Neverosimilul Petru U. In Memoriam Cărturarul Petru Ursache - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Neverosimilul Petru U. In Memoriam Cărturarul Petru Ursache

Petru-Ursache-In-MemoriamNeverosimilul Petru U.

de Magda URSACHE

„Priveşte mut în inimă şi scrie”. – Aura Christi

Simpozionul din 5 iunie, 2014, de la Piatra Neamţ in memoriam s-a numit (mulţumesc, Adrian Alui Gheorghe!) Cărturarul Petru Ursache în căutarea „omului frumos”, dar tot atît de bine s-ar fi putut numi Neverosimilul Petru U. De ce? Pentru că etnologul, istoricul literar, criticul, publicistul Petru Ursache a mers, în toate cărţile lui, în răspăr cu estetica urîtului. Şi nu la Karl Rosenkrantz mă refer acum, ci la faptul că populaţia României preferă să se uite în geanta Elenei Udrea şi-n lenjeria intimă a Mihaelei Rădulescu, nu în fîntîna trecutului (e sintagma lui Thomas Mann), în ignorarea lui Benedetto Croce: „Istoria e totdeauna istorie contemporană”. Bătrînul meu, cum îi spunea lumea literară iaşiotă (deşi era neverosimil de tînăr, un tînăr de 82 de ani) s-a împotrivit cu toată fiinţa urîtului care vine din trecut, dar şi urîtului actual. Petru a trăit în respectul valorilor reale, după preceptele educaţiei lui ţărăneşti. A făcut ascultare la preot şi la învăţător, i-a venerat pînă la sfîrşitul lor şi al lui. „Cum merg lucrurile acum, n-aş fi avut acces la liceu”, mi-a spus cu infinită tristeţe Petru. Ei, învăţătorul şi preotul, l-au îndrumat întru existenţă autentică. Da, Bătrînu meu a deţinut ştiinţa fiinţei, ontologia. Cine-i va răsfoi cărţile donate Bibliotecii „G.T. Kirileanu” alcătuind Fondul Petru Ursache va vedea ce anume sublinia predilect cu creioanele lui: om ales în primul rînd, morală, adevăr, bine, frumos.

„Cînd se uită în trecut, generaţia tînără vede altceva decît trebuie să vadă. E ajutată în acest sens de încropeli corect-politice. Uite, Magda”. Şi mi-a arătat chapeau­-ul unui reportaj dintr-o publicaţie (studenţească?), semnat Adriana Zăvoi: Aiudul şi-a cioplit păcatele. Despre tinerii revoltaţi contra comunismului, torturaţi şi ucişi intra muros: „Nu mai vrea nimeni să creadă că au pătimit. Se mulţumesc numai să se întrebe: «Cine i-a pus?»”. Iar cineva conchide: „Erau nişte tineri proşti”.

„Asistăm la modificarea polilor morali. Puterea culturală are motoarele centrate pe istorie corect-corectată (sublinierea îmi aparţine, Magda U.), altfel s-a riposta dur la blestemăţia asta, mi-a spus Petru şi niciodată nu l-am văzut mai mîhnit. S-au întors vremile de rusificare cînd «eroul» era Lazăr de la Rusca, securistul care-i vîna în munţi pe rezistenţi, ca Ion Gavrilă Ogoranu”.

*

Petru mă certa, nu era îngăduitor cu mine cînd mă vedea preocupată de „lucruri de nimica toată”. Pe urma lui, nu mai deschid televizorul, nu-i mai ascult pe făcătorii de opinie impuşi, cu impact fabricat la public. Dispreţul pentru lucruri mărunte îl avea şi faţă de omul mărunt, care pune mai presus de onoare cîştigul. Cît despre self-elită, ea cunoaşte un libido dominandi, un ego puternic exacerbat. Şi-i dau dreptate lui Jean François Revel care scria că acest libido dominandi e tipic pentru intelectualii aserviţi clasei politice. Tot Revel îi eticheta „idioţi utili”, ştim bine cui.

*

Vă mai amintiţi definiţia intelectualului formulată de Michel Foucault? „Un individ cerebro-spinal”, cu creier suplu, agil şi cu coloană vertebrală dreaptă, „cît e necesar”. Petru Ursache a avut de parcurs o cursă cu obstacole şi a cîştigat-o N-a pierdut-o el, ci cei care l-au luxat, politrucii. A fi un cărturar, un erudit, un savant şi a nu fi recunoscut ca atare, iar ca faptul acesta să nu te doboare înseamnă să ai o putere peste cea a unui ins oarecare. Pentru neverosimilul Petru U. n-a fost o tragodie, o sursă de nefericire lipsa premiilor, medaliilor, indemnizaţiilor. N-a avut pretenţii, deşi se cuvenea să le aibă. Defectiv de pragmatism, atît de stingher într-o lume pragmatică în exces, a trecut prin două orînduiri şi, totodată, prin două nereuşite sociale pe potriva calităţilor lui. Cu toate astea, nu s-a considerat un învins, vă rog să mă credeţi.

Petru Ursache a făcut proba excelenţei prin cărţile lui de etnologie, a condus doctorate în domeniu, dar Facultatea de Filologie, postsocialist de Litere, nu i-a oferit cursul nici după ce activistul Vasile Adăscăliţei a fost pensionat. Petru Ursache a predat un curs de Antropologie la Facultatea de Filozofie, graţie decanului, profesorul Nicu Gavriluţă.

*

Petru a trecut prin viaţă neîncovoiat (e vocabula lui Adrian Dinu Rachieru). Persecuţiile, marginalizarea nu l-au încovoiat. Cum? L-a ajutat cutuma; şi-a tras forţa, siguranţa, speranţa din norma morală a tradiţiei. Nu-i deloc un fapt obişnuit, cum ar părea la prima vedere, să trăieşti normal în anormalitate, păstrîndu-ţi curat cugetul. E chiar neverosimil.

Datele lui? Modest şi onest, lipsit de trufie (nu-i plăcea să se recomande profesor universitar). Petru a fost impecabil în bunăcuviinţă, generos şi afabil cu discipolii. A crezut în frumuseţea religiei; s-a dovedit bun creştin pe crucea patului de spital. Sunt calităţi obişnuite cele enumerate mai sus? Nu, e neverosimil să rămîi om sporit, îmbunătăţit pînă la capătul capătului. Şi dacă onest înseamnă frumos şi bun înseamnă frumos, atunci Petru a fost om frumos, de cinstit şi blînd ce era.

*

Petru Ursache era prea ca să placă politrucilor. Prea instruit pentru ei, prea modern (Bătrînu meu a fost tînăr pe viaţă), prea temerar în abordarea temelor, prea personal, prea refuznic al „sarcinilor”. O situaţie din multe? După violentul Decembrie, deţinuţii politici l-au propus Inspector şef la Cultură, în locul lui Ion Ţăranu. Cam la vreo lună, primarele i-a cerut să se ocupe de primirea cu fast a lui Ion Iliescu. A refuzat şi a demisionat. Petru s-a dus la scris, la Mănăstirea Neamţ şi s-a întors cu o bijuterie de carte, Sadoveninzînd, sadovenizînd… Neverosimil, nu-i aşa? Cum a scris cartea? Casa Academiei se desfiinţase (chit că Visarion Puiu, proprietarul deposedat la naţionalizare ar fi preferat să fie casă de creaţie, nicidecum loc pentru chiolhanuri mănăstireşti). Petru stătea la părintele Paisie, într-un fel de şură-chilie, fără lumină electrică. Cînd m-am dus să-l iau acasă şi strîngeam lucrurile, am auzit un ticăit.

Ceasul, vezi să nu-ţi uiţi ceasul, Petrucu. Şi am dat să pipăi după el pe salteaua de paie.

„Nu-i ceasul, mi-a spus uşor şovăielnic. Suporţi ceva neaşteptat? Şarpele face aşa”.

Am sărit în sus de pe pat.

„Zău, e cumsecade, nu-ţi fie frică”.

Şarpele alb al casei se cuibărise în salteaua de paie. Ticăia nopţi în şir, îi ţinea companie, dornic şi el de suflet de om alături.

„În fond, mi-a spus Petru, cine decide care-i zeu bun şi care-i fals? Cine acordă statutul de animal domestic? Care s-a născut legitim bun de îmblînzit şi care s-a născut sălbatic? Vulpea lui Saint-Ex nu voia decît să fie domesticită”.

*

Îl simt acum ca pe părintele meu sufletesc. Sufletul lui, bun de pus la rană (şi am avut destule răni de pansat), ironia lui cordială, izvorîtă din inimă senină.

„Lasă, Magda, te-au scos din presă, ţi-au interzis semnătura,dar n-ai apucat să-l lauzi pe Ceauşescu. Ai scris ca şi cum ai fi trăit într-un loc liber. Fără echivoc”. Şi a deschis Cartea Xun Zi la pledoaria pentru „Omul cel bun. Omul ales”.

„Omul ales nu este îngîmfat, nu este nici ascuns şi nu este nici orb, ci cu băgare de seamă îşi urmează drumul”. Aşa scrie Sun Ţi (Petru îi pronunţa astfel numele, dacă o fi corect): „Cine merge pe două drumuri deodată nu ajunge nicăieri. Ochii nu pot privi clar două lucruri deodată, nici urechile nu pot auzi clar două lucruri deodată”. Cu alte cuvinte spuse peste aproximativ 3 secole, nu-l poţi sluji şi pe Dumnezeu şi pe Mamona.

Petru Ursache nu figurează în volume de omagii ceauşii. I s-a propus, cînd a dat la tipar Titu Maiorescu esteticianul să pună eseul sub semnul unui citat din to’arşu’. Ca motto. „Dacă îmi arăţi, i-a spus directorului editurii Junimea, unde a scris Ceauşescu despre Maiorescu, atunci îl pun, pun citatul”.

*

A căutat şi a descoperit frumosul. O face şi acum Petru. Deschideţi revista „Confesiuni” de mai (2014) şi-l veţi regăsi scriind despre Frumosul uman.

O repet: trebuinţa modelului de la Petru o deţin. Şi respectul adevărului. S-a luptat o viaţă cu neîncrederea în document. A replicat „recenţilor” care publică iarăşi istorie cu omisiuni voite de informare. „Ne trebuie un Raport versus Raport. Cel final contribuie la bulversarea relaţiei istorie-adevăr. Fenomenul Piteşti, vîrful terorii, e diminuat. Nu un susţinător al comunismului, chiar al Ceauşescului, re-socializat în formator de opinie anticomunistă, trebuia să se afle în fruntea trebii”.

Cînd a văzut că mass media au organizat amnezia programată privind disidenţa reală, iar oponenţii adevăraţi au fost înlocuiţi cu cei „lepădaţi” oportun de marxism (ca Petre Roman, premierul în pull roş, trecut de „Le Figaro” pe lista disidenţilor înaintea lui Paul Goma), Petru Ursache a scris Omul din Calidor, despre omul frumos al literaturii române, Goma. Iar Paul Goma, după cîte ştiu, are o singură traducere sponsorizată de ICR sub directoratul Patapievici, în timp ce Norman Manea deţine 9, Nina Cassian 3, Eminescu 1, Eugen Ionescu, Ion Barbu, Arghezi, Rebreanu, Preda, Breban – zero.

*

Petru Ursache a luptat cu macularea neruşinată a neamului său, a prestigiului ţării. Rara lui abnegaţie e neverosimilă.

„Tare ne mai place, ricana el, să vorbim de inferioritatea şi de provincialismul culturii noastre, să ne prezentăm distrofici intelectual, nehrăniţi, firavi, gata să sucombăm. Îi spunem lui Anton Dumitriu „Pa, Toni!”, rîdem de Coloana lui Brâncuşi ca „sula lui Guţă”, ne numim tribul cu idoli ca „idiotul naţional Eminescu”.

Seria ETNO, pe care o editez împreună cu Valentin Ajder (Petru a pus ochiul lui albastru pe el la un Librex şi s-a dovedit editorul frumos) dovedesc contrariul. E vorba de Etnosofia, Etnoestetica, Etnofrumosul sau Cazul Mărie, Moartea formei.

Ce enervat a fost Petru citind în Istoria nocturnă a lui Carol Ginsburg că, în satul tradiţional românesc, adică acela autentic, colinda a devenit „pretext de pomană şi cerşit”. Nu, spune P.U.: „Poate aceasta să se fi practicat în alte comunităţi europene mai vechi ori mai noi. Nimic n-o dovedeşte pe teritoriul şi în cultura română”. Şi continuă, argumentînd: Colindul lui Dumnezeu se cîntă la icoane, în casa mare, ca gospodarul să aibă ajutor de sus în spor şi-n belşug. Colindătorii primesc „produse binecuvîntate în schema jocului ritualic”, vin, mere, pîine (colaci): „obiecte de cult simbolice şi spiritualizate”, „la fel ca vinul, untdelemnul şi mirul de la liturghie”. Mai spune etnologul că anonimului i se pare o absurditate şi o lipsă de etică profesională să primească bani pentru ceea ce nu-i aparţine, pentru că vine din altă parte: cuvîntul şi harul divin”. „Cîntecul ca dar este modul de a exista al omului din mediul tradiţiei, justificînd poziţia sa privilegiată în totalul zidirii”.

Cînd s-a „comercializat cîntecul”, precizează P. U., „s-au produs şi condiţiile dispariţiei folclorului”. „Un singur lucru îi este clar (şi de la el nu se abate) artistului anonim: „Cu cît cînt cu-atîta sînt”. „Este un vers celebru (sau ar trebui să devină celebru), ce poate rivaliza cu orice poetică savantă. El are o semnificaţie destinală, aşa cum i s-a decis creaturii prin geneză de a fi o fiinţă creatoare”.

*

Una dintre sentinţele favorite, comentate în Etnosofia, este: „Taci sau zi ceva mai bun decît tăcerea”. Sper că am zis.

Piatra Neamţ, 5 iunie, 2014; Satu Mare, 19 iunie, 2014.

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.