Rusia, condamnata pentru a doua oara de CEDO in cazul fostilor detinuti politic romani din Transnistria - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Rusia, condamnata pentru a doua oara de CEDO in cazul fostilor detinuti politic romani din Transnistria


Rusia — vinovată la CEDO în dosarul Ivanţoc şi alţii v. Moldova şi Federaţia Rusă. CEDO obliga Rusia la plata a 80.000 de euro reclamantilor.

Marti 15 noiembrie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a pronunţat hotărîrea  în cauza Ivanţoc şi alţii v. Moldova şi Federaţia Rusă (cererea nr. 23687/05). Circumstanţele cauzei, astfel cum au fost constatate de CEDO sunt rezumate de Ministerul Justiţiei de la Chişinău scrie Ziarul de Garda, preluat de Romanian Global News.
Reclamanţii Andrei şi Eudochia Ivanţoc, soţ şi soţie, Tudor Popa şi Victor Petrov, tatăl şi fiu,  cetăţeni moldoveni născuţi în 1961, 1963, 1963 şi 1988.
Cazul se referă la detenţia continuă a lui Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa în custodia «autorităţilor neconstituţionale ale Republicii Moldoveneşti Nistrene» pentru pretinse acte «teroriste» în cadrul conflictului armat din 1991-1992, de care s-au acuzat reclamanţii. Detenţia reclamanţilor a continuat în pofida dispozitivului hotărârii CEDO, adoptată în 2004, în cauza Ilaşcu şi Alţii c. Moldovei şi a Federaţiei Ruse (hotărîrea Marei Camere a Curţii Europene din 8 iulie 2004), prin care statele respondente au fost obligate să asigure eliberarea imediată a acestora. În acea hotărîre Marea Cameră a Curţii Europene a constatat că reclamanţii (în particular domnii Ivanţoc şi Popa) au fost supuşi relelor tratamente şi torturii şi detenţia acestora a fost arbitrară, în violarea Articolelor 3 şi 5 din Convenţia Europeană cu privire la Drepturile şi Libertăţile Fundamentale (în continuare «Convenţia»).
In momentul depunerii cererii, care a servit temei de examinare în prezenta cauză, în anul 2005, Andrei Ivanţoc a continuat să fie deţinut în Tiraspol, iar Tudor Popa – în Hlinaia. În final, dânşii au fost eliberaţi doar în iunie 2007. În această cauză, de asemenea s-a examinat şi legalitatea detenţiei precum şi condiţiile în care reclamanţii au fost deţinuţi după 8 iulie 2004; la fel s-au examinat şi plîngerile cu privire la restricţiile de a avea întrevederi şi contacte cu membrii familiilor acestora. Reclamanţii s-au plîns de pretinse violări a Articolelor 3, 5 şi 8, de lipsa remediilor prin prisma Articolului 13 din Convenție şi cu privire la violarea Articolului 46 din Convenție cu privire la nerespectarea caracterului obligatoriu executiv al hotărîrilor Curţii Europene.
Prima întrebăre pe care a examinat-o CEDO în prezenta cauză constituie problema jurisdicţiei ambelor State respondente (R.Moldova şi Federaţia Rusă) şi dacă reclamanţii pot fi consideraţi ca intrînd sub jurisdicţia ambelor, sau doar unuia din State respondente. Aceiaşi problemă s-a examinat în cauza Ilaşcu şi Alţii (citată mai sus).
A doua întrebare care s-a examinat, are oare CEDO jurisdicţia de a examina prezenta cauză avînd în vedere că, potrivit Articolului 46 din Convenţie, supravegherea executării hotărîrilor Curţii Europene cade în sarcina Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei, şi Curtea Europeană nu poate decît să vină suplimentar cu unele explicaţii ale modalităţii de executare a dispoziţiilor sale.
Totuşi, potrivit unei jurisprudenţe bine definite a Curţii Europene, reclamanţii pot pretinde încălcarea Articolului 46 din Convenţie şi respectiv Curtea Europeană va avea competenţa de a examina cauza doar în situaţiile în care hotărîrea sa anterioară prevede o dispoziţie clară a Instanţei de la Strasbourg şi pretinsa neexecutare a acesteia a constituit prin sine o nouă violare a Convenţiei Europene.
Ambele Guverne au invocat lipsa jurisdicţiei prin prisma Articolului 1 din Convenţie şi au pledat pentru a lipsă de responsabilitate în acest caz.
Curtea Europeană, formată într-o Cameră a decis, cu şase voturi pro şi unul contra, precum că:
–   Curtea Europeană deţine jurisdicţia de a examina cererile reclamanţilor, declarîndu-le admisibile;
– R. Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de asigurare a drepturilor reclamanţilor prin prisma Convenţiei, începînd cu iulie 2004;
–  în consecinţă, nu a avut loc omisiunea din partea autorităţilor Republicii Moldova de asigurare a respectării drepturilor reclamanţilor pretinse prin prisma Articolelor 3, 5 şi 8 din Convenţie;
–  s-a reţinut obiecţia Guvernului R. Moldova cu privire la lipsa controlului efectiv asupra teritoriului Transnistriei şi respectiva consecinţă care derivă din aceasta cu privire la lipsă de responsabilitate a autorităţilor Moldave în acest caz;
–  reclamanţii cad sub jurisdicţia Federaţiei Ruse în sensul Articolului 1 din Convenţie, prin urmare fiind respinsă obiecţia Guvernului Federaţiei Ruse cu privire la lipsa de compatibilitate ratione personae;
–  existat o violare a Articolului 3, luat separat şi în conjuncţie cu Articolul 13, Articolului 5 şi Articolului 8 din Convenţie, din partea autorităţilor Federaţiei Ruse;
În conformitate cu prevederile Articolului 41 din Convenţie, având în vedere circumstanţele din speţă, Curtea a decis că Federaţia Rusă este obligată să achite reclamanţilor 60 000 Euro şi 20 000 Euro, respectiv, cu titlu de compensare a prejudiciului material şi material; plus 5240, 4 Euro, total, cu titlu de compensare a costurilor şi cheltuielilor în favoarea reprezentanţilor reclamanţilor.
Hotărîrea devine definitivă în termen de trei luni de zile de la data adoptării în condiţiile Articolului 44 § 2 (b) din Convenţie.

Sursa: RGN Press

Nota Ziaristi Online: Felicitari avocatilor!

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.