ignorarea procedurilor constitutionale in vigoare, ca si prin nesocotirea Constitutiei tarii in ansamblu. Astfel, dupa cum s-a sesizat, „devenise un loc comun afirmatia ca Legea fundamentala a Republicii Moldova nu ar permite solutionarea conflictului” (ibid.); 4). tezei potrivit careia se impune in mod obligatoriu adoptarea prin referendum a unei „noi constitutii”. Putini au fost cei care au remarcat ca in discutia despre federalizarea R. Moldova „s-a facut abstractie in mod premeditat de normele constitutionale in vigoare. Motivul este evident: Constitutia in vigoare stabileste prin articolul 142 norma potrivit careia caracterul unitar al statului poate fi revizuit doar daca in favoarea unei astfel de optiuni s-ar pronunta cel putin cincizeci de procente plus unu din numarul total de alegatori. Pentru a diminua substantial numarul minim necesar de cetateni care ar opta pentru renuntarea la caracterul unitar al statului, federalistii avanseaza ideea ca ar fi suficient ca in favoarea acestei idei sa se pronunte doar cincizeci de procente plus unu din numarul participantilor la referendum” (ibid.); 5). cea mai importanta victorie diplomatica a Rusiei si a federalistilor este promovarea scenariului de mai sus fara a se mai face trimitere expresa la prezenta militara a armatei si munitiei Federatiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

Cum am vazut, la summitul OSCE de la Maastricht (1-2 decembrie 2003) nu s-a reusit, din pricina obiectiilor Moscovei, adoptarea unei Declaratii finale. Dar asta inseamna, pe de alte parte, ca vechile termen pentru retragerea armatei si armamentului din Transnistria raman in vigoare. Liderii opozitiei de la Chisinau, stransi in Comitetul pentru Apararea Independentei si a Constitutiei (CAIC), Iurie Rosca, D. Braghis. Oleg Serebrian au subliniat acest fapt si, in plus, ideea ca proiectul de federalizare s-a dovedit un impas[34]. La 22 decembrie 2003, Vladimir Socor vorbea despre „federalizare” ca despre „un cal pe jumatate mort”, din pricina unor tentative de a redeschide dosarul in ciuda esecului de la Maastricht[35]. La finele lunii decembrie se vorbea la Chisinau despre trei proiecte de federalizare: memorandumul Kozak, apartinand Rusiei, documentul „mediatorilor”, apartinand Rusiei si OSCE si un proiect al presedintelui Voronin. Ultimul nu era limpede ce contine, iar proiectul Rusia-OSCE – „de fapt o varianta a vechiului si mult plitocitului document de la Kiev”, cum spune Vladimir Socor – a avut o circulatie restransa[36].

In 2004, Bulgaria a preluat presedintia OSCE, dar a preferat sa mearga pe vechea formula. Conferinta de la Sofia din 27 ianuarie 2004 a „mediatorilor” – Rusia –Ucraina-OSCE – a decis, la propunerea lui William Hill, sa combine documentul „mediatorilor” cu Memorandumul Kozak intr-un singur document. Rusia a acceptat, fireste, imediat, iar Ucraina, ca de obicei, aproba toate actiunile Rusiei in Republica Moldova[37]. La 13 februarie 2004, presedintia bulgara a OSCE a difuzat documentul numit „Propunerile si Recomandarile Mediatorilor din partea OSCE, Rusiei si Ucrainei referitoare la reglementarea problemei transnistrene”. Surprinzator, documentul propune si recomanda, din nou, solutia ruseasca a asa numitei „federalizari” a Republicii Moldova[38]. in ciuda esecurilor inregistrate la Maastricht, nimic nu parea, totusi, ca zdruncina traiectoria OSCE in Republica Moldova. Documentul in cauza lasa chestiunea militara si politica la cheremul formatului pentagonal, dominat, cum am vazut, de Federatia Rusa, si acorda Transnistriei drept de veto impotriva participarii occidentale in operatiile de pacificare / garanare militara a situatiei din zona. Cum a afirmat cu indreptatire Vladimir Socor, „presedintia bulgara a OSCE pare sa nesocoteasca interesele euro-atlantice in aceasta zona, care sunt si interesele independentei si securitatii Republicii Moldova”[39]. Ministrul bulgar de externe, Solomon Passy, in discursul inaugural de preluare a presedintiei OSCE din 15 ianuarie, a „omis” sa mentioneze retragerea trupelor rusesti din R. Moldova – s-a facut referire doar la retragerea arsenalului militar -, in ciuda declaratiilor europene si americane post-Maastricht care sunt explicite in aceasta chestiune[40]. Iar la 16 februarie a vizitat oficial Rusia, unde a declarat publicatiei Izvestia ca sustine mecanismul pentagonal al negocierilor, dominat de Rusia si Transnistria.

|n 2002, an in care Romania a detinut presedintia OSCE, intr-un exces de zel ce pare acum penibil, Bucurestiul a „cedat” dosarul transnistrean Portugaliei, pentru a nu fi acuzat de „lipsa de obiectivitate”. Bulgaria, fara scrupule de acest gen – relativ la minoritatea bulgara din sudul Basarabiei – a decis sa-l gestioneze singura, cu toate ambiguitatile de rigoare. Cum nota un jurnalist de la Chisinau: „deocamdata, este greu de spus daca decizia Sofiei de a prelua dosarul transnistrean a fost luata sub presiunile Moscovei ori daca e vorba doar de faptul ca noua presedintiei a OSCE, la fel ca si Olanda, spera ca isi va inscrie la activ solutionarea conflictului transnistrean”[41].

La 9 martie, Chisinaul oficial producea un alt document a carui idee centrala este tot federalizarea si care preia elemente din proiectul rusesc. Comentatorii au denumit deja proiectul sova-Voronin – „Planul Kozak 3”. Textul se cheama „Declaratie cu privire la principiile de baza ale oranduirii de stat a Republicii Moldova” si reia, in esenta, tezele enuntate de documentele premergatoare. Vitalie Nagacevschi, Presedintele Organizatiei „Juristii pentru Drepturile Omului” a comentat textul in acesti termeni: „proiectul de federalizare elaborat de Presedintia de la Chisinau este o ineptie. Acest document este doar o copie a memorandumului Kozak, cu exceptia unor mici modificari”. in plus, documentul stipuleaza ca un referendum la consfinti intrarea in vigoare a proiectului de federalizare: „Constitutia Federatiei va fi aprobata daca in favoarea ei voteaza o majoritate a acelora care participa la votare (subl.n)”. Cursa pe care Documentul sova-Voronin o intinde electoratului era vadita. Caci, in aceste conditii, era foarte probabil ca textul sa fie adoptat cu voturile a… un sfert din populatia Republicii Moldova (presupunand ca jumatate din electorat participa la votare), sau numai cu voturile minoritarilor (rusi, ucrainieni etc.). Cuplat cu manipularea care va fi promovata de televiziunea oficiala, aflata sub controlul total al Puterii comuniste, asa numitul referendum este ceea ce Socor a numit „un referendum de tip sovietic sau, mai nou, putinist”.

Pe 16 martie, Ministrul Integrarii Vasili sova – care „integreaza” doar in limba rusa, singura pe care o vorbeste – a cerut mediatorilor in problema transnistriei sa fixeze o data pentru reluarea negocierilor in format pentagonal – Rusia, Ucraina, OSCE, Chisinau, Tiraspol – afirmand ca „pauza in procesul de negocieri a devenit prea lunga”. Documentele care ar trebui sa stea la baza viitoarelor negocieri ar fi in opinia ministrului recomandarile mediatorilor, asa numitul Memorandum Kozak si propunerile autoritatilor de la Chisinau. In opinia lui Sova, pe langa adoptarea unei solutii politice a conflictului este necesara si elaborarea unui mecanism de garantii: „Optam, desigur, pentru participarea Rusiei la acest mecanism, care va trebui sa aiba mandatul OSCE, dar si pentru alte participarea altor institutii utile in perspectiva mentinerii stabilitatii si securitatii in regiune”. Apelul a ramas fara raspuns, dar Ministrul sova recidiveaza. Pe 5 aprilie, acesta cheama din nou Consiliul Permanent al OSCE sa faca eforturi suplimentare pentru a contribui la „reluarea cat mai grabnica a negocierilor in format pentagonal”. Acestea fusesera suspendate dupa refuzul Chisinaului de a semna Memorandumul Kozak.

Chisinau parea ca mai spera. Dar mostenirea lui 2003 nu poate fi atat de lesne uitata de nimeni din Republica Moldova, fie partide fie membrii ai societatii civile. Proiectul de federalizare, in orice forma ar fi enuntat, parea compromis definitiv. O etapa se incheiase.

4.8. Transnistria, incotro? Schimbari de atitudine si vector la Moscova si Tiraspol

Un alt episod urmeaza acum. Regizori par aceiasi, chiar daca scena este, de lata asta, la Bucuresti.

In presa din capitala Romaniei se itise in prima jumatate a anului 2004 o discutie legata de soarta Basarabiei si unele „planuri nesecrete ale Moscovei” care priveau aceasta regiune[42] Conform acestui scenariu, Rusia ar fi lansat mesaje in care sugera, direct sau indirect, o despartire in doua a R. Moldova urmata de trecerea, treptata, a partii de dincoace de Nistru la Romania, Transnistria urmand sa treaca fie la Ucraina fie sa capete alt statut. Dincolo de dedesubturile unei „propuneri” de acest tip – prea repede, poate, luata in serios -, si care avea aerul unui (nu prea) subtil balon de incercare, ceva se petrecea dincolo de Nistru, si nu numai, ceva care ameninta, pe viitor, sa schimbe datele ecuatiei politice si geopolitice ale zonei.

Alternativa unei separatii de Transnistria nu a fost pusa, cu adevarat, niciodata la Chisinau. si nu e greu de inteles de ce: razboiul de la inceputul anilor 90 a lasat peceti adanci, iar mortii si ranitii de acolo nu pot fi uitati atat de lesne. Poate primul observator politic care a pus transant chestiunea separatiei de Transnistria a fost gazetarul Constantin Tanase, in prezent director la Timpul. Iata textul: „daca totuna rusii nu vor ceda Transnistria, pentru a edifica in acest spatiu o Moldova Mare, si ea va fi vesnic folosita de rusi pentru a controla si influenta politica Chisinaului, poate, intr-adevar, mai intelept este ca Moldova sa se dezica de ‘pretentiile teritoriale’ fata de Tiraspol si sa incerce o alta rezolvare a situatiei? Care ar fi aceasta situatie? S-a spunem direct: Moldova sa accepte, dar sa si contribuie la constituirea si recunoasterea statului transnistrean”[43]. Pozitia gazetarului nu a avut mare ecou, cel putin public. Cu exceptia unor voci izolate, ideea nu a fost serios dezbatuta sau sugerata, macar, ca alternativa viabila.

La inceputul lui 2004, lucrurile pareau ca se schimba. In editorialul sau din 2 aprilie, editorialistul Petru Bogatu de la Flux – ziarul cu cel mai mare tiraj din Republic Moldova – reamintea: „tot mai multi experti si oameni politici, atat din Est, cat si din Vest, incep sa-si dea seama ca modelul federal de reglementare transnistreana este, de fapt, un drum care nu duce nicaieri si ca, pentru a se putea integra in Europa, Chisinaul trebuie sa se separe de Tiraspol”. Mai mult, editorialistul sustine ca marile cancelarii iau in calcul si posibilitatea separarii Basarabiei de malul stang si a reunirii ei cu Romania. El mentioneaza ca, pana acum, pronuntandu-se pentru federalizarea Republicii Moldova, americanii si rusii au urmarit scopuri diametral opuse: cei dintai au cautat astfel sa anihileze enclava arhimilitarizata din stanga Nistrului, iar cei din urma au incercat sa-si legalizeze pe aceasta cale prezenta militara la noile hotare ale NATO… Un stat esuat si o republica auto-proclamata si nerecunoscuta, luate laolalta, nu au cum genera o tara viabila. Tocmai de acea se impune desfacerea casatoriei dintre Basarabia si Transnistria. Insa lucrul acesta va fi cu putinta doar atunci cand un atare divort va da satisfactie si Vestului, si Estului”.

Asemenea idei incepeau sa circule la Chisinau, si nu numai. Politologul rus Stanislav Belkovski – asupra caruia vom reveni – seful filialei de la Tiraspol al Consiliului pentru Strategie Nationala a Federatiei Ruse, apropiat al Kremlinului, sugera ca cele doua rivale, Chisinaul si Tiraspolul, au drumuri diferite si ca Rusia trebuie sa inainteze o noua conceptie de rezolvare a conflictului transnistrean. Nici Tiraspolul nu statea pe loc. Si aici este poate elementul cel mai interesant din ecuatie. Idee autonomista prinde teren din ce in ce mai mult, iar afirmatiile in acest sens se indeseau surprinzator. Doar cateva elemente:

La 2 februarie, administratia transnistreana decide desfiintarea scolilor in limba romana din stanga Nistrului (existau acolo sase scoli cu predare in limba romana unde studiau 5 000 de elevi). Zilnic, inclusiv sambata, erau eliberat sute de „pasapoarte transnistrene” pentru „cetateni” din stanga Nistrului. Au fost eliberate, pana in februarie 2004, 50 de mii de pasapoarte, urmand ca pana in 2006 sa se elibereze 400 000. Autoritatile de la Tiraspol considerau ca „locuitorii Transnistriei, posesori de buletine de identitate ale Republicii Moldova, trebuie sa detina si pasaport intern transnistrean, orice act eliberat de Chisinau urmand sa fie confirmat de catre autoritatile transnistrene”. In ciuda declaratiilor Chisinaului, dupa care acesta afirma ca „nu recunoaste investitorii din stanga Nistrului”, Tiraspolul a anunta la 24 februarie 2004 scoaterea la licitatie a 75 de intreprinderi specializate in constructii, transport auto si prelucrarea lemnului. Pe parcursul anului 2003, Tiraspolul a privatizat deja 10 intreprinderi mari care au fost vandute contra 11,6 mil USD. in aceiasi zi, Tiraspolul a amenintat cu declansarea unui conflict armat pe Nistru in cazul in care vor fi introduse „forte internationale de pacificare sub egida NATO, OSCE sau a Consiliului Europei”. „Populatia Transnistriei o va percepe ca o interventie straina pe teritoriul regiunii”, a afirmat asa numitul ministru al apararii de la Tiraspol, Oleg Gudimo. La 22 martie, Igor Smirnov sustinea fara echivoc: „Cheia rezolvarii problemelor existente consta in reglementarea echitabila si definitiva a problemei transnistrene si recunoasterea de jure a statului transnistrean pe arena internationala”. El a recunoscut ca Transnistria „isi va mentine pozitia bazata pe pastrarea si fortificarea propriei statalitati, respectului fata de drepturile suverane ale poporului transnistrean, egalitatea tuturor partilor in procesul de negocieri si neamenstecul in afacerile interne ale acestora, elaborarea unui sistem atotcuprinzator de garantii, crearea unui model al relatiilor interstatale de drept intre Republica Moldova si Transnistria, care ar tine cont de interesele populatiei ambelor tari si de realitatea existenta”. Smirnov declara raspicat ca va face tot posibilul pentru „a permanentiza prezenta militara rusa in Transnistria sub forma misiunii de garantare a pacii in regiune. Armata ruseasca este prezenta in Transnistria de peste 200 de ani si a avut totdeauna un rol de aparator”. Armata rusa „nu-si are egal dupa eficacitatea sa in misiunea de pacificare de pe Nistru. Noi nu vom permite aici prezenta altor trupe militar”.

In plus, Grigore Maracuta, asa-zisul Presedinte al Sovietului Suprem al Transnistriei, declara in fata ziaristilor britanici de la BBC, nici mai mult nici mai putin, ca: „Faptul ca nu suntem recunoscuti de comunitatea internationala nu inseamna ca statul nostru nu exista… Apartenenta populatiei din stanga Nistrului se asociaza clar cu poporul transnistrean – nu moldovean, nu polonez, nu roman, ci transnistrean. Si eu ma consider transnistrean, nu altceva…”.

4.9. Episodul Belkovski

Acceleratia in care intrasera liderii transnistreni nu a fost intamplatoare. Reactiile de peste Nistru sau dezbaterile de culise de la Tiraspol sau aiurea ies pe scena la Bucuresti. Doua evenimente desfasurate atunci la Bucuresti au readus, dupa mai bine de un deceniu, problema Basarabiei pe agenda publica. Primul este masa rotunda organizata de ziarul Ziua si „Fundatia Rusia – Romania” la Hotel Marriot pe data de 9 iunie a fost declansat, explicit, de propunerile socante ale Directorului Institutului de Strategie Nationala a Rusiei, Stanislav Belkovski, dupa care Romania s-ar putea reuni cu Basarabia dupa ce Transnistria isi va fi dobandit independenta[44]. Despre acest episod cu importante semnificatii vom vorbi mai jos. in plus, a fost o veritabila hartie de turnesol a mediului public / politic de la Bucuresti.

Nu un proiect, ci mai multe proiecte

Existau o serie de confuzii care alterau de la inceput discutia legata de „planul Belkovski”. Prima tinea de denumirea insasi. Ideea sugera aparitia unui interes subit al Rusiei fata de zona si fata de Romania, de unde si precipitarea Bucurestiului pentru a raspunde „provocarii”. In realitate, propunerea lui Belkovski era doar una din randul celor pe care Rusia le-a furnizat pana in prezent. A ignora continuitatea si activismul Moscovei cu privire la zona inseamna a nu avea perspectiva cea buna care permite abordarea fenomenului. Se va replica ca era primul plan care viza direct Romania, de aici importanta lui. Ar fi o eroare: simpla presupozitie ca Moscova croieste planuri pentru Romania – respectiv ca Romania ar fi fost atunci un scop in sine pentru diplomatia ruseasca – este o naivitate. Ca proiectul Rusiei viza direct Romania era corect: dar scopul ultim al propunerii Belkovski sta in alta parte. Moscova este un jucator de sah de talie mondiala, iar Romania nu este niciodata regina, ci o piesa care, eventual, trimite la ea.

Aceste doua premise sunt cele care ar fi trebuit sa stea la baza oricarei discutii. In ceea ce priveste continuitatea activismului rusesc in zona, trebuie reamintite aici proiectele de federalizare deja discutate (Primakov 1997, Acordul din 2002, Memorandumul Kozak din 2003), proiectul de moldovenizare a Basarabiei (reluat si resuscitat la Chisinau dupa 1994), „Uniunea Euro-Atlantica” propus de Vitali Tretiakov prin care analistul politic rus propunea tot cam in aceea vreme, in oficiosul Executivului de la Moscova, Rossiiskaia gazeta, crearea unei Uniuni Euro-Atlantice (UEA) intre cele trei mari puteri euroatlantice, SUA, UE si Rusia, egale in drepturi si avand fiecare un asa-numit „teritoriu canonic”[45].

Dintre initiative ne-rusesti pentru zona ar putea fi mentionate doua. Prima este cea legata de euro-regiuni. Republica Moldova si Romania au constituit trei euroregiuni – „Dunarea de Jos” (judetul Cahul din R. Moldova si judetele Galati, Tulcea si Braila din Romania, regiunea Odesa din Ucraina), „Prutul de Sus” (judetele Edinet si Balti din R. Moldova, judetele Suceava, Botosani din Romania, regiunea Cernauti din Ucraina), precum si Euroregiunea romaneasca „Siret-Prut-Nistru” (judetele Lapusna, Orhei, Ungheni, Soroca si Chisinau din R. Moldova si judetele Iasi si Vaslui din Romania). Astfel, peste 70% din teritoriul si 60% din populatia Republicii Moldova fac parte din cadrul regional de cooperare moldo-romana. Dar investitorii din Romania, practic, nu au participat la procesul de privatizare din Republica Moldova. Desi sunt binecunoscute beneficiile cooperarii transfrontaliere, initiativele cooperarii transfrontaliera au fost, in realitate, sporadice si s-au limitat mai mult la initiative individuale si locale decat la politici consistente. Dupa 6 ani de activitate a euroregiunilor, putem constata ca evolutiile cooperarii transfrontaliere raman modeste. Iminenta integrare a Romaniei in UE creeaza cadrul unei resuscitari a acestor proiecte si este o excelenta oportunitate pentru regiune, caci politicile europene transfrontaliere vor capata o pondere tot mai insemnata.

A doua initiativa despre care se discuta la momentul respectiv era legata de „legitimatiile de roman” si / sau a unei „Legi pentru romanii de pretutindeni”. Una dintre tinte era, evident, Republica Moldova. Nu s-a realizat nimic[46].

Prin asa numitul „plan Belkovski”, Rusia a testat, cu siguranta, capacitatea de reactie a Bucurestiului cu ocazia celorlalte initiative si a facut o harta judicioasa a institutiilor sau persoanelor care conteaza intr-o posibila dezbatere publica. Nu a avut mult de lucru. Bucurestiul civic parea ca s-a trezit brusc la ultima propunere a Moscovei si a organizat o dezbatere internationala. De ce numai atunci, s-ar putea replica? Ironia situatiei este vadita: 14 ani nu organizezi nimic de nivel international relativ la prezentul Basarabiei – ceea ce indica lipsa crasa a interesului public -, iar prima conferinta de anvergura este dedicata… eventualei uniri dintre Bucuresti si Chisinau! Indiferent de anvergura si meritele manifestarii, discrepanta si aerul de pripa au fost vizibile.

O dezbatere si cateva semne de intrebare

Doar cateva remarci post-festum. Moscova face o propunere – totusi – prin intermediul unei organizatii serioase neguvernamentale. Reactia Romaniei este aproape politica, caci majoritatea celor importanti care au fost implicati in dezbatere au legatura directa cu spatiul politic (Adrian Severin, Teodor Melescanu, Mircea Chelaru, Emilian Hurezeanu). Altii sunt comentatori improvizati pe spatiu fost-sovietic si fara performanta sau interes special pe zona pe zona. De la inceput a lipsit o relatie de simetrie intre cei care au dialogat, ca pozitie publica sau ca atitudine. Pe de-o parte, relaxarea rusilor, pe de alta, lipsa de relaxare a (majoritatii) romanilor.

De aici reactia aproape emotionala, lipsita de anvergura, reactiva, de prea multe ori. Riposta a fost, in general, locala: Romania trebuie sa respinga pentru ca…. (si urmau argumentele). Indiferent insa de calitatea argumentelor – in general corecte -, s-a ignorat ideea, enuntata deja, ca Rusia nu va propune niciodata un proiect numai pentru Romania. si daca Romania apare, uneori, in prim plan, tot nu inseamna ca episodul Belkovski ii era dedicat in exclusivitate. Majoritatea participantilor au inceput prin a respinge propunerea invocand consecintele grave pentru Romania. in realitate, o Romanie relaxata ar fi reactionat probabil altfel: ar fi privit ideea ca una dintre ideile care circula in zona in legatura cu prezentul si viitorul acestui spatiu, ar fi taxat-o drept buna sau rea indiferent cine ar fi pronuntat-o (Rusia, China etc. – ideea unificarii celor doua spatii romanesti este una viabila indiferent de emitent) si ar fi discutat-o in contextul actual: cine o propune, de ce, cu ce consecinte pentru regiune (nu doar pentru Romania). A debuta intr-o dezbatere de acest nivel prin blocaj in negatie tradeaza slabiciune. In plus, unii dintre vorbitori pareau ca au schimbat comisarul ideologic dinainte de 1989 (sovieticul) cu altul (americanul) – ideea ca nu poti discuta eventuala unire sau faptul ca cele doua popoare sunt romanesti fara acordul SUA este ridicol (chiar si pentru SUA!)[47].

Ca Rusia lanseaza sistematic proiecte si le testeaza in diferite zone, inclusiv la Bucuresti, reiesea si din componenta echipei rusesti: Stanslav Belkovski si Vitali Tretiakov. Contradictiile sunt la ele acasa. Prima, intre afirmatii mai vechi ale lui Belkovski – prin care sustinea, aparent, federalizare, dar lasa o portita deschisa si altor solutii (separarea Transnistriei de Republica Moldova, de pilda, si cele de astazi: „in momentul de fata avem doua probleme principale: existenta republicii Transnistrene care nu recunoaste puterea de la Chisinau si faptul ca romanii si moldovenii constituie aceeasi natie, conform parerii mai multor specialisti, iar romanii si moldovenii au dreptul sa se reunifice”[48]. A doua contradictie este intre diferenta dintre proiectele celor doi participanti. Daca Belkovski sustine trecerea Republicii Moldova minus Transnistria la Romania, Tretiakov, cum am vazut, plasa Republica Moldova in „spatiul canonic” al Federatiei Ruse. Faptul ca cei doi stau la aceiasi masa arata ca Rusia lucreaza la ambele capete – „cel bun si cel rau”, alternativa „hard” si „soft” – si faptul ca, la Moscova, proiectul decide actorul si nu actorul proiectul. Cei doi sunt voci ale Kremlinului, pregatite sa emita orice in functie de strategiile excelentei diplomatii ruse. Contradictiile aparente acolo se estompeaza.

Ideea invitarii de catre organizatorii dezbaterii de la Hotelul Marriot la aceeasi masa cu reprezentanti ai societatii civile de la Moscova, Bucuresti sau Chisinau a „societatii civile din Transnistria” a fost discutabila. In primul rand, pentru ca o parte dintre cei prezenti au fost implicati direct in razboiul din Transnistria – de aici pozitia dubioasa in calitate de judecatori ai destinului R. Moldova – si, doi, pentru ca insasi ideea de „societatea civila din Transnistria” este ridicola. Un regim totalitar nu poate produce asa ceva, astfel ca „vocile” Tiraspolului nu au in nici un fel inocenta „civica” (nu oricine, oricum, poate veni la Bucuresti pentru a exprima o opinie in public). Nu s-a invocat acolo nici interesul subit pe care presa din Transnistria il capatase la aceea vreme pentru Bucuresti. Daca pana atunci cuvantul „Romania” era de nerostit la Tiraspol, in preajma lansarii „episodului Belkovski” Romania era invitata de presa regimului Smirnov sa se implice in procesul de negocieri si de solutionare a conflictului de acolo. (De remarcat si atitudinea ambigua pe care au avut-o reprezentantii transnistreni fata de ideea lansata de Belkovski.)

Dincolo de asta, reactia unora dintre cei prezenti la Marriot fata de Transnistria a fost cel putin grabita. Cineva a afirmat ca Transnistria „este o fictiune”, iar alt participant ca „nu este un stat”. Asertiunile sunt, in primul rand, lipsite de diplomatie in conditiile in care nu se stia cum evolueaza lucrurile acolo – s-ar fi putut ca, pe termen mediu sau lung, Transnistria sa se rupa de R. Moldova, iar Romania sa recunoasca „independenta” acesteia. in al doilea rand, sunt afirmatii lipsite de coerenta: dupa aceeasi logica, R. Moldova, ea insasi, este „o fictiune” sau „nu este un stat”, doar ca este o fictiune care dureaza de mai mult timp (sa incerci sa negi Transnistria utilizand „moldovenismul” este ridicol).

Cateva explicatii si consecintele lor

Nu intentionam sa inventariem aici explicatiile furnizate pentru iesirea intempestiva a lui Stanislav Belkovski[49].

Ideea cea mai des vehiculata era ca scenariul viza direct Romania. El trebuie respins pentru ca Romania nu are capacitate de absorbtie (economica, sociala etc.) si ca isi pericliteaza drumul spre UE. Argumentele pot fi exacte, dar nu adevarate, caci planul nu vizeaza numai Romania sau Republica Moldova. (Ideea ilustrata de aceste puncte de vedere este una de sorginte occidentala. Ca replica la propunerea lui Belkovski, Anelli Ute Gabanyi, reprezentanta Institutului German pentru Afaceri Internationale si de Securitate, a afirmat ca „daca intr-adevar Romania s-ar gandi sa se unifice cu Republica Moldova, aceasta ar fi calea sigura pentru a impiedica aderarea Romaniei la Uniunea Europeana”). Propunerea era, pentru altii, un plan rusesc de destabilizare a Romaniei, cum s-a mai incercat anterior (unul dintre participantii de la Marriot a dezvaluit ca o asemenea propunere a fost inaintata de Moscova conducerii Romaniei anului 1995, in schimbul renuntarii la intrarea tarii noastre in Alianta Nord Atlantica). Scenariul – au afirmat alti comentatori – va produce instabilitate in zona (va declansa miscari separatiste, dupa scenariul „conflictul transnistrean”; va muta „Iugoslavia” la granita Romaniei; sau va declansa ridicarea Gagauziei care va deveni „un cutit in trupul Romaniei”). Alte argumente pentru respingere pot fi sumarizate astfel. Republica Moldova, prin existenta Gagauziei in componenta sa, poate fi considerata un stat federal. Unificarea ar putea transforma si Romania intr-un stat federal, caci varfurile extremiste maghiare ar putea sa ceara autonomia unor regiuni. De asemenea, nu pot fi neglijate implicatiile pe care le-ar avea Moscova, apropiata regimului de la Chisinau, in politica de la Bucuresti, prin infiltrarea in aparatul politic a unor agenti secreti rusi. Mai mult decat atat, s-ar putea inregistra o „inclinare spre stanga” pe esichierul politic, avandu-se in vedere ca majoritatea populatiei din Moldova este sustinatoare a regimului comunist de la Chisinau. Problemele de ordin economic nu pot fi nici ele neglijate, deoarece Romania ar trebui sa investeasca mult in infrastructura Moldovei pentru a o putea aduce la un nivel de la care sa se poata discuta despre economie de piata functionala. in plan extern, Romania este deja membra a NATO, iar reunificarea cu Moldova ar ridica probleme la nivelul Organizatiei Nord-Atlantice. in ceea ce priveste integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, reunificarea ar putea pune in pericol acest proces, avandu-se in vedere ca, pana in prezent, negocierile s-au desfasurat cu o singura tara, iar aparitia inca a unei parti ar putea duce chiar la indepartarea sau anularea perspectivei de aderare.

Un cadru explicativ posibil si o judecata post-festum

Desi corecte multe dintre argumente, cadrul in care au fost plasate ramane defectuos, incomplet, perturband astfel o buna reactie sau strategie de intampinare. Strategia cea mai coerenta de a raspunde unei asemenea propuneri trebuia bazata, cum am mai sugerat deja, pe doua presupozitii: 1. Romania nu este in prim planul preocuparilor Moscovei; 2. Moscova tinteste, de fiecare data, mai multe obiective, pe mai multe fronturi. Nu e obligatoriu sa se indeplineasca toate, sau nu concomitent. Planul Belkovski viza atunci:

1. Transnistria. in primul rand, era limpede atunci sa si azi ca se vroia o solutie pentru Transnistria si era la fel de cert, ca si azi, ca Moscova vrea una in interesul ei. Presiunile politice din Transnistria erau la aceea data din ce in ce mai mari pentru independenta (la Tiraspol si aiurea), chiar daca nu aveam cum stii, in realitate, pozitia societatii transnistrene in ansamblu. Existau, teoretic, doua posibilitati: Transnistria independenta sau parte a unei federatii cu Republica Moldova in care sa poata controla decizia. Belkovski sugera prima solutie, dar nu era exclus ca cea de-a doua propunere sa ramana pe agenda. Este de remarcat aici continuarea, si cu acel prilej, a vechii „politici” romanesti pe spatiu: reactiva, lipsita de proiect, anvergura si eficacitate, in fata unei Moscove inteligente, suple si mereu provocatoare. Pana mai ieri, Bucurestiul nu uimise pe nimeni cu nimic in ceea ce priveste problematica transnistreana…

2. Ucraina. Lipsa din discutii a acestui actor a fost, probabil, cea mai insemnata carenta a dezbaterilor de la Marriot. Evolutiile din Ucraina la aceea data – apropiere de NATO, sansele mari ale lui Iuscenko la viitoarele alegeri prezidentiale, resurectia nationalismului si anti-rusismului ucrainean etc. – au generat o reactie a Moscovei. Ucraina era una dintre tintele principale ale „episodului Belkovski”, nu Romania ca atare. Rusia regreta, probabil, faptul ca Ucraina nu s-a spart in doua la inceputul anilor 90, caci in 2004 nationalismul ucrainean trecea, tenace, si in estul tarii. Moscova pierdea teren acolo si perspectivele nu-i era favorabile. Momentul relatat aici era inainte de ce avea sa se numeasca „revolutia oranj”. Este semnificativ pentru atmosfera discursului public de la Bucuresti ca, la aceea vreme, aproape nimeni nu vorbea despre Ucraina! Desi schimbari masive se anuntau in tara vecina, Bucurestiul civic si politic ignora vinovat subiectul. Consecintele nu au intarziat. Dupa schimbarea de echipa politica de la Kiev, Bucurestiul a avut intarzieri nepermise in a deschide dosarul colaborarii romano-ucrainene.

3. NATO. Asociatia este vizata indirect, prin Ucraina si Romania. Nu era obligatoriu ca sa existe un proiect imediat din acest punct de vedere, dar o Romanie in tensiune era un atu major al Rusiei. Nu era nici plauzibil ca Rusia sa deschida imediat un conflict de tip iugoslav in zona, caci nu ar fi avut interesul, chiar dupa o eventuala unire a Romaniei si Basarabiei. Dar era o alternativa care ramanea in calcule. in plus, in legatura cu problematica transnistreana, nimeni nu a invocat importanta implicarii SUA (daca nu NATO) in negocierile legate de acest „conflict inghetat”, in conditiile in care la Chisinau vocile care lansau ideea unei adeziuni a R. Moldova la NATO deveneau tot mai consistente…

4. Uniunea Europeana. Unul dintre proiectele rusesti despre care nu s-a vorbit este penetrarea UE prin vorbitorii de limba rusa din spatiul ei. La inceputul lui 2004, grupuri de stanga din tarile baltice au creat un partid numit „Partidul rusesc al UE”. Ideea era de intarire a elementului rusesc in spatiul occidental, caci minoritatea ruseasca era / este cea mai mare minoritate din UE – 6 milioane (doua in tarile Baltice)[50]! Unul dintre mizele proiectului de unire dintre Romania si Basarabia putea viza si transferarea in UE a unui numar mare de etnici rusi. Proiectul este inca in vigoare, probabil, si este posibil sa fie resuscitat in conditiile in care relatia UE – Federatia Rusa nu va mai functiona la parametri inalti la care functioneaza astazi.

Cum am mai spus in aceasta sectiune, episodul Belkovski a fost, la vremea lui, o veritabila hartie de turnesol al atitudinii Bucurestiul fata de spatiul rasaritean. Generalizarile nu sunt indicate niciodata, dar, de data aceasta, poate ca cel mai bine a surprins reactia locala gazetarul Viaceslav Samoskin: „proiectul rus i-a socat pe romani”.

4.10. Decizia CEDO in cazul “Ilascu si altii c. Moldova si Rusia”

Dupa „episodul Belkovski”, despre care nu s-a mai vorbit aproape deloc dupa aceea, se petrecea in Europa, de data asta, un eveniment semnificativ in acest dosar, chiar daca rareori invocat la adevarata lui semnificatie – decizia in asa numitul „proces Ilascu”.

Ilie Ilascu, Alexandru Lesco, Andrei Ivantoc si Tudor Petrov-Popa, participanti la razboiul de pe Nistru, au fost arestati in perioada 2-4 iunie 1992 de catre autoritatile asa zisei Republici Nistrene Moldovenesti. in rechizitoriul de 140 de pagini, au fost acuzatie de “activitati anti-sovietice si de lupta prin mijloace ilegale contra statului legitim Transnistria, sub conducerea Frontului Popular din Moldova si din Romania”. Procesul s-a incheiat la 9 decembrie 1993 (Barsan 1994)[51]. La 5 mai 2001, Ilie Ilascu a fost eliberat; la 2 iunie 2004 a fost eliberat Alexandru Lesco. Actualmente in detentie se mai afla Andrei Ivantoc si Tudor Petrov-Popa[52]. In data de 5 aprilie 1999, cei patru detinuti au depus o plangere la Curtea Europeana pentru Drepturile Omului (CEDO), invocand violarea de catre guvernele Moldovei si ale Rusiei a unei serii de prevederi juridice. La 8 iulie 2004, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) si-a pronuntat decizia pe marginea cazului “Ilascu si altii impotriva Republicii Moldova si a Federatiei Ruse”. Conform acestei decizii, petitionarii s-au aflat sub jurisdictia Moldovei si sub jurisdictia Rusiei conform articolului 1 al Conventiei, iar cele doua state se fac vinovate de incalcarea articolelor Conventiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la libertate si de tratament inuman al celor patru persoane acuzate de regimul de la Tiraspol.

Argumentele CEDO s-au bazat pe faptul ca Guvernul Republicii Moldova, “singurul legitim din punctul de vedere al dreptului international, desi nu exercita controlul asupra unei parti a teritoriului sau, si anume asupra celui aflat sub controlul efectiv al ‘Republici Moldovenesti Nistrene’ (RMN), totusi in virtutea articolului 1 al Conventiei a avut obligatia de a lua masurile necesare care-i erau in putinta, in conformitate cu dreptul international, pentru a asigura respectul drepturilor garantate de Conventie”. Cat priveste responsabilitatea Federatiei Ruse, Curtea a constatat ca “in perioada conflictului armat din Republica Moldova (1991-1992) militarii armatei a 14-a, care a apartinut URSS, iar apoi Rusiei, au luptat de partea fortelor separatiste transnistrene. In plus, in timpul confruntarilor dintre autoritatile moldovenesti si separatistii transnistreni, conducatorii rusi au sustinut separatistii prin declaratiile lor politice. Prin aceste actiuni autoritatile ruse au contribuit atat din punct de vedere militar, cit si politic la crearea regimului separatist din regiunea transistreana a Republicii Moldova. Chiar si dupa acordul de incetare a focului din 21 iulie 1992, Rusia a continuat sa sustina regimul separatist din punct de vedere militar, politic si economic, permitandu-i astfel sa supravietuiasca, intarindu-se si capatand autonomie fata de Republica Moldova. In opinia Curtii ansamblul de acte comise de catre militarii rusi fata de reclamanti, inclusiv transferul lor in mainile regimului separatist, in contextul colaborarii dintre autoritatile ruse si regimul ilegal, sint de natura sa le faca responsabile pentru consecintele actelor comise de acest regim”. Se mai constata ca “in perioada 2 si 4 iunie 1992 reclamantii au fost arestati la domiciliile lor din Tiraspol de catre mai multe persoane, dintre care cativa erau imbracati in uniforme militare cu insemne ale Armatei 14-a a ex-URSS. Ei au fost acuzati de activitate antisovietica si de faptul ca sub conducerea Frontului Popular din Moldova si Romania au combatut prin activitati ilegale statul legitim Transnistria. De asemenea, lor li s-a incriminat ca ar fi comis multiple infractiuni, in special doua asasinate. La 9 decembrie 1993 ‘Curtea suprema a RMN’ l-a condamnat pe dl Ilascu la pedeapsa capitala si la confiscarea bunurilor sale, iar pe ceilalti reclamanti i-a condamnat la pedepse de privatiune de libertate pe termene de la 12 pana la 15 ani si la confiscarea bunurilor lor”.

In consecinta, CEDO a obligat Republica Moldova si Federatia Rusa sa plateasca reclamantilor despagubiri pentru daunele materiale si morale suportate. Dat fiind faptul ca Ilie Ilascu si Alexandru Lesco au fost pusi in libertate in mai 2001 si, respectiv, in iunie 2004. CEDO a mai obligat cele doua tari “sa ia toate masurile necesare pentru a pune capat detentiei arbitrare a reclamantilor inca incarcerati si sa asigure punerea lor in libertate imediat”. Aceasta decizie este irevocabila, deoarece a fost adoptata de Marea Camera[53].

Federatia Rusa a reactionat cu furie, dar declaratia Ministerul Afacerilor Externe al Federatiei Ruse difuzata chiar in ziua pronuntarii deciziei CEDO pe care o considera “incoerenta, contradictorie, subiectiva si partinitoare” se incheie cu asigurarea ca Federatia Rusa va respecta “decizia gresita si politizata a Curtii Europene” pe motiv ca ea “intotdeauna si-a indeplinit si isi va indeplini obligatiunile internationale”. Indignarea Moscovei transpare vadit in formule precum: „pentru toata lumea este evident, numai nu pentru Curte ca prezenta mereu in descrestere a catorva sute de militari rusi, care pazesc depozitele cu munitii militare, ramase dupa destramarea Uniunii Sovietice, si care, de asemenea, indeplinesc functii de pacificare in conformitate cu acordul Moldovei, nu poate fi un instrument de ‘control’ pe un teritoriu cu o populatie de aproximativ un milion de oameni”. Mai mult, autoritatile ruse se indigneaza si de faptul ca impunindu-li-se sa ia masuri de eliberare imediata a detinutilor, de fapt, li se impune „sa se amestece grosolan in treburile interne ale Republicii Moldova, lucru care vine in contradictie cu Declaratia ONU din 9 decembrie 1981 cu privire la inadmisibilitatea amestecului in treburile interne ale statelor” (apud ibid.).

Cinismul este la el acasa. Dupa cum observa textul deja citat, declinandu-si responsabilitatea pentru „controlul efectiv” asupra Transnistriei, autoritatile ruse au evitat sa mentioneze ca „toate persoanele din elita conducatoare a Transnistriei sint cetateni ai Federatiei Ruse, ca unitatile economice cu capital de stat rusesc participa la privatizarea patrimoniului public din Transnistria, desi autoritatile moldovenesti au insistat de mai multe ori ca aceasta privatizare este ilegala, in sfarsit, ca ofera cetatenia Rusiei locuitorilor din Transnistria in asemenea proportii incat detinatorii ei vor constitui in cel mai apropiat timp majoritatea absoluta, la fel ca si in Abhazia si Osetia de Sud” (ibid.). Reactiile Tiraspolului au fost si mai virulente: „Republica Moldoveneasca Nistreana” isi exprima „indignarea profunda in legatura cu decizia CEDO, considerand imposibila eliberarea inainte de termen a teroristilor intemnitati si declara ca pe viitor nu va renunta la principiul inevitabilitatii pedepsei. Teroristii nu au nici nationalitate, nici demnitate, nu pot fi demni de gratiere, iar crimele lor nu au termen de vechime. Ministerul Afacerilor Externe atrage atentia inaltelor institutii europene asupra inadmisibilitatii manipularii cu criteriile democratice si asupra necesitatii observarii intocmai a drepturilor fiecarui om, indiferent de apartenenta etnica, cu atat mai mult a statutului tarii in care locuieste” (apud. ibid.)

La 24 noiembrie 2004, Ambasadorul rus la Chisinau Nicolai Reabov, comentand Hotararea CEDO a declarat: „Conflictul transnistrean nu este un conflict intre Rusia si Moldova, ci un conflict intre Moldova si Transnistria, Rusia fiind doar un garant in procesul de solutionare a acestui conflict”. Potrivit lui Reabov, pentru cei care considera ca este vorba despre „un conflict intre R. Moldova si Rusia, ar putea surveni urmari destul de grave”.

Se stie ca hotararile CEDO nu dispun de titlul executoriu, ele sunt declarative ca esenta si nu dispun de efecte in dreptul intern decat prin intermediul unui act de executare emis de statul respectiv. Cu toate acestea, deciziile CEDO „pot genera efecte politice, adica anumite declaratii sau atitudini ale comunitatii internationale” (Tanase 2004). In cazul dat, hotararea ofera „o calificare internationala incontestabila a situatiei create pe malul stang al Nistrului, precum si a evenimentelor ce au condus la instaurarea acestei situatii”. Se pot deduce urmatoarele: sustinerea economica, militara si politica a regimului separatist, ceea ce „angajeaza raspunderea Federatiei Ruse din motivul detinerii unui control efectiv sau cel putin a unei influente decisive asupra autoritatilor transnistrene”; se poate identifica mai exact „care au fost in realitate partile beligerante in razboiul de pe Nistru din 1992”; se poate identifica responsabilitatea Federatiei Ruse – si a R. Moldova – pentru incalcarea unor prevederi CEDO (ibid.).

Mai mult, in ciuda punctului de vedere exprimat grabit de Ambasadorul Reabov, Hotararea CEDO a aratat faptul ca „diferendul din Transnistria este un diferend moldo-rus s nu un conflict intern. Rusia a organizat actiuni armate subversive cu scopul scindarii teritoriale a R. Moldova si consolidarii in zona ocupata a unui regim marioneta separatist menit sa mentina tara sub controlul Moscovei. Prin prisma constatarilor facute de CEDO, este evident ca Federatia Rusa ca parte in conflict nu poate ramane in continuare mediator si garant al depasirii diferendului transnistrean pe care l-a provocat si il intretine pe parcursul acestor ani” (ibid.).

4.11. Transnistria – factori exogeni si endogeni in perpetuarea conflictului

In 2005, in R. Moldova au avut loc alegeri parlamentare. Transnistria a avut un statul paradoxal in alegerile de la Chisinau. Desi absenta in dezbaterea electorala de peste Prut – dar a existat oare asa ceva acolo? –, umbra regiunii separatiste si sediul a unuia dintre cele mai mari depozite de armament din Europa a fost prezenta de fiecare data. Chiar nerostita pana la capat, miza Transnistriei, aceasta „cheie spre Balcani” cum o numea ex-comandantul Armatei a 14-a ruse, generalul Lebed, poate fi asezata in centrul a tot ceea ce s-a petrecut si se petrece, pre- sau post-electoral in statul vecin. Mai cu seama post-electoral[54]. Caci a vorbi despre viitorul R. Moldova inseamna a vorbi despre Transnistria. Iar a vorbi despre Transnistria inseamna a vorbi despre Armata Rusa si despre interesele Moscovei acolo. Acolo sau in alta parte.

Referindu-se la prezenta militara rusa in Republica Moldova, Izvestia (martie 2005) sublinia ca „deja de mult timp existenta militarilor rusi in Transnistria nu mai este justificata de necesitatea asigurarii pacii in regiune”. Un nou conflict armat intre Chisinau si Tiraspol este putin probabil, crede Izvestia, dar, totusi, pe teritoriul Transnistriei „ramane amplasat unul dintre cele mai mari depozite de munitii in Europa”. In prezent, „in depozitele fostei Armate a 14-a s-a adunat atata armament, incat pentru evacuarea acestuia ar fi nevoie de 2.504 de vagoane grele”. Potrivit Izvestiei, acolo sunt depozitate de toate – incepand cu patrone pentru pistolul „Makarov” si terminand cu incarcaturi reactive pentru sistemele de foc in salve „Uragan”(2700 bucati). in afara de munitii, in aceleasi depozite se mai afla 119 tancuri, 155 masini blindate, 220 instalatii antiracheta, 33 masini PTURS, 14 masini „Grad”, 83 piese de artilerie, 32 aruncatoare de mine, 42 masini de cercetare, aproape 35 mii automobile, 1660 sasiuri de automobil, 465 unitati de tehnica inginereasca. Tot acolo sunt pastrate 130 vagoane de bunuri ingineresti si 1280 tone de munitii ingineresti (mine, detonatoare, pistoale-automate, mitraliere si pistoale). In depozitele Armatei a 14-a se mai pastreaza 390 bucatarii de camp, 7 fabrici de paine si 3 complete de spitale militare. Conform intelegerilor din 1999 din cadrul summitului OSCE de la Istanbul, Rusia trebuia sa-si evacueze arsenalul din Transnistria pana in anul 2001, dar „liderul separatistilor transnistrieni Igor Smirnov a declarat ca toata averea Armatei a 14-a amplasata pe teritoriul autoproclamatei republici nistrene apartine poporului Transnistriei si ca el nu va permite evacuarea acesteia. Totusi, arsenalul rusesc va trebui retras. O mare parte a munitiilor sunt invechite si deteriorate. O singura scanteie ar putea arunca in aer tot arsenalul”.

Daca in ceea ce priveste armamentul depozitat in Transnistria exista un relativ consens in privinta cantitatilor inca imense aflate in aceasta zona, situatia fortelor armate din R. Moldova este insa departe de a fi clarificata. in conformitate cu cifrele lansate de experti, existau dislocate in Transnistria circa 10 500 cadre militare ale Federatiei Ruse. Dintre acestia, au mai ramas activi aproximativ 2000 – 2 500 persoane. Conform unor estimari, restul, circa 7500-8000, teoretic demobilizati, ar avea urmatoarea raspandire: 500-600 au parasit Transnistria; circa 7000-7500 au fost trecuti in rezerva. Dintre acestia din urma, 200-500 s-au implicat in afaceri, cele mai multe de tip mafiot, 2/3 au fost preluati in Armata Transnistriei (cu preponderenta ca ofiteri superiori sau pe functii de conducere); 700 au intrat in serviciile de securitate ale Transnistriei (coordonate si infiintate de catre Moscova), iar 1300 au intrat in Militia Republicii Moldovenesti Transnistrene[55].

Aceasta este pricina pentru care, atunci cand vorbim despre „trupele rusesti” din Transnistria, nu este limpede la ce anume se refera aceasta sintagma. De-militarizarea nu este suficienta in cazul Transnistriei; este nevoie si de de-criminalizare a regiuni, caci, in realitate, cadrele militare ale foste Armate Sovietice se gasesc astazi in alte structuri, la fel de militare si, de cele mai multe ori, la fel de sovietice

Dar acesta cu este singura ambiguitate care planeaza asupra acestui teritoriu. Daca factorii exogeni pentru declansarea si perpetuarea „conflictului inghetat” de acolo – desi, cum am mai spus, nu conflictul, ci solutiile sunt inghetate! -, sunt demult cunoscuti, mai cu seama dupa decizia CEDO din iunie 2004 prin care Federatie Rusa este considerata ca „stat agresor”, nu la fel de limpede stau lucrurile cu factorii endogeni care au permis declansarea razboiului din 1992 si perpetuarea peste Nistru a regimului condus de inginerul rus din Peninsula Kamceatka, Igor Smirnov.

Transnistria a fost gratulata de comentatorii occidentali cu varii epitete: „muzeul comunismului”, „ultima colonie a lui Stalin” sau „Republica Sovietica Socialista Zombi” (vezi Troebst 2002, 2003). Tehnic vorbind, Transnistria a fost considerat un „stat autoritarian”, „cvasi-stat”, „pseudo-stat” sau „stat de facto” pe teritoriul R. Moldova (Parmentier 2003: 84). Ocupa o suprafata de 4.163 km2 cu circa 200 de km de-a lungul raului Nistru. in 1989, recensamantul sovietic indica 770 000 de locuitori, dar conform unui recensamant local, in 1998 ar fi existat 660 000 locuitori. Oficial, limbile de circulatie sunt rusa, ucraineana si romana; in realitate limba rusa domina complet. Desi ocupa o suprafata de 11%-12% din teritoriul R. Moldova inainte de 1989, producea 90% din energia republicii, 40% din PNB si 33% din productia industriala. Proportiile etnice nu sunt nici el limpezi, mai ales in spatiul urban. O statistica locala din 1998 indica urmatoarele cifre globale: 33,8% romani, 28,8% rusi, 28,7% ucraineni, 2,1% bulgari, 1,9% evrei, 0,7% gagauzi etc. Marile orase, Tiraspolul si Benderul (Tighina), au majoritate slava, fiind inconjurate de populatie romaneasca localizata mai degraba in sate.

Cu referire la Moldova, trebuie semnalat un fenomen unic si fara precedent in spatiul ex-sovietic, respectiv cel al colonizarii dirijate, metodice si masive a tarii cu elemente etnice alogene in scopul politic al modificarii sensibile a echilibrului etno-lingvistic preexistent. Este vorba, probabil, de cea mai mare colonizare din Europa ultimelor doua decenii. Dupa conflictul militar din 1992, partea de rasarit a Republicii Moldova – calificata de Consiliul Europei drept “zone de non-droit” – a fost parasita de circa 120 000 -150 000 de oameni, etnici romani / moldoveni in majoritate. Si din partea dreapta a Nistrului ocupata inca de fortele separatiste se estimeaza ca au plecat circa 50 000 de oameni. Se estimeaza ca, profitand de permeabilitatea granitei estice a R. Moldova, Federatia Rusa a incurajat transferul a mii de alogeni, in special etnici rusi, carora le sunt repartizate sau licitate casele parasite de refugiatii moldoveni. Estimarile sunt insa dificil de realizat in conditiile lipsei de transparenta din regiune.

Exista o serie de factori care au permis ca la 9 decembrie 2001 Igor Smirnov sa fie ales pentru a treia oara presedintele Republicii Moldovenesti Transnistrene. Factorul extern, respectiv prezenta armatelor rusesti, ramane decisiv, indiscutabil. Nu este insa limpede care sunt – daca sunt – fortele interne care sustin regimul si care este reactia populatiei fata de el. Sau care ar fi in cazul unui posibil conflict. Cu alte cuvinte: daca maine trupele rusesti, Smirnov sau militiile lui ar disparea, populatia din Transnistria ar accepta, liber, reunificarea cu R. Moldova?

Aici se joaca, in fond, miza pe termen lung a acestui teritoriu. Cat de eficienta si cat de profunda este, in realitate, procesul de transnistrianizare a populatiei acestui stat de nimeni recunoscut? Cat de eficace a fost tentativa elitelor politice – in acelasi timp si elite economice! – de la Tiraspol de a transforma demosul transnistrean intr-un veritabil etnos? Caci tentative au fost si sunt in continuare cu efecte indiscutabile, chiar daca dificil de estimat – din acest punct de vedere, sintagma „conflict inghetat” induce confuzii grave.

Istoria Republicii Moldovenesti Transnistrene, in doua volume, publicata cu ajutorul istoricilor rusi si tiparita la Tiraspol in 2000 si 2001 incepe cu o justificare emblematica: „Din timpuri imemoriale, pamantul transnistrean a avut o importanta extraordinara in spatiul Eurasiei”. Traditia scita a regiunii este apasata de fiecare data. in textele publicate la Tiraspol, fasia de pamant a Transnistriei este comparata, sugestiv, cu „un arc scit”. Atlasul Republicii Moldovenesti Nistrene, publicat in engleza, identifica pozitia geopolitica a regiunii la cumpana intre Est si Vest, cruciala, desigur, un veritabil bastion impotriva inamicilor traditionali. NATO este in prim plan, dar si Moldova – „sediul unei ideologii naziste in stil de Chisinau” – si, mai ales, „romanii canibali” (lozinca „Moarte romanilor canibali!” era scrisa pe camioanele voluntarilor in timpul razboiului din 1992). si exemplele pot continua.

Inca o data: care este eficacitatea acestui veritabil proces de „nation building” la scara redusa nu avem cum sa stim. Cateva sondaje publicate acolo si a caror acuratete ramane discutabila, indica faptul ca 83% dintre participanti optau in 1998 pentru prezervarea RMT, iar 44% credeau ca „o comunitate unica si unita a poporului transnistrean” exista. Un sondaj din aprilie 2000 realizat de sociologul de la Moscova Vladimir Kolossov sugerau relativ aceleasi cifre. Nivelul de incredere in liderii si institutiile politice era crescut, dar institutia in care se focaliza increderea „transnistrenilor” era armata (64,7%), urmata de Biserica Ortodoxa (48,6%). Rezultatele unui sondaj realizat in 2004 de centrul de investigatii sociale si politice „Perspektiva” in randul a 821 de locuitori din regiune in ajunul implinirii, la 12 octombrie, a 80 de ani de la infiintarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenesti indica urmatoarele: mai mult de jumatate dintre participanti s-au pronuntat impotriva unirii Transnistriei cu Moldova, 35% sunt dispusi sa accepte unirea in anumite conditii si doar 8% din cei chestionati sunt gata de unire neconditionat. Organizatorii sondajului de opinie afirmau ca 71% de respondenti s-au pronuntat pentru independenta totala a Transnistriei ca stat suveran (60% accepta protectoratul regiunii din partea Rusiei, 27% – din partea Ucrainei).

Cifrele, mai cu seama furnizate intr-un regim evident dictatorial, trebuie preluate cu circumspectie. Dar inseamna, oare, ca opusul lor este automat adevarul? Evident, nu. De aici nevoia unei mai bune radiografii interne a Transnistriei, un teritoriu infinit mai complicat si divers decat sugereaza diriguitorii de la Tiraspol, dar si unii comentatori de la Chisinau.

Unicitatea si particularitatile teritoriului dintre Prut si Nistru au facut subiectul unei lucrari de sociologie uitata astazi, publicata de un britanic in 1977. De atunci, expertiza sociologica a ramas mult in urma expertizei geo-politice sau strategice[56]…

4.12. „Solutii” pentru solutionarea conflictului transnistrean

Sa trecem in revista „solutiile” pentru rezolvarea conflictului transnistrean, asa cum au fost acestea propuse dupa „pauza” generata de respingerea Memoradumului Kozak.

Grosso modo, strategiile propuse – inegale, cum zicem – vor fi clasificate in functie de statutul celor doua entitati in discutie: 1. secesiune; 2. status quo (inghetarea conflictului); 3. integritatea R. Moldova.

Transnistria pleaca

Exista si aici nuante. Nu este clar cum si, mai ales unde pleaca Transnistria.

A. Renuntare neconditionata

intr-o prima instanta, s-a lansat ideea renuntarii neconditionate a Chisinaului de Transnistria. Transnistria este piedica principala in evolutia europeana a RM, iar sanse reale de recuperare a regiuni nu se intrevad. Totusi, desi plutea in aer, alternativa unei separatii de Transnistria nu a fost pusa, cu adevarat, niciodata la nivel politic. A formula astazi problema renuntarii la Transnistria ridica doua interogatii majore: 1. pretul politic major pe care l-ar plati cei care ar furniza explicit un atare scenariu – de aici si lipsa lui de vizibilitate publica; 2. unicitatea gestului: nu exista nici un caz in care un stat renunta de buna voie la 11% din teritoriul sau, mai ales ca are frontiera respectiva recunoscuta international.

B. Basarabia trece la Romania, Transnistria ramane

Politologul rus Stanislav Belkovski, seful filialei de la Tiraspol al Consiliului pentru Strategie Nationala a Federatiei Ruse, a lansat o oferta care stipula alipirea Basarabiei la Romania in schimbul recunoasterii auto-proclamatei republici moldovenesti in transnistrene – asa numitul plan Belkovski. Dupa cum am vazut deja, respingerea ofertei rusesti – grecii antici ai secolului XXI de care trebuie sa te feresti si cand iti fac daruri? – a fost unanima. Oferta a cazut in desuet.

C. Transnistria trece la Ucraina

Documentul elaborat de Centrul de Initiative Strategice de la Kiev lansat la 5 noiembrie stipula ca Moldova, Ucraina, Rusia si Transnistria urmeaza sa recunoasca drept nelegitima decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 privind formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti prin alipirea Basarabiei la RSSA Moldoveneasca. Se preconiza, de asemenea, crearea Republicii Nistrene Autonome (RNA) in calitate de unitate de stat in componenta Ucrainei. Decizia „Cu privire la readucerea Transnistriei in componenta Ucrainei” trebuia sa fie adoptata in cadrul unui referendum, desfasurat separat pe teritoriul Transnistrei si Ucrainei, cu invitarea observatorilor internationali. Documentul prevedea ca RNA va avea propriul Parlament, prim-ministru, guvern, constitutie, legislatie, buget, sistem fiscal, simbolistica de stat etc. Limba de stat va fi ucraineana, limbi oficiale – rusa si moldoveneasca. Proiectul a fost, treptat, uitat, caci dificultatile juridice ar fi fost insurmontabile.

D. „Uniunea inter-statala”

Tiraspolul considera la un moment dat ca formarea unei asociatii interstatale cu Chisinaul ar putea constitui o posibilitate reala de rezolvare a diferendului transnistrian. Potrivit proiectului conceptiei politici externe a republicii transnistrene autoproclamate, elaborat recent, adoptat in octombrie in prima lectura de catre deputatii transnistrieni, formarea unei asemenea asociatii ar trebui sa garanteze independenta si suveranitatea subiectilor, inclusiv a Transnistriei. Comentand aceste proiect de lege, responsabilul pentru relatii externe din regiunea transnistriana, Valeri Litkai, a afirmat ca notiunea de asociatie interstatala include mai multe modele, cum ar fi federatia contractuala, statul comun, confederatia, uniunea, comunitatea statelor etc. Proiectul conceptiei politicii externe a republicii nerecunoscute stabileste la baza principiul intaririi independentei si suveranitatii regiunii transnistrene. Potrivit documentului, directia principala a politicii externe este dezvoltarea relatiilor de parteneriat in cadrul Comunitatii Statelor Independente, relatia cu Federatia Rusa constituind o prioritate strategica, mai ales in domeniul economic. Este mentionat si rolul Rusiei ca stat-garant de mentinere a pacii in regiune. in relatiile cu Ucraina, Transnistria intentioneaza sa pledeze pentru intensificarea relatiilor economice si a extinderii participarii Ucrainei in procesul de mentinere a pacii.

|n acest context, Igor Smirnov a reiterat ferm: “Transnistria nu intentioneaza sa se uneasca cu Moldova. Destinul regiunii va fi hotarat de poporul ei in cadrul unui referendum republican”. Liderul autoproclamatei RMN s-a pronuntat pentru stabilirea viitorului destin al Transnistriei in cadrul unui referendum republican, cu atragerea observatorilor internationali, ceea ce ar risipi indoielile privind legalitatea lui. “Rezultatele referendumului vor deveni pentru noi o lege, care va trebui sa fie respectata de comunitatea internationala, in primul rand, in persoana SUA, Uniunii Europene si OSCE. Destinul poporului transnistrean este hotarat aici, in Transnistria, si aceasta este puterea si viitorul nostru”.

In realitate, propunerea Tiraspolului este una de separatie de iure si de facto, caci comparatiile care se fac in legatura cu „uniunea inter-statala” invoca statutul CSI.

Tot aici ar putea intra si asa numitul “Plan-strategie de solutionare a conflictului transnistrean” (ianuarie 2005) elaborat Boris Asarov, presedintele Asociatiei Transnistrene „Pro Europa”, in care Transnistriei i se aloca un statul asemanator cu cel al provinciei Kosovo.

inghetarea conflictului

Excedati de complexitatea problemei, o serie de comentatori sau politicieni de la Chisinau sugereaza sau au sugerat ca problema Transnistriei trebuie lasata asa cum este, adica inghetata. Argumentul este ca trebuie asteptata o conjunctura mai favorabila, in care atitudinea actorilor principali sa fie mai limpede formulata, iar cadrul geopolitic sau politic mai bine precizat. S-au vehiculat termene diferite, de la clarificarea situatiei din Ucraina, la integrarea Romaniei in UE sau chiar 20-25 de ani de aici incolo.

Exista doua probleme cu acest argument: 1. este mai degraba negativ, reactiv la ideea unei cedari neconditionate a Transnistriei – „conflictul trebuie mai degraba inghetat decat sa cedam teritorii”; 2. este nerealist, ignora faptul ca liderii de la Chisinau nu pot „ingheta” conflictul, caci nu sunt singuri pe acest tablou. Chisinaul este doar un actor si nu cel mai important. „inghetarea” poate fi o cursa sau un substitut pentru inactivitate (pasivitate): Chisinaul tace, iar ceilalti „parteneri” vor putea actiona nestingheriti… Astazi, in conditiile unei accelerari semnificative a demersurilor pentru solutionarea problemei, o asemenea atitudine este greu de imbratisat.

Transnistria ramane

A. Federatie

Scenariul federativ era sustinut fara rest de partida pro-rusa de la Chisinau sau din exterior. Transnistria era dispusa sa il accepte pentru ca da dobandi, in eventualitatea implementarii lui, controlul intregii federatii, deci a oricarei decizii politice a Chisinaului. in plus, proiectul era sustinut din exterior de cercuri de la Moscova apropiate Moscovei, dar si de cercuri sau personalitati politice din Europa sau America care, neinformate judicios, nu vroiau sa pericliteze relatia cu Rusia pentru o miza pe care o considera lipsita de interes. Astazi, proiectul este desuet. Nici chiar presedintele Voronin nu il mai sustine, dupa cum declara deja la 30 septembrie 2004: „in linii generale, eu am rasit serios la problema federalizarii RM. Se poate de solutionat si de hotarat aceasta problema si prin alte cai si alte metode”. Practic, nici o formatiune politica sau civica semnificativa din RM nu mai sustine astazi „federalizarea”.

B. Scenariul cipriot

Ciprul este interesant in Moldova pentru combinatia a doua procese care se suprapun – integrarea europeana si reglementarea unui conflict secesionist. Exista diferente clare intre Cipru si Moldova, dar, dupa cum afirma comentatorul Nicu Popescu de la Chisinau, exista similitudini. De aici, posibile “lectii” pentru RM. Dupa cum a aratat comentatorul invocat, lectia Cipru arata, in principal, ca: 1. un stat divizat poate adera la UE. Deci argumentul ca „atata timp cat Moldova nu rezolva problema transnistreana – aderarea la UE este imposibila” nu este valabil, cel putin formal; 2. Important este nu atat procesul de negocieri cu Transnistria, cat transformarile interne in Moldova si apropierea de UE, care cu timpul pot influenta pozitiv si procesul de reglementare transnistreana. 3. Democratizare, reforme si apropierea Moldovei de UE sunt cheile succesului pentru problema Transnistriei; 4. „Graba strica treaba”: Ciprul de Sud s-a concentrat pe propria dezvoltare in primul rand, si dupa doua decenii si ceva a revenit la masa negocierilor intr-o pozitie de forta si a dictat intr-o masura mai mare conditiile reunificarii.

C. Proiectul de cantonizare / regionalizare

A avut sustinere din partea unor comentatori politici sau chiar politicieni de la Chisinau – in principal Oleg Serebrian si Partidul Social Democrat. Cadrul solutiei este insa a Europa federala, organizata pe principiul regiunilor. Deocamdata, cel putin, Europa nu este organizata asa. Cel putin din aceasta pricina, acest tip de abordare trebuie sa astepte. De aceea, probabil, cei care l-au lansat se declara, astazi, solidari cu asa numita strategie a „celor 3D”. Mai intra aici si proiectul de „regionalizare” lansat de Roman Mihaies si Octavian Sergentu, deja discutat in aceasta sectiune[57].

D. Strategia celor 3D (demilitarizare, decriminalizare si democratizare)

Strategia celor 3D a fost elaborata de organizatiile nonguvernamentale din Republica Moldova si doreste sa dinamizeze implicarea defectuoasa de pana acum a Occidentului in solutionarea conflictului transnistrian. A fost elaborat si promovat de catre un grup reprezentativ de personalitati al societatii civile – documentul are aprobarea a peste 20 de ONG-uri, a partidelor pro-occidentale din opozitie – dar si politice[58].

Strategia „3D” propune substituirea actualului format pentagonal „3 plus 2” (Rusia, OSCE, Tiraspol, Ucraina, RM) cu altul nou: „3 plus 1 plus 3” (Rusia, Ucraina, Romania plus Moldova plus OSCE, SUA si UE). in cazul in care cel putin 2 din actualii mediatori vor refuza sa participe in cadrul acestui nou format de negocieri, autoritatile constitutionale ale Republicii Moldova isi vor asuma libertatea suverana de a solicita UE, OSCE si SUA sa participe la crearea unui Consiliu Colectiv de Reglementare, in formatul: „3 plus 1”, care va monitoriza planul de actiuni pentru reglementarea definitiva a conflictului. Un nou format de reglementare a conflictului va determina necesitatea schimbarii fortelor de pacificare prin prezenta unor unitati de politie civila, sub mandat ONU sau/si UE, care va inlocui actualele trupe de mentinere a pacii ale Federatiei Ruse.

In esenta, strategia prevede semnarea de catre Republica Moldova, Ucraina, Romania, Uniunea Europeana, Statele Unite si OSCE a unui „Acord International in reglementarea conflictului din Moldova”, conducerea de la Chisinau facand uz de dreptul de a se adresa statelor respective pentru a solicita semnarea unei asemenea intelegeri internationale. Cei sapte semnatari se vor intruni in cadrul unui format international de negocieri, ca parti egale. Forul International va elabora un proiect pentru reglementarea conflictului transnistrian, bazat pe principiile demilitarizarii, decriminalizarii si democratizarii si care va stipula un orar pentru atingerea scopului. Documentul va stipula ca retragerea fortelor rusesti (demilitarizare) este o preconditie esentiala pentru reglementarea politica, decriminalizare si democratizare[59].

Ideile sau strategiile prezentate inchid un ciclu de dezbateri si tatonari legate de problema transnistreana. E limpede astazi ca evolutiile regionale fac intempestiva solutionarea acestui conflict – cangrena la frontiera NATO si UE.

Strategia celor 3D pusa pe masa de fortele democratice de la Chisinau este incununarea unui proces de tatonari, polemici, exasperari si dezamagiri. Proiectul, prezentat deja la Bucuresti de unul dintre promotorii lui – Igor Munteanu de la Institutul pentru Dezvoltare si Initiative Sociale Viitorul de la Chisinau – a fost dezbatut la Washington, Riga, Bruxelles si alte capitale europene. La acel moment, era proiectul cel mai coerent elaborat vreodata, o veritabila somatie pentru politicienii de la Chisinau, dar si cei Occidentali care reprosau fortelor democratice negativism si lipsa de proiect pozitiv.

Astazi, lucrurile s-au complicat tocmai cand pareau ca se clarifica. Dupa „revolutiile portocalii” din Ucraina si – partial – R. Moldova, zona incepe sa se miste din nou. Inclusiv Transnistria. Dar nu, obligatoriu, sub cele mai bune auspicii… Ucraina intra in joc.

4.13. Transnistrizarea R. Moldova? Planul Iuscenko si variantele sale

Ideea unor alegeri in Transnistria zilelor noastre nu ar putea, in conditii normale, decat sa starneasca zambete condescendente, neincrezatoare, pe de-o parte, sau indiferenta crasa, pe de alta. Noi, rasaritenii, stim bine ce inseamna “alegeri” in asemenea regimuri in care democratia e doar un vis – urat pentru unii, nesperat pentru altii. Nu inseamna nimic! Adica un ritual fara sens si fara semnificatie, spectacol penibil chiar pentru cei care aveau naivitatea sa il i-a in serios. Cine ar putea lua cu adevarat in serios alegerile din Transnistria?

Dar conditiile nu sunt in nici un caz normale. Cand insusi presedintele celei mai portocalii dintre revolutii scoate din mapa sa – pregatita nu e clar de cine – un plan in care aceasta conditie este exprimata expres („Planul reglementarii problemei transnistrene”, propus de Ucraina la 20 mai 2005)[60], iar insusi reprezentantul democratie europene, Adriaan Iacobovits De Szeged, reprezentantul special al UE pentru Republica Moldova pare ca sustine o asemenea propunere, lucrurile nu mai pot fi privite cu usurinta. Ceva se petrece cu Transnistria de la o vreme incoace, iar unii actori cu influenta in zona par decisi sa „dezghete” un conflict care ii astepta de prea multa vreme.

OSCE loveste din nou?

Dezbatere cu atat mai necesara astazi, cand apare din ce in ce mai clar cat de fluida este situatia R. Moldova din punctul de vedere al securitatii, cat de putin pare ca depinde de ea si cat de mult de altii care nu ii vor, neaparat, binele. Ultima Rezolutie a AP OSCE (Washington 1-5 iulie 2005) a starnit deja stupefactia si iritarea liderilor politici de la Chisinau[61]. Reactia delegatiei R. Moldova a fost, in paranteza fie spus, indreptatita – a forta alegeri in Transnistria (unul dintre aspectele asupra caruia OSCE insista) cand Chisinaul merge din ce in ce mai ferm spre UE si NATO insemna, pe termen scurt, a scrie programul electoral al separatistilor – „fascistii de la Chisinau se unesc cu fascistii din Romania si se integreaza in tabara imperialismului american!” -, iar pe termen lung a plasa intreaga R. Moldova sub controlul direct si indirect al Tiraspolului si al protectorilor sai.

Sa vedem cu ce consecinte.

Celalalt „URSS” – Transnistria – si perspectivele ei

incremenita de mult intr-un proiect sovietic perpetuat aberant in veacul XXI la doi pasi de Uniunea Europeana si NATO, Transnistria da astazi, la insistentele externe mai mult sau mai putin inocente, semne de tresarire. Semnalele care vin din interior sau exterior sugereaza ca status-quo-ul pare in criza.

Totul a inceput cu faimosul deja plan / proiect ucrainean de „solutionare” a conflictului transnistrean. Planul a venit ca o „confirmare” a statutului pe care Ucraina doreste sa il capete in urma schimbarii de regim de la Kiev, respectiv cel de lider regional. Teoretic, asta convine tuturor, caci o contrapondere pro-occidentala – teoretic, cel putin – la Federatia Rusa poate fi un instrument util: pentru americani – care vor sa faca din Ucraina un aliat serios si sunt dispusi sa sacrifice interese democratice sau nationale pe altarul geopoliticii -, pentru europeni, care vor sa rezolve „conflictele inghetate” cu mana altora dar in interesul lor – adica stabilitate si relatii bune cu Federatia Rusa -, dar si pentru R. Moldova, care vrea sa joace rolul spectatorului gata sa profite din batalia dintre ursului rus si nabadaiosului Sigfried ucrainean pe care crede ca il poate purta de lant prin regiune. (Speranta care, in final, s-ar putea sa-i fie fatala Chisinaului!)

Astfel ca, dupa primul plan – al „celor sapte pasi” propus de presedintele Iuscenko la summitul GUUAM din 22 aprilie de la Chisinau si amendat ferme doar de catre presedintele roman Traian Basescu -, Kievul vine la Vinnita (16-17 mai), in cadrul consultarilor „pentalaterale” cu „Planul reglementarii problemei transnistrene”, bazat pe cei „sapte pasi”, prezentati la 22 aprilie 2005 in cadrul summit-ului GUUAM de la Chisinau, un plan de patru pagini care va „reglementa” conflictul din Transnistria in functie de trei etape indicate explicit. (William Hill, seful Misiunii OSCE de la Chisinau l-a numit destul de vag: „ o foaie de parcurs, un plan de actiune, un indrumar care ne-ar putea duce spre gasirea unei solutii”[62].)

Nu este momentul sa detaliem aici asupra planului – mai rau decat cel initial, cel putin prin aerul de onorabilitate „portocalie” pe care il are! Destul sa spunem ca nucleul sau axial il constituie schimbarea raportului dintre demilitarizare si democratizare in regiunea separatista Transnistria. Daca in Strategia celor 3D, de pilda, primele locuri in planul de masuri erau ocupate de „demilitarizare” si „decriminalizare”, urmate apoi, firesc si logic, de „democratizare”, in planul de reglementare propus de Kiev „democratizarea” este primul pas (despre ceilalti doi, nu ni se spune nimic convingator). In octombrie-noiembrie 2005 ar fi trebuit sa se desfasoare alegerile in sovietul suprem al regiunii transnistrene sub „controlul international al UE, OSCE, Consiliului Europei, SUA, Rusiei, Ucrainei si al altor state democratice”. (Sub control international s-au desfasurat si cele din infinit mai democrata R. Moldova…)[63I

Ce efecte va avea acest plan, in eventualitatea acceptarii lui? Mai concret, va fi schimbarea de regim de la Tiraspol vizata de Kiev solutia la o criza care dureaza de aproape 15 ani?

Tiraspol – o „diplomatie” pe muchie de cutit

Ambiguitatea reactiei Tiraspolului fata de consultarile in problema reglementarii diferendului transnistrean de la Vinnita, a fost evidenta. In „era Kucima”, cand politicile Ucrainei si Rusie erau relativ coerenta si sincronizate fata de Transnistria, Igor Smirnov sau Valeri Litkai nu aveau motive de ingrijorare in ceea ce priveste asa-zisa „politica externa” a asa-zisei republici. Dupa alegerea lui Iuscenko, insa, li dupa dorinta Kievului de a deveni lider regional, lucrurile s-au schimbat. Astfel ca Tiraspolul este acum obligat sa joace pe linia extrem de fina care inseamna „si cu Rusia si cu Ucraina”. Consecinta: propunerile ucrainene din „planul Iuscenko” nu pot fi respinse definitiv, chiar atunci cand ele vorbesc despre implicarea SUA si UE in solutionarea conflictului – lucru acceptat pana la urma la Tiraspol. Moscova, dupa cum se stie, s-a opus initial unei asemenea strategii, prin reprezentantul ei Valeri Nesteruskin[64]. De aici ambiguitatea sau balbele „diplomatiei” de la Tiraspol. Astfel, daca seful „ministerului de externe” al Transnistriei, Valeri Litkai, gasea „interesante” ideile promovate de SUA si UE – monitorizarea frontierei si intreprinderilor producatoare de armament, incercand sa treaca cu vederea problema unei eventuale reorganizari a formatului pentagonal in septuagonal, Igor Smirnov, suspect de tacut pana acum, rezuma principalul rezultat al consultarilor de la Vinnita la faptul ca „partile au revenit la negocieri in format pentagonal”.

Dincolo insa de precautii, tatonari sau incercari de replieri diplomatice, aceste momente mai developeaza ceva la Tiraspol. Ceva care se stia de mai devreme, dar care acum tinde sa devina evident: elita puterii de la Tiraspol nu e deloc omegena, iar presiunea externa risca sa o fragmenteze si mai serios. Trebuie sa ne asteptam in viitor la replieri – unele – spectaculoase. Deputatul Vladimir Bodnar, de pilda, tot el si presedintele organizatiei ucrainenilor din regiune „Prosvita”, a propus sustinerea prin toate mijloacele a planului lui V. Iuscenko, calificand rezultatele activitatii Rusiei in calitate de mediator drept „lipsite de substanta”. Paleta reactiilor elitei politice de la Tiraspol acopera, practic, tot palierul.

Interesante din acest punct de vedere sunt declaratiile liniei dure, exprimate transant de generalul pro-moscovitul Vladimir Antiufeev. In interviul acordat cotidianului Vremia Novostei radiografiaza situatia fara nici o nota de „diplomatie” in glas: „in ultimul timp, serviciile speciale occidentale si-au intensificat actiunile impotriva Transnistriei. Este evident ca Occidentul, mai precis SUA, a decis ca este momentul ca statalitatea transnistreana sa fie lichidata. Instrumentele de realizare a acestei lovituri de stat sunt chemate a fi numeroasele organizatii nonguvernamentale, reprezentate deseori doar de liderii lor”. Seful Serviciilor Secrete Transnistrene dezvaluie si „mecanismul”: „are loc o intensa munca de lamurire, in randul tinerilor cu inclinatii de nesupunere. Studentii Universitatii Transnistrene, de exemplu, sunt invitati la conferinte internationale, li se acorda burse si prime, insuflandu-li-se, in acelasi timp, ideea ca, ‘sub actualul regim, ei sunt privati de viitor’. Urmarim si stim 90 la suta dintre mijloacele alocate de Occident pentru finantarea agenturilor de influenta. Ceea ce este foarte bine, in caz contrar am fi avut si mai multe probleme …  Cum banii primiti trebuie folositi, cativa zeci de oameni cu pancarte multicolore se vor gasi cu siguranta. Dar daca se gandesc sa incalce legea, dar, mai ales, sa recurga la actiuni de forta, actiunile lor vor fi dur stavilite. De altfel, principalul factor de stabilitate in Transnistria este poporul, creatorul Transnistriei”. in ceea ce priveste lipsa de stabilitate tot mai acuta a elitelor transnistrene, Antiufeev explica: „in Transnistria se deruleaza un proces normal de dezvoltare democratica a societatii. Iar daca parlamentarii nostri au decis sa imbunatateasca unele lucruri, sa modifice sau sa-si exprime nemultumirea fata de vreun ministru, asta nu inseamna divizare in interiorul echipei conducatoare”[65].

Replieri la Tiraspol? Destine individuale si destine regionale

Elita politica transnistreana a facut obiectul interesului occidental cu mult inainte de auto-proclamarea asa numitei rmn. Britanicul Ronald J. Hill tiparea in 1977 monografia Soviet Political Elites. The Case of Tiraspol, unde evalua, documentat, procesul de selectie a elitelor din Tiraspol si constituirea retelelor informale la nivelul elitelor, indiferent unde s-ar gasi plasate acestea: partid, aparat de stat, industrie sau alte ramuri ale administratiei. A intelege regiunea inseamna, pentru Ronald Hill cel putin, a intelege dispunerea elitelor si retelele informale / formale pe care le dezvolta. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult astazi.

In ciuda garantiilor grabit livrate de V. Antiufeev – sau tocmai de aceea! -, este greu de crezut diagnosticul sefului securitatii transnistrene. Pe plan intern, replierea elitelor a devenit deja un fapt implinit. Nu este inca limpede cu ce consecinte si in ce masura diferentele evidente din cadrul elitei politice (politice si economice, de fapt) din Transnistria vor avea un rol de jucat. Este vorba despre diferente de orientare politica (pro-Moscova, pro-Ucraina, pro-Moldova, sau chiar pro-Occident), economice (spatii de afaceri alocate diferitelor grupuri elitare), de varsta, educatie sau cultura politica. Toate acestea, plus combinatia dintre ele, vor decide destinul regiunii in actuala conjunctura.

Doar cateva exemple. Recent, Sovietul Suprem de la Tiraspol a adoptat in prima lectura cateva modificari la legea suprema a nerecunoscutei rmn, care acorda legislativului transnistrean dreptul sa interpreteze Constitutia si legislatia acestei regiuni. Asa numita „reforma constitutionala” avea drept scop de a reduce prerogativele presedintelui autoproclamatei rmn, in favoarea Sovietului Suprem. Semnificativ este ca, pentru modificarile la Constitutia Transnistreana, adoptate in prima lectura, au votat 29 de deputati din 43. si alte chestiuni au venit pe agenda: statutul procuraturii, care a fost inclusa, printr-un decret semnat de Smirnov, in cadrul ministerului justitiei nerecunoscutei rmn. in plus, se vorbeste tot mai apasat despre necesitatea introducerii functiei de prim-ministru si a redistribuirii atributiilor intre segmentele puterii si s-a propus modificarea modului de completare a curtilor Constitutionala si Suprema, inclusiv demiterea ministrului justitiei Viktor Balala, un ministru apropiat de I. Smirnov. Acesta din urma i-a acuzat pe parlamentari de tentativa de a „uzurpa puterea judecatoreasca si pe cea executiva”. Caracterizand RMN ca pe o „republica prezidentiala dura”, ministrul a mentionat ca sistemul respectiv ofera posibilitatea „de a riposta presiunilor exercitate din exterior asupra tarii”. Anterior, deputatul rus Viktor Alksnis a atentionat elita transnistreana asupra eventualitatii unei „sciziune din interior”[66].

Antecedentele aceste evolutii sunt si mai interesante. Initiativa acestor replici parlamentare – atentie: Sovietul Suprem care, conform „planului Iuscenko”, devine cheia de bolta in „solutionarea” diferendumului transnistrean – apartine lui Evghenii sevciuk, vicepresedintele sovietului suprem al regiunii. Nici nu lansa bine pe la inceputul lunii mai aceste idei ca a si venit replica anturajului lui Smirnov. Conform agentiilor de presa din Moldova, la scurta vreme dupa ce a fost auzite intentiile lui sevciuk, pe 15 mai, jurnalistul Oleg Elkov – apropiat de Smirnov si sustinut de seful MSS, generalului Vladimir Antiufeev – l-a atacat direct in cadrul emisiunii televizate „Vremea mestnoe” pe Evgheni Sevciuk. Este semnificativ de precizat ca – dupa aceleasi surse – Evgheni Sevciuk e considerat de firma-monopolista „Sheriff” drept un eventual succesor al lui Igor Smirnov. Impreuna cu Sevciuk au fost nominalizati si alti 10 parlamentari, care au sustinut propunerea legata de reforma constitutionale radicale. In aceea emisiune, O. Elkov dezvaluia telespectatorilor ca deputatii, grupati in jurul lui E. sevciuk, intentioneaza sa modifice 14 articole ale constitutiei transnistrene, acordand sovietului suprem dreptul de a cere demisia cabinetului de ministri si de a interpreta constitutia, precum si a-l lipsi pe presedintele a.z. RMN de dreptul de veto.

Unele comentarii sunt sceptice. Ambitiile „Sheriff”-ului nu ar avea totusi mari sanse de izbanda. E. Sevciuk, dupa a cum a subliniat Elkov in emisiunea deja invocata, s-a pronuntat pentru constituirea Curtii Constitutionale din 5 persoane, una dintre care urmeaza sa fie desemnata de sovietul orasenesc Tiraspol, unde dupa alegerile locale din 27 martie la putere au venit  reprezentantii „Sheriff”-ului. Igor Smirnov a reactionat calm dar dur la adresa adeptilor unui compromis cu Moldova: „Multi dintre cei care au castigat capitaluri, doresc sa le legalizeze”. Si a adaugat: „Dar vor pierde totul”. La declaratiile lui Sevciuk dupa care : „Nu suntem de acord cu faptul ca Sovietul Suprem nu este capabil sa exercite controlul deplin asupra guvernului, care a transformat unele dintre ministerele sale in fiefuri locale”, Igor Smirnov, a descris actiunile parlamentarilor ca pe o demonstratie de populism in vederea alegerilor legislative care urmeaza sa aiba loc la sfarsitul lui 2005. intrebat daca aceste actiuni ar putea dezbina puterea si conduce la o „revolutie colorata” in regiune, Smirnov a spus: „Constitutia a fost adoptata printr-un referendum si poate fi schimbata numai cu consimtamantul populatiei”.

Extrem de interesanta este lista deputatilor „implicati” in initiativa lui E. Sevciuk. Pe locul al patrulea in lista semnatarilor figureaza sotia sefului MSS – Galina Antiufeeva, iar pe al cincilea – cunoscutul reprezentant al opozitiei de stanga Alexandr Radcenko. In aceeasi lista se regaseste si ex-liderul Uniunii ucrainenilor din Transnistria Vladimir Bodnar.

Chiar daca nu e clar cine a apasat pe tragaci, glontul a zburat din teava. Monolitul de odinioara al elitei de la Tiraspol pare surpat. Media din Moldova atentioneaza ca „Sheriff”-ul si protejatii sai au ajuns in vizorul presedintiei locale si in perioada de pana la alegerile in sovietul suprem vor fi urmariti cu atentie de autoritati. In realitate, tinta unor asemenea initiative este tocmai status-quo-ul puterii de la Tiraspol. Cineva zguduie piramida puterii in varful careia sta Igor Smirnov… Totusi, evolutiile care au urmat declaratiilor de intentii ale lui Sevciuk sugereaza ca evolutia din Transnistria trebuie urmarita cu atentie. Acolo poate fi cheia disputelor si reticentelor de astazi de la Bruxelles, Kiev, Chisinau, Bucuresti, Moscova sau Washington.

O recenta evolutie de la Tiraspol nu infirma, totusi, cu nimic ceea ce am sugerat mai sus. Agentiile de presa anunta ca, in mai 2005, Sovietul Suprem al nerecunoscutei republici transnistrene a aprobat conceptia de politica externa a Transnistriei, care stabileste „posibilitatea stabilirea unor relatii interstatale de drept intre Transnistria si Republica Moldova”. Potrivit agentiei oficiale de presa a Tiraspolului, „Olvia press”, in varianta initiala documentul prevedea „crearea unei asociatii statale cu R. Moldova”, motiv din care deputatii locali ar fi declarat ca o vor respinge. Ulterior ei au substituit sintagma „asociatia” prin „relatii interstatale de drept intre Transnistria si R. Moldova” si au adoptat documentul. Conceptia acorda o atentie deosebita relatiilor cu R. Moldova si reglementarii politice a conflictului. in acest context, documentul stabileste ca orice schimbare a statutului regiunii trebuie sa fie acceptata abia dupa organizarea unui referendum. Tot pe aceasta cale urmeaza sa fie aprobat si „modelul de convietuire” cu R. Moldova si orice alte acorduri „cu statele vecine despre posibilitatea crearii unor structuri de administrare comune”. Potrivit deputatilor locali, conceptia ar reflecta „ideologia statului in raporturile internationale” si are la baza principiile de asigurare si consolidare a independentei Transnistriei. Drept prioritati ale politicii externe a regiunii secesioniste au fost declarate dezvoltarea relatiilor cu statele CSI, in special cu Rusia si Ucraina, precum si cu „tari care urmeaza sa obtina recunoastere internationala”.

Este un gest care concretizeaza convingerea tuturor actorilor politici de la Tiraspol sau un gest de forta impus in extremis de Igor Smirnov si menit sa arate la Tiraspol sau in afara granitelor „cine e seful” pe malul stang al Prutului? Nu stim, deocamdata.

Dar nu este cert ca, daca ar exista un consens la Tiraspol in ceea ce priveste statutul de independenta al Transnistriei, consensul s-ar prelungi si la nivelul actorilor politici care sa o gestioneze pe viitorul…

Pe acest fundal, la 22 septembrie, in regiunea din stanga Nistrului autoritatile tiraspolene au dat startul campaniei de alegeri in asa-zisul Soviet Suprem, care urmeaza sa se desfasoare in 43 de circumscriptii electorale[67]. Duma de Stat a Rusiei, printr-o decizie a unui grup de “experti”, a declarat ca legislatia dupa care Tiraspolul vrea sa organizeze alegeri in toamna acestui an corespunde “normelor de drept european si international”[68].

Semne de intrebare: cine schimba regulile jocului?

Inainte de concluzii, sa marcam cateva evolutii – semne de intrebare – care nu au deocamdata un raspuns univoc.

Comunitatea internationala pare astazi decisa sa „rezolve” conflictul din partea de est a Republicii Moldova, iar pentru asta accepta, tacit, trei elemente inacceptabile pana mai ieri.

Prima este decuplarea R. Moldova de Georgia in vederea solutionarii asa numitelor „conflicte inghetate”. Daca in cazul R. Moldova „solutia” conflictului pare astazi ca ignora comandamentul „retragerea trupelor rusesti, la inceput”, in cazul Georgiei lucrurile raman la fel. Recenta intalnirea extraordinara de la Moscova a sefilor diplomatiilor georgiana si rusa „s-a incheiat cu o adevarata senzatie”, dupa cum scrie Izvestia. „incepand de ieri, bazele militare rusesti din Georgia, de-jure, nu mai exista. intr-un interval record de timp, din ele nu va mai ramane nimic nici de-facto”. Publicatia are in vedere acordul dupa care trupele rusesti se vor retrage din Georgia pana in 2008[69].

De ce in cazul R. Moldova se merge pe alta logica, in pofida tuturor angajamentelor

internationale ale Rusiei sau a dreptului international unanim recunoscut, nu vrea nimeni sa ne explice deocamdata…

A doua schimbare majora este ignorarea Romaniei. Declaratia Parlamentului Republicii Moldova din 24 martie 2005 (cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrarii europene) stipula ca „reglementarea politica a acestei probleme sproblema Transnistrieit urmeaza sa fie realizata pe baza Constitutiei tarii si normelor de drept international, in stransa cooperare cu OSCE, Uniunea Europeana, Romania (subl. n.), Rusia, SUA si Ucraina”. Astazi, Romania nu mai este invocata ca actor viabil si implicat direct in acest proces. Klaus Neukirch, purtatorul de cuvant al Misiunii OSCE la Chisinau, afirma cu ceva vreme in urma ca Romania nu trebuie implicata direct, pentru ca este oricum parte la solutionarea conflictului prin implicarea UE. Logica purtatorului de cuvant te lasa fara glas. in primul rand, ca Romania nu este inca parte efectiva a UE si, in al doilea rand, dupa aceasta logica a reprezentarii indirecte, la masa negocierilor ar trebui sa stea doar Tiraspolul si domnul William Hill, caci, oricum, celelalte state sunt reprezentate prin… OSCE.

De altfel, dupa intalnirea de la Vinnita, seful Misiunii OSCE de la Chisinau a reiterat intr-un interviu acordat Europei Libere ideea ca Romaniei nu i se rezerva nici un fotoliu in primul rand pentru procesul de solutionarea a conflictului: „s-a discutat foarte mult, in diverse intalniri diplomatice, in diverse intalniri inter-guvernamentale, formale si informale, despre o posibila extindere a formatului cu Uniunea Europeana, Statele Unite, Romania in diverse roluri, in diverse domenii de actiune. In planul Iusenko si in discutiile pe care le-am avut la Vinnita, NU s-a vorbit decat de Uniunea Europeana si Statele Unite. si la aceasta propunere am reactionat, mai ales in declaratia finala”.

Aceasta abandonare a Bucurestiului care, dupa 1992, avea sansa sa redevina actor principal implicat direct in regiune, nu a fost nici ea explicata satisfacator nici la Washington, nici la Bruxelles, nici la Kiev dar nici la Bucuresti sau Chisinau (care este actorul cel mai interesat de a avea alaturi un Bucuresti care ii sustine neconditionat si fara rest suveranitatea).

Al treilea aspect surprinzator este ignorarea populatiei R. Moldova, a opiniei publice sau a partidelor de Opozitie. Unde este mult clamata democratie in abordarea planului ucrainean? intr-un interviu din 26.05.2005 acordat Agentiei INFOTAG, ministrul Reintegrarii Vasile sOVA declara: „in opinia mea, majoritatea absoluta a populatiei de pe ambele maluri ale Nistrului a manifestat intelegere fata de Planul ucrainean… Sunt sigur ca Parlamentul Moldovei va adopta, in viitorul apropiat, legea privind principiile de baza ale statutului regiunii transnistrene a Republicii Moldova. De asemenea, sint convins ca vom avea de definitivat documentul cu participarea reprezentantilor sovietului legislativ suprem al regiunii, ales pe cale democratica”.

De unde stie domnul sova asemenea lucruri, in conditiile in care reprezentantii PPCD, PSL sau chiar unii reprezentanti ai PCM s-au aratat extrem de sceptici fata de plan – asteptand, ca prima masura concreta, securizarea frontierei moldo-ucrainene – nu avem de unde deduce, caci nici consultari nici dezbateri publice nu s-au produs[70].

Iar ignorarea sistematica a opiniei publice din R. Moldova este o practica pe care o credem apusa la Chisinau odata cu esecul Memorandumului Kozak din 2003.

Transnistria vine mai aproape…

Nu e vorba deocamdata despre concluzii, caci finalul episodului care se petrece acum peste Prut nu este lamurit. Dar premisele lui sunt amenintatoare.

Asa numitul „plan Iuscenko” nu pune in fata unui proiect de „solutionare” a conflictului din Transnistria care se bazeaza, in esenta, pe ideea unor alegeri „democratice” in Transnistria. Subtextul unui asemenea proiect este ca schimbarea de lideri politici va genera, pe interval mediu si lung, schimbare de regim in partea de est a R. Moldova.

Exista o premisa aici, care trebuie punctata obligatoriu in abordarea regiunii: interesele elitelor politico-economice din Transnistria sunt legate in mod diferit de existenta enclavei separatiste, nerecunoscute de nimeni oficial. Pentru unii, sfarsitul Transnistriei inseamna un capat de drum. Ei stiu ca odata cu sfarsitul regimului lui Smirnov vor sfarsi fie in inchisori – sunt deja dati in urmarire generala -, fie in elicopterul Federatiei Ruse care va sosi special pentru a-i culege si plasa undeva la Moscova, Belarus sau cine stie unde alaturi de alti lideri scoti din circuit. Pentru altii, insa, legalizarea regimului politic din Transnistria dupa planul lui Iuscenko inseamna o sansa enorma: aceea de a iesi la vedere, a face si cheltui bani legal (chiar de a oficializa relatia financiara solida cu anumite cercuri de afaceri din Federatia Rusa, Ucraina sau spatiul occidental), a calatori liber oriunde doresc, chiar a intra in politica la nivelul averilor enorme pe care le-au acumulat. Ei vor fi cei care, la o adica, vor pune umarul la inlaturarea lui Smirnov si ei sunt cei cu care Chisinaul va avea de furca in faza a doua de implementare a planului de reglementare ucrainean.

Caci o serie de intrebari nu pot fi evitate. Daca mergem pe ipoteza unei spirale politice declansate de viitoarele alegeri, unde se va opri aceasta evolutie? Va reusi Vladimir Voronin sa ii aduca pe acestia in siajul Chisinaului in viitoarea constructie statala acceptata astazi la Kiev si Bruxelles?

Evident, nu. Chisinaul nu este astazi in stare sa controleze nici Gagauzia, unde frauda fiscala, coruptia, traficul de persoane etc. sunt de cateva ori mai mari decat media pe republica, sub privirile neputincioase ale autoritatilor republicane – esecul experimentului Gagauzia este evident pentru R. Moldova, in ciuda unor declaratii ultra-optimiste ale presedintelui republicii. Sa speri ca regimul actual de la Chisinau va avea un cuvant semnificativ de spus la Tiraspol este o utopie.

Dar viitorii lideri de la Tiraspol vor avea indiscutabil un cuvant greu la Chisinau cel putin la nivelul elitelor politico-economice de aici. Mai mult, elitele politice de la Tiraspol vor fi sub protectia nemijlocita a Kievului, care, dupa evolutiile recente, nu pare atat de decuplata de Moscova cum se credea mai ieri… si nu este exclus ca tocmai prin acceptarea planului Iuscenko, Vladimir Voronin sa isi sape singur groapa politica.

Exista asadar un scenariu asupra caruia trebuie reflectat cu seriozitate maxima la Chisinau, Bucuresti, Washington sau Bruxelles: chiar si in cazul unei schimbari de elite politice la Tiraspol – extrem de probabila dupa atatea semnale externe -, aceasta nu va deveni pro-Chisinau, ci mai degraba pro-Kiev sau pro-Moscova. Regimul nu se va modifica in sensul integrarii imediate a Transnistriei in R. Moldova, caci deprinderile democratice nu exista, elitele politico-economice de la Tiraspol – cele de ieri, cele de azi si cele de maine – dispretuiesc Chisinaul, iar adeziunile ultime ale populatiei spre „patria comuna” nu sunt unanime.

|n acest scenariu, vom asista la cucerirea Chisinaului de catre Tiraspol, cu alte cuvinte la transnistrizarea Republicii Moldova. Aceasta va deveni ceea ce Vladimir Socor numea recent – un „condominium ruso-ucrainean”, care se traduce, pentru Bruxelles, Bucuresti sau alte capitale europene, nu in solutionarea conflictului transnistrean, ci aducerea acestui mai aproape, direct la frontiera UE de pe Prut.

Cum reactioneaza Bucurestiul in fata acestor evolutii?

4.14. Doua proiecte din Romania

Dupa alegerile parlamentare din R. Moldova devenise limpede ca miza post-electorala a republicii si miza politicii externe romanesti se va numi Transnistria. Lucrurile nu s-au schimbat decisiv. Transnistria sta amenintator ca o sabie a lui Damocles deasupra capului Chisinaului si Bucurestiului deopotriva. Din cele doua capital se transmit, pe diverse canale, mesaje care ar fi trebuit transmise de mult. Lucrurile nu sunt deloc limpezite, dar temperatura urca vertiginos spre cea de fierbere. Anii 2002-2003, cand confruntarile pe tema „solutionarii” chestiunii transnistrene erau la apogeu revine, insidios, in memorie.

La Bucuresti exista, in primul rand, o teribila discrepanta intre gesturile presedintelui Basescu in ceea ce priveste chestiunea transnistreana si alte initiative, politice sau civice[71]. Incepand de la Summitul GUUAM de la Chisinau incoace, atitudinile presedintelui Romaniei au fost convergente cu cele ale Chisinau si vizau, de fiecare data, suveranitatea R, Moldova si democratizarea reala (adica dupa demilitarizare!) a partii de est a republicii.

La acest punct, ne oprim asupra unor initiative de la Bucuresti care intra in ceea ce anglo-saxoni numesc public diplomacy. Doua au fost mai semnificative.

Dupa publicarea celui de-al doilea raport realizat de SAR care vizeaza problematica R. Molodva[72], la numai o luna, este randul Institutului „Ovidiu sincai” sa dea publicitatii un Raport de analiza politica: Transnistria: Evolutia unui conflict inghetat si perspective de solutionare. Ambele materiale au un numitor comun, respectiv asa zisa „solutie cipriota” pentru solutionarea diferendului transnistrean. Printre altele, cel de-al doilea Raport afirma ca „integrarea efectiva a Republicii Moldova in Uniunea Europeana se poate face aplicand acelasi mecanism utilizat in cadrul Ciprului. Partea de la Vest de Nistru va fi integrata in Uniunea Europeana, restul se va afla sub un protectorat international al ONU”. Vehiculat in mediile diplomatice, si nu numai, sub numele de „planul Severin”, textul social-democratilor a starnit deja nedumerirea partii ucrainene, pe fondul tacerii semnificative a Federatiei Ruse (oricum, punerea Transnistriei sub protectorat international avantajeaza Moscova, care isi mentine fara dificultati controlul in zonele de conflict inghetat unde sunt implicate organisme internationale).

|n 2003-2004, „solutia Cipru” (Nicu Popescu) pentru R. Moldova – discutata atunci si la Chisinau si la Bucuresti, chiar daca autorii celor doua rapoarte nu stiu de asa ceva – a avut un rol de catalizator pentru o dezbatere necesara, dar cateva dintre intrebarile critice ridicate atunci au ramas si astazi, dupa cele doua Rapoarte, fara raspuns. in plus, in lipsa unor raspunsuri clare la aceste intrebari, cele doua Rapoarte din Romania risca sa se intoarca impotriva intereselor Bucurestiului si ale Chisinaului.

Ce inseamna Transnistria?

A vorbi in termenii unui „plan cipriot” de solutionare a conflictului inseamna a ignora faptul ca premisele celor doua situatii sunt radical diferite. Chiar daca exista asemanari – hotararile Curtii de la Strasbourg sunt similare cu cele din chestiunea cipriota: in cazul Ilascu, Rusia este condamnata pentru exact aceleasi lucruri ca Turcia in cazul Ciprului – similitudinea se opreste aici. in cazul R. Moldova, decupajul dintre cele doua entitati este lipsit de orice criteriu, cu exceptia celui legat de puterea militara. Cei care propun o solutie cipriota trebuie sa defineasca, mai intai, ce inseamna „Transnistria” si cum o „separa” (fie si temporar) de restul Moldovei, fata de care nu exista diferente etnice sau religioase semnificative. Chiar datele recensamantului – dubios – organizat de „autoritatile” transnistrene si difuzate luna aceasta indica o structura a populatiei in care predomina romanii / moldovenii cu circa 32%, urmati de rusi 30% si ucraineni – 28%. in plus, exista o omogenitate religioasa semnificativa, peste 80% declarandu-se crestin-ortodoxi.

De unde, atunci, diferentiere fata de restul tarii? Cei care sugereaza un „plan cipriot”, se gandesc probabil la decupaje teritoriale „istorice” – Transnistria ar fi regiunea din stanga Nistrului. O asemenea sugestie nu are insa nimic de-a face cu realitatea. Astazi, teritoriul controlat de separatisti musca semnificativ din dreapta Nistrului, astfel incat acest rau nu mai este nici pe departe o granita. Ce se va intampla cu Tighina, de pilda? Unde va fi plasat acest oras important in viziunea propovaduitorilor unui plan cipriot: in partea moldoveneasca, deci spre integrare europeana, sau in „Transnistria extinsa”, deci teritoriul care urmeaza sa fie „inghetat”? si daca se opteaza pentru ca Transnistria sa se opreasca pe frontiera Nistru, cum se va realiza asta? Prin actiuni militare pentru impingerea separatistilor „la ei acasa”? Asta ar declansa conflicte armate care ar fi, pe de-o parte, inacceptabile pentru toata lumea, si, pe de alta, ar insemna, pana la urma, tocmai recunoasterea regimului separatist din moment ce vrei sa-i impingi „la locul lor”, adica dincolo de Nistru! Daca s-ar opta pentru negocieri cu separatistii pentru „eliberarea” partii din dreapta Nistrului ocupata de Smirnov, tot la recunoastere s-ar ajunge. Caci daca se negociaza trecerea smirnovistilor peste Nistru, si numai atat, ai legitimat regimul de la Tiraspol si ai recunoscut independenta Transnistriei. Adica, exact ceea ce promotorii „planului cipriot” afirma ca vor sa evite… Iar daca negocierile vor viza statutul intregii regiuni controlata de separatisti, ce rost mai are „planul cipriot”?

Romania nu e „Grecia” Moldovei

Planul elaborat pentru partea de sud a Ciprului se baza, in subsidiar, pe prezenta unui actor hotarat si puternic care sa impinga acea zona spre UE, prin lobby, presiuni internationale, planuri si proiecte de dezvoltare economica, sociala etc. Acel actor crucial pentru intelegerea a ceea ce s-a petrecut in cazul Ciprului era Grecia – tara membra NATO si a UE. Fara ea, solutia ar fi fost imposibila.

Este Romania o Grecie a Moldovei fara Transnistria? Evident, nu. Nu a fost si nu pare ca poate fi nici in viitorul apropiat. A vorbi, in aceste conditii, de la Bucuresti, despre un „plan cipriot” inseamna a nu intelege resorturile profunde si „motorul” principal al succesului de azi al partii de sud a Ciprului.

Ignorarea populatiei din Transnistria

„Planul cipriot” sugereaza, abuziv, ca exista o „opinie publica” transnistreana, omogena, a carei opinie ar fi identica celei a regimului marioneta de la Tiraspol. Din moment ce toti gandesc in termeni sovietici, refuzand ostentativ orice apropiere nu doar de Moldova sau Romania, ci si de spatiul euro-atlantic, toti trebuie abandonati si ignorati pana „le vine mintea la cap”.

Ideea este si gresita si inacceptabila. Pe de-o parte, sugereaza o omogenitate a populatiei din teritoriile ocupate de Smirnov et. comp. care nu exista in realitate. in al doilea rand, ignora ostentativ si nepermis ce cred sau spun oamenii de acolo, nu putini. Iar unii dintre ei se mai incranceneaza sa vorbeasca public si limba romana…

A ignora aceasta populatie si diversitatea ei, a ignora cu metoda parerea unei populati de 500-600 de mii de suflete inseamna a nu da doi bani pe democratia pe care o tot promovezi. Iar pentru a afla aceasta opinie, nu ai nevoie de „planul cipriot”, ci de democratizarea regiunii, care nu se poate face in mod real fara demilitarizarea si decriminalizarea ei…

Adica revenim la Strategia celor trei D sau la Legea adoptata recent de legislativul de la Chisinau.

Problema refugiatilor din partea estica a Moldovei

incepand cu anul 1992, partea de rasarit a Republicii Moldova – calificata de Consiliul Europei drept “zone de non-droit” – a fost parasita de circa 100.000-130.000 de oameni, etnici romani in majoritate. Din partea dreapta a Nistrului ocupata inca de fortele separatiste se estimeaza ca au plecat aproximativ 50.000 de oameni. in plus, Federatia Rusa a incurajat transferul a mii de alogeni, in special etnici rusi, carora le sunt repartizate sau licitate, prin firma “Sherif” (apartinand familiei Smirnov), casele parasite de refugiatii moldoveni.

Problema planului cipriot care presupune abandonarea partii estice a R. Moldova este ce se va intampla cu acei refugiati care, practic, sunt invitati la integrarea in UE, pe de-o parte, si decuplati de spatiul in care se afla bunurile lor materiale, inclusiv rude, prieteni etc. Cine ii despagubeste, cum si cand?

Un scenariu cipriot e tardiv si inutil

Daca in urma cu doi ani o propunere de „scenariu cipriot” pentru R. Moldova avea oarecare sens, cel putin pentru atragerea atentiei Occidentului asupra acestui „conflict inghetat” – de fapt „solutie inghetata” – sau revitalizarea dezbaterilor in chestiune si care pareau sa ia directia extrem de periculoasa a unei federatii care ar fi blocat definitiv Chisinaul in aspiratiile sale euro-atlantice, astazi o asemenea propunere nu mai are temei. Vine tarziu si nu misca lucrurile din loc cu nimic.

Acum problema nu este neimplicarea instantelor internationale, ci maniera in care o fac. Un plan al Romaniei pentru Transnistria pare ca vine prea tarziu. si OSCE-ul, si UE, si SUA, si Ucraina sau Rusia sunt decise sa „solutioneze” conflictul. Problema e cum? Daca lucrurile merg in directia pe care evolueaza acum, ne vom intoarce in 2001-2003, adica in timpul luptelor anti-federalizare care s-au desfasurat atunci la Chisinau sau Washington, si unde adeptii unor proiecte de federalizare cu consecinte grave pentru R. Moldova au trebuit sa renunte cu ocazia respingerii memorandumului Kozak (unul dintre actorii principali care pledau pentru federalizare era atunci OSCE, care a pus pe masa, in 2002, un asemenea plan calchiat dupa Constitutia Federatiei Ruse. „Planul Severin” nu pomeneste aproape nimic despre esecurile OSCE in problema transnistreana. Oare de ce?) . Atunci societatea civila de la Chisinau a derulat o actiune extraordinara de contracarare publica si a reusit – nu usor! – sa convinga marile capitale europene sa nu accepte federalizarea republicii. Tabara pro-federalizare era numeroasa: se gasea in OSCE, la Washington, Kiev, la Moscova, la Tiraspol sau la Chisinau. Cei care se opuneau se aflau si ei cam prin aceleasi locuri, la Chisinau in strada sau in presa democratica, la Washington si Bruxelles. Aproape deloc la Bucuresti!

|n final, clarificarea s-a produs, dar astazi riscul ca statutul Transnistriei sa fie iarasi discutat peste capul cetatenilor R. Moldova sau a initiativelor legislative ale Chisinaului se intrevede din nou amenintator.

Si aici ar trebui sa intervina Romania. inainte de a vedea cum, sa punctam rapid ultimele evolutii.

4.15. Asteptandu-i pe dizidenti…

Evolutiile din zona sunt incoerente[73]. Elementul cel mai important – dar uneori, inexplicabil, ignorat! – este „Legea cu privire la prevederile de baza ale statutului juridic special al localitatilor din stanga Nistrului – regiunii transnistrene a Republicii Moldova” votata unanim de Parlamentul de la Chisinau la 22 iulie 2005. Legea a fost votata in scopuri strategice si pentru a aratata odata si odata celor implicati in situatia post-conflict care este pozitia Chisinaului. Legea prevede democratizarea Transnistriei, cum prevedea si Planul Iuscenko, dar vede posibila organizarea de alegeri si democratizarea propriu-zisa doar dupa retragerea trupelor si armamentului Federatiei Ruse. Ceea ce Planul Iuscenko nu prevedea!

La 15 septembrie curent, presedintele Misiunii OSCE in Republica Moldova, William Hill, declara ca organizatia pe care o reprezinta se pronunta „pentru desfasurarea de alegeri democratice in Transnistria in corespundere cu Planul Iuscenko si cu legislatia in vigoare a Republicii Moldova”. Alegerile in regiunea din stanga Nistrului trebuie sa fie organizate de catre o Comisie electorala internationala, sub mandatul OSCE: “Noi militam impotriva organizarii de alegeri, capabile sa conduca la recunoasterea actualului regim tiraspolean” (William Hill). La 16 septembrie, presedintele Vladimir Voronin a prezentat de la inalta tribuna a ONU „riscurile generate de prezenta trupelor rusesti in Transnistria si a chemat Federatia Rusa sa si le retraga cit mai grabnic”. Peste cateva zile, UE decide sa raspunda pozitiv cererii Moldovei si Ucrainei de a trimite monitori la granita moldo-ucraineana, pe segmentul transnistrean, cu o lungime de 454 de kilometri. Ambasadorii europeni au decis ca cei circa 50 de monitori vor sosi la granita in luna decembrie a acestui an si, astfel, ambasadorii europeni au dat lumina verde misiunii de monitorizare ceruta in luna iunie de guvernele de la Chisinau si Kiev, fiind prima oara cand Uniunea Europeana se implica atat de profund intr-un teritoriu pe care Rusia il considera inca zona ei fireasca de influenta. La 21 septembrie, seful statului Vladimir Voronin s-a intalnit la Kiev cu presedintele ucrainean, Victor Iuscenko. Printre temele abordate „un loc aparte i-a revenit celei care privea organizarea si desfasurarea unor alegeri democratice in stanga Nistrului. Astfel, in urma discutiilor purtate, ambii presedinti au semnat o scrisoare catre OSCE, prin care solicita ca aceasta organizatie sa desfasoare in Transnistria alegeri democratice, in conformitate cu standardele organizatiei. Presedintele Voronin a precizat ca data respectivelor alegeri va fi stabilita de catre OSCE, care va aprecia cand regiunea este gata pentru aceste alegeri” (ibid)[74]. Toata miza discutie se muta acum la chestiunea urmatoare: cine si cum „va aprecia ca regiunea este gata pentru alegeri”?

|ntrevederea mediatorilor in reglementarea problemei transnistrene cu reprezentantii Republicii Moldova si ai Transnistriei din 26-27 septembrie de la Odessa a avut loc dupa o pauza indelungata, de “razboi rece” (Oazu Nantoi), intre Chisinau si Tiraspol. Cu acest prilej s-a decis reluarea negocierilor, a caror runda urmatoare va avea loc la 27-28 octombrie 2005 la Chisinau si Tiraspol. Doar ca, de data aceasta, negocierile se vor desfasura in formatul „5+2”, cu participarea reprezentantilor Uniunii Europene si SUA, ale drepturi si obligatiuni in cadrul procesului de negocieri vor fi definite de protocolul elaborat de Misiunea OSCE de la Chisinau. in plus, impresionante delegatii ruse viziteaza din nou Chisinaul si Tiraspolul[75].

Tot in aceiasi perioada, Centrul de strategii politice de pe langa Universitatea Libera “Bertrand Russel” propune un plan prezentat in unele cercuri drept pozitie a Federatiei Ruse in problema transnistreana. Acesta prevede demilitarizarea completa a Republicii Moldova si crearea unei „uniuni statale” cu regiunea transnistreana. Documentul a fost prezentat drept o completare a planului ucrainean de reglementare a conflictului si stipuleaza crearea „statului Moldavia”, care sa fie compus din uniunea Republicii Moldova cu Transnistria, cu acordarea unor garantii externe, inclusiv militare[76].

Acest document a fost inmanat celor prezenti de catre delegatia rusa sub titulatura „Principiile de baza, directiile si etapele reglementarii transnistrene”[77]. Cu toate ca delegatia Moldovei a refuzat sa-l primeasca oficial, insistand ca Chisinaul nu are de gand sa se abata de la Planul Iuscenko, la 5 octombrie Vladimir Litkai, in fata „sovietului suprem” de la Tiraspol, a declarat ca Tiraspolul are de gand sa negocieze numai in baza noilor propuneri rusesti de la Odessa. Dupa cum afirma expertul de la Chisinau Oazu Nantoi, in cadrul intrevederii sale cu premierul ucrainean Iuri Ehanurov din 8 octombrie curent, inaltul reprezentant al UE pentru politica externa si securitatea regionala, Javier Solana, l-a informat pe acesta ca „Vladimir Putin i-a declarat ca partea rusa este gata sa discute Planul Iuscenko, si i-a inmanat o serie de modificari. Se poate presupune ca atat propunerile rusesti de la Odessa, cat si modificarile Planului Iuscenko, prezentate de Vladimir Putin la Bruxelles, constituie acelasi document” (vezi www.ipp.md). Dupa cum s-a sesizat deja, propunerile rusesti de la Odessa constituie o „reincarnare” a Memorandumului Kozak. Esenta lor se reduce la „recunoasterea falimentului statului Republica Moldova in frontierele ei recunoscute in plan international, si recunoasterea Transnistriei ca stat aparte”. Pentru ca ulterior doua republici, una – Moldova ciopartita si cealalta – Transnitria, sa creeze un „stat comun” cu denumirea de „Moldavia”. Ca si Planul Iuscenko, propunerile rusesti de la Odessa, garanteaza realizarea unui singur pas – recunoasterea Transnistriei in calitate de stat, cu organe reprezentative, recunoscute de comunitatea internationala. Totodata, propunerile rusesti, fiind prezentate la masa de negocieri dupa ce Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la prevederile de baza ale statutului juridic special al localitatilor din stanga Nistrului (Transnistria) din 22 iulie 2005, „neaga orice pretentie a Republicii Moldova de a fi un stat suveran, precum si orice drepturi ale Republicii Moldova asupra teritoriului din stanga Nistrului”[78]. Ne intoarcem in 2003…

Ce indica toate aceste evolutii? in primul rand, incertitudine si blocaj[79]. Dupa cum reiese probabil si din aceasta prezentare, situatia seamana cu cea de la inceputul anilor 2004, cand un proiect important a cazut – federalizarea -, iar altele nu erau inca impuse. E o stare de interregn. Dupa cum s-a exprimat deja un comentator, nici intrarea SUA si UE in formatul de negocieri cu statul de observator nu este un mare pas inainte: „este de fapt un non-eveniment pentru Republica Moldova. Faptul ca Moscova si Tiraspolul au acceptat aceasta revizuire a formatului imi reaminteste vorba unui personaj al lui Caragiale: Sunt de acord sa se revizuiasca, dar atunci sa nu se schimbe nimica. Sau aproape nimic, in cazul nostru”[80]. Intrarea celor doi actori nu se va fructifica – daca se va fructifica vreodata – decat in cativa ani. De aici singura solutie posibila la acest punct: atunci cand va aparea conjunctura favorabila, unul dintre semnele ei va fi anume intrarea Statelor Unite si a Uniunii Europene in negocieri cu drepturi depline. Abia atunci vom sti ca putem rezolva conflictul transnistrean. Pana atunci, nu”. Iar ca sa apropiem acea situatie favorabila pe care o dorim, e necesar „sa inceapa lucrul cu populatia din stanga Nistrului, asa incat sa se auda si vocea ei, nu numai vocea Smirnovilor de astazi sau a Sevciucilor de maine”.

Iata numai un argument. in Transnistria lipseste, de pilda, „institutia dizidentului”, adica al acelui luptator impotriva unui sistem care a fost reperat, acreditat si protejat de catre actorul care o poate face, adica, in acest caz Occidentul. Asta nu inseamna ca nu exista opozanti in Transnistria, inseamna doar ca nimeni nu a decis serios sa se uite la ei. si sa ii acrediteze international ca atare pentru a le asigura (si) protectie. Scenariul derulat in Rasarit in anii 80 este acelasi. Dizidentul nu schimba sistemul, dar e semnul cel mai bun ca cei care pot sa o faca lucreaza in acel sens. Aparitia „dizidentului” este semnul unei constructii civice asistate si care, doar ea, poate sa genereze schimbari semnificative la Tiraspol. Pe termen mediu si lung, trebuie sa asteptam dizidentii la Tiraspol.

Pe termen scurt, e dificil de prognozat cum vor evolua lucrurile. Dar in aceasta confuzie si graba, este nevoie de avertismente lucide si sistematice care sa avertizeze ca lucrurile pot evolua in rau, ca nu price interventie, chiar girata de organismele cele mai occidentale, nu inseamna obligatoriu solutii democratice si europene in R. Moldova.

Si aici poate interveni Romania intr-o prima instanta. Nu in propunerea de „solutii” nesincronizate si pe care nimeni nu le mai ia in serios, ci in avertizarea ca un esec sau o strategie eronata in Transnistria blocheaza tot procesul de elaborare a unei strategii la Marea Neagra si, in consecinta, surpa aspiratiile euro-atlantice ale statelor din zona. Miza transnistreana este miza unei strategii coerente si credibile la Marea Neagra.

Daca Occidentul va merge pe o „solutie” care sa legitimeze regimul transnistrean si prezenta militara straina in regiune, atunci aceasta ar fi un semnal clar ca nu se va intampla cu Marea Neagra ceea ce s-a petrecut, la vremea lor, cu Marea Mediterana sau Marea Baltica, adica internationalizarea lor si integrarea euro-atlantica.

Transnistria si Marea Neagra vor trebui, de aici inainte, discutate impreuna.

Dan Dungaciu

Extras din lucrarea “Eroi Pentru Romania – Transnistria si amenintarile Rusiei la Marea Neagra”, Editura Semne, 2007, Coordonator Victor Roncea – Civic Media


[1] Ulterior, presedintele R. Moldova si liderul auto-proclamat al Republicii Moldovenesti Nistrene vor semna la Moscova un acordin care se stipuleaza ca Transnistria se va putea separa de R. Moldovain cazul unirii acesteia cu Romania.

[2] Vom reveni asupra acestui document fundamental.

[3] Problema definirii conflictului este cruciala, caciin functie de natura cauzelor acestui conflict se vor identificat si solutiile reale (vezi, pentru aceasta chestiune, Munteanu 2002, Barbarosie, Nantoi (eds.) 2004, Nouzille 2005).

[4] Vezi pe aceasta chestiune si Chauprade 2003.

[5]in legatura cu chestiunea imaginiiin geopolitica exista o gluma faimoasa care ilustreaza aceasta situatie. Ea suna cam asa. ONU se decide sa faca un sondaj la nivel mondial si pune urmatoareaintrebare: „Va rugam sa ne spuneti opinia dumneavoastra sincera despre unele solutiiin legatura cu deficitul de hranain alte parti ale globului?” Sondajul a fost un esec total, pentru ca:in cea mai mare parte a Africi respondentii nu auinteles sensul termenului „hrana”;in cea mai mare parte a vestului Europei nu stiau ceinseamna „deficit”;in cea mai mare parte a Rusiei si Europei de Est nu stiau ceinseamna „sincer”;in China nu se cunostea ceinseamna „opinie”;in Orientul Mijlociu nuintelegeau termenul de „solutie”… iarin America nu se stia ceinseamna „alte parti ale globului”.

[6] Vezi pe aceasta chestiune si Dungaciu 2003 : 342- 350 si 399-427. Datoram unui tanar specialist roman o utila productie care seincadreazain ceea ce am numit aici geopolitica reprezentarilor (Cristea 2005).

[7t Conflictului transnistrean i s-a spus siinca i se spune “conflictinghetat”. Dincolo de temeiurile unei asemenea evaluari, exista riscul inducerii unei perspective eronate.in realitate, nu conflictul, ci solutiile au fost “inghetate”. Din 1992incoace, situatia din regiune a fost extrem de dinamica, iar schimbarile de pe teren sunt majore.

[8t Literatura dedicata subiectului s-a amplificatin ultimii ani.in Romania, prima lucrare apartine lui Corneliu Vlad. printre primele lucrari au fost cele ale lui Victor Barsan (1993 1994). Unul dintre lucrarile cele mai complete a fost editata recent de Institutul pentru Politic Publice de la Chisinau (Barbarosi, Nantoi 2004). O buna punerein problema este si Kolstø 2002: 159-275, mai cu seama textul semnat de Igor Munteanu (2004).in ceea ce priveste aspectul strict militar, pe langa lucrarile deja invocate, vezi Gribincea 2001: 142-257 si Grecu, taranu 2004. Vezi si Dima 1998, Parmentier 2002, Lynch 2003, Ciobanu 2004 , Nouzille 2005. Interesant este si numarul special ISIG magazin (2002) dedicat chestiunii.in plus, au fost publicateintre timp numerose volume de memorialistica de front, marturii utile si lamuritoare ale celor implicati directin razboiul de pe Nistru.

[9t Confruntarile dintre Chisinau si grupuri de la Tirspol (muncitori – OSTK, militari etc.)incepin 1989.in decembrie 1989 – ianuarie 1990 au loc „referendumuri” la Rabnita si Tiraspolin scopul obtinerii unui „teritoriu autonom”. La 2 septembrie 1990, Tiraspolul lanseaza Declaratia de independenta a asa-zise „Republici Moldovenesti Nistrene”. Anul 1992 este anul provocarilor militare facute cu implicarea directa a Armatei a 14-a a Federatiei Ruse. La 1 martie 1992, Moldova obtine calitatea de membru ONU.in aceiasi zi este atacat postul de politie de la Dubasari, ultimul din Transnistria aflat sub controlul Chisinaului.

[10t Neoficial, lucrurile stau altfel. Dincolo de implicarea militara a Armatei a 14-a Federatiei Rusein conflict, Moscova a transferat liderilor separatisti 2 miliarde de ruble fara dobanda direct la Tiraspol, ocolind Banca Nationala a R. Moldova (Nouzille 2005: 208).

[11t Este semnificativ comentariul analistului Oazu Nantoiin presa de la Chisinau imediat dupa aceasta declaratie: „Ghenadie Selezniov nici nuisi da seama ce argumente forte ofera lui Ilie Ilascuin procesul CEDO prin declaratiile sale grosolane. Aflandu-sein R. Moldova, el nu considera necesar sa controleze ceea ce spune. Declaratiile lui Selezniov doar confirma concluziile facute de un sir de specialisti, inclusiv de cei din R. Moldova,in ceea ce priveste conflictul din Transnistria… Fortele politice care au dorit sa pastreze R. Moldovain zona de influenta a Federatiei Ruse au profitat de prezenta Armatei a 14-a pe teritoriul Transnistriei si prin intermediul serviciilor secrete au provocat conflictul sangeros din 1992, care si-a atins scopul”.

[12t La 21 octombrie 1994, primul ministru al R. Moldova si primul ministru rusincheie ointelegere privind retragerea Armatei a 14-ain termeni de trei ani. Presedintele UEisi exprima, o luna mai tarziu, sprijinul pentru integritatea R. Moldova, iar UE aproba documentul de la 21 octombrie. Guvernul rus nu a propusinsa niciodata spre ratificare acest document Dumei Federatiei Ruse.in momentul aderarii la Consiliul Europei, Federatia Rusa se angaja, printre altele, sa ratificein termen de sase luni acordul din 21 octombrie 1994 si de a trece la retragerea Armatei a 14-a si a Armamentului de pe teritoriul R. Moldovain trei ani de la semnarea documentului respectiv. La 22 iunie 1998, la cea de-a saptesprezecea sedinta a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, deputatul roman Adrian Nastase seintreba mai curand retoric: „in ce masura Nistrul poate fi considerat granita’intre R. Moldova si Transnistria? Se pune oare pe picior de egalitate juridica un stat independent, membru al Consiliului Europei, si una dintre regiunile acestuia?…. Prezenta Armatei a 14-ain Moldova este o sursa de ambiguitati, deoarece creeaza impresia existentei unui sprijin rus acordat reprezentantilor transnistreni” (apud. Nouzille 2005: 212).

[13tin mai 2005, a fost semnat un acordintre Georgia si Federatia Rusa care prevede retragerea trupelor ruse panain 2008. Presedintelein exercitiu al OSCE Dimitrij Rupel a salutat declaratiile ministrilor de externe ai Rusiei si Georgiei privindinchiderea panain 2008 a bazelor militare ruse. si Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a salutat acordulincheiatintre Georgia si Rusia, pe care l-a calificat drept „un pasinaintein implementarea angajamentelor asumate la Reuniunea OSCE de la Istanbul din 1999… Sper, totodata, ca problemele ce mai persista privind evacuarea trupelor si echipamentului militar ale Rusiei din Moldova, de asemenea prevazutain Actul final al Reuniunii OSCE de la Istanbul, vor fi rezolvate cat mai curand posibil”. La Moscova existainsa o puternica opozitie fata de acest proiect.

[14t Vezi: 19th CSO meeting, 4 February 1993, Journal No. 3, Annex 3.

[15t Report No. 13 by the CSCE Mission to Moldova – 13.11.1993.

[16t Din 1997 formatiunile militare ale Federatiei Ruse stationatein Transnistria sunt numite „grup operativ al trupelor rusesti”, dar se vorbestein continuare de Armata a 14-a.

[17t |n esenta, proiectul pus pe masa de E. Primakov era unul de federalizare a unora dintre tarile ex-sovietice pe teritoriul carora se aflau trupe rusesti, si prezervarea prin aceste mecanisme „constitutionale” a controlului Moscoveiin aceste state (federalizarea ar fi conferit,in final, minoritatilor ruse pro-Moscova din aceste state drept de control prin mecanismele juridice conferite de asa-zisele „constitutii federale”).

[18t Zubakov Iurii Antonovici: Nascut – 27 noiembrie 1944 (Cita). Studii: 1966 – {coala Superioara de Marina, Leningrad; 1970 – scoala Superioara KGB, Moscova. Grad militar – vice-amiral. A activatin cadrul „glavk-ului” 3 – contra-informatii. Dupa absolvirea scolii Superioare KGBin 1970 a fost repartizat la baza maritima Sevastopol.in cadrul a.n. „Corp Crimeea” ajunge pana la functia de sef al Serviciului de contra-informatii.in 1978 a fost transferat la Moscovain aparatul central unde a condus Serviciul de contra-informatii al flotei. Pe linie de partid a exercitat functia de secretar al Comitetului unit de partid al KGB. La mijlocul anilor 80 a elaborat strategia activitatii Serviciului de contrainformatii (Cartierului Directiei Sud-Est din Chisinau).in 1986 a fost numit sef al Directiei administrative si personal al CC al PCUS. Din 1991 este consilier al lui Evgheni primacovin Consiliul de Securitate al Rusiei.in 1992, vice-director Serviciul de Informatii Externe (SVR) pentru probleme administrative.in 1996, februarie – vice-ministru MAE pe probleme de personal, sef al aparatului de securitate interna al MAE al Rusiei. 14 septembrie 1998 – seful aparatului Guvernului Rusiei (Are statut de ambasador extraordinar si plenipotentiar din 1996).in 1998-1999 a fost seful grupului de lucru al MAE pentru problemele Europei de Sud-Est. Coautor al mai multor proiecte privind reglementarea crizei iugoslave. Din toamna anului 1999 – ambasador al Federatiei Rusein Lituania.in Lituania a coordonat activitatea de „blocare’’ a procesului de aderare a statelor baltice la NATO. Este considerat specialistin „problemele contracararii extinderii NATO”. Este coautor al documentului privind statutul regiunii Kaliningrad si al tranzitului din aceasta enclava prin Lituania interiorul Rusiei. Vorbeste engleza si franceza la perfectie. Vorbeste limbile turca, romana si sarba. Numirea sain functia de ambasadorin Republica Moldova a fost facuta la initiativa lui V. Trubnicov. Dupa esecul „Memorandumului Kozak”, Zubakov paraseste R. Moldova.

[19t Est unul dintre critici cei mai consecventi si acerbi ai OSCE, dar nu singurul.in textele publicate la Washington Post, Eurasia Daily Monitor sau rostite la Europa Libera de la Chisinau a facut o veritabila cronica a ceea ce el considera a fi un esecin lant. Vezi, de pilda, recenta evaluare a OSCE publicatain Washington Post (Socor 2005). OSCE a replicat recent la sagetile aruncate fara odihna de V. Socor. Reprezentantii Misiunii OSCEin Moldova au difuzat presei la 20 septembrie 2005 o declaratiein careisi exprima „dezacordul cu unele afirmatii facute de analistul politic Vladimir Socor privind masurile de promovare aincrederii si securitatii”, propuse de OSCEin luna iulie 2005. Oficialii OSCE afirma ca Socor a iesit, „se pare”,in afara limitelor sale de neintelegere si interpretare intentionata a pachetului de masuri de control al armelor si promovare aincrederii reciproce si securitatii (CSBM). Mai mult, semnatarii declaratiei afirma: „contributia lui Socor la dezbaterile pe marginea conflictului transnistrean este prost informata si pare a fi bazatain mare parte pe antipatia pe care o are fata de OSCE si atitudinea sa paranoica fata de Rusia”. A doua zi, analistul Igor Munteanu de la Chisinau reactioneazain presa de la Chisinau: „a numi comentariile lui Vladimir Socorin contextul solutionarii problemei transnistrene drept paranoice, cum o face Misiunea OSCE la Chisinau, reprezinta o exagerare vadita si un reflex de autoaparare din partea misiunii respective, care se simte vulnerabilain actuala situatie. Comentatorii trebuie sa-si faca datoria, iar misiunile sa-siindeplineasca mandatul asa cum trebuiein tara, pe teritoriul careia se gaseste”. Potrivit lui Munteanu, opiniile lui Socor reflecta dreptul la exprimare pe marginea unei probleme complexe, legata de prezenta militara a trupelor rusestiin Republica Moldova, de nerespectarea angajamentelor internationale de catre Federatia Rusa. La randul sau, analistul politic Oazu Nantoi a respins afirmatiile Misiunii OSCE, potrivit careia „in conflictul transnistrean sunt doua parti, – populatia de pe malul stang si cea de pe malul drept al Nistrului”. „in declaratia OSCE este ignorat faptul ca o parte din teritoriul de pe malul stang al Nistrului de facto se afla sub ocupatia militara a Federatiei Ruse. Sa dai vina pe Socor si sa insisti pe calea care timp de 13 ani a dus la consolidarea regimului anticonstitutional de la Tiraspol este incorect” (FLUX, Nr. 124, 2005-09-21).

Influenta sa incontestabila, prestatia continua, tenace si tumultoasa a comentatorului i-au facut pe unii critici sa vorbeasca despre o veritabila „socorizare a realitatilor” (informatie de la Igor Munteanu, IDIS, Chisinau). Oricum, „locomotiva” Vladimir Socor ramane unul dintre reperele de neocolit ale oricarei dezbateri pe zona.

[20t Pe data de 3 aprilie 2004, agentiile de presa din Republica Moldova au prezentat un episod cel putin ciudat. Klaus Neukirch, purtatorul de cuvant al Misiunii OSCE la Chisinau, a reactionat nefirescin timpul unei conferinte internationalein problema tranzitieiin Republica Moldova, organizata la Chisinau de Institutul European de Studii Politice.incoltit deintrebarile participantilor referitoare la planul OSCE de federalizare a Republicii Moldova, Neukirch s-a ridicat ultragiat de la masa, a trantit scaunul pe care sedea si a parasit furios sala de conferintein privirile uluite – dar si aplauzele! – asistentei. Nici declaratia ulterioara a purtatorului de cuvant, incoerenta si pline de balbe, nu a clarificat gestul cel putin nediplomatic.in conferinta cu pricina, Vladimir Socor, cercetator la Institutul pentru Studii Politice si Strategice al SUA, afirmase limpede ca „federalizarea este un pactintre regimul comunist si antidemocratic de la Chisinau, condus de Vladimir Voronin, si regimul criminal si mafiot de la Tiraspol, condus de Igor Smirnov”. Diagnosticul era, practic, axul conferintei la care OSCE, prin reprezentantul ei, nu a putut rezista pana la capat…

[21t Aflatintr-o vizita la Chisinau, George Soros a declarat la 21 octombrie 2002: „pozitia (…) prin care esteincurajata federalizarea Republicii Moldova, va avea drept efect crearea unui protectorat rusescin teritoriu. Prin urmare, unica parghie de a influenta modificarea acestei pozitii este formarea unei opinii publice puternice, care s-ar face auzita. Numaiin aceste conditii, actuala administratie a SUA, care utilizeaza destul de frecvent notiuni de genul ‘democratie’ sau ‘societate deschisa’, va fi nevoita sa tina cont de toate parerile existentein societatea moldoveneasca.” Au existat si la Bucuresti voci care au salutat, de pilda, Acordul din 2002 propus de OSCE ca un plan american care va solutiona chestiunea odata pentru totdeauna. Astazi e limpede ca s-auinselat.in fapt, rolul analistului de la Bucuresti sau Chisinau nu este de a repeta entuziast orice formula venita de la Washington sau aiurea, ci de a furniza centrelor de decizie internationale (Washington, Bruxelles, NATO sau UE) informatie adecvata, pertinenta si adusa la zi despre o zonain care de multe ori expertiza Departamentului de Stat, de pilda, a fost carenta. Aceasta este si teza unor comentatori de la Washington, care auincercat – si, se pare, au reusit – sa modifice perspectiva americana initiala asupra zonei. Potrivit lui Vladimir Socor (interviuin Gardianul, februarie 2004), chiarin zilele dinaintea conferintei OSCE de la Maastricht (decembrie 2003), Washingtonul anuntase o pauza de gandirein privinta solutionarii problemei Transnistriei si,in general, a viitorului Republicii Moldova. A fost nevoie de o campanie concertata aproape un an de zile pentru asta…

[22t Vezi, de pilda, dincolo de presa scrisa de la Chisinau, si alte site-uri specializate care au dezbatut critic  proiectul: www.yam.ro, http://eurojournal.org, http://e-democracy.md, www.ipp.md. Vezi, de asemenea, Socor 2002.

[23t Federalizarea poate fi citita si prin alta grila, respectiv riscul instituirii unui regim de aparheidin Republica Moldova prin impunerea federalizariiin aceasta republica (vezi Dan Dungaciu, „Spre un regim de aparheidin R. Moldova?”, Ziua, 22 mai 2003). Proportia populatiei Transnistriei dupa criteriul etnic era la acel moment urmatoarea (sursele sunt sovietice): 42% romani, 26% ucrainieni, 22% rusi. Rusii sunt, asadar, o minoritate. Reprezentarea la nivelul deciziei a acestei populatii esteinsa alta. Cu ocazia publicarii numelor cu cei carora li se aplica restrictii de circulatie internationala, Departamentul de Stat al Statelor Unite a prezentat si locul nasterii celor 17 lideri transnistreni carora li se aplica acest tratament (restrictia de a circula liberin UE sau SUA a fost prelungita recent cu un an, panain februarie 2005). Nu numai ca acesti lideri de la Tiraspol sunt, etnic, rusi, dar aproape toti dintre acestia au cetatenia rusa si au fost transferati acolo de catre URSS sau Rusia (prin urmare, ei nu ar fi reprezentativi nici macar pentru rusii din Transnistria!). Iata lista acestora asa cum era prezentata atunci:

1. Igor Smirnov, „presedintele Transnistriei”. Nascut la 29 noiembrie 1941in orasul Habarovsk, Rusia. Pasaport rusesc nr. 50 No. 0337530; 2. Vladimir Smirnov, fiul „presedintelui”, „presedinte al comitetului de stat al vamilor”. Nascut la 03 aprilie 1961 la Vupiansk, Harkov. Pasaport rusesc nr. 50 No. 00337016. 3. Oleg Smirnov, fiul „presedintelui”, „consilierul comitetului de stat al vamilor”. Nascut la 08 august 1967in Novaia Vacivka, Herson. Pasaport rusesc nr. 60 No. 1907537; 4. Serghei Leontiev, „vicepresedinte”. Nascut la 09 februarie 1944in localitatea Leonovka, regiunea Odesa. Pasaport rusesc nr. 50 No. 0065438; 5. Grigori Marakuta, „presedintele sovietului suprem”. Nascut la 15 octombrie 1942in localitatea Teia, Grigoriopol. Pasaport sovietic nr. 8BM724835; 6. Anatoli Kaminski, „vicepresedintele sovietului suprem”. Nascut la 15 martie 1950in orasul Cita, Rusia. Pasaport sovietic.; 7. Evgheni Sevciuk, „vicepresedintele sovietului suprem”. Nascut la 21 iunie 1946in orasul Novosibirsk, Rusia. Pasaport sovietic A25004230; 8. Valeri Litkai, „ministrul afacerilor externe”. Nascut la 13 februarie 1949in Tver, Rusia. Pasaport rusesc; 9. Stanislav Hajeev, „ministrul apararii”. Nascut la 28 decembrie 1941in Celabinsk, Rusia; 10. Vadim Antiufeev (Sevtov), „ministrul securitatii”. Nascutin 1951 la Novosibirsk, Rusia; 11. Aleksandr Korozlov, „ministrul afacerilor interne. Nascut in 1951 la Briansk, Rusia. Pasaport rusesc; 12. Viktor Balala, „ministrul justitiei”. Nascut in 1961 in Vinnita; 13. Boris Akulov, „reprezentantul Transnistrieiin Ucraina”; 14. Viktor Zaharov, „oficiul procurorului”. Nascut in 1948in Camenca; 15. Alexei Lipovtev, „vicepresedintele comitetului vamal”; 16. Oleg Gudimo, “ministrul adjunct al securitatii”. Nascut la 11 septembrie 1944 in Alma-Ata, Kazahstan. Pasaport rusesc nr.51 NO.0592094; 17. Eduard Kosovski, „presedintele bancii republicane transnistrene”. Nascut la 07 octombrie 1958in Floresti.

[24t Vezi, de pilda, reactia („Memoriu”) publicata de ziarul tarain legatura cu Raportul nr. 11 tiparitin Makler Telegraf la 31.03.1994. „Memoriul” a fost tiparit la 26.04.1994.

[25t Gestul ambasadorului este fara precedent. Punctul de plecare a fost articolul lui Anton Dogaru, „Adevarata ‘misiune’ a misiunii OSCEin R. Moldova”, publicatin revista Timpul (aprilie 2003) si reluatin Flux. William Hill reactioneaza prin scrisoarea invocata, atacand ne-diplomatic cele doua publicatii, cele mai importante din Republica Moldova. Jurnalistii presei democrate se mobilizeaza rapid si, la 6 mai 2003, trimit ambasadorului o nemiloasa scrisoare-apel cu titlul „William Hill foloseste stilul propagandei sovietice”. Textul este semnat de Constantin Tanase, director Timpul, Igor Burciu, redactor sef Flux, Nicolae Dabija, redactor sef Literatura si Arta, Val Butnaru, director Jurnal de Chisinau, Ala Mandacanu, redactor sef Democratia, Vasile Nastase, redactor sef Glasul Natiunii.

[26t Treptat, initiativa cazusein derizoriu pentru ca era sistematic ignorata de Partidul Comunistilor sau de alte formatiuni din Opozitie; sistemulintalnirilor a fost resuscitat cu aceasta ocazie.

[27t Iurie Rosca, liderul PPCD, a propus demararea unor actiuni ample si hotarate de protestincepand cu ziua de 25 noiembrie, ziua sosirii Presedintelui Putin la Chisinau.

[28t Dupa ce Chisinaul a schimbat frecventa de testare a televiziunii digitale, lichidand inferentele operatorului de telefonie mobila din Tiraspol, Tiraspolul ainlocuit, la randu-i, bruierea frecventelor de telefonie mobila utilizate de Voxtel si Moldcell. De asemenea, Tiraspolul a anuntat ridicarea, cuincepere de la 21 noiembrie, a interdictiei de acces pe teritoriul Transnistriei, impusa anterior lui Vladimir Voronin si altor oficiali moldoveni.

[29tin plus, presedintele primise un telefon la fel de convingator de la Javier Solana…

[30t Asupra „cromaticii electorale” de la Chisinau vezi: Dan Dungaciu, “Dileme electorale si post-electorale la Chisinau”, Lumea, martie, 2005.

[31tin 2002, presedintele Voronin efectuase o vizitain SUA. Declaratia comuna a presedintilor Bush si Voronin, semnatain timpul vizitei la Washington, contine un sir de stipulari extrem de importante, referitoare la reforme, climatul investitional etc. Multi observatori ai scenei publice de la Chisinau acrediteaza ideea unei schimbari de atitudine a presedintelui Vladimir Voronin dupa aceea vizita.

[32t Au urmat si alte declaratii oficiale. Declaratia Secretarului de Stat al SUA, Colin Powell la Reuniunea ministrilor de Externe ai tarilor membre ale OSCE dupa care „Nerespectarea de catre Moscova a termenelor, si asa depasite, deindeplinire a obligatiilor asumate la Istambul constituie un pasinapoiin procesul de reglementare a diferendului transnistrean”, este un avertisment pentru Moscova, la fel si adeziunile rapida a Americii fata de puterea instalata la Tibilisi. Din nefericire, Romania nu parea ca ar fi jucat nici un rolin aceste evenimente si nici ca i-se va rezerva unul. Tot Colin Powell a spus, cu acelasi prilej, ca negocierile pentru rezolvarea conflictului transnistrean trebuie facute prin implicarea nu doar a Rusiei, Republicii Moldova sau Transnistria, ci si cu includerea efectiva a OSCE si a Ucrainei. Nici un cuvant despre Romania, ceea ce spune destul de mult. Eramin 2004! Desiintr-o zonain care interesele ei sunt vizate direct, Romania era pusa pe tusa si ignorata. Pentru a proba din nou lipsa de atitudine si coerenta a Bucurestiuluiin legatura cu evenimentele de la Chisinau, declaratia Ministerului de Externe a Romanie dupa hotararea lui Vladimir Voronin de a nu semna documentul este peremtorie: daca nu s-a semnat, nu avem ce comenta, daca se semna, am fi avut o pozitie… Perceptia la Chisinau a acestei declaratii a fost un amestec de ilaritate, compatimire si furie.

[33t Pentru o analiza ampla a textului si a contextului aparitiei sale, vezi Iurie Rosca, „Regionalizarea (federalizarea) a institutionalizarea starii de ocupatie”,in Flux, 23 decembrie 2003. Textul a fost reluat siin alte publicatii: Timpul, Glasul Natiunii.

[34t Chiar si diplomatia de la Bucuresti a avut pana la urma o reactie pe aceiasi directie. Mircea Geoana, ministrul roman de Externe, a afirmat atunci: „Pentru moment, planul prezentat de Federatia Rusa si-a pierdut valabilitatea. Pentru ca un astfel de acord sa poata sa fie sprijinit de catre comunitatea internationala, inclusiv de catre Romania, trebuie ca acesta sa fie acceptat de catre cetatenii Republicii Moldova, sa asigure functionalitatea Republicii Moldova si controlul efectiv al acesteia asupraintregului sau teritoriu si sa permita, nu sa inhibe traseul european al Republicii Moldova. Desi la Maastricht nu a fost aprobat nici un document comun despre Moldova, conferinta OSCE a constituit un succes, deoarece planul de federalizare al Republicii Moldova nu va mai fi luatin considerare”.

[35t Vladimir Socor, „Documentul mediatorilor” si alte documente, 22 decembrie 2003, Radio Europa Libera.

[36t Paradoxal, documentul a fost comentat la Chisinau fara sa fie dat publicitatii. Vezi, de pilda: Ivan Grec, „Sa punem punctul pe i”,in Comunistul, Nr. 2 (361), 33 ianuarie, 2004.

[37t Vladimir Socor a comentat rezultatele conferintei cu amar: „O fi promovand OSCE democratia prin alte tari.in Republica Moldovainsa, opiniei publice nu i se acorda posibilitatea sa ia cunostinta nici despre continutul negocierilor, nici despre documentele prin care la urma urmelor se pecetluieste soarta Republicii Moldova – mai precis: legalizarea regimului de la Tiraspol si reorientarea statului „federalizat” catre Rusia” (Vladimir Socor, Conferinta mediatorilor reinvie federalizarea si pe Kozak, Radio Europa Libera, 02 februarie 2004, si „Joaca de-a garantiile pe ruinele statului”, Radio Europa Libera, 27 februarie 2004).

[38t „Credem ca ar fi fost judicios ca dosarul transnistrean sa fie pastrat de Olanda (ori de alta tara Occidentala), pentru cain Republica Moldova exista o minoritate bulgara. Nu putem sa nu luamin calcul si varianta ca Sofia sustine faramitarea (federalizarea) Moldoveiin cateva regiuni, asa cum doreste Moscova,in speranta ca si bulgarii se vor alege cu vreun tinut autonom pe teritoriul Moldovei” (Ion Constantin„Umbra lui Kozak”,in Timpul, Nr. 114, 20 februarie, 2004.

[39t Vladimir Socor, Presedintia Bugara a OSCE nesocoteste interesele Euroatlantice ale Republicii Moldova, Radio Europa Libera, 16 februarie 2004.

[40tin ultimul raport catre Consiliul Permanent al OSCE (5 februarie 2004), William Hill mentioneaza numai problema retragerii armamentului din Transnistria, nu si cea a trupelor,in ciuda declaratiilor internationale ale NATO si UE si a reactiei societatii civile din republica. Coincidenta dintre acest punct de vedere si a ministrului bulgar Passyingrijoreaza.

[41t Ion Constantin, op. cit.

[42t Punctul de plecare a fost editorialul „Basarabia si planurile nesecrete ale Moscovei” tiparit de Victor Ronceain Ziua, la 6 aprilie 2004.

[43t „Trenul a plecat. Ce rost are sa alergamin urma lui?”, Flux, 24.07.1998.

[44t Cel de-al doilea a fost Seminarul international „Romania si Republica Moldovain contextul integrarii euro-atlantice” organizat la Palatul Cotroceniin perioada 11-12 iunie de catre Institutul de stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Romane. Acest seminarisi propunea, plecand de la realitatile concrete din Republica Moldova (au fost prezenti douasprezece invitati de la Chisinau: Iurie Rosca, Vlad Cubreacov, Igor Munteanu, Mircea Druc, Gheorghe Susarenco, Vitalie Nagacevschi, Valeriu Saharneanu, Alexandru Corduneanu, Mihai Roscovan, Petru Bogatu), sa evalueze si sa cerceteze relatiile dintre cele doua state (vezi si Nicolae Toderas, „Un alt fel de saptamana a Basarabiei”, www.studiidesecuritate.ro, 2004). Lucrarile seminarului au fost publicate, vezi: numarul special din Revista de stiinte Politice si Relatii Internationale, Tomul 1, Nr. 3, 2004. Pentru o analiza aintalnirii de la Hotelul Marriot, vezi dezbaterea din Lumea, An XIII, Nr. 7 (135), 2004, la care au participat, printre altii, Corneliu Vlad, Viorel Patrichi, Nelly Graur etc.

[45t Analistul rus prezenta si un veritabil proiect concret deinfiintare a UEA. Vitali Treikov este un nume mult mai titrat decat Belkovski: conduce o editura careii poarta numele, sustine rubrici saptamanalein cotidianul Rossiiskaia gazeta, la postul de radio Eho Moskvi si la postul TV Kultura, cu audienta federala. Este considerat unul dintre cei mai mari jurnalisti rusi.in ciuda acestei reputatii incontestabile, proiectul sau nu a generat la Bucuresti nici o masa rotunda sau un seminar, desi viza direct Basarabia: una dintre ideile axiale era presupusa apartenenta a Republicii Moldova la teritoriul canonic al Rusiei.

[46tin legatura cu chestiunea „”legitimatiei de roman”, vezi interviul acordat de deputatul de la Chisinau Vlad Cubreacov publicatiei de la Bucuresti Economistul sub titlul „Legea pentru Romanii de pretutindeni”, martie, 2004.

[47t Vezi pentru asta textul Rezolutiei Senatului american prezentatin introducerea acestei lucrari.

[48t Vezi interviul acordat de Stanislav Belkovskiin toamna anului 2003 saptamanalului transnistrean Dnestrovski Kurier.

[49t Comentator „independent” care pretinde, totusi, ca Vladimir Putin stie si este de acord 97% cu proiectul sau; care prefata, la vremea respectiva, campania anti-oligarhica a presedintelui Putin (printr-o serie de articolein care sustinea ca oligarhii sunt pericolul cel mai mare pentru Rusia); si care,in sfarsit, deplangeain presa rusainfrangerile geostrategice ale Imperiului cu ocazia pierderii Ajarieiin favoarea Georgiei.

[50t Tatyana Zhdanoka din Letonia, de pilda, liderul unui asemenea grupari, candida atunci pentru deveni deputat european. (A fost deputatin Sovietul Suprem panain 1991 si membru al partidului Comunist al URSS.)

[51t Pentru atmosfera din R. Moldovain aceea vreme, vezi si Florea 1994.

[52t Situatia celor doi prizonieriinca „se negociaza”. Esteinsa limpede cainca sunt tinuti drept „moneda de schimb”. Este foarte probabil ca, la momentul oportun, sa se treaca la o serie de concesii din partea „partenerilor” de negocieri ai Chisinaului, concesii care, pe de-o parte, sa deturneze atentia opiniei publice de la fondul chestiunii, pe de alta sa para ca „se negociaza” cu succes.in eventualitatea unei asemenea desfasurari,in suvoiul de lacrimi si bucurie – absolut firesti – se va uita ca eliberarea lor nu este o concesie facuta Chisinaului, ci o obligatie fata de toate acordurile sau institutiile internationale care s-au pronuntatin chestiunea transnistreana (vezi si decizia CEDO). Retragerea lui Igor Smirnov, de pilda, undevain Belarus sau Federatia Rusa, va fi iarasi o miscare care sa oblige Chisinaul la noi concesii.in loc de demilitarizare, Chisinaului i se va servii de-smirnovizare,in loc de decriminalizare, eliberarea celor doi detinuti politici…

[53t Igor Botan, „Ce va urma dupa decizia CEDO?”, Guvernare si democratiein Moldova, e-journal, 2004, an. II, nr. 34, 14 iulie.

[54t Miza transnistreana a fost de fapt elementul cheie ceea ce priveste „interes national” despre care s-a vorbit la Chisinauin timpul realizarii aliantelor sau parteneriatelor post-electorale.

[55t Vezi pe aceasta chestiune si Grecu, taranu 2004 sau estimarile lui Iurie Pintea din Barbarosie, Nantoi (ed) 2004: 95-137.

[56t Populatia transnistreana nu este, fireste, omogena (vezi, pentru aceasta chestiune, Barbarosie, Nantoi 2004: 238-239, unde se face o clasificare a populatiei transnistrenein functie de „interesele” si „afilierile” diverselor categorii). Dar nu este obligatoriu ca nu-omogenitatea sa joacein favoarea Chisinaului.in eventualitatea unei „re-unificarii”intre cele doua parti ale R, Moldova, orice proiect trebuie sa tina seama nu doar de elitele politice (sau politico-economice), ci de toate nivelele / straturile sociale.

[57t Proiectul a fost publicat la16 decembrie 2003 pe www.consumer.md si www.reporter.md, la 18 decembriein ziarul Accente si 21 ianuarie 2004in ziarul de limba rusa Moldavschie Vedomosti.

[58t PPCD a fost forta politica cea mai consistenta care l-a sustinut de lainceput. Partidul Social Democrat condus de Oazu Nantoi la aceea vreme l-a secondatin acest demers.

[59t Vladimir Socoril aprecia astfel: “angajamentele occidentale, bazate pe valorile occidentale, sunt indispensabile pentru o reglementare credibila.in acelasi timp, acesta este punctul slab, de fapt, aproape lipsa al pozitiei SUA si UE. Cand au fost pusiin situatia de a face fata acestei chestiuni, diplomatii occidentali au cerut Moldovei sa ofere un concept alternativ pentru reglementarea conflictului. Astfel, paradoxal, diplomatii occidentali, avand la dispozitie resurse analitice enorme, au lasat ONG-urile moldovenestiintr-un colt al Europei pentru ca acestea sa elaboreze o strategie care ar reflecta valorile occidentale. Strategia celor 3D este anume acea strategie. Nu esteinca un document finit, dar este o baza pentru discutii, ce va elucida angajamentul Occidentului, lipsa pana acum” (Fundatia Jamestown, Eurasia Daily Monitor, 2004).

[60t La 22 aprilie 2005, Boris Tarasiuk, Ministrul de Externe al Ucrainei declara. „solutionarea diferendului transnistrean se poate derula conform schemei de solutionare a problemei peninsulei Crimei… Noile autoritati din Ucraina nu suntincantate de faptul ca pe teritoriul hotarului statului sa existe o gaura neagra”. Darin mai 2005, Agentia de presa From UA dadea urmatoarea stire semnificativa fata de aprehensiunile ministrului de la Kiev: „Ministrul ucrainean al Afacerilor Externe, Boris Tarasiuk, a organizat „ziua usilor deschise”, invitandu-i pe ziaristi sa-i viziteze biroul de lucru, camera de odihna si baia. Cum intriin cabinet, dai cu ochii, pe peretele opus usii, de portretul noului presedinte al tarii, Viktor Iuscenko. Peretele din dreapta a fost acoperit cu o uriasa fotografie cu ‘revolutia portocalie’, cadou din partea sefului statului. Tot acolo au fost amplasate alte doua fotografii – una cu Insula serpilor, cealalta cu Tuzla. ‘Valorile teritoriale trebuie aparate’, a comentat ministrul.”

[61t Delegatia parlamentara a Republicii Moldova (deputatii stefan Secareanu, PPCD, Sergiu Stati, PCRM, Oleg Serebrian, PSL, si ministrul Reintegrarii, Vasile sova) a parasit luni, 4 iulie, sala de sedinte a Adunarii Parlamentare a OSCE, care se desfasoara la Washington,in semn de protest cain proiectul de rezolutie, care urmeaza a fi adoptat marti de AP OSCE, nu au fost incluse amendamentele propuse de catre oficialii moldoveni. Adunarea urma sa adopte o rezolutie privind Republica Moldovain baza proiectului elaborat de catre presedintele Comisiei ad-hoc pentru Republica Moldova a AP OSCE, Kimmo Kiljunen. Documentul, privind reglementarea conflictului transnistrean, a fost elaborat dupa ce acesta aintreprins recent o vizita la Chisinau si Tiraspol. Oficialii de la Chisinau au pus laindoiala corectitudinea unor puncte incluse de catre Kiljunen, declarand ca documentul trebuie modificat. Nu s-a reusit modificareain procesul de adoptare a rezolutieiin cadrul AP OSCE privind Republica Moldova nu s-a tinut cont de mai multe amendamente importante ale delegatiei moldovenesti. Autorul proiectului rezolutiei, presedintele comisiei ad-hoc pentru Republica Moldova din cadrul AP OSCE, Kimmo Kiljunen, a insistat ca aceste amendamente sa nu fie sustinute de majoritatea delegatiilor la AP OSCE.

[62t Nicu Popescu a vorbit despre „Europenizarea planului Iuscenko”, Moldova Azi, 11 iulie 2005. Au existat si numeroase critici la acest proiect. Vezi, pe langa jurnalele de la Chisinau, si comentariile de pe www.ipp.md, www.basarabia.md, www.azi.md, http://e-democracy.md/e-journal.

[63t Ideea unei democratizari a Transnistrieiin 8-10 luni, ideea acreditata pe rand de J. de Szeged sau William Hill este cel putin naiva. R. Moldova, dupa circa 15 ani de la declararea independentei esteinca monitorizata de catre Consiliul Europeiin ceea ce priveste functionarea democratieiin aceasta tara. Cine ar putea crede cu adevarat ca Transnistria, regiune care nu a parcurs niciodata un regim democratic, va fi pregatita pentru alegeri „libere si democratice”in intervalul sugerat de cei doi reprezentanti oficiali?

[64t Pana la urma, cum vom vedea, s-a realizat un compromis: SUA si UE au fost admise la negocieri, darin calitate de „observatori”.

[65tin plus, Generalul Vladimir Antiufeev, seful MSS seintreba retoricin mai 2005: „este oare democratic ca uninalt ofiter al serviciilor speciale americane, William Hill, cu tot respectul pentru el ca profesionist, sa conduca o misiune OSCE? Este oare democratic caindepartata America sa se implicein reglementarea conflictului de pe Nistru, nu de dragul rezolvarii lui, ci pentru a alunga Rusia de aici?”.

[66t Demisia lui Viktor Balala, favoritul lui Igor Smirnov, a fost consemnata lainceputul lunii octombrie V. Balala este nepotul sotiei „presedintelui” – Janna Smirnova.

[67t Piotr Denisenko, presedinte al pretinsei Comisii Electorale Centrale de la Tiraspolul a declarat pentru presa ca vor fi invitati observatori straini, sa monitorizeze mersul alegerilor, din partea unor organizatii internationale, din CSI, cit si din partea regiunilor separatiste din spatiul CSI.in septembrie 2005, Tiraspolul a dat publicitatii rezultatele preliminare ale recensamantului din noiembrie 2004: 555,5 mii de persoane comparativ cu 679 mii, cate locuiauin regiunein anul 1989. Dintre acesti 555,5 mii, etnici romani sunt 31,9%, rusi – 30,3%, ucraineni – 28,8%. Conform datelor „preliminare” din 25 ianuarie 2005,in regiunea separatista locuiau 580 de mii de persoane, iar la datele pentru 1989 erau indicate 700 de mii de persoane.inainte de recensamant, Tiraspolul oficial se lauda cu 750 de mii de locuitori. Nu este exclus, afirma ziaristul Nicolae Negru de la Chisinau, ca diferentele de cifreintre „datele preliminare” ale aceluiasi recensamant sa fie de natura electorala (Timpul, septembrie 2005).

[68t La ora actualain regiune exista formal doar doua partide, ambele fiind de orientare comunista (lideri – Oleg Horjan si Vladimir Gavrilicenko), dar acestea sint marginalizate si nu au nici o influenta asupra politicii reale. Confruntarea pare ca se daintre miscarea „Obnovlenie” fondata de firma Sheriff si miscarea pro-prezidentiala „Respublika”. La acestea se adauga conexiile exterioare (Moscova si Kiev,in primul rand, respectiv influentele acestora la Tiraspol).in opinia mai multor experti de la Chisinau, unul dintre motivele principale ale pasivitatii campaniei electorale rezidain faptul ca elitele politica si financiara din Transnistria „nu au certitudinea ca alegerile se vor desfasurain termenele stabilite”. Se presupune ca „cu putininainte de 11 decembrie, formal la solicitarea Rusiei siin semn de bunavointa, autoritatile Transnistriei vor anunta despre contramandarea alegerilor siisi vor da acordul pentru desfasurarea acestorain conditiileinaintate de OSCE.insa chiar daca alegerile vor avea loc pe 11 decembrie,in primavara anului 2006, sovietul suprem s-ar putea autodizolva, fiind declarata organizarea unor alegeri pluripartite” (Agentia MoldPres, octombrie 2005).

[69t si ziarul citat continua: „De lainceputul anilor ’90, Kremlinul nu a avut taria sa recunoasca un lucru absolut evident: bazele rusesti din Georgia nu mai reprezinta nici factor militar, nici politic de influenta a Moscovei asupra a evenimentelor din Transcaucazia”. Din punct de vedere militar, respectivele unitati nu erau capabile nici sa se apere pe sine. Iar din punct de vedere politic, cat de paradoxal nu pare, bazeleincetasera de mult sa mai fie un instrument de presiune a Moscovei asupra Tbilisi, ba dimpotriva. Iarinincheiere, ziarul arata ca „ramane sa speram ca abordarea realista, rationala, fata de miturile post-sovietice nu se limiteaza doar laintelegerile cu Georgia”.

[70t |ntre timp, ministrul {ova si-a schimbat opiniain legatura cu proiectul ucrainean. Dar se pare ca alte institutii internationale sau alte personaje cu influentain zona insista sa ignore ce doreste cu adevarat populatia R. Moldovei.

[71t Uneori, senzatia este ca nici declaratiile sau gesturile prezidentiale nu sunt sincronizate cu gesturile diplomatiei romanesti…

[72t Pentru o evaluare a Rapoartelor SAR dedicate zonei, vezi Dan Dungaciu, „Republica Moldova lipsita de analiza si prognoza, Ziua, 21 iunie 2005 si „SAR merge pe mana Rusiei pentru Transnistria”, Ziua, 1 septembrie 2005.

[73t La Chisinau s-a vorbit chiar despre „pericolul crearii de precedente prin proiecte indecente”; vezi: Eduard Balanin Moldova Suverana, 142 din 8 septembrie 2005. Acelasi articol face si un bilant semnificativ al ultimelor evolutii.

[74t |n aceiasi zi, ministrul de Externe al Federatiei Ruse, Serghei Lavrov, a declaratin fata studentilor si profesorilor Universitatii Standford: “Noiintelegem ca Statele Unite sintin drept sa-si aiba interesele salein spatiul post-sovietic, atatin aspectele legate de combaterea terorismului international, cit si din perspectiva accesului la resurse energetice”, a spus ministrul rus, specificand faptul ca evolutia democraticain spatiul ex-sovietic “nu este posibila fara Rusia si ocolind Rusia”.

[75t Prim-vicepresedintele Consiliului de Securitate de pe langa presedintele Federatiei Ruse, Iuri Zubakov revenitin R. Moldova la mijlocul lunii octombrie 2005,intr-o vizita de lucru la Chisinau, urmand sa examineze cu presedintele Voronin problema transnistreana. Iuri Zubakov, a declarat ca la baza vizitei delegatiei rusein Republica Moldova sta „noua politica externa pragmatica a Moscovei”. „Gratie politicii echilibrate a presedintelui Putin, Rusia a pasit pe singura cale dreapta a relatiilor pragmatice fata de interesele sale si fata de interesele vecinilor, prietenilor si camarazilor sai. Timpul pomenilor, discutiilor, sarutarilor gratuite, inclusiv celor economice, s-a scurs. A sosit timpul cooperarii reciproc avantajoasein toate domeniile. Sufletul rusesc va ramane,insa, deschis pentru vechii sai camarazi si prieteni”. Vizita de la Chisinau si Tirasposl a fostinvaluita de tacere inexplicabila din partea autoritatilor de la Chisinau.

[76t Schimbarea denumiri R. Moldovain „Moldavia” ar putea pune Romania aproapein situatia Greciei fata de Macedonia!

[77t Pe de alta parte, nu este un document oficial rusesc, caci, oficial, Moscova nu l-a revendicat niciodata!

[78t Oazu Nantoi, „Conflictul transnistrean – concurenta facatorilor de bine”, Moldova Azi, 10 octombrie 2005. Despre comentarii la acest document vezi si Roman Mihaiesin www.moldova.org.

[79t Mediatoriiin problema transnistreana s-au intalnit pe 21 octombrie la Ljublijana, Slovenia, pentru a conveni asupra agendei rundei de negocieri de la Chisinau (26 octombrie). Pe ordinea de zi a acestor negocieri figura organizarea unor alegeri libere si democraticein Transnistria, alaturi de posibilitateainfiintarii unei comisii internationale, sub egida OSCE, care sa va ocupa de organizarea scrutinului,in conditiile alinierii regiunii la standardele democratice. Dezbaterile au abordat si problemele legate de utilizarea munitiilor rusesti si transformarea operatiunii de pacificarein una civila. Fara nici un rezultat.

[80t Vladimir Socor, Radio Europa Libera, 30 septembrie, Chisinau.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.