De ce se pune Occidentul in situatia de a fi umilit?
de Corneliu Vlad
Intrebat, in decembrie 2013, de ziaristi daca Rusia are de gand sa invadeze militarmente Ucraina, presedintele Putin a raspuns sec: “Prostii”. Asa ar raspunde si acum. Ca sunt trupe ruse in Ucraina iar numarul lor creste? Ca parlamentul de la Moscova i-a dat puteri depline sefului statului in materie de pace si razboi? Ca autoritatile regionale din Crimeea cheama in ajutor Moscova? Nu conteaza, atata timp cat intre Kiev si Moscova exista acorduri, in vigoare inca vreo cativa zeci de ani ca prin care Flota Militara Rusa a Marii Negre stationeaza in Sevastopol, iar populatia majoritara a Crimeii este rusa si multi dintre acesti rusi au si cetatenie a Federatiei Ruse. Si atunci, cum sa nu sustina Putin ca a califica prezenta militara rusa in Ucraina drept invazie e “prostie”? Moscova sustine ca trupele ruse sunt – si ar putea fi mai multe – in Crimeea pentru a garanta securitatea si a militarilor si a civililor rusi din peninsula. Kremlinul poate produce o sumedenie de argumente pentru a respinge protestele, reprosurile, lamentarile si criticile oficiale, civice, de presa etc. privitoare la prezenta militara rusa in Crimeea si eventualele sale actiuni in aceasta regiune (inca?) parte integranta a statului ucrainean.
Iar pentru noul regim, incert si care a pornit-o cam impopular, de la Kiev, dar si pentru sprijinitorii (mai ales discursivi) ai Ucrainei din Occident, situatia e cu atat mai disconfortanta cu cat devine mai paroxistica. Centrul de greutate al presiunilor s-a mutat de la Kiev in Crimeea, aici se joaca acum partida integritatii statale a Ucrainei (nu si partida supravietuirii statului ucrainean, caci, in ciuda deteriorarii catastrofale a situatiei, se confirma ideea ca nimeni nu este interesat in pulverizarea Ucrainei.) Acumularea de tensiune interna in perimetrul geopolitic ucrainean trebuie sa-si gaseasca oricum o posibilitate de depresurizare, iar idea unui “statut special” pentru Crimeea “a venit” ca o varianta in acest sens. Dar cine poate spune daca o asemenea schimbare in status quo-il Ucrainei ar duce la aplanarea crizei sau, dimpotriva, ar declansa o catastrofala reactie in lant de dezintegrare a teritoriului tarii?
E prea devreme pentru a sti cum se va incheia acest episod al prelungitei crize ucrainene, dar e clar ca ziua ca prin aceasta criza – fie ea indusa sau doar imprevizibila – , a carei principala victima e, desigur, statul independent ucrainean, au de pierdut enorm, ca prestigiu in fata lumii, si Occidentul, cu institutiile sale NATO si UE, si Statele Unite. Occidentul s-a mai pus, chiar in urma cu cativa ani, in situatia de-a dreptul umilitoare de a asista neputincioasa la dejucarea in forta, de catre Moscova, a intentiei Georgiei de a intra in NATO, dar pare sa fi uitat tragicul, dar si penibilul episod. Si acum, iarasi, cu Ucraina, numai ca nu cu NATO ci cu UE, si nu in UE ci spre UE. Stacheta marsului spre Est e, dupa cum se observa, tot mai joasa, dar si tot mai greu de trecut. De fapt, se pare ca nu mai e stacheta, e bariera, ba poate chiar zid de nou razboi rece.
Inseamna oare ca, in fata unor asemenea esecuri care par sa se repete, Occidentul trebuie sa renunte la vocatia sa benefica de promotor al libertatii, democratiei si prosperitatii oriunde in lume? Un asemenea Occident ar fi de neconceput. Dupa cum nu poate fi de acceptata nici ideea de Occident incapabil de a actiona pragmatic, eficient, intelepteste, cu finalitate. Nimeni nu poate accepta ideea unui Occident care se pune in situatia de a i se da peste mana, un Occident care e “dojenit”intr-in fel sau altul pentru cate-o noua pozna pusa la cale de institutii sau capitale sau societati civile de-ale sale prin Afganistan sau Georgia, Irak sau Ucraina etc. Unii din UE propun statelor post- sovietice europene apropierea de (nu intrarea in) UE, cu riscul de a irita Moscova, dar cand e vorba de un sprijin financiar, cand Moscova ofera 15 milioane de euro, Bruxellesul se opinteste sa adune 1 miliard. Laudabila, ideea de Parteneriat Estic, dar fiecare aventura, fie ea si salutara, cum este aceasta, are nevoie si de un culoar de fuga, de variante pentru evitarea unui esec dezastruos. Altfel, din pompierism trimfalist totul se prabuseste alarmismul plangacios si pagubos ale carui scancete parca incep sa se auda. O asemenea traiectorie a fost trasata acum cativa ani cu Georgia. Urmeaza Ucraina? Iar dupa ea R. Moldova?
Si cum reactioneaza – sau pot reactiona – SUA, UE, Vestul? Probabil ca America tot prin avertismente prezidentiale (sau mai degraba viceprezidentiale) soft, UE incurcandu-se in vorbe, conciliabule si paragrafe, Vestul in general prin incoerenta, necoordonare, centrifugare, indecizie. Dintre protagonistii de luat in seama, pozitii coerente par sa aiba Germania si Rusia. Coerente neinsemnand insa neaparat si benefice.
Viesparul ucrainean şi războiul pentru Crimeea
La ora când scriu acest comentariu, situaţia din Ucraina şi chiar din Europa este foarte tensionată din cauza ameninţării ruseşti cu o intervenţie armată în Peninsula Crimeea, aşa încât aici voi aborda doar problema în sine, nu şi evoluţia evenimentelor oră cu oră, dar, dincolo de orice, este evident că prăbuşirea regimului Ianukovici nu reprezintă finalul crizei din Ucraina, iar acest eveniment, prin întreaga sa desfăşurare, a deschis cutia Pandorei, făcând să iasă la iveală viesparul ucrainean. Aşa se şi explică faptul că, dacă la căderea regimurilor din Tunisia, Egipt şi Libia, când cancelariile occidentale şi, după ele, mass-media au dus euforia dincolo de orice limită, în cazul alungării de la putere a lui Ianukovici şi-au dat seama în fine! că evenimentul va fi urmat de o criză serioasă, cu mari implicaţii mondiale.În consecinţă, atât Uniunea Europeană, în general, cât şi alt state vestice au făcut pasul înapoi, anunţând că vor discuta cu Kievul numai după ce, în urma unui scrutin democratic, vor fi alese noile autorităţi. De asemenea, presa vestică a semnalat că guvernele occidentale au dat dovadă de naivitate sau de ignoranţă, întrucât ceea ce se numea la ora respectivă opoziţia ucraineană era, în realitate, un conglomerat de partide şi forţe: de la cele care militau programatic pentru intrarea în UE la cele extremiste şi antisemite, care acţionau în numele unei rusofobii funciare. Nu întâmplător, Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a comparat unele dintre acestea cu manifestările naziste din anii ’30. În acest sens trebuie spus că dintre cele trei figuri de seamă ale mişcării Maidan din Kiev – boxerul Vitali Kliciko, care şi-a anunţat candidatura la prezidenţiale; fostul ministru de Externe Arseni Iaţeniuk, devenit acum premier, şi Oleg Tiagnibok -, ultimul este lider al partidului naţionalist Svoboda, care definea fostul guvern al ţării ca fiind o expresie a „mafiei evreo-ruseşti”. Până în 2004, el şi-a numit partidul său drept social-naţional, prin referinţă la naţional-socialismul nazist. De curând, el a organizat un marş cu steaguri în onoarea lui Stepan Bandera, personaj controversat, considerat colaborator nazist. În 2012, la alegerile parlamentare, când membrii partidului său au ajuns în premieră în Rada (Parlament), numeroşi evrei ucraineni au fost preocupaţi de acest fapt, dar Tiagnibok s-a apărat fără mare succes declarând că, „personal, nu are nimic cu evreii” şi că are chiar prieteni evrei. „Este vorba de grupul de oligarhi evrei care controlează Ucraina şi de evreii bolşevici (din trecut-n.n.) la care mă refer”.Este ştiut că mişcările antiguvernamentale din Kiev, declanşate de partizanii integrării în UE, au debutat înaintea intrării în scenă a partidului Svoboda, iar acest partid naţionalist nu reprezenta majoritatea protestatarilor, dar nu se poate spune că prezenţa în Maidan a lui Tiagnibok nu putea să nu jeneze susţinerea internaţională a acestui protest. El a absentat de la întâlnitrea pe care cancelarul Merkel a avut-o la Berlin cu ceilaţi doi lideri – Kliciko şi Iaţeniuk -, în schimb, în noiembrie, când senatorul american John McCain s-a aflat la Kiev, a fost foarte criticat după ce s-a pozat şi întreţinut cu el. Acelaşi Tiagnibok a avut o întâlnire cu subsecretarul american de Stat Victoria Nuland, când aceasta a fost la Kiev, cât şi cu Catherine Ashton, şefa diplomaţiei UE. Nu este mai puţin adevărat că, în cazul demonstranţilor din Maidan, regimul Ianukovici declara că aceştia „sunt evrei”, iar unii l-au acuzat pe fostul preşedinte că a permis în mod deliberat ascensiunea Svoboda în Ucraina Occidentală, pentru a se servi de acest partid ca de o sperietoare.Prezenţa remarcată a partidului Svoboda şi a grupului de extremă dreapta Pravî Sector în Maidan, cât şi faptul că UE şi Vestul, în general, nu au repectat deloc acordul la care ajunseseră UE-opoziţia-autorităţile (cu avizul evident al Rusiei) au reprezentat unele dintre motivele pentru care Kremlinul nu a recunoscut noul regim de la Kiev şi care au dus la escaladarea tensiunii dintre cele două părţi. Pe de o parte, Moscova şi-a rechemat ambasadorul pentru consultări şi, ce este mai important pentru situaţia economico-financiară din Ucraina, a sistat acordarea acelui credit de 15 miliarde de dolari, din care livrase 2 miliarde, şi care se „topiseră” în două zile. Pe de altă parte, ea a reproşat Kievului că a adoptat măsuri împotriva populaţiei rusofone, dat fiind că, imediat după căderea lui Ianukovici, parlamentarii din Rada au abrogat legea privind limbile minorităţilor naţionale, care a afectat nu doar ruşii, ci şi românii şi alte 13 minorităţi. Este o dovadă crasă de imbecilitate, legea fiind abrogată la iniţiativa partidelor naţionaliste şi extremiste, gen Svoboda, în faţa căreia Vestul, cel care invocă atât de insistent respectarea drepturilor minorităţilor, nu a avut nicio reacţie! Din atare perspectivă, cum în estul şi sudul Ucrainei locuiesc foarte mulţi ruşi, reacţia lor nu a întârziat, ei iniţiind noi demonstraţii împotriva proaspetelor autorităţi. Fireşte, în atare circumstanţe, spectrul unei secesiuni nu a întârziat să apară, el fiind invocat cu insistenţă acum. De fapt, noile autorităţi trebuie să facă faţă unor sfidări care nu sunt deloc uşoare: falimentul ţării, tranziţia delicată şi mai ales amintita păstrare a integrităţii teritoriale, ultimul capitol devenind foarte delicat. Despre ce scenarii se poate vorbi acum în cazul acestei ţări? Ar putea fi vorba despre integrarea în UE şi NATO, ceea ce doresc multe ţări europene, dar care în cazul acestei ţări devine aproape imposibil din cauza poziţiei Rusiei, dar şi a criteriilor ce trebuie să le îndeplinească. Problema cea mai delicată se arată a fi păstrarea integrităţii teritoriale.
Am vorbit încă de la început despre ameninţările Moscovei în cazul peninsulei Crimeea, în care 58% din populaţie o reprezintă ruşii. Teritoriul a mai reprezentat un motiv de război în 1853, declanşat de Franţa, aliată englezilor, turcilor şi italienilor. Crimeea a făcut parte din Imperiul Rus din sec. al 18-lea, reprezentând, alături de Marea Baltică, una dintre singurele lui ieşiri la mare. În regimul sovietic, ea a fost ca republică autonomă o subdiviziune administrativă a Federaţiei Ruse. În 1954, liderul URSS de atunci, ucraineanul N.S. Hruşciov, a decis să dea cadou Crimeea Ucrainei pentru a sărbători cei 300 de ani de la unificarea Ucrainei cu Rusia. De fapt, la acea oră era o mişcare pe hârtie, fără alte consecinţe, dat fiind că Ucraina şi Rusia făceau parte din URSS, şi aveau aceeaşi autoritate centrală. Situaţia s-a complicat după destrămarea URSS, când Crimeea a rămas ataşată Ucrainei, dar Rusia şi-a păstrat dreptul de a utiliza portul Sevastopol, unde se afla flota sa, situaţie ce a devenit preocupantă ulterior, după ce a ajuns la putere un guvern anti-rus. Până la urmă, între Moscova şi Kiev s-a încheiat un acord asupra bazei maritime de la Sevastopol, cea mai mare bază militară rusească de la Marea Neagră. Să nu uităm, în Crimeea este şi Ialta, simbolul ordinii sovietice stabilite după al II-lea Război Mondial de Stalin şi la care mai nou Kremlinul face des referire. Ajunşi în acest punct, revenim la ameninţările recente ale Kremlinului cu intervenţia militară în Crimeea şi punem întrebarea, mai ales după ce, sâmbătă seara, Putin şi Obama au vorbit la telefonul roşu timp de 90 de minute: va câştiga din nou Moscova după ce a făcut la fel în cazul dosarului sirian şi iranian? Personal cred că Rusia este prea legată de Ucraina şi prea aproape geografic de ea ca să cedeze cu una cu două, în caz contrar preţul va fi mare şi greu de sugerat, poate cu al unui nou război.
Surse: Curentul si Cotidianul via Ziaristi Online
