George Roncea: Onoare în eternitate pentru Mile Cărpenişan (23.08.1975 - 22.03.2010) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

George Roncea: Onoare în eternitate pentru Mile Cărpenişan (23.08.1975 – 22.03.2010)


Mile Carpenisan (23.08.1975 – 22.03.2010). Onoare in eternitate de ZiaristiOnlineTV

E foarte greu să „faci o ştire“ la moartea unui prieten. Am ajuns la Timişoara pentru a-l însoţi pe Mile, pe ultimul drum, cu inima frântă. Nici acum nu-mi vine să cred că scriu despre moartea lui. S-a dus în preajma sărbătorii de Buna Vestire, mare sărbătoare creştină. Sute de timişoreni, de sârbi, câţiva foşti colegi, oficialităţi, cadre militare au venit să-l petreacă, la cimitir, într-o zi cu soare şi multe, multe lacrimi şi flori.
Ieri s-au împlinit exact 11 ani de la începutul bombardamentelor asupra Iugoslaviei, războiul în care a debutat cariera de excepţie a lui Mile. Avea 23 de ani, un puşti. Un puşti cu sânge în el. În anii care au trecut de atunci, Mile a devenit un reper, un meseriaş autentic, dintre cei din ce în ce mai puţini astăzi.
S-a dus prea devreme. Într-una dintre ultimele sale postări de pe blog, Mile scria, citandu-l pe Sinatra (video mai jos): „acum sfârşitul e aproape şi înfrunt cortina finală. Prietene, îţi spun clar că îmi susţin cauza de care sunt sigur. Am trăit o viaţă plină, am călătorit pe fiecare cale a mea, dar mai mult, mai mult decât atât, am făcut-o în felul meu.
Regrete am câteva, dar apoi… sunt prea puţine pe care să le menţionez. Am făcut ceea ce trebuie să fac… am înfruntat tot şi am stat drept… mi-am asumat toate bunele şi relele şi până la urmă am mers pe calea mea… un bărbat trebuie să aibă puterea să spună lucrurilor pe nume…“.
Asta a făcut Mile, a spus lucrurilor pe nume, a înfruntat iadul războaielor nedrepte şi împuţite pentru a spune oamenilor, cât putea el de tare şi de răspicat, că e prea mult Rău în jur, în ceea ce fac puternicii lumii sau în ceea ce fac oamenii simpli de obicei tăcând şi trecând cu vederea nedreptatea, răul din jur şi crima instituţionalizată a războaielor. Străbunicii lui Mile s-au jertfit la Kosovo Pole, câmpia morţii unui neam, neamul sârbilor, ce a supravieţuit totuşi renăscând miraculos. Războiul din 1999 i-a zdrobit din nou, iar Mile a fost acela care, vreme de trei luni, a stat atunci la capul neamului său, transmiţând întregii lumi povestea dramei care se petrecea, sângerând zi de zi alături de ai săi (şi ai noştri). Şi Mile s-a născut războinic, un luptător în toată regula, un bărbat care a făcut ce trebuie să facă un bărbat: „să spună lucrurilor pe nume“.
Şi eu, şi Sorin Bogdan, colegul şi vechiul său prieten timişorean, am scris în aceste zile despre Mile, fără să ne vorbim unul cu altul, acelaşi lucru: era un adevărat războinic, un luptător şi un bărbat dintr-o bucată. Ce să caute un om dintr-o bucată într-o lume de sferto-oameni, de ipochimeni?
A plecat de la televiziunea unde se consacrase, căreia îi adusese prestigiu de silă, sătul de impostură şi laşitate şi prostie şi ticăloşie. Tot felul de ticăloşi nevolnici îl căinează astăzi pe Mile, un Ion Iliescu, un Năstase etc., oameni cărora nici o flegmă nu ar merita să le acorzi, en passant. Ce spunea Mile despre astfel de homunculi şi despre lumea lor?: „… aveţi impresia că miroase a primăvară, dar vine Cărpenişan şi vă spune că pute“.
Scriam în ziua în care a căzut ca un trăsnet vestea morţii lui Mile despre jagardelele cu trese şi galoane de generali împopoţonaţi de Iliescu cu Ordinul „Mihai Viteazul“, ordin dedicat Cavalerilor care s-au jertfit pentru Ţară şi Neam. Scriam cu aceeaşi scârbă faţă de impostură, cred, pe care o simţea şi Mile, adevăratul Cavaler care s-a despărţit cu silă de lumea aceasta strâmbă.
O mică reparaţie morală pentru Mile a venit marţi, când statul român i-a acordat lui Mile o cinste pe care acesta o merita de drept: „Preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat marţi, 23 martie a.c., Decretul privind conferirea post-mortem a Ordinului Naţional «Serviciul Credincios» în grad de Cavaler jurnalistului Mile Cărpenişan, în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru obiectivitatea şi profesionalismul de excepţie“. Conferirea ordinului îl asimilează pe Mile cu un cadru militar, iar Armata Română i-a acordat gradul de sublocotenent post-mortem.
Mile a avut astfel parte de trei rafale trase către cer, de pe marginea mormântului său, de către garda de onoare militară. Onoare pentru Mile, onoare pentru România, ţara căreia sârbul/român Mile Cărpenişan, fratele nostru, i-a închinat viaţa şi munca, oferindu-ne un reper de bărbat drept şi curajos care a făcut ce ştia că trebuie să facă: să spună Adevărul, să spună lucrurilor pe nume…

Adio, Mile, ne revedem în partea ailaltă.

George Roncea / 25.03.2010

Mile Cărpenişan s-a dus la cer…

Ieri, în timp ce scriam despre jagardelele penale transformate de Ion Iliescu în generali şi cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul“, a sosit vestea teribilă a morţii lui Mile Cărpenişan, colegul meu de război, din timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, din 1999. Alături de Sorin Bogdan, alt vechi prieten, am petrecut cu Mile momente extraordinare. Nu pot să uit umorul nesfârşit al lui Mile, profesionalismul său dublat de un curaj nebunesc, zâmbetul larg care-i lumina faţa de câte ori rachetele ratau câte o „ţintă legitimă“, un spital, ceva.
Sârbul nostru, Mile Cărpenişan, era un adevărat Cavaler, cu fire de războinic legendar, gata oricând să apere o cauză dreaptă. Pentru el jurnalismul era o cauză, nu un job. Şi-ar fi dorit, ca şi noi, să ţină în mâini o mitralieră. Din motive care îmi scapă, ne-am rezumat doar la ce am tot făcut de-o viaţă: presă. Am dat tzeapă Morţii deseori, în jobul ăsta al nostru. Ieri, Moartea s-a răzbunat: l-a luat pe Mile. Pe brateli al nostru. Fratele nostru muntenegrean. Fir’ar mă-sa a naibii de viaţă. Vroiam să scriem împreună o parte din povestea care ne-a unit, povestea unui război care i-a sfărâmat inima lui Mile, un zdrahon cu sânge sârbesc în vine.
Războiul sfârşitului Iugoslaviei, aşa urma să poartă numele cartea pe care am început-o în 1999, imediat după bombardamentele care au distrus ce mai rămăsese de nimicit dintr-o ţară care nu mai e. În amintirea lui Mile care nu mai e şi el am pus azi la ziar primele pagini ale cărţii începute acum mai bine de zece ani. Este istoria unui război, dar şi istoria începutului unei prietenii – priateli, cum zic sârbii  –  care ne-a făcut să ne simţim brateli – fraţi până la moarte…

Războiul sfârşitului Iugoslaviei – in memoriam Mile Cărpenişan, brateli al nostru…

Era o zi însorită de vineri. Una dintre primele zile frumoase din primăvara anului 1999. Ne aflam, trei jurnalişti români – Mile Cărpenişan, Antena 1, Sorin Bogdan, Pro Tv, , „Ziua“ -, pe terasa unui faimos restaurant de pe strada Scadarlia, din centrul Belgradului. Proprietarul a ţinut să ne arate cartea de onoare a localului, un fel de ceaslov uriaş plin de însemnări şi note semnate de nume celebre: Kasparov şi Karpov, Margaret Thatcher, Julio Iglesias, Cernomîrdin, în fine, numai d-ăştia. Până şi Ion Iliescu semnase o dedicaţie în ceaslov, alături de cel care-l invitase la cârciumă, un faimos contrabandist sârb. În acea zi însă în restaurantul uriaş, de 1500 de locuri, ne aflam numai noi trei, doi timişoreni şi un bucureştean. Puţine restaurante se mai încumetau să rămână deschise şi nici lumea nu se prea înghesuia prin cârciumi. Desigur erau şi excepţii. Noi de pildă eram clienţi de excepţie, după care stăteau vreo şapte oameni cu papion la gât, vestuţe roşii şi cămăşi albe cu croiala franţuzească impecabilă, în frunte cu şeful localului.
La doi paşi de noi se afla sediul unui post de televiziune privat, o posibilă ţintă aflată pe listele NATO. Cu o noapte în urmă se bombardase puternic întreaga Serbie. Cinci, şase raiduri, câteva sute de bombe şi câteva zeci de rachete de croazieră. Resturile a 12 copii plus două trei bunici fuseseră împrăştiate de o bombă perforantă pe pereţii pivniţei unde se pitiseră în acea noapte, la Surdulica. Erau lovite din ce în ce mai multe ţinte civile.
Treaba se îngroşa şi eram destul de nervoşi. Simţeam cu toţii, după bombardarea sediului RTS, Televiziunea sârbă de stat, că s-a trecut de un anume punct al războiului şi că sârbii, precum şi noi, cei care aleseserăm să stăm acolo, alături de ei, ne puteam aştepta la absolut orice. Auzisem unele zvonuri, prin zona militară, despre pregătiri în vederea întâmpinării unor atacuri cu arme neconvenţionale, arme chimice ori anumite arme de tip nou, inventate recent şi testate şi folosite pentru prima oară de americani pe pielea sârbilor. Eram tare pregătiţi. Cineva ne învăţase că în caz de explozie a unei rafinării ori de atac chimic puteam să ne ferim de gazele toxice… cu ajutorul unui prosop ud. Inconvenientul era că te puteai alege cu vreo răceală dacă stăteai prea mult cu prosopul pe faţă.
Mile şi Sorin înţelegeau şi vorbeau sârbeşte şi intraseră în vorbă cu şeful localului, care lucrase cândva, în tinereţe, prin Timişoara şi înţelesese că suntem români. Murea de curiozitate să afle ce hram purtam. Prietenii mei i-au povestit cum stă treaba cu noi, ziariştii români cam sonaţi, după părerea sârbilor. Cu mine era o problemă mai serioasă. Înainte de a fi servită masa lucram încă la „Ziua“. La sfârşitul mesei nu mai lucram la „Ziua“. Îl sunasem pe Rosca, la sugestia redactorilor-şefi, deoarece textele mele despre Serbia, după doar săptămâna de când transmiteam corespondenţa la Bucureşti, începuseră să creeze „probleme geopolitice“.
Directorul meu, Naşu’, îmi cerea imperativ să încetez cu articolele despre sârbii aflaţi sub bombe, care să-i ia dracu că sunt comunişti şi să se înveţe minte cu dictatorul comunist de Miloşevici, că aşa le trebuie şi să termin cu statul la beţivăneală cu tipii de la RTS şi dacă nu-mi convine să-mi găsesc alt sponsor că ziarul este pe linia NATO şi asta e, eu n-am ce căuta acolo unde cad bombele, că pe linie nu o interesează drama sârbilor, asta-i propaganda comunistă a lui Miloşevici, ci să fac bine să trag fuga în Macedonia şi să scriu despre drama refugiaţilor albanezi şi a femeilor violate sălbatic de soldaţii criminali sârbi ai lui Miloşevici sângerosul şi odiosul şi dictatorul. Mai era puţin şi mă făcea şi pe mine vândut comuniştilor, ba chiar – pentru a-şi justifica insinuarea – a emis teoria că dreapta, (eu eram purtător de diagonală legionară pe sub cămaşă, în concepţia sa) se ştie, nu-i aşa, că se apropie în anumite colţuri de stânga, deci gata fandaxia. Lăsând la o parte prostiile din discursul său, un lucru era foarte clar. Era prima oară când Naşu’ îmi cerea în mod direct şi explicit să mă aliniez propagandistic şi să las meseria deoparte.
Discuţia cu şeful meu direct din acel moment a devenit cumpăna care mi-a schimbat cursul de până atunci al vieţii. La încheierea sa, Roşca mi-a pus în vedere că dacă vreau să rămân în Serbia şi să scriu în continuare despre război după cum vreau eu, să mă adresez altei publicaţii.
Nu-mi dădeam seama pe loc, conversând în contradictoriu cu Roşca Stănescu în primăvara anului 1999, eu aflat pe terasa crâşmei La trei cerbi din centrul Belgradului el, probabil, aflat undeva pe vreo plajă din Caraibe unde-şi petrecea concediul, că despărţirea de Roşca va însemna şi distanţarea de o generaţie politică, devenită o structură de yes-meni a noului/vechiului regim „democratic“. Pe moment până una, alta eram deranjat mai întâi de neplăcerea discuţiei la care s-a mai adăugat şi neplăcerea unei mese ratate.
Între timp friptura mea se răcise, iar colegii mei ajunseseră deja la cafea. Pe loc, la sugestia lui Sorin Bogdan, l-am sunat pe Ion Cristoiu şi într-un minut şi jumătate (mă costa trei dolari jumate minutul), aveam un loc unde să scriu cititorilor români despre războiul sârbilor cu toată lumea.
Patronul restaurantului s-a bucurat cel mai tare. A aflat vestea de la Mile şi Sorin şi a ţinut să ne facă cinste cu ceva bun din partea casei.
Cinstea pe care ne-a făcut-o patronul restaurantului, deja implicat afectiv în problemă, ne-a remontat pe toţi, suficient cât să ne mai putem ridica de pe scaune pentru a ne lua picioarele la spinare, mai ales că se apropia ora alarmei şi începea noaptea de veghe pe acoperişul hotelului de unde urmăream, seară de seară, bătălia îndrăcită de pe cerul Serbiei.
Noaptea, am băut cu Mile şi Sorin Bogdan toate sticlele de whisky din barul Hotelului Toplice, cartierul nostru general (şi totodată un centru de coordonare al Vojska, Armata Sârbă, după cum aveam să aflăm după război). Mile şi Sorin mi-au făcut cinste – cumpăraseră toată rezerva de băutură a hotelului, iar pe la mijlocul nopţii, între bubuiturile antiaerianei, Mile a stabilit că suntem prieteni, deoarece nu sunt o cârpă de bucureştean care pune botu’ doar la bani şi ordinele şefilor căcăcioşi şi s-a oferit ca să mă ajute să mă stabilesc în Muntenegru – el era pe jumate muntenegrean – dacă nu-mi voi mai găsi de lucru la Românica, după război, asta desigur dacă va mai rămâne ceva din Serbia. Am considerat-o ca pe o mare cinste – oferta sa sinceră, deoarece ştiam că este foarte mândru de sângele său şi am ajuns să ne tratăm de atunci ca brateli – priateli pe viaţă. Fraţi adică, prieteni pe viaţă.
……..
Au trecut zece ani şi un an de atunci. Un ultim an pe care Mile nu l-a mai apucat. În vara aceasta doream să public cartea-jurnal începută în 1999. Vorbisem cu toţii să punem cap la cap cândva povestea războiului sfârşitului Iugoslaviei şi să publicăm teribila istorie a destrămării ţării de suflet a lui Mile, ţară de suflet şi pentru mine şi Sorin Bogdan. Cred că mi-am câştigat porţia de respect din partea lui Mile, în acel război, în care am trecut împreună prin aventuri teribile, am trecut pe lângă moarte de nenumărate ori. Am trecut razant pe lângă evaporare în urma exploziilor unor rachete cât un autobuz, am scăpat după explozia unor bombe de cinci tone, am reuşit să rămânem relativ întregi la cap, dar cu sufletele sfâşiate după acel război cumplit.
O idioată de infecţie însă l-a răpus pe Mile, ieri, asta după ce brateli al nostru a mai trecut prin nu ştiu câte războaie, de atunci încoace. Nu ştiu de ce oamenii buni pier în timp ce Dumnezeu îi lasă să facă umbră pământului pe toţi nenorociţii şi îmbuibaţii şi ticăloşii care au căcat România – cei pe care Mile ar fi dorit să-i mitraliem, un gând comun care ne încerca pe toţi, în timp ce stăteam întinşi pe spate, în noapte, pe acoperişul hotelului Toplice, urmărind pe cer traiectoriile rachetelor ce tot veneau către Belgrad, către noi. Poate gândul lui Mile vom reuşi cândva să-l împlinim, totuşi, noi ăştia puţini care am mai rămas, tot cu ochii la cer…

George Roncea / 22.03.2010

George Roncea: In Memoriam Mile…text care n-a avut loc in paginile Curentului de azi…

…in schimb s-a gasit destul loc in ziar pentru poza mare a lui Tismaneanu si un text ipocrit si basit extreeem de “la zi”, emanat saptamana trecuta si preluat de pe blogul cinstitului mare gurist in viata, Volodea, in care politrucul scuipa mana lui Ilici, cea pe care a lins-o anterior indelung si balos… “Vizionarul”, dupa ce i-a lansat lui Iliescu “Marele soc” in toata lumea, in 2004, brat la brat cu “dreptaciul” Cristi Preda, crezand ca o sa ramana acelasi PSD cu acelasi SRI si acelasi SIE la putere, acum, dupa 20 de ani, a descoperit brusc ca fostul lui “distins si luminat partener de dialog” este acelasi “sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc”….”patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari”. Te pisi pe tine de ras! Poate mai nou Tismaneanu sau vreun tovarasel cu trese de-al lui varsa reclama la Curentul, mai stii?…

Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism

Zilele trecute, la Timisoara, lui Mile Carpenisan i s-a savârsit parastasul de 40 de zile. La ceruri, fratele nostru Mile e în fata lui Hristos. Sa se inalte sufletul lui la Cer asa cum s-a inaltat Iisus dupa Inviere! Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca în pace!

La 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a jurnalistului de front Mile Carpenisan, un grup de initiativa format din ziaristi si prieteni ai sai a luat hotarârea sa ii omagieze trecerea pe acest pamânt prin instituirea unui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, care sa poarte numele celui care ramâne un reper al jurnalismului de front – indiferent ca acesta este deschis in fosta Iugoslavie, Irak sau România.

Astazi, de Ziua Libertatii Presei, jurnalistii de la Civic Media vor decerna Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj in Jurnalism unui coleg din presa, care pe parcursul anului trecut a dovedit, ca si Mile, ca pentru a transmite un reportaj sau a aduce adevarul de pe “teren” la cunostinta opiniei publice este in stare sa-si riste, intr-o situatie extrema, chiar si libertatea.

Activitatea celui desemnat sa primeasca Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism va fi redata, dupa decernarea premiului, pe portalul www.inmemoriam-milecarpenisan.ro lansat vineri, 30 aprilie 2010, la 40 de zile de la plecarea lui Mile. Parintii lui Mile Carpenisan au multumit cu emotie grupului de initiativa la aflarea proiectului dedicat memoriei curajosului ziarist distins de Presedintia României cu Ordinul National «Serviciul Credincios» in grad de Cavaler, singurul ziarist român pe care Armata Româna l-a primit in rândurile sale, cu gradul de sublocotenet post-mortem.

In Memoriam Mile Carpenisan

Este greu sa pui la cale un “proiect” despre un om drag disparut care este si un reper jurnalistic autentic. Desigur este o intreprindere delicata, nu un simplu proiect, acest gând de constructie comemorativa dedicata amintirii lui Mile Carpenisan.

S-a dus, la doar 34 de ani, in preajma sarbatorii de Buna Vestire, mare sarbatoare crestina. A fost petrecut pe ultimul drum, exact in ziua cand s-au implinit 11 ani de la inceputul bombardamentelor asupra Iugoslaviei, razboiul in care a debutat cariera de exceptie a lui Mile. Avea 23 de ani.

In anii care au trecut de atunci, Mile a devenit un reper, un meserias autentic, dintre cei din ce in ce mai putini astazi. Sârbul nostru bataios a fost un personaj aparte in peisajul destul de teren al presei noastre, un jurnalist cu autenticitate si energie, croit pe o matrice eroica, un adevarat Cavaler, cu fire de razboinic legendar, un luptator si un barbat dintr-o bucata, gata oricând sa apere o cauza dreapta. Pentru el jurnalismul era o cauza, nu o simpla slujba.

Toata lumea i-a admirat curajul nebunesc de a se duce in cele mai fierbinti locuri din lume si de a reusi aproape intotdeauna sa faca reportaje extraordinare, de invidiat de catre orice jurnalist care face meseria cu pasiune.

S-a dus prea devreme. Intr-una dintre ultimele sale postari de pe blog, Mile scria despre “calea sa”, intr-un racord emotional fata de o celebra melodie a lui Sinatra, My Way: „acum sfârsitul e aproape si infrunt cortina finala. Am facut ceea ce trebuie sa fac… am infruntat tot si am stat drept… mi-am asumat toate bunele si relele si pâna la urma am mers pe calea mea… un barbat trebuie sa aiba puterea sa spuna lucrurilor pe nume…“.

Asta a facut Mile, a spus lucrurilor pe nume, cu un profesionalism dublat de un curaj nebunesc, a infruntat iadul razboaielor nedrepte pentru a spune oamenilor, cât putea el de tare si de raspicat, ca e prea mult Rau in jur, in ceea ce fac puternicii lumii sau in ceea ce fac oamenii simpli de obicei tacând si trecând cu vederea nedreptatea si raul.

Traim intr-o lume cu valori rasturnate, in care recunoasterea valorii vine adesea doar dupa moarte. Si-atunci pentru o zi-doua, pâna ce iarasi vâltoarea cotidiana scufunda efigiile eroilor de lânga noi in uitare. Tocmai pentru neuitare ne vom stradui sa investim capitalul de iubire rezonanta cu suferinta pricinuita de disparitia lui Mile. Mile este al multora, al familiei, al sârbilor, al prietenilor, al jurnalistilor – câti or mai fi jurnalisti autentici, ba chiar si al Armatei Române.

In ce ne priveste ne-am asociat ad-hoc câtiva prieteni si câtiva fosti colegi si apropiati dispusi sa devina o echipa – indiferent de gruparea de presa din care fac parte si desigur eliminând din start orice interferenta de trust/partida etc.

Credem ca merita sa facem efortul de a-l pomeni cumva, a-l evoca cu pietate si drag, cu mijloacele noastre. Plus ca oameni ca Mile nu prea se mai nasc… dorinta noastra este sa incercam sa construim un reper memorial dedicat lui Mile.

Intentionam intr-o prima etapa instituirea acestui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in jurnalismul românesc, propus de Civic Media, iar ulterior am vrea sa instituim o bursa oferita unui tânar cu dedicatie pentru jurnalism.

Am mai dori sa inauguram o expozitie evocatoare, sa organizam o lansare de carte dedicata lui Mile si alte evenimente de “recuperare” a memoriei trecerii sale printre noi. Vom incerca sa sustinem cu pietate efortul acesta comemorativ, evocator si de respectuoasa si prieteneasca aducere aminte. Sunt bineveniti toti aceia care doresc cu inima curata si iubire in suflet sa se alature pomenirii lui Mile Carpenisan, cel care si-a croit calea spunând adevarul verde in fata indiferent de consecinte.

“Prin invierea Sa Hristos a inviat lumea, inviindu-ne si pe noi spre viata de veci, caci El este Invierea si Viata” (Ioan XI, 25)

George Roncea / 3.05.2010

Ziaristi Online


Omagiu lui Mile Carpenisan. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! de VRTV

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Pingback: 16 ani de la bombardarea Iugoslaviei. VIDEO - Ziaristi Online | Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.