Corespondent Special: Federalizarea Moldovei, primul pas spre federalizarea Romaniei - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Corespondent Special: Federalizarea Moldovei, primul pas spre federalizarea Romaniei

Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat că Transnistria pare să fie un test de sinceritate pentru Rusia în politica europeană de securitate şi a afirmat că Moscova este gata să facă tot ce este posibil pentru rezolvarea problemei transnistrene. Adică, după cum înţeleg eu această declaraţie, Rusia este gata să pună pe masă, la negocierile de avantaje cu Europa, îngustul bandaj care pricinuieşte bătăi de cap în ultimii 20 de ani. Probabil, UE îşi va creşte influenţa în formatul de negocieri, chiar dacă, după aproape 20 de ani de independenţă, Transnistria nu va mai fi niciodată o provincie a Moldovei. Este de presupus, în actualul context, că viitorul Moldovei, ca “vecinătate apropiată” a UE, va fi federal! La Chişinău, ministrul de externe, Iurie Leancă, a salutat faptul că problema transnistreană a ajuns pe agenda discuţiilor dintre UE şi Rusia. Discuţiile nu sînt noi. Anul trecut, şeful Comisiei de afaceri externe din Duma de Stat de la Moscova, Konstantin Kosacev, spunea că europenii au respins Memorandumul Kozak din 2003, pentru că înţelegerea se făcuse fără ei. Conflictul transnistrean ar fi putut fi rezolvat în urmă cu 5-6 ani – susţinea şeful Comisiei de afaceri externe din Duma de Stat de la Moscova. Aflat la Bruxelles, Konstantin Kosacev a subliniat că europenii au respins Memorandumul Kozak din 2003, pentru că înţelegerea se făcuse fără ei. O declaraţie similară a făcut şi ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, la o întâlnire cu diplomaţi germani, francezi şi polonezi legată de negocierile în format 5+2 privind conflictul transnistrean.

Vara trecută, experţi din 15 ţări au discutat, timp de două zile, la Chişinău, despre arhitectura de securitate în vecinătatea estică a Uniunii Europene. Dezbaterile, la care am luat parte, au fost cu atît mai interesante cu cît în acele zile, potrivit publicaţiei ruseşti NEZAVISIMAIA GAZETA, Germania condiţionase ratificarea proiectului rusesc al unui nou sistem de securitate europeană de retragerea trupelor din Transnistria!

Transnistria rămîne principala ameninţare de securitate a Republicii Moldova şi principalul obstacol în drumul său spre integrarea europeană. Cu acest enunţ au fost de acord toţi experţii în securitate prezenţi la Chişinău. Cu cît evoluţia economică spre Europa devine mai pronunţată, cu atît devine mai evident faptul că neutralitatea constituţională a ţării este o frînă de mînă în calea eforturilor susţinute ale Chişinăului. Profesorul universitar Dan Dungaciu, fost consilier al preşedintelui Mihai Ghimpu, afirma clar că neutralitatea Republicii Moldova nu a făcut altceva decît să păstreze ţara într-o sferă de influenţă rusă şi să o împiedice să adere la structurile europene. Analiştii moldoveni sînt mai sceptici. Arcadie Barbăroşie spune că în actualul context politic, neutralitatea constituţională nu poate fi pusă în discuţie. “Dacă nu o discutăm acum, poate mîine, cînd va fi evident faptul că dacă doreşte integrarea în structurile europene, Moldova va trebui să devină parte şi a arhitecturii comune de securitate” spunea şi analistul independent Vlad Lupan.

Pentru Republica Moldova o reformă credibilă a sectorului de securitate este obligatorie. În acest context se poate înscrie inclusiv constituirea batalionului mixt româno-moldovenesc, un proiect lansat deja la Bucureşti de către ministrul moldovean al apărării, care ar spori gradul de interoperabilitate a armatei moldovene cu structurile militare europene. Aceasta este şi părerea directorului Centrului pentru Prevenirea Conflictelor, Iulian Chifu.

Conflictul îngheţat din Transnistria reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi a regiunii de Est a Uniunii Europene. În acest context, găsirea de soluţii paşnice pentru soluţionarea acestui diferend este o prioritate atît pentru Republica Moldova, dar şi pentru Uniunea Europeană şi Rusia, care doresc relaţii bilaterale solide. Dovada corectitudinii afirmaţiilor mele vine, şi de această dată, de la Berlin: Germania cerea Rusiei să îşi retragă trupele sale din Transnistria şi abia atunci Berlinul va susţine iniţiativa preşedintelui Dmitri Medvedev privind crearea unui nou sistem de securitate europeană, scrie, după cum spuneam la începutul acestui articol, în ediţia din 22 iunie 2010, publicaţia “Nezavisimaia Gazeta”, cu referire la surse confidenţiale. Cotidianul moscovit nu suflă o vorbă despre o posibilă înlocuire a trupelor ruseşti cu căşti albastre europene ş aplicarea celor 3 paşi de bază în pregătirea păcii: retragerea şi controlul armelor mici şi mijlocii, unificarea financiară şi controlul frontierelor.

Pînă atunci, în mod tradiţional, pe 2 martie, participanţii la conflictul armat din 1991-1992, în comun cu autorităţile publice centrale şi locale, continuă să organizeze acţiuni de comemorare a eroilor acestui conflict. 29 de mii de persoane au participat la acest conflict, iar 386 de persoane au decedat. Alte 289 de persoane au rămas invalide de gradul I, II şi III în urma rănilor primite.

Conflictul din Transnistria este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stîng al râului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi râu. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene, pe 2 septembrie. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care au atacat şi ocupat sediul poliţiei din Dubăsari, din stînga Nistrului, în cursul nopţii. Separatiştii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. În timpul conflictului, forţele fostei Armate a 14-a (care a aparţinut, pe rînd, URSS, CSI şi Federaţiei Ruse) dislocate în Transnistria au luptat în numele forţelor armate transnistrene. O parte însemnată dintre ofiţerii acestei armate figurau în concediu, în realitate fiind instructori şi comandanţi ai plutoanelor separatiste. Pe 17 martie 1992, Republica Moldova a fost vizitată de un grup de deputaţi din Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, care s-au întîlnit cu preşedintele Mircea Snegur şi au căzut de acord să ofere Transnistriei statutul de „zonă economică liberă”, precizînd că: „Transnistria trebuie să aibă toate garanţiile ca în cazul reunirii Moldovei cu România să nu se pomenească teritoriu al statului reunificat România” (Cojocaru Gheorghe, „Politica externă a Republicii Moldova. Studii”, pag.77). În acele luni, guvernul moldovean, sprijinit de autorităţile române, au accentuat exclusiv calea dialogului şi negocierilor paşnice. S-a creeat formatul cvadripartit de negocieri politice din care făcau parte miniştri de externe ai României, Moldovei, Rusiei şi Ucrainei. Pe 22 iunie 1992, liderul de atunci al Ukrainei, Leonid Kravciuk, declara pe un ton categoric: „Transnistria trebuie să devină o republică autonomă în componenţa Moldovei…Ucraina este gata să se constituie în garant, în cazul în care Moldova ar dori să se unească cu România” (op.cit. pag.96). La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului, iar „Conflictul transnistrean” a „îngheţat”, transformîndu-se, pentru analişti, în „diferend”.

De la încheierea ostilităţilor, zeci de întîlniri, negocieri, discuţii, au avut loc, sute de tratate şi angajamente, toate structurile trans-naţionale importante (ONU, NATO, OSCE, Crucea Roşie, CSI etc) au fost implicate, fără succes, în soluţionarea problemelor acestui spaţiu, o zonă gri, în care foarte multă lume are interese din cele mai diverse. Mii de declaraţii contradictorii au fost înregistrate de către jurnalişti şi sute de manevre militare, provocări, schimbări ale raporturilor de forţă şi influenţe au balansat firav, într-o parte, sau în cealaltă situaţia din regiune. Ca de exemplu, declaraţia liderului de la Tiraspol, Igor Smirnov, făcută în aprilie 1997 şi redată în cotidianul „Kievskie Vedomosti” – „Noi ardem de dorinţa să ne unim cu Ukraina!” De ce nu ar fi luate în serios declaraţiile liderului separatist, de atunci, aflat în căutarea unui „tutor”, mai ales dacă ne gîndim că o treime din populaţia Transnistriei e formată din ukrainieni? Sau era, la momentul acela, o propunere voalată din partea Moscovei, de cedare a Transnistriei contra Sevastopol unde ancorează flota rusă la Marea Neagră…Cert este că de la acea declaraţie, Kievul începe să aibă un rol tot mai activ în încercarea de soluţionare a diferendului.

De 18 ani, situaţia a rămas aceeaşi. În pofida dezbaterilor şi conferinţelor OSCE, a devenit evident că Rusia nu intenţionează să-şi retragă patrimoniul militar din Transnistria. Strategia politică de ocolire a deciziei OSCE s-a bazat cu precădere pe liderii comunişti de la Chişinău.
Nedorind executarea reală a acestui angajament, Federaţia Rusă şi-a asigurat o conducere politică în Republica Moldova, care să-i asigure legalizarea prezenţei militare în Moldova. Vladimir Voronin a fost garantul ducerii la îndeplinire a unui proiect rusesc în care, sub pretextul soluţionării conflictului transnistrean, Republica Moldova ar deveni un fel de „stat comun”, o confederaţie cu doi membri (Chişinău, Tiraspol), sau chiar trei (dacă se adaugă şi Comratul) subiecţi egali în drepturi. Au fost elaborate diverse mecanisme de garantare a înţelegerilor dintre Chişinău şi Tiraspol care fixau rolul Moscovei şi calitatea de arbitru în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol. Prezenţa militară a Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova ar fi fost pretextul constituirii „mecanismului de garantare”. Căderea comuniştilor la Chişinău şi amplasarea elementelor scutului anti-rachetă în România reîncălzesc conflictul îngheţat de pe Nistru. Provocările, declaraţiile belicoase ale lui Smirnov, isteria panicardă a comuniştilor de la Chişinău şi problemele economice şi sociale cu care se confruntă actualii lideri moldoveni, fac ca problema transnistreană, deşi declarată „prioritate naţională” să rămînă în amorţire. Nu este exclus ca statutul de „gaură neagră” al acestui teritoriu să alimenteze, încă, interesele directe ale unor grupuri interesate în păstrarea incertitudinilor, în întregul spaţiu de negociere (Moldova, Ucraina, Rusia, Uniunea Europeană).

Ce este Transnistria şi de ce este ea atît de disputată?

Continuarea la Mario Balint – Corespondent Special

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.