Grid Modorcea: Ce se intampla la ICR - New York? Un caz din Tara bancuristilor - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Grid Modorcea: Ce se intampla la ICR – New York? Un caz din Tara bancuristilor

ICR New York si Tiganii din Fanfara CiocarliaEterna poveste

Am sa va mai spun un secret, un mare secret care ar trebui sa fie regula nr. 1 in Poetica artei: americanii abordeaza pe toate caile povestea eterna.

Noi, europenii, am fost crescuti cu obsesia originalitatii in fata. Sa fii original cu orice pret, asta e sarcina principala a unui artist. Un autor e mai valoros decat altul daca e mai original. Criteriul originalitatii este criteriul valorii.

La un revelion, in casa unuia dintre doctorii sai, discutam cu Marin Preda aceasta idee, cu consecinta ca poate sa se nasca un scriitor genial in fiecare sat, sa avem atatea voci originale cate sate sunt.

Poate ca e corect asa. Dar este o poetica depasita de americani, care nu se omoara dupa originalitate, ci dupa temele eterne, ale iubirii, ale familiei, ale onoarei, ale patriei.

Poate de aceea dominanta in galerii este arta kitsch, arta care imita, care face mereu ce s-a mai facut. Si din mii si mii de imitatii, apare si valoarea.

Este o conceptie tipic americana, fiindca priveste succesul. In America valoarea se masoara cu succesul, nu cu originalitatea. Cate CD-uri ai vandut, cate exemplare dintr-o carte, la ce pret a ajuns sa-ti fie cotat un tablou etc.

Originali sunt artistii necunoscuti, implicit nepromovati. Este promovat numai ceea ce are atingere cu povestea eterna. Daca originalitatea aduce succes, atunci e buna si ea. Sunt spectacole pe Broadway care se joaca de zeci de ani. Au schimbat cate 7-8 distributii pana acum, fiindca oamenii merg la ceea ce a avut déjà succes. Si, asa cum observa si D.I.Suchianu, producatorii nu risca, ei vor sa mearga la sigur. De aceea exista atatea remake-uri.

Shakespeare a inteles ca nimeni altul acest secret si piesele lui sunt inspirate numai din teme eterne, pe care le-a luat din cronicile engleze, din scrierile antichitatii, din tot ce avea samanta universal-valabila. Apoi tema respectiva o localiza si, cu forta geniului sau, zamislea peste noapte o noua capodopera.

De ani de zile urmaresc festivalul Shakespeare in the Park, iar spectatorii americani nu se plictisesc sa revada de zeci de ori aceeasi piesa, aceeasi montare, cu actorii preferati. Original e numai ceea ce face recognoscibila si placuta povestea eterna. Nu ce se joaca, fiindca ce se joaca este etern, ci cum se joaca – aici intervin surprizele, noutatile.

Iata de ce e cat se poate de anacronic ceea ce face ICR New York, care alearga dupa… originalitate cu orice pret. Recent, a descoperit-o in fanfara de tigani “Zece prajini”! Sume uriase sunt aruncate pe valori déjà consacrate, cum este si aceasta fanfara, al carei turneu american e sustinut de comunitatea tiganeasca din America. Si vine ICR, care declara ca o sustine “pe termen lung”. Va dati seama ce aberatie. Sustine ceea ce e déjà sustinut, ceea ce si-a facut un vad, ceea ce nu mai are nevoie de o carja. Plus ca e un altoi ne-romanesc.

ICR s-ar orienta mai degraba spre zecile de valori necunoscute din tara, sa le sustina, spre zeci de tineri superdotati, sa le dea o mana de ajutor. Cred ca ICR e lipsit total de un program, de criterii estetice si stiintifice, face lucrurile la intamplare. A vazut ca fanfara X are un turneu in America, hopa si ICR cu ajutorul. A vazut ca un artist are succes intr-o galerie newyorkeza, hopa si monstruleata urticata cu aripa.

Aceasta mentalitate e tipica pomanagiilor, nu valorilor. L-au descris bine francezii pe Mungiu, cand l-au aratat intr-un film caricatural ca pe un cersetor, care sta cu mana intinsa si ii cerseste lui Spielberg pelicula, aparate de filmat, bani.

S-a impus Adrian Ghenie la Pace Gallery, hop si monstruleata cu un panegiric. Si unde? In “Cotidianul”. E o runsine pentrru Nistorescu cum isi incheie cariera, sustinand toate aberatiile ce vin de la monstruleata! Asa ar fi facut un Octavian Paler? Sau un Ion Ratiu? E sub demnitatea unui intelectual, daca a mai ramas asa ceva in el.

Dar Ghenie nu e original, el are succes, fiindca a stiut lectia, el a imitat déjà artisti si teme consacrate, precum pe Francis Bacon, respectiv temele expresionismului german, cum ar fi hitlerismul. El ataca ceea ce are succes. Daca ar face o pictura originala, cu teme luate din satul sau sau al bunicilor sai, n-ar avea nici un succes, oricat de genial le-ar reprezenta. Dar daca face bine ceea ce a facut germanul Georg Baselitz, atunci are succes. El nu picteaza nimic romanesc, il picteaza pe Lenin imbalsamat la Kremlin, fiindca stie ca asa ceva se vinde.

Sigur, se poate discuta de la caz la caz. Daca am lua un exemplu ca Woody Allen, nici o regula nu mai functioneaza. Dar ma uitam zilele aceste la filmele lui Shirley Temple (n. 23 aprilie 1928, Santa Monica), copilul-minune, cel mai teribil fenomen artistic al filmului mondial, care de la trei ani a inceput sa joace in filme, incheindu-si cariera la 21 de ani, timp in care a realizat 61 de filme!, pana Hollywood i-a gasit un inlocuitor in Marlyn Monroe, inlocuita la randu-i cu Whitney Houston si tot asa. Crimele, sinuciderile, vietile scurte fac parte din marele show.

Din fericire, Shirley Temple este o exceptie. Nu a intrat in malaxorul numit Hollywood Babylon, adica ea nu a devenit o victima a junglei cinematografice, s-a retras la timp, cand au inceput lucraturile de culise, dovada ca a avut o viata de familie respectabila, cu trei copii din doua casatorii, a devenit ambasadoare a Americii in Ghana si Cehoslovacia, prima femeie sefa de protocol a Casei Albe, iar azi este omagiata de toata America la 85 de ani, cand isi pastreaza aceeasi atitudine robusta, hranita de un optimism funciar!

Este exceptia care intareste regula. Si totusi, cei care au descoperit-o, respectiv Charles Lamont, au plasat-o in subiecte cu povesti eterne. Tema “doi baieti iubesc o fata” e fantastic tratata in War Babies (1932), scurt-metrajul lui Lamont, care a devenit serial, o pagina antologica a artei, in care este imaginat un salon cu de toate, inclusiv cowboy, in postura de copii care beau la bar in loc de bere sau whiskey, lapte, iar plata se face cu acadele. Shirley este “vedeta” localului, ea e cantareata si dansatoare, imitandu-le in draci pe Marlene Dietrich si Mae West, iar cei doi baieti sunt “soldatoi”, care se pregatesc sa plece la razboi. Pana la razboiul adevarat, ei duc un razboi sentimental, de cucerire a vedetei. E povestea din Romeo si Julieta, din Antoniu si Cleopatra, din marile si eternele povesti de dragoste. Sigur, War Babies lanseaza si tema sarutului furat, din final, care va genera nenumarate filme si seriale TV.

Si alte filme ale lui Shirley au, tot asa, teme eterne, precum The Little Colonel (1935) sau The Little Princess (1939), doua bijuterii, care pun in evidenta talentul de exceptie al acestui copil, nascut cu aripi in loc de picioare. Dansul ei hollywoodian, stil step (tap-dancing), cabaret sau Broadway, este ca o plutire. Firesc, uimitor.

Comentatorii pun acest har deosebit pe seama educatiei prenatale. Mama ei, Gertrude Amelia Krieger, sotia bancherului George Francis Temple, era o intelectuala, introducand artele in viata micutei inainte de a se naste: ii citea carti cu voce tare, asculta muzica la patefon, mergea la concerte si spectacole in timpul sarcinii. Iar dupa ce Shirley s-a nascut, i-a cumparat un teatru, unde ii proiecta zilnic filme. Copilul-minune a avut deci o educatie foarte calculata. Sigur, peste asta s-a calchiat si talentul sau nativ, pasiunea pentru dans, song si film.

Dupa acest model, s-au luat mii de familii, mii de copii, inclusiv numele Shirley a fost dat multora, precum actritelor  Shirley Jones si Shirley MacLaine. Copilul-minune Shirley Temple a generat o adevarata industrie americana si planetara, inclusiv un celebru cocktail ce-i poarta numele, foarte apreciat si in zilele noastre de copiii din toata lumea.

Romania de azi e total diferita de Romania de ieri si alaltaieri. Ea se internationalizeaza, isi pierde specificul. Nu discutam faptul ca acest lucru este prost, este ca un blestem, ci discutam o realitate. Asa cum si americanizarea culturilor este o realitate. Am aratat anterior cum s-a americanizat Festivalul de la Cannes. Francezii s-au americanizat demult.

De aceea artistii romani trebuie sa se ancoreze in teme universale, pe gustul planetei, care are un gust american. Presiunea filmului american este extraordinara, dar salile in Romania la filmele americane sunt inca goale, iar productia are o natura nu americana, ci anti-romaneasca. Totul e complet sui, anapoda.

Nu exista nici o politica de natura sa orienteze creatia, dupa cum nu exista o politica de nici un fel, ci doar una bezmetica, de la o ora la alta, dupa cum se scoala bufnita de la Cotroceni.

Daca politicienii nu au nici un program sau au unul schizoid, precum cel al monstruletei urticate de la ICR, artistii romani trebuie sa aiba unul: ori sunt consecventi Romaniei profunde si fac lucruri originale, unicate pe pamant, dar cu rezerva de a ramane izolati planetar, ori se americanizeaza si merg in rand cu lumea dezvoltata, avand sansa sa intre intr-un dialog real cu ea.

Grid Modorcea / Corespondenta de la New York

Un caz din Tara bancuristilor

Pe langa cele semnalate anterior in legatura cu nivelul presei romane, plasata alaturi de Burkina Faso, pe ultimul loc in UE (vezi articolul “Presa de la coada vacii”), as mai semnala o cauza a raului. E vorba de o boala, la inceput benigna, dar care a dat in forma, nevindecabila, a lasitatii.

Pana si cei mai vajnici condeieri, precum cei caliti in opozitie sau in subterane, o dau cotita. E alta crima, sa iei in usor ceea ce e tragic. Adica lucrurile serioase ei le covertesc la glume, la glumite. Cum face mai ales unul, Erwin Bureriu, care ne-a citit articolul semnalat mai sus si ne spune ca mai bine ii spuneam “presa de la curul calului”, oho, asa o fi facand acest Erwineriu presa! Il si vedeam acolo unde si-a indicat locul. Ne-au invadat bancurile, presa e inecata intr-un val de glume proaste.

Scandalul de idei nu e lipsit de umor, dar sa fie de calibrul lui Socrate, asa cum proceda el. Adica se folosea de o gluma, ca sa sprijine o idee, s-o faca mai plastica, mai inteligibila. Toti oamenii mari, care au avut in sange scandalul de idei, au avut umor. Insusi Robespierre a avut. Nu mai vorbesc de Danton, care glumea si cand avea capul sub ghilotiona.

Dimpotriva, ceea ce fac ‘telectualii nostri, omoara ideile, le vulgarizeaza. Ca acest latrator bucal, Bureriu, care s-a trezit scriitor la San Francisco, fiindca a dat cu cornul si si-a facut un blog, unde injura pe toata lumea. Cauta nod in papura. De ce o face pe turbatul? Sa-l bage si nenea Iancu in seama. Da, dar daca il cheama, in realitate, Bucăriu, cine sa-l ia in serios?! Nici Bulă nu-l poate lua in serios pe Bucă.

Si unde a ajuns? La ceea ce fac toti detractorii, semianalfabetii si aflatorii in treaba: scoate o propozitie din context, judeca un fapt, un fenomen, un om, in functie de fixul lui. De fapt, omul e “dilimache” rau, fiindca toata filosofia lui de doi bani se reduce la problema pro sau anti-basescu.

Cineva scrie despre problema evreiasca, iar Bucasescu sare, a, e pro-Basescu! Sau scrie despre homo, ideea fiind ca numai antisemitii sunt gay, a, sare Buca al curului, asta e anti-basescu! Lumea, viata sau creatia se impart in aceste doua fete, fiindca omul nu are fata: el e cu prostia, el incurajeaza prostii.

Cica iar punem botnita presei pe care a facut-o el la “Scanteia”!? Nu cred ca exista basist mai autodemascat, fiindca prostia e la putere, e fruncea, deci ea nu s-a nascut in comunism, cum crede Buca, e de cand lumea. Aristotel in Poetica sa arata ca o cauza fundamentala a tragediei este prostia. Daca acest Bancuriu, zis Bucăerwin, adica Buca lui Erwin, ii apara pe prosti, ii apara si pe patronii corupti. Azi, prin computer, prostia a ajuns la putere. Orice prost poate sa-l judece pe Eminescu, desi opinia autorizata conteaza, care este un lux. Nu orice prost poate avea o opinie. Un prost isi da cu parerea, dar, din fericire, parerea lui nu conteaza in istorie.

Noi analizam cauzele dezastrului presei romane. Iata una din cauze: veleitari ca Bucabase, care se opun educatiei tinerilor ziaristi, care se opun emanciparii presei, care se opun aplicarii unor botnite patronilor corupti. Veleitarul bucarisit vede peste tot pro sau contra Basescu, asa cum Gelu Ruscanu vedea idei. Fii pro sau contra Basescu, esti omul lui Bucariu de la “curul calului”.

Desigur, asa ceva nu exista aici, exista doar celebrul restaurant “Buca di Beppo”,  pe Broadway, unde a cantat mai ades Frank Sinatra, dar unde Buca de Romania n-a ajuns nici macar cat o “delizioso antipasto”.

Numai un imbecil (cineva il numea mai bland, dobitoc) poate sa ma scoata pe mine pro-basist. Am sute de articole, chiar si carti, precum Polifem, o opera antibasescu, as zice, ba si in ultimul roman, The Cork, pe care l-am lansat pe 29 mai intr-o galerie din New York, am o povestire numita Playing at Sideration, inspirata de cazul suspendarii lui Basescu, declansatorul comediei Suspendatul suspandat, publicata déjà in Ziaristionline, dar Baseerwinbucariu nu stie, nu cunoaste, el sta mai mult in grajd, la “curul calului”, nu a inceput sa citeasca decat o data cu blogul lui. In loc sa-si plimbe nepotelul pe valul oceanic, el scormoneste in rahat, cauta in balega, e hotarat sa-i apere pe prosti, pe cei fara scoala, ca si pe corupti! Un nenorocit!

Acum are ceva si cu revista “Agero” din Stuttgart, desi e publicat aici. Unde a descoperit articolul Presa de la coada vacii, in care scriu despre un lucru grav, despre tragedia in care se afla presa din Romania, ajunsa pe ultimul loc in UE conform statisticilor pe care Basebucaerwineriu se face ca nu le cunoaste. El, cu bancurile lui tampite, contribuie la aceasta mizerie. Mizeria morala din presa romana mai are acum un mot, e acest Erwin, extras din Bucabaseriu, care nu intelege nimic, denatureaza totul, de pe pozitia unui, zice el, nota bene, American, evident, de la “curul calului”.

Iata cine a ajuns sa-i apere pe americani, pe care ii considera fauritorii Romaniei Mari, jignindu-i cumplit pe cei care au facut in realitate Romania Mare (cand se vor scula din morti, il vor “raspopi”!), condamnand autoritatile timpului ca n-au facut mai multe adaposturi in Bucuresti cand bombardamentul aviatiei americane s-a lasat cu 3 000 de morti, mai exact, 2 942, si 2 126 de raniti.

Cand am facut filmul despre George Enescu, citisem Amintirile unei printese, jurnalul Marucai Cantacuzino, sotia compozitorului, care a scris despre aceasta tragedie, incepand cu descrierea orasului Bucuresti, “oraş înfloritor, zâmbind cu toate grădinile, cu buna sa dispoziţie, încrezător chiar în acel timp, oraş deschis, fără apărare anti-aeriană, ajuns în trei sferturi de oră în stare de ruine fumegânde, din ordinul ilustrului preşedinte Franklin Roosevelt; alt «bogat» subiect de meditaţii, amare sau condescendente, după dispoziţia fiecăruia. Pretextul??… declaraţia de război a României făcută Statelor Unite. Dar ce-am gândi oare despre un om mare ce ar ucide un copil pentru ca acestuia din urmă i-a scăpat un ţipăt de furie sau de frică? În tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare şi revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă braţele Armatelor Roşii «eliberatoare» care înaintau, ameninţându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi şi bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud şi acum vocea lugubră şi tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean. Acelaş speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio Internaţional, dojeneşte ţările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», aşa cum îl numeşte Occidentul pe fostul său aliat din est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesităţile cauzei lor”.

Cu astfel de lucruri grave glumeste acest Erwin, cu mutra lui de sarpe bou, chelb si handicapat, v-am dovedit!

Desigur, Maruca cauta logica intr-o realitate fara logica. Unde se simt bine impostori ca Bucariu. Nu va imaginati ce placere are el sa demonstreze ca acei trei mii de morti si doua mii de raniti sunt “victime colaterale”. Orice ai face cu acest soi de veleitari, nu-i scoti din fixul lor. De aia si sunt veleitari. Exact ce spuneam anterior, orice imbecil isi face un blog, mazgaleste hartia si se crede scriitor! Si decreteaza ca a fost necesar ca americanii sa bombardeze Belgradul in noaptea de Pasti! Evident, Buca nu-i crestin, dar te apauca groaza cand te gandesti ca el, inconstient, dar nu involuntar, apara violenta, pe ticalosi ca Milosevici, din cauza caruia au fost ucisi mii de oameni nevinovati.

Impotriva unor asemenea calamitati veleitare trebuie facuta o lege speciala a presei. Ei sunt cauza dezastrului presei romane, implicit a lipsei de credibilitate a tarii. Ma mir ca o constiinta romaneasca, precum aceea a lui Lucian Hetco, il mai publica!

Ganditi-va numai ca un astfel de imbecil isi da cu parerea despre Shakespeare, in conditiile in care Bucaerwineriu de la “curul calului” nu are nici “snaga”! El e doar Buca, asa cum vioara lui e doar Base. Ei, aici e problema. Omul se screme, e o buca scremuta, nu are talent. Analizati, furnicilor, expresia: “Buca se base”. Nu are nici umor, autobelitul, da, dar are blog, si o da cum “vrea” muschii lui in usor cu lucruri grave.

Si cel mai grav lucru, cum reiese din polemica sa inventata cu Ion Maldarescu, este o boala paralizanta, sora cu diareea: politizarea excesiva, inacceptabila, pe care o face la fiecare “analiza” a sa, o analiza de la “curul calului” sau “coada vacii”, cum spunea mai elegant si mai la obiect Sergiu Nicolaescu.

Astfel de imbecili, de forumisti inculti, ca Bucaerwineriu, a scos la suprafata “libertatea presei”. Ei confunda bancurile porcoase cu pamfletul. Pamfletul e un gen care nu e la indemana oricui, ori, dand-o pe bancuri, ei omoara si pamfletul. Cand o idee serioasa o tratezi “in usor”, adica in bascalie, ea este demonetizata. Se ajunge exact la extrema foarte convenabila celor acuzati. E neiertatorul efect de bumerang.

Ce efect mai are o dezvaluire istorica, de pilda, ca primul ministru a plagiat sau ca are o mare avere nedeclarata, daca ziaristul respectiv o da pe bancuri? Sunt cazuri de talente virile, dar care ajung sa transforme un subiect grav in vals de opereta. Daca vorbim de cei 3 500 de imbuibati, care mulg Romania, nu o putem face cadelnitand floricele, topaind ca Hopa-Buca.

Bertolt Brecht a demonstrat in Micul Organon ca bascalia este convenabila puterii si e imediat asimilata de clasa imburghezitilor, de cei pe care vrei sa-i incrimineazi. O presa pe baza de bancuri, e spre folosul celor care conduc pe baza nu de democratie, ci de cleptocratie.

Mesajele pe care le tot primesc din tara sunt de acest gen, nimic serios, toti condeierii imi trimit bancuri, de parca le-au cules de prin tomberoane. O tara de bancuristi.

Grid Modorcea

Corespondenta de la New York via Ziaristi Online

 

 

 

 

 

 

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.