Un regal Sararu, la 80: "Gloria aparține celor care iubesc lupta mai mult decât succesul!" - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Un regal Sararu, la 80: “Gloria aparține celor care iubesc lupta mai mult decât succesul!”

Domnule Presedinte al Academiei Oamenilor de Stiinta

Domnilor  membri ai Academiei Române

Domnilor membri ai Academiei Oamenilor de Stiinta

Distins auditoriu,

 

Datoria ce îmi revine azi, în această împrejurare, este grea, mai ales după cuvintele atât de frumoase și de onorante spuse despre mine, pentru care îmi exprim întreaga recunoștință, sincer copleșit.

Ce aș putea eu să vă spun, ca să fiu la înălțimea domniilor voastre și să nu țin, totuși, un discurs? Și atunci m-am gândit să vă povestesc cum am ajuns să scriu despre țărani, cărora le-am rămas credincios, în toate cărțile mele, chiar dacă ar fi fost vorba despre ei doar într-o singură pagină.

Distins auditoriu, trebuie să vă mărturisesc, şi o fac prima dată că, deși veneam de la țară, de la Slătioara, am descoperit ţăranul la Bucuresti, pe Calea Victoriei, la şaptesprezece ani, într-o dimineață ploioasă de toamnă târzie, igrasioasă, cu burțile norilor atârnând peste oraș ca niște ugere vinete, slăbănoage, când, trecând prin fața Palatului Regal al lui Carol al II-lea, în care fusesem exact cu un an înainte, imediat după abdicarea lui Mihai I al României, tocmai retrăisem uimirea ce mă cuprinsese atunci, urcând somptuoasa scară de marmură, ducând în Sala tronului, scăldată într-o lumină orbitoare pentru mine și în risipa de aur ce poleia stucaturile și tavanul întreg și tot ce vedeam eu, și mi se părea mie, scăldat numai în aur și, cu amintirea asta în minte, m-am trezit, dincolo de Palat, cu fruntea lipită de sticla rece ca gheața a vitrinei librăriei de lângă Biserica Boierilor Crețulești în ochi, acum, cu picioarele desculțe ale unui adolescent ca și mine, ieșind din niște pantaloni, ca și ai mei, de dimie săină, țesută în război de fina Anica din deal, de la Turicești, și pantalonii legați cu bertelii albe, de pânză, deasupra glesnelor și picioarele cu talpa înfiptă zdravăn în țărâna arăturii, cu degetele rășchirate, și picioarele desculțe, pe care le am în ochi și astăzi când vorbesc cu dumneavoastră și care m-au tulburat atât, se aflau pe coperta unui roman de Zaharia Stancu, cu titlul ,,Desculț’’, iar cartea înconjurată, cât ținea toată vitrina, de paginile manuscrisului cu scrisul mărunt al lui Zaharia Stancu cu penița cu nenumărate ștersături și adăugiri pe margine și, exact în clipa aceea, vă mărturisesc azi, mi-au venit în minte țăranii mei de la Slătioara, în mijlocul cărora mă născusem și crescusem și din care și eu făceam parte cu tot sufletul, fără să-i fi văzut, până atunci, şi recunoscut în fiinţa lor istorică unică, clasa socială, Țăranii, cărora li se spunea şi ,,talpa țării’’, a ţării pe care o și apăraseră până de curând, cu viaţa lor, în războiul abia încheiat, trei ani ne despărțeau de el, și în care muriseră, ca și tatăl meu, și așa am avut pentru prima dată sentimentul identității lor și a mea, firește, sentiment pe care îl am și acum: o lume, stimat auditoriu, care azi, însă, nu mai există, din nefericire, pentru că țăranii pe care i-am iubit eu și pe care aveam să îi descriu eu, cu gândul necontenit la ei din clipa aceea, nu mai există!

Am rămas singur în Slătioara, din vremea aceea, și astfel am și scris, nu prea de mult, o povestire pe care am intitulat-o ,,Ultimul țăran din Slătioara’’, care sunt eu!

Picioarele desculțe, ale adolescentului din fotografia inspirată a lui Aurel Bauh și atât de puternic evocatoare și reverberatoare  de pe coperta romanului lui Zaharia Stancu și risipa filelor manuscrisului care înconjura imaginea picioarelor desculțe, au fost ca un șoc pentru mine și am avut sentimentul că am fost electrocutat în acest șoc, iar imaginea copertei romanului lui Zaharia Stancu m-a urmărit toată viața, până acum, când vorbesc cu dumneavoastră, și m-a ambiționat, s-a transformat într-un vis care, și el, m-a urmărit și mă urmărește și azi, iar visul acesta s-a transformat de atunci în viața mea și în patima mea și în idealurile mele și în credința mea de scriitor.

Așadar, despre acești țărani vreau să vă povestesc, de fapt, eu astăzi, în patru sau cinci scurte povești, pe care le cred și le sper în stare să vă rezume istoria țărănimii noastre în ultimii 70 de ani.

Întorși din război ca dintr-un coșmar ce nu făcea parte din viața lor,  nu-şi avea izvorul în experienţa vieţii lor de până actunci, au început să trăiască, totuși, fiecare clipă a vieții lor adevărate sub imperiul lui, al amintirilor războiului, la care participaseră, ca și când ar fi participat la o lucrare anume, ce le întrerupsese brutal lucrul lor milenar, la pământ.

,,Ăsta a fost lucrul nostru atunci, războiul! – zicea Năiță Lucean, finul meu, erou perpetuu al scrierilor mele -, lucrul nostru a fost războiul.  Aşa i-am şi spus ofiţerului care venise cu colectivizarea şi nu-i prea convenise cum mă uitam eu la el. Cu ce te-ai ocupat dumneata până acum? – mă întrebă el. Cu războiul!, zic, fiindcă toată ţara, şi mai ales noi, ţăranii, ne-am ocupat cu războiul! Și când s-a termenat ce avusese țara de lucru cu noi, atunci, ce avusesem noi ordin să lucrăm atunci, ne-a trimis acasă’’. Însă mai zicea el: ,,Atunci a murit cai mulți!…’’ Şi toți ziceau la fel: ,,La Tisa – zicea cineva -, a murit mulți cai’’ și Năiță Lucean: ,,Şi eu i-am văzut! A murit cai mulți.’’

El, și ei, țăranii, nu-și aminteau cât de mulți oameni muriseră, și îi murise chiar lui Năiță Lucean fratele lui, și muriseră neamurile lor, până la cea mai îndepărtată spiță. ,,A murit cai mulți!’’– ziceau și rămâneau cu ochii pironiți în zare. Ei n-aveau, la Slătioara, cai mulți; ei aveau boi dar și boul ca și calul, reprezenta pentru ei cea mai scumpă avere după pământ, fiindcă ei cu boii lucraseră pământul. Și le mureau atunci, ca întotdeauna, și copiii: câte unul, câte doi, câte trei, din cei cinci, sau șapte sau unsprezece, câți alergau prin curtea lor și ei erau distruși, la fel de distruși, dacă nu mai mult, când le murea un bou și umblau o săptămână întreagă cu capul gol și nerași, plângând și alergând rătăciți și neputincioși și cu credința că fuseseră blestemați, fiindcă ,,boul se creștea greu – ziceau ei -, ani de zile, până se făcea bun de plug!’’. Și lui Năiță Lucean îi murise un bou, chiar în primăvara de după război; căzuse secerat din picioare în jug, la mijlocul curăturii pentru porumb și Năiţă Lucean plângea la capul lui, după ce-i scosese resteul care-l ținea în jug și-l mângâia pe frunte, între coarne: ,,Păi ce făcuși, tată!? Cum muriși tu, acum, și mă lăsași cu arătura de porumb netermenată? Tomnai, acum?’’ – și se lipea cu obrazul de obrazul boului și plângea cu coarnele lui în brațe. Acum, trebuia neapărat să se facă tovarăș de bou cu un vecin, care şi el rămăsese cu un singur bou, dar care era un zgârcit… și nu știa cum l-ar fi înduplecat să-l ajute să termine aratul.

Doar clopotul nu-l trăgeau ei la moartea unui bou, suferința era însă sfâșietoare și îi punea la pământ, fiindcă pământul era dragostea lor și dragostea lor de pământ era nesfârșită și când se înfiripa, chiar dragostea lor de flăcăi pentru o fată, dragostea asta lua un foc și mai mare și mai pârjelitor și mai mistuitor, dacă pământul fetei, era mejdină cu pământul flăcăului și putea deveni zestre și se făcea, atunci, cât de mică ar fi fost ea, zestrea asta, o moșie, o proprietate…

Iată de ce, când a apărut colectivizarea, amenințarea întâi, și apoi realizarea acesteia brutală și străină, indirect, de interesele lui imediate, în sufletul țăranului s-a produs o ruptură extraordinară. Ţăranilor li se lua sensul existenței. Pentru ei, întotdeauna, Pământul a fost și o proprietate, dar și mai mult decât o proprietate, a fost generatorul unei filosofii de viață, al unei spiritualități identitare; pentru țăranul român, pământul a fost şi o religie. Iar creștinismul, mi-aș permite să spun, la români, paradoxal a fost și o expresie a înțelesului de proprietate. Țăranii noștri și-au apărat dintotdeauna, de la formarea statului român, odată cu pământul, și credința, odată cu granițele țării și Sfânta Liturghie; la ei s-a confundat ideea de pământ cu ideea de credință, cu ideea de speranță, cu ideea de viitor, cu sensul existenței. Pământul a fost, pentru țărani, așadar, nu numai o proprietate, ci și un spațiu al lor, identitar, sfânt, care a născut și ,,Miorița’’ și întreaga mare literatură populară și întreaga mitologie creștină, țărănească, românească, încât s-a putut alcătui în ultimii ani și un Calendar al țăranului român, mult mai bogat, mai complex, mai reprezentativ pentru spiritualitatea noastră țărănească, pentru psihologia țărănească românească, decât calendarul creștin pentru că, în acest calendar țărănesc, și-a găsit locul întreaga lui avere spirituală, reprezentată de filozofia, de valorile sociale și morale, de pragmatismul vieții domestice a țăranului român și acest calendar râmâne de studiat de către oamenii noștri de știință capabili să contureze astăzi, datorită lui, o nouă ipostază a  psihologiei țăranului român, faţă de psihologia descrisă de Drăghicescu.

A fost extraordinar de interesant pentru mine să descopăr un fapt care pe ţărani i-a tulburat, i-a uimit, i-a surprins copleşitor în experiența războiului, experienţă ce, odată întorși acasă, s-a sintetizat în câteva imagini absolut deconcertate. ,,La Odesa – zicea Năiță Lucean, de pildă, ca un filozof al satului, mai tânăr, dar mai uscat de acest război și de pătimirile lui și arătând, când s-a întors, și de atunci până a murit, ca un sfânt -, la Odesa, am văzut, fraților mei, pe strămoaşa noastră, maimuţa’’ – le spunea el atunci, tuturor celor care nu fuseseră la război, uitându-se la el cu gurile căscate. ,,Când s-a termenat lucrul cu noi și nu prea s-a termenat bine, fiindcă nu s-a înțeles dacă i-am bătut sau nu, cum se cerea la sfârșitul unui lucru, ne-au dus și pe noi la circ! Casa asta mai rămăsese în picioare și era de fapt un cort și-l puseseră într-o margine. Și acolo am văzut-o și noi, bunînțeles cei care rămăsesem în viață, după lucru pe care îl avuseseră cu noi, acolo am văzut-o pe strămoașa noastră, maimuța! Domnule, zicea el, stătea în cușcă săraca; dar în cușcă, așa cum era ea amărâtă, se uita la noi printre gratii și plângea. Plângea domnule, strămoașa noastră, plângea de mila noastră, de i se împreunau lacrimile sub bărbie și semăna leit cu Veta lui Haralambie care jelește morții la noi, la Slătioara! Veta din capul satului, din Cumpene. Leită Veta: obrazul ei, ochii ei, mintea ei. Însă, asta, maimuța, strămoașa, mi se pare că era mai tânără ca Veta lui Haralambie. Veta e mai zbârcită, săraca…’’

Cu această vedere, pe viu, a unei minuni, se despărțiseră ei de datoria războiului de unde – zicea Năiță Lucean – ,,când am venit noi acasă, chiar și de la Stalingrad, am venit manual hipo, adică pe jos, prin ploaie, prin zăpadă, prin arșiță și numai pe jos. Într-o noapte ne-a pus locotinentul să-i facem un pat fiindcă răcise şi am pus patru morți, unul lângă altul și pe urmă alți patru deasupra lor, și iar alți patru, și i-am făcut patul repede și deasupra o foaie de cort.’’ Însă imaginea cailor mulți care mureau în război şi povestea maimuţei, nu puteau fi înlăturate de nici o altă amintire, cu nici un preț.

Așa s-au întors din război, cu traista și ranița pline de caiele pentru potcovit caii și boii și cu ciocane și clești și cu piulițe și cu șuruburi de fier, zeci de kilograme, cărate în spate, în raniţă, cocoșați, toate fieroteniile pregătite să-i ajute acum, la lucrul pământului. Totul era pregătit în sufletul lor; toată patima lor și ambiția lor și dragostea lor era pământul, mult puțin, pe care sperau să apuce să-l muncească din nou…

Şi nu s-au așezat bine cu palmele pe coarnele plugului și a venit ca un trăznet vestea colectivizării. Şi Frica! O frică paralizantă a cotropit și a cucerit întreaga suflare românească, ca o molimă ucigătoare și nici moartea n-a fost, atunci, mai înfricoșătoare decât frica și frica asta a intrat și în sufletul țăranului și l-a paralizat și pe el. Cineva a lansat, atunci, ca un fir de speranță, repede amăgitoare, zvonul că locurile cu temelii nu se colectivizează. Atunci, disperat, mâncând pământul pe care îl stăpânea, biciuindu-și nevasta cu copiii şi boii la rând, a zidit iute pietrăria unei temelii!… Şi până la urmă cinci temelii, pentru fiecare copil câte una și când le-a terminat și s-a pregătit să tragă și el, împăcat, un somn, primul somn împăcat după război, timp în care a apucat să vadă și în vis cele cinci temelii, s-a anunțat că se colectivizează și locurile cu temelii, se dărămă temeliile și se ară!…

În primăvara aceea, într-un sat, la Petrești, în Dâmbovița, însoțind o echipă care venise să strângă cu orice preț semnături pentru colectivizare, am trăit și spectacolul unic al morții ca mijloc de sustragere de la semnătura cererilor și de apărare a proprietății. Din capul unei ulițe care abia se mai vedea prin ceața dimineții, era cinci, ardea gerul și obrajii și urechile și ochii și ne năpădiseră lacrămile și nu mai vedeam aproape nimic, din capul uliței pe care înaintam, se ridica și venea spre noi un vaier cumplit care se răspândea prin toate curțile, odată cu o alergătură bezmetică, și porți și uși trântite și strigăte și întrebări pe jumătate bocet: ,,Murii Dumitru, murii?!’’ ,,Murii!’’ – răspundea câte o muiere. ,,Murii săracul! E pe masă, întins, mort!’’ Şi iar: ,,Murii Dumitru!?’’ Şi la întrebarea repetată intenţionat, de o mie de ori, prin toate curţile, tare, răstit, cuvântul de ordine era: ,,Murii și e întins pe masă, mort, și moare și nevastă-sa la capul lui!

-Murii Dumitru!?’’, ,,Murii! Murii de tot! N-aveți cu cine mai vorbi aici, tovarăşe! Nu mai e nimeni. Nu mai e nimeni cu cine să vorbiți și muierea, la capul lui, e dusă. N-apucă nici să-l-nmormânteze!!’’…

Însă comisia a urcat scările casei și a intrat în casă și camera întreagă, sugrumată de țărani cu muierile lor și cu lumânări aprinse și cu lacrămi curgând șiroaie pe obraji și în mijlocul lor, pe masă, cu lumânarea în mână, din care picurau fiebinți lacrămile de ceară pe degetele mortului și pe podul palmei lui și el, dacă era mort, săracul, nu simţea nimic, și o muiere  mai grijulie zicea: ,,Puneți-i voi o hârtiuță sub lumânare că îi arde degeaba pielea deștelor și deștele toate…’’ Şi Dumitru mort, cum ziceam, întins pe masă, cu căciula în cap brumărie, la fel de brumărie cum era căciula pe care o purta șeful comisiei, ca să le-o arate țăranilor ca model, adică așa erau căciulile țăranilor de la Dragomirești Olt care se și înscriseseră în Colectivă… trecuse un an de atunci, strânseseră recolta și, cu banii, intraseră în Drăgănești Olt și nu mai rămăsese în târg, în nici o prăvălie, nici măcar o testea de ace; tot cumpăraseră, și căciuli brumării!, bunînțeles, cum era căciula șefului comisiei. Și în acest vaier sfâșietor, în această jelanie asurzitoare: ,,Cum muriși tu, Dumitre, acum, în capul primăverii?, și ,,Cum lăsași tu arătura neterminată și vițeii tăi mici, pe care cine îi mai adapă acum? și ,,Cine mai merge acum, cu boi bătrâni la arat? Cine se mai duce la moară să macine? Cum făcuși tu, Dumitre, una ca asta? Cum te supărași tu, așa rău, ca să mori?’’, ,,Ai fost tu și la război și ai venit teafăr acasă și viu și ne-apucasem și noi să arăm și să vindem tăurașii și să ieșim și noi în lume! Acum, când ți-ai luat și tu căciulă ca ăia de la Dragomirești Vale? Cum să mori tu, acum, de frică, și să ne lași, dacă n-ai murit în război?!’’

La capătul acestor întrebări la care nu răspundea nimeni, șeful comisiei cu căciula brumărie în cap, se duce la masă unde zăcea întins, mort, Dumitru și pune mâna pe încheietura mâinii lui Dumitru: ,,Nu e mort, domnule! – zice el. Nu e mort. Îi bate inima. Deschideți ferestrele măi fraţilor, că-l omorâți voi, de tot, acum! Nu e mort, îi bate inima bine!…’’ Şi atunci, exact atunci,  în clipa aceea şi în liniştea aceia de moarte, se ridică Dumitru de pe masă, cu picioarele rășchirate deasupra podelei și, cu mâna pe mâna șefului comisiei, zice: ,,Nu mă înscriu tovarășe, nu mă înscriu!’’

Așa am scris romanul ,,Niște țărani’’ și apoi, când se liniștiseră, chipurile lucrurile, și țăranii își pierduseră dragostea pentru pământ și se înstrăinaseră de el, se stinsese patima lor pentru pământ, se stinsese și pierise în ochii lor patima pentru pământ care îi ținuse verticali o istorie întreagă, atunci, pământul devenise pentru ei o străinătate; îl vedeau departe, ca și când s-ar fi uitat la el cu binoclul întors, departe, foarte departe, și chiar când înflorea și rodea și se umplea de nădejde recolta și străluceau livezile și viile și lanurile de grâu și de porumb, pentru ei, în sufletul lor cel mai ascuns, pământul li se părea că seamănă, totuși, cu iarba vântului care crește pe locurile pusti, cu paiul înalt și cu spic roșu și când abia adie, seara, vântul, spicul acesta roșu se pleacă în valuri ca o mare roșie, a pustiului. Iarba asta se numește iarba vântului, a pământului fără dragostea țăranului pentru el, fără sufletul țăranului, iarba vântului, iarba pustiului sufletesc.

Și brusc, cum s-au petrecut toate împrejurările istoriei în ultimii 70 de ani pentru țăranul român, brusc, sângele a început să clocotească iar în vinele țăranului și în inima lui să se reaprindă patima pentru pământ. Un ordin grăbit, pustiitor prin consecințele lui nefaste pentru economia românească întreagă și pentru spiritualitatea românească întreagă, le-a dat țăranilor dezlegare să rupă cererile de colectivizare și să intre cu mâinile goale pe vechile lor fâșteie de pământ, neputincioși sub cerul unei libertăți anarhice, nerăbdători să-și ia, fiecare, vaca acasă, s-o taie sau să și-o vândă; au împărțit tot ce se putea împărți, au dărâmat gradjurile și acoperișurile lor și au împărțit șindrila și ferestrele și ușile, au luat acasă, unii, până și paratrăznetul care le devenise parte și l-au pus în șanţ în fața casei, fiindcă nu știau ce să facă cu el, și au distrus instalațiile de irigații și și-au luat tuburile acasă… Un jaf inconștient, general, a făcut să se taie cu drujba în câteva luni livezile de meri și de peri și de cireși, să se scoată viile din pământ, să lase părăsite arăturile și însămânțările. Am văzut o uriașă pădure de zmeură, cum i se punea foc și ardea, și ardeau și garajele în care veneau mașinile din Germania la recoltatul zmeurei…

Și în acest jaf general, orb, pe care cineva, nu prea demult, vara trecută, l-a declarat ,,cea mai mare eroare națională de după evenimentele din decembrie 1989’’, când el era atunci, chiar şi el, în vârful uriașei piramide a dezastrului și vedea cu ochii lui liberi de orice constrângere, jaful în general, acest jaf a golit brusc în esenţă și sufletul țăranului şi paradoxal a golit şi credința lui creștină și așa s-a făcut că într-o zi de 25 martie 1993, ziua Bunei Vestiri, în Vâlcea, a avut loc prima crimă pentru pământ, după zeci de ani în care această patimă oarbă se stinsese; credința creștină a fost călcată și înecată în sânge cu o prăjină de scuturat prune, la o mejdină dintr-un sat atât de apropiat de locul nașterii Patriarhului Iustinian Marina care a apărat cu atâta demnitate, cu atâta diplomație, cu atâta curaj în fața riscului capital, dreptul credinței creștine de a se aprinde, odată cu lumânările, în toate bisericile noastre.

Apoi am trăit ceea ce nu credeam să trăiesc: ţărani din Câmpia Bărăganului şi a Dunării şi mai de peste tot, veniţi în zi de târg în oraşele lor, să vândă actele de proprietate şi proprietatea, pământul, cu două milioane de lei hectarul: marea lor dragoste, marea lor speranţă. Şi iar am văzut într-o toamnă, într-un noiembrie pustiu, în Câmpia Dunării, ţărani care-şi arendaseră fâsteicile de pământ unor arendaşi străini, ţărani veniţi acum cu căruţele, zeci de căruţe, sute, pline de toţi ai lor, până şi copii, şi neamurile ca într-un Pohod na Sibir, să-şi jefuiască lanurile şi porumbul care credeau că li se datora şi nu-l primiseră!  

Așa am scris ,,Niște țărani’’, ,,Iarba vântului’’ și ,,Crimă pentru pământ’’, iar acum sunt, la rândul meu, împătimit de credința că renașterea civilizației țărănești în datele ei esențiale, care țin de filozofia lui Dimitrie Gusti și a marilor sociologi, dintre care unul, astăzi, a vorbit aici, poate ultimul din stirpea lui Dimitrie Gusti, îmi exprim speranța că această renaștere a civilizației rurale românești poate fi o soluție hotărâtoare pentru procesul de renaștere spirituală și economică  a României prin racordarea acestei civilizaţii la exigenţele superioare ale lumii de azi. Şi îmi exprim speranța că oamenii de știință din România, cei ignorați astăzi– cred eu -, păgubitor și nedemn, vor fi chemați cât mai curând, să participe la renașterea României și prin renașterea civilizației rurale românești.

Și acum, ca să închei aceste povești mărturisitoare ale zbuciumului meu, când se împlinesc 80 de ani de când sunt român și creștin, trebuie să  vă mai spun că rămân, până la capăt, fidel credinței ce însuflețește emblematic și activitatea Fundației Naționale pentru Civilizație Rurală ,,Niște țărani’’, credința și convingerea că ,,Gloria aparține celor care iubesc lupta mai mult decât succesul!’’.

În sfârșit, ca să fiu şi mai aproape de mine şi de dumneavoastră, am să vă mai spun că într-una din nopțile de la sfârșitul săptămânii trecute, tot chinuindu-mă să aflu cum să încep și să închei cuvântul meu de astăzi, am ascultat la radio un batrân ţăran, lăutar, de undeva din Oltenia de sub munte, și el în stare să-mi concureze vârsta, dar mi se părea mie, cu aceași lăcomie de viață  ca și a mea, care și-a încheiat cântecul cu o rugăciune plină de Speranţă, pe care o spun și eu, acum, în fața dumneavoastră:

,,Bate-mă Doamne să mor

Într-o grădină de flori

În brațe cu cine mi-e dor!’’

Dinu Sararu – 80

(Discurs sustinut la omagierea marelui scriitor roman de catre Academia Oamenilor de Stiinta din Romania)

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.