Corneliu Vlad: A nu lua poporul drept prost - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Corneliu Vlad: A nu lua poporul drept prost

A nu lua poporul drept prost

de Corneliu Vlad

Într-o civilizaţie (şi) a vizualului, revoluţia devine serial agreabil sau chiar palpitant de televiziune, place publicului şi toată lumea devine competentă în politica şi viaţa internaţională. Cu ani în urmă, o revistă de istorie, dar pentru marele public, avea o rubrică „Aşa vă place istoria?“. Întrebarea ar putea figura şi pe genericul transmisiilor prelungite ce ne ţin la curent cu ce se întåmplă prin Tunisia, Yemen, Egipt etc.
Telespectatorul din Romånia priveşte la asemenea desfăşurări cu sentimente amestecate, ba chiar e tentat să facă analize (cum se întåmplă cu diverşi vorbitori tv, pe cåt de tranşanţi în afirmaţii, pe atåt de străini în chestiune).
Cascada de revoluţii în lumea arabă, principiul dominoului, un nou val al democraţiei? Nici pomeneală. Lumea arabă e prea diversă, prea expusă feluritelor influenţe, presiuni şi interese externe pentru a repeta cumva, concertat, momentul est-european 1989. „Groparii“ din umbră ai comunismului aveau o viziune globală, regizorii vedeau şi coordonau întreaga scenă şi dacă nu totul a ieşit ca în scenariu, nu-i vina lor, căci, pånă la urmă, schimbarea au făcut-o cei ce au ieşit în stradă ori s-au tårguit pe la „mese rotunde“. În Africa de Nord, în Orientul Mijlociu, nu poate fi vorba de aşa ceva. „Groparii“ mondiali de ieri nu mai sunt chiar atåt de potenţi în vremea post-război rece şi nici Fraţii Musulmani sau legendara şi fantomatica al-Qaida nu pot dirija revoluţii trase la xerox.
S-au ridicat tunisienii şi egiptenii månaţi de irepresibile impulsuri islamiste? Nu s-ar spune, de vreme ce forţele fundamentaliste radicale nu s-au găsit pe creasta valului. Tinerimea şi clasa mijlocie sunt mai degrabă nemulţumite de mizeriile zilnice ale regimurilor impopulare înţepenite la putere, care îi ţin în sărăcie, somaj, subdezvoltare.
Mai nou, în ecuaţia convulsiilor a fost introdus şi un factor mai puţin băgat în seamă pånă acum: frustrarea şi indignarea populară, dezvoltate pe fondul dispreţului, aroganţei, opulenţei, incompetenţei, venalităţii, ipocriziei regimurilor hulite. „Oamenilor nu le place să fie luaţi drept proşti sau copii întårziaţi sau figuranţi la paradă“, explică Christopher Hitchens de la Hoover Institution. Puternicii zilei nu par să înveţe, dintr-o ditamai experienţă istorică la îndemånă, că nu-i bine să-ţi etalezi bogăţia, să „organizezi“ alegeri cu victorie asigurată, să reverşi propaganda populistă, inabilă şi mincinoasă care nu poate convinge pe nimeni. Francis Fukuyama, universitar cam discreditat, e drept, cu teoria sa despre „sfårşitul istoriei“, argumentează, totuşi credibil, că popoarele se pot bate şi pentru demnitate, pentru onoare, nu numai pentru hrană sau teritorii. Ca dovadă, aminteşte Hitchens, „Nicolae Ceauşescu şi-a semnat propria condamnare la moarte în ziua din decembrie 1989 cånd a decis să convoace obligatoriu populaţia Bucureştiului pentru a n-a oară şi să o pună încă o dată să bată ritmic din palme în timpul unui discurs interminabil“.
Fără ipocrizii, minciuni şi tăceri vinovate în politică se pare că nu se poate, teoretiza de curånd un alt politolog american, John Mearsheimer. Dar un minim „dozaj“ se cere şi aici. Căci altfel, nu numai dictaturile, dar şi guverne aflate legal şi democratic la putere (deşi corupte şi incompetente) riscă să dispară precipitat, într-un fel sau altul.
Un vers eminescian spune că „Popoarele există spre a fi înşelate“. Se pare însă că nu-i chiar aşa întotdeauna.

Curentul

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.