Marin Mincu despre Nicolae Manolescu: Plagierea scandaloasa a Istoriei lui George Calinescu - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Marin Mincu despre Nicolae Manolescu: Plagierea scandaloasa a Istoriei lui George Calinescu

Plagierea scandaloasa a Istoriei lui George Calinescu

Nu stiu daca sunt multi cei care au luat cunostinta de raspunsul pe care i l-a dat, de curând, N. Manolescu,la Craiova, unui reporter al revistei „Mozaic“ (vezi nr. 2, 2009), când a fost intrebat de ce l-a exclus pe Adrian Marino din „lista“ sa. El a afirmat transant, chiar extrem de agresiv, ca acesta „n-a avut nicio idee personala!“. Dincolo de faptul categoric ca acest verdict minimalizator atât de violent asu pra importantei lucrarilor hermeneutului Adrian Marino nu este deloc adevarat, prin efect de bumerang, enuntul respectiv i se poate aplica lui insusi.

Intr-adevar, in aceasta „istorie critica“, Manolescu n-are nicio idee personala! Pâna la 1941, el il „compileaza“ foarte cuminte pe G. Calinescu, pe care-l citeaza de peste 500 de ori (adica, in conformitate cu indicele de nume, il citeaza pe 500 de pagini diferite, dar, in realitate, chiar trece de o mie de ori, daca luam in considerare faptul ca, adeseori, Calinescu este citat de doua-trei ori pe aceeasi pagina), iar dupa aceasta data se imprumuta abundent de la unii critici pe care-i citeaza deformat (Ion Negoitescu, Laurentiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Marin Mincu, Cornel Ungureanu) sau aparent polemizeaza cu altii (considerati de el in mod eronat drept „teoreticieni“), carora le absoarbe buretos ideile.

Probabil pentru a preintâmpina contestarea, de altfel previzibila, a metodei sale compilative, in „Introducere“ va sustine, defensiv, ca „in imensa Istorie a lui Calinescu nu exista nicio trimitere la un nume de critic…“. Da, dar Nicolae Manolescu nu este, in niciun caz, egal cu G. Calinescu, care avea o viziune critica proprie si o metoda personala. Apoi, de la inceput, dupa cum se poate constata, el isi va face un titlu de glorie din asumarea programatica a citarii oneste a contributiilor critice anterioare. Initial (cel putin in volumul publicat in 1990), noutatea auto proclamata a intreprinderii sale consta chiar in recunoasterea avansarii criticii autohtone prin semnalarea corecta a ideilor si judecatilor care apartin altor critici. Când trece de primul volum, insa, N. Manolescu sufera o amnezie surprinza toare, uitând aproape total principiul deontologic pe care si-l impusese (acela al citarii punctuale a predecesorilor). Acum recurge la o subtila manipulare pro domo a receptarii critice con textuale, numindu-i abil doar pe acei critici care nu-i lezeaza cumva autoritatea si omitându-le numele celor din care se imprumuta copios. Date fiind dimensiunile lucrarii, nu este prea usor pentru cineva sa reuseasca sa sesizeze toate situatiile in care criticul se foloseste de acest procedeu necinstit al deposedarii critice flagrante.

Am constatat cu surprindere ca pâna si sintagma atât de discutabi la („istorie critica“) din titlul cartii lui ii apartine tot lui G. Calinescu, care o foloseste primul in scrisoarea adresata catre Alexandru Rosetti la 23 octombrie 1936: „Te previn ca, fara sa vreau sa cad in exagerari, doresc sa fac o Istorie critica a literaturii române…“ (Cursivele ii apartin lui G. Calinescu, textul scrisorii fiind citat de Al. Piru in prefata sa la reeditarea Istoriei literaturii române de la origini pâna in prezent, editura Minerva,1982.) Este absolut inadmisibil ca paternitatea ideii lui Calinescu, cuprinsa chiar in titlul comunicat editorului sau, nu a fost recunoscuta vreodata public (dupa stiinta mea) de catre Manolescu. In asemenea conditii, acest rapt, ascuns intentionat, devine un simptom recidivist. De aici rezulta ca el incalca voluntar orice etica inte lectuala si, desi in alte culturi se respecta aceasta cutuma inviolabila a proprietatii ideilor, in „istoria critica“, orice idee a lui Calinescu sau a altora devine automat a lui N. Manolescu.

Desi s-a vorbit destul de mult despre ambiguitatea acestei „strategii“ etice inacceptabile, n-am inteles de ce, in numeroasele comentarii critice de pâna acum (nu tocmai favorabile), s-a evitat sa se foloseasca termenul ce diagnosticheaza exact acest reprobabil procedeu manolescian, adica acel termen care are o sfera semantica foarte precisa: plagiat. Se poate demonstra ca, fie in ceea ce priveste structurarea materiei literare, fie in ceea ce priveste situarea axiologica si aplicatia analitica propriuzisa, N. Manolescu il urmeaza foarte indeaproape pe G. Calinescu (adica il plagiaza !) si chiar atunci când pare ca-l completeaza, de fapt, pe ansamblu, nu adauga nimic personal interpretarilor facute de acesta.

 Oare sa fi considerat el ca citarea (de peste o mie de ori!) a marelui critic este suficienta pentru a-si lua dreptul de a-i copia nepedepsit ideile si formularile critice ? Nu cumva ne aflam in fata unei fraude critice grave, ce ar trebui dezavuata si sanctionata intr-un mod mult mai responsabil? Este oare permis sa te folosesti de analizele si judecatile de valoare din Istoria lui Calinescu sau de ideile altor critici contemporani numai pentru ca iti maschezi eufemistic actul fraudarii, afirmând echivoc ca lucrezi „la doua mâini“?

Cum spuneam, in „Introducere“, N. Manolescu numeste aceasta forma personala de plagiat „istorie literara la doua mâini“, laudându-se apoi, in interviul citat, ca a urmat cu strictete acest imperativ genetic : „istoria la doua mâini inseamna istoria la mâna mea, a celui de astazi, a doua mâna este cea a generatiilor anterioare care au comentat acea carte.“ Lui i se pare ca „asta“ ar fi chiar o „conceptie” proprie („Deocamdata, conceptia mea asta este.“), si nu un furt de idei, ca si cum recunoasterea contributiei celorlalti critici ar putea fi ceva cu totul aleatoriu, conform principiului: „iau de oriunde si citez numai pe cine vreau eu !“ In fapt, chiar „asta este“, din pacate, unica metoda de lucru a lui Manolescu, caci, asa cum au semnalat aproape toti cei care au scris despre „istorie“, fie unii critici actuali nu sunt citati deloc desi li se fura ideile, fie citarea altora nu este, de cele mai multe ori, decât o modalitate perfida de rastalmacire si minimalizare.

Ramâne, totusi, de rezolvat problema deontologica grava iscata de discrepanta etica dintre furtul de idei (pe care-l practica cu nonsalanta N. Manolescu) si parerea automagulitoare (de o disimulata candoare !) despre ceea ce face: „nu exista nicio singura istorie literara care sa fi luat in considerare intr-o masura importanta critica anterioara, absolut niciuna, nici la De Sanctis, nici la Calinescu, nici la Lovinescu…“ (acelasi interviu, revista „Mozaic“, nr. 2, 2009). Practic, aici aflam disculparea silogistica si recunoasterea plagiatului grosolan pe care-l comite la tot pasul, recurgând in mod fatis la o manevra retorica foarte ieftina.

In fond, ce legatura are Francesco De Sanctis (care-si publica Storia della letteratura italiana in 1872 !) cu N. Manolescu (ce sustine asemenea aberatii in 2008 !) si, mai ales, care era „critica anterioara“, de dinaintea scrierii Istoriei lui De Sanctis ? Este de-a dreptul jenant sa compari, din punct de vedere metodologic/deontologic, anul 2008 (Istoria lui Manolescu) cu anul 1872 (Storia lui De Sanctis) ! Se pune, desigur imediat intrebarea care erau criticii de acum 136 de ani si cât de originali erau acestia incât sa fie citati de marele estetician si istoric literar italian. In schimb, s-a probat deja (prin receptarea elogioasa contextuala) ca unii critici de azi – pe care nu-i citeaza „deontologic“– sunt mai originali decât el in abordarea si interpretarea unor autori.

Apoi, transferându-ne in prima jumatate a secolului XX, se stie de catre toata lumea ca Lovinescu (1937) si Calinescu (1941) aveau fie care o metoda critica diferentiata prin care se deosebeau in epoca de Iorga, Ibraileanu, Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu si alti critici interbelici importanti. Vreau sa spun ca si Lovinescu si Calinescu au avansat idei si analize proprii despre autorii cu prinsi in istoriile lor, pe când N. Manolescu n-are nimic original (adica n-are o ipoteza de lectura noua si nici nu propune recuperarea vreunui scriitor nedreptatit de Calinescu) referitor la perioada de pâna la 1941.

Cum poate observa oricine, dupa aceasta borna cronologica precisa, el pierde siguranta orientarii critice, mentinuta constant (in primele doua parti) prin plagierea scandaloasa a lui Calinescu si – in partea a treia a lucrarii – devine total incongruent, chiar incontinent, desi se noteaza aceeasi lejeritate a discursului foiletonistic, ilustrata eclatant in cronicile despre literatura postbelica, aglutinate impropriu aici si transformate in material de istorie literara. Dar oricât de bine ar lipi el aceste cronici literare, in absenta ideilor critice proprii, istoria sa nu are substanta.

Se poate demonstra fara efort ca exista destui cri tici care au dovedit intuitie si metoda in lucrarile lor necitate in mod arbitrar, depasindu-l net – prin rezultatele hermeneutice obtinute – pe foiletonistul de la „România literara“. Acestia nu reprezinta deloc „critica anterioara“ (cum falsifica lucrurile N. Manolescu), ci chiar critica actuala, pe care o deformeaza sau o preia fraudulos, fara sa foloseasca ghilimelele de rigoare, cum ar fi fost normal.

Ma voi opri in continuare, mai explicit decât au facut-o alti recenzenti, la câteva dintre imprumuturile recurente din Calinescu, atât de numeroase, incât se transforma in opul sau intr-o copiere nediferentiata a Istoriei literaturii române de la origini pâna in prezent.

Se poate observa de la inceput ca periodizarea materiei si clasificarea structurala a autorilor se face abuziv, pornindu-se de la canonul calinescian. Punând alaturi cele doua „table de materii“ ale Istoriilor, vom fi uimiti de suprapunerea perfecta a proiectului structural al lui Manolescu din 2008 peste proiectul arhitectonic al lui Calinescu din 1941. Astfel, la nivelul periodizarii propriu-zise si al jalonarii curen telor si tendintelor „estetice“ polarizante, nu se observa nicio deosebire si singura „contributie“ a lui N. Manolescu se reduce la punerea in pagina in alta ordine a unor sintagme calinesciene standardizate prin uzul didactic comun sau la schimbarea categoriei substantivale a acestora prin adaosul unui ism final.

Oricât ne-am stradui sa acceptam aceasta deontologie devianta, to tusi, nu se poate admite sa plagiezi fara sa clipesti structura de sustinere a intregului edificiu critic ridicat de Calinescu, precum si perspectiva axiologica a acestuia cu aplombul pionieratului adamic al ctitorului „unic“ (pe cinci secole, nu-i asa ?!), care crede tantos ca a realizat constructia cea mai originala a istoriei literaturii române : „Pâna va veni cineva sa mai scrie istorie pe cinci secole de literatura cu o alta lista canonica, o sa ramâna a mea !“ Ceea ce-l face sa fie cu totul comic este faptul psihanalizabil ca se preface ca uita lucrul esential, si anume ca „lista canonica“ a fost stabilita definitiv (cu rarisime exceptii) de Calinescu pâna la 1941 (adica pe patru secole si jumatate !), iar el a copiat-o intocmai cu sârg de scolar tocilar.

Astfel, in concret, daca „Tabla de materii“ a lui Calinescu demareaza cu capitolul „Secolele XVI-XVIII“, marcat prin sigla generica „Literatura de ev mediu intârziat“, constatam imediat ca N. Manolescu copiaza si el exact acelasi titlu in primul capitol al lucrarii sale : „Secolele XVI-XVIII“, preluând identic specificitatea cronotopului literar diacronizat de Calinescu prin sintagma „Literatura medievala“. Mai onest ar fi fost ca, in loc sa fi recurs la un plagiat stânjenitor, sa fi facut doar trimiterea cuminte la sursa : Vezi Istoria lui Calinescu (pagina 7), lasând sa se inteleaga astfel ca aici il preia fara modificari pe marele critic. Dar, din pacate, lucrurile continua in aceeasi maniera pentru toata structura compozitionala instituita pe parcursul celor circa 900 de pagini care urmeaza.

Cu aceasta metoda a calchierii scrupuloase, capitolul „Clasicii intârziati“ (la Calinescu) devine „Neoclasicism“ (la Manolescu); „Romanticii macabri si exotici“ (Calinescu) devine, desigur, „Romantismul“ (Manolescu); „Junimea“ (Calinescu) se transforma in „Junimismul“ (Manolescu) ; „Modernistii“ (Calinescu) devine „Modernismul“ (Manolescu); „Dadaisti. Suprarealisti“ (Calinescu) devine, cu siguranta, „Avangarda“ (Manolescu). Mi se poate replica, desigur, ca acest tip de lucrare are un caracter eminamente didactic si ca „plagiatul“ este admis, dar eu cred ca aceasta metoda a plagierii programate a materiei calinesciene este incompatibila cu etica profesionala a unui critic ambitios ce se lauda atât de agresiv ca a propus o alta „lista canonica“.

In alta ordine, dupa cum se cunoaste, G. Calinescu se foloseste firesc de unele departajari valorice (prin verdicte apreciative abrupte precum „Marii prozatori“ sau „Poeti minori“), necesare pentru a cartografia diferentiat productia literara foarte inegala a secolului XIX. In mod aproape hilar, vom gasi si la Manolescu rubrica „Marii scriitori“ (repetata de doua ori si aplicata si secolului XX), dar fara sa mai aiba aceeasi motivatie evaluativa inaugurala, justificata de contextul pionieratului axiologic in care aparea Istoria calinesciana. Ori cine isi da seama, insa, ca a proceda la fel de simplificator dupa 70 de ani, fara nuantari hermeneutice minime pentru a repera si identifica relieful foarte variat al literaturii române din intreg secolul XX, este de-a dreptul pueril. In fond, daca unii „avangardisti“ sunt „minori“, de ce ii mai consemneaza sau de ce nu-i trece pur si simplu la infamanta rubrica „autori de dictionar“?

Poate parea absolut paradoxal, dar singura rubrica „originala“ inventata de N. Manolescu este chiar „Autori de dictionar“, unde se citeaza la gramada numele a 208 autori (de la Radu Gyr si Nora Iuga pâna la Ion Mircea si Paul Daian, sau de la D. Caracostea si Mihail Dragomirescu la Adrian Marino si Stefan Borbely). Aici ar fi vorba de un fel de limb dantesc (al tuturor „refuzatilor“ la marele festin), unde sunt expediati toti scriitorii neagreati de critic sau aceia despre care, din motive previzibile, n-a reusit sa scrie, lipsindu-i in strumentul adecvat. Asemenea „liste ale rusinii“ nu intâlnim niciodata in Istoria lui Calinescu, acesta scriind (obiectiv sau subiectiv!) despre toti autorii pe care-i considera apti de a intra in canon, fara sa recurga la procedeul parsiv al omisiunii (cum face N. Manolescu) pe baza unor criterii ce sunt exterioare actului critic. In iesirile televizate recente, el sustine ca a facut o „selectie subiectiva“, dar asemenea motivare nu se justifica in niciun fel din punct de vedere axiologic, mai ales atunci când ii introduci pe toti redactorii fosti sau actuali de la „România literara“ sau pe trepadusii Uniunii Scriitorilor.

Oricum s-ar incerca sa se estompeze aspectul intolerant al acestei decapitari grosolane, apare flagranta gaselnita tipic manolesciana a „dictionarizarii“ a peste 200 de autori (care au pus umarul efectiv la consolidarea literaturii române) intr-o lucrare de o asemenea anvergura ce se intituleaza atât de pompos Istoria critica a literaturii române. Este evident ca titlul acesta, provocator prin reflexul tautologic, obliga la o aplicare critica onesta asupra intregii materii literare. Practic, niciun critic nu poate sa se angajeze intr-o intreprindere subsumabila speciei istoriei literare fara sa respecte acele criterii de selectie si evaluare estetica, presupuse ca fiind imperativele cutumiare ale acestui tip de demers. In ultima instanta, daca din diverse motive s-ar abandona criteriul obiectivitatii critice – intrinsec oricarui act de istorie literara – prin recursul imprevizibil (dupa cum marturiseste autorul) la o perspectiva reductiva, aceasta lucrare putea sa se cheme, mai exact, O istorie posibila a…, asa cum procedeaza mult mai modest un Ion Rotaru.

Cu putina pedanterie statistica, am demonstrat ca N. Manolescu incropeste 900 de pagini din lucrarea sa (adica circa doua treimi), urmând indeaproape indicatiile si sugestiile critice calinesciene. Este vorba efectiv de intreaga materie literara investigata de Calinescu pâna la 1941. Observam ca, in continuare, el adauga inca 572 de pagini (de la pa gina 885 pâna la pagina 1457), adica aproximativ ceva mai mult de cât o treime din intreaga lucrare, si nu o jumatate, cum va declara el, falsificând surprinza tor lucrurile, in interviul din revista craioveana „Mozaic“: „o istorie literara cum este a mea consacra pentru contemporani, adica pentru postbelici, aproape acelasi spatiu ca pentru scriitorii români de la Neacsu si cu scrisoarea lui din 1521 si pâna la al doilea razboi.“ Nu se intelege deloc cum 572 de pagini pot fi egale cu 885 („aproape acelasi spatiu“) si e hazlie aceasta autoprezentare triumfalista pe care si-o face cu atâta convingere autorul lecturilor infidele, manipulând naivitatea publicului si nerespectând adevarul.

Din pacate, in sectiunea ultima, nemaiavând un ghid sigur de orientare structurala si axiologica, el procedeaza abrupt, fara nuantarile minime necesare, integrând ad-hoc toata literatura ce s-a produs dupa aparitia Istoriei lui Calinescu intr-un singur calup nediferentiat, sub genericul „Contemporanii“ (1947-2000). Aici se fac departajari strict generationale („Generatia ’40“, „Generatia ’60“ si „Generatia ’80“), imprumutându-se aceasta sugestie teoretica si practica de la criticul Laurentiu Ulici care initiase o istorie a literaturii postbelice (din care n-a aparut decât volumul Generatia ’70, Albatros, 1995), unde foloseste criteriul generatiilor de creatie (in sensul dat acestui concept de catre Tudor Vianu), cu singura deosebire ca, la Manolescu, aparitia unei noi generatiii este detectabila din doua in doua decenii.

Cât de obsedat este N. Manolescu de Istoria lui Calinescu se poate deduce si din amanuntul extrem de semnificativ ca acesta observa foarte atent ca marele istoric literar vorbeste despre „Memorialisti“ in penultimul capitol al lucrarii si, ca atare, il calchiaza scolareste si aici, incheindu-si si el sinteza sa cu subcapitolul „Memorialisti de ieri si de azi“. Obsesia „nomenclatorului critic“ calinescian devine tirani ca. Astfel, daca G. Calinescu are un titlu final, „Noua generatie“, vom descoperi ca si aici il mimetizeaza N. Manolescu cu „Literatura noua“, care este folosit in alt capitol si in varianta inversata : „Noua lite ratura“. Desigur ca – fara a-i interzice in vreun fel sa copieze titlurile calinesciene – ne miram de penuria terminologica a criticului saizecist care – desi au trecut 70 de ani – nu poate iesi cu niciun chip de sub influenta covârsitoare a Istoriei de la origini pâna in prezent, nefiind capabil sa inventeze nimic personal. Se poate afirma ca, astfel, prin plagierea constanta – fie aceasta si involuntara –, N. Manolescu consacra validitatea nestirbita „pâna in prezent“ a Istoriei lui G. Calinescu.

 Asa cum este usor de vazut, el nu inventeaza nimic in legatura cu periodizarea materiei literare, preluând totul asa cum apare la Calinescu. Nici nu incearca sa gaseasca alte solutionari categorial-este tice prin care sa faca sa avanseze bruma teoretica pe care se sprijina corpusul istoriei literaturii române. S-ar putea ca el sa considere drept dovada de maxima originalitate titrarea formala pe genuri („Proza“, „Romanul“, „Poezia“, „Epica in versuri“, „Dramaturgia“, „Critica“, „Eseul“ etc.), folosita deja de Lovinescu. Dar, dincolo de discutarea altor chestiuni punctuale pe care nu ni se pare necesar sa le mai consemnam aici, este o mare dezamagire sa nu constati – in ipostaza de simplu cititor – acea diferentiere obligatorie fata de Calinescu. La sfârsitul lecturii se ajunge la concluzia ca – de cele mai multe ori – cota receptarii critice a autorilor „re-evaluati“ se afla cu mult sub nivelul de receptare al acestuia.

Dupa asemenea observatii absolut constatative, se intelege de la sine ca este mai profitabil sa se recurga in continuare – ca instrument de lucru indispensabil – tot la sinteza calinesciana din 1941 (pentru perioada cuprinsa pâna la aceasta data), din moment ce N. Manolescu nu reuseste sa ne ofere, dupa saptezeci de ani, decât o pastisa fidela a acesteia.

Din Marin Mincu – Polemos. Duelul cu/în idei, Editura Compania, Bucureşti, 2011

Preluare din Literatorul An XX Nr 145

Cititi si: Marin Mincu: Extracţia mafiotică Nicolae Manolescu

INEDIT. Marin Mincu despre “abila manipulatoare” Monica Lovinescu si “Istoria” lui Nicolae Manolescu

Marin Mincu despre Cartarescu: “Un semidoct care-şi da aere că se pricepe la orice”

Polemică şi personalitate

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.