Dusurile reci ale lui Andrei Plesu. Dupa cremele si masinile lui Liiceanu, Plesu ramane "nud, pe ganduri". Strict autentic - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Dusurile reci ale lui Andrei Plesu. Dupa cremele si masinile lui Liiceanu, Plesu ramane “nud, pe ganduri”. Strict autentic

Noutăţi

de Andrei Pleşu

Cîtă noutate suportă omul? De-a lungul unei vieţi obişnuite te adaptezi, vrînd-nevrînd, la o mulţime de performanţe ale inventivităţii umane: apar instituţii noi, unelte noi, proceduri noi, sau forme înnoite ale celor deja existente. Ca să nu mai vorbim de insolitul pe care îl implică, pentru fiecare parcurs individual, trecerea de la o vîrstă la alta, de la un statut la altul, de la o anumită înţelegere a lumii la una îmbogăţită, sau radical diferită. Acomodarea cu împrejurări, idei, fapte şi obiecte noi face parte din regia curentă a oricărei vieţi.

Pe de altă parte, dincolo de un anumit dozaj, inflaţia noului poate deveni grav alienantă. Ea se converteşte rapid în şoc şi nevroză. Nu sîntem pregătiţi să traversăm senini experienţe de transfer în alt timp. Pînă şi cea mai ingenioasă şi flexibilă minte a secolului al XV-lea s-ar sminti prompt, dacă s-ar trezi dinaintea unui televizor, a unui telefon mobil sau a unei rachete spaţiale. Dar să nu mergem prea departe. Smintitoare poate fi, uneori, şi mica noutate, inovaţia de detaliu, practicată ca scop în sine, cu un fel de nelinişte ludică fără utilitate imediată. O mulţime de lucruri se „înnoiesc“ bezmetic, dincolo de orice imperativ al funcţionalităţii. Avem de-a face, în anii din urmă, cu un fel de furie a ingeniozităţii minore, cu o bucurie imatură a fabricării de gadget-uri, de dragul surprizei şi al „progresului“. E efectul unei ideologii a „îmbunătăţirii“ perpetui, de natură să-l aducă pe potenţialul beneficiar într-o stare de neputincioasă perplexitate. Sînt una din victime. Constat, din ce în ce mai des, că sînt depăşit de „unelte“, adică exact de ceea ce ar trebui să-mi fie de folos, „la îndemînă“, gîndit anume ca să-mi uşureze viaţa. Alexandru Dragomir observase cîndva că avansul tehnologiilor sporeşte constant distanţa dintre utilizator şi instrumentul utilizat. Te slujeşti de instrumentul cu pricina, dar înţelegi din ce în ce mai puţin cum funcţionează. Cum funcţionează roata sau un scripete sau chiar un angrenaj „bielă-manivelă“ e încă transparent. Dar cum funcţionează radioul sau liftul sau telefonul nu mai e materie de cunoaştere comună. Le putem însă folosi, chiar dacă nu le pricepem mecanica intimă. Cred însă că ne aflăm într-o etapă nouă. Nu mai sîntem în situaţia de a ne uita la televizor fără să ştim cum funcţionează. Sîntem, ca să zic aşa, în situaţia de a nu mai şti cum se deschide televizorul. Nu aparatul e „obscur“, ci însăşi utilizarea lui. Manipularea devine atît de (inutil) sofisticată, încît „uzul“ iese din uz.

Un exemplu: desfăcătorul de conserve (tradiţional) e o sculă simplă. Îl folosesc de decenii milioane de oameni fără să simtă nevoia unor îmbunătăţiri fundamentale. Se poate schimba design-ul, se pot aduce unele ameliorări simplificatoare, dar produsul în sine e bun aşa cum e şi verificat ca atare prin multiplă folosinţă. Dar au apărut „ameliorări“ care nu simplifică, ci, dimpotrivă, complică utilizarea pînă la enigmă. Am petrecut două seri încercînd să deschid cu o versiune „nouă“ a instrumentului o cutie de compot. O operaţiune în principiu elementară a devenit o taină, un proiect irealizabil. Am traversat toate fazele disperării şi ale ridicolului, am schimbat unghiuri, poziţii, strategii, am înjurat, am rîs ca prostul, am intrat în conflict ideologic cu modernitatea, dar am cedat. Am adormit epuizat, cu nostalgia compotului inaccesibil.

Alt exemplu: hotelurile „serioase“ tind să preia în dotare o nouă specie de duş. Are cinci guri de apă fixe, aşezate paralel cu peretele şi una mobilă. Manevrarea lor se face cu ajutorul a trei butoane groase, care, mişcate cum trebuie (dar cum trebuie?), reglează, în chip misterios, temperatura apei, direcţia jetului şi intrarea în funcţie a unuia sau altuia dintre cele şase „duşuri“ ale dispozitivului. Este exclus să pricepi de la bun început ce ai de făcut pentru a îndeplini banalul ritual al spălatului matinal. Cazi, nud, pe gînduri, tatonezi, experimentezi, te uzi în cap, te opăreşti, îngheţi.

Încropeşti, în cele din urmă, un lavaj aproximativ, penibil, simţindu-te încolţit, ca o fiară rudimentară, de civilizaţii nepămînteşti. Ca şi deschiderea unei conserve, duşul cotidian cere, în prealabil, un studiu temeinic, o competenţă de elită. Eşti urmărit toată ziua de eşecul din zori şi te culci cu angoasa reluării luptei a doua zi. Şi mai sînt şi alte „provocări“: sticle care se deschid „altfel“, bancomate cu şmecherii noi, frîne de mînă care nu se mai declanşează cu mîna, tirbuşoane suprarealiste, deodorante imprevizibile şi cîte şi mai cîte năzdrăvănii ale unor inşi cu incontinenţă de idei. Nu zic: oi fi şi eu de vină. Oi fi neîndemînatic, nătîng, expirat, lipsit de imaginaţie. Dar nici nu mi se poate cere să fiu un monument de inteligenţă ca să mă spăl sau să mănînc conţinutul unei cutii de conserve.

Andrei PLEŞU | Dilema | nici aşa, nici altminteri

Un “eseu” care ne aduce aminte de urmatoarele texte

Gabriel Liiceanu in old.cotidianul: Cum supravieţuieşte tahicardiilor şi cum şi-a descoperit la 13 ani corpul. Ce femei preferă, ce prăjituri găteşte. Toate, în cartea „Scrisori către fiul meu“.

După Marcello, Teflonilă

Gabriel Liiceanu nu face vreun secret din brandurile care îi fac viaţa mai frumoasă. „Îţi mărturisesc că, la rându-mi, petrec în fiecare dimineaţă, în baia mea, minute de adevărată voluptate şi toate în preajma răsfăţurilor pe care mi le procură mai întâi duşul matinal – cu alegerea, după felul în care voi începe ziua, a gelului de duş cel mai potrivit (şovăi zilnic între mirosurile de ghimbir, ceai verde şi lavandă de la Roger&Gallet) -, apoi, odată duşul terminat, utilizarea cremelor de faţă de la Clinique, a cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de thé vert de la Bvlgari, în sfârşit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior“. Un alt obiect care îi înfrumuseţează viaţa lui Liiceanu a fost botezat „Teflonilă“: „(…) nicăieri nu am văzut una mai bună decât Berndes-ul meu german, un adevărat BMW al tigăilor de teflon, cântărind cel puţin trei kile“.

si

Liiceanu la volan: elogiu lui Siegfried

Gabriel Liiceanu: Cind Marcello a aparut in garaj, in boxa de linga Siegfried, am crezut ca o sa se surpe cerul. Trei zile nu m-a mai lasat sa ma urc in el. “Siegfried!”, i-am spus, “intelege baiatule, tu nu esti masina de Bucuresti. E pacat de amortizoarele tale! Pe urma, dupa trei-patru parcari la Casa Scinteii, ramii fara oglinzi. Adu-ti aminte ce ne-a spus domnul de la firma, ca se fura pe capete oglinzile de BMW. Ne-a sfatuit chiar, ca sa putem parca linistiti, sa-ti crap oglinzile cu o lovitura usoara de ciocan si ne-a aratat, iti mai amintesti?, si locul in care trebuie lovit. M-am infiorat, tii minte. I-am raspuns ca mai bine mi-as fi dat cu ciocanul peste degete decit sa comit barbaria pe care mi-o propunea. Ti-am vazut atunci ochii splendizi, arcuiti fin spre aripa, cum au inflorit intr-un zimbet recunoscator. Cred ca din clipa aceea ai inceput sa tii la mine. Dar sa revenim. Marcello, Siegfried draga, o sa ne ajute, lasindu-se frecat toata ziua in acest oras care, vorba lui Cioran, arata din ce in ce mai mult ca un sancru, sa raminem in forma pentru drumurile mai lungi”. N-a raspuns.

si

Cum si-a schimbat Liiceanu preferintele auto-sexuale: de la Victoria la Siegfried si Marcello

Liiceanu, ca orice barbat, e posedat de instinctul incalecarii. Asta e clar, se intelege. Se mai intelege ca Liiceanu si-a satisfacut de-a lungul timpului acest „adanc“ si „ascuns“ instinct incalecand o tricicleta, o bicicleta si diverse autoturisme. E superclar. Dificultatea apare o data cu raspunsul la intrebarea: cum le chema pe aceste amante inanimate, dar placute la incalecat?

„Victoria“, „Dacia“, „Siegfried“.

Cum?

„Victoria“, „Dacia“, „Siegfried“.

Hm…

Liiceanu, incalecand

de Mihai Iovanel

Intr-un interviu pe care i-l acorda lui Mircea Vasilescu in „Dilemateca“ (nr. 15, august), Gabriel Liiceanu se refera la recenta „declaratie de amor“ pe care i-a facut-o in „Cotidianul“ BMW-ului sau, Siegfried.

Interviul este urmat de o pagina de proza a lui Liiceanu („Pompierii din Chattanooga“), culeasa dintr-un volum in curs de aparitie („Scrisori catre fiul meu“). Siegfried este si aici prezent, intr-un context in care eseistul evoca puternica emotie simtita la volanul unei masini de pompieri: „…am simtit cum ma inunda o bucurie care urca in mine direct din varsta pantalonilor scurti si care, trecand prin ei, se oprea la celalalt capat al istoriei, facandu-ma sa ma intalnesc cu cel mai adanc, mai bine pastrat si mai ascuns instinct al barbatului: instinctul incalecarii. Ceea ce simteam se aseza in mod cert in continuitate cu senzatiile pe care mi le daduse primul bat pe care il prinsesem intre picioare la varsta de 4 ani (strunit cu o sfoara legata la un capat al lui), apoi cu prima tricicleta, apoi cu bicicleta «Victoria» (pe care o castigasem la 14 ani la concursul «Drumetii veseli»), apoi cu masina «Dacia» de la 30 de ani (facuta cadou de bunicul tau), in continuitate, in sfarsit, cu senzatiile pe care mi le da astazi „Siegfried“ de cate ori intru pe traseul natural de curse de Formula 1 de pe Valea Oltului.“

Randuri de o forta de penetratiune pe care numai un fenomenolog bine antrenat in traducerea lui Heidegger o poate atinge. Si totusi… ceva scartaie aici ca un pneu Pirelli.

Liiceanu, ca orice barbat, e posedat de instinctul incalecarii. Asta e clar, se intelege. Se mai intelege ca Liiceanu si-a satisfacut de-a lungul timpului acest „adanc“ si „ascuns“ instinct incalecand o tricicleta, o bicicleta si diverse autoturisme. E superclar. Dificultatea apare o data cu raspunsul la intrebarea: cum le chema pe aceste amante inanimate, dar placute la incalecat?

„Victoria“, „Dacia“, „Siegfried“.

Cum?

„Victoria“, „Dacia“, „Siegfried“.

Hm.

Liiceanu are o solutie eleganta pentru a scapa de orice suspiciuni: sa se boteze pe sine Siegfried, iar masina sa o numeasca, de acum inainte, Brunhilda.

P. S.

O intrebare nu-mi da pace: cum o chema pe tricicleta? Gunther? (Teodora Dumitru)

www.revistacultura.ro

Ilustratie: Devis Grebu

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.