Cioabă, Pleşu şi cu Liiceanu, nouă batjocură la adresa lui Eminescu şi plagiat masiv după Perpessicius. Eminescologul Nae Georgescu analizează produsul Humanitas de "atimie culturală" - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Cioabă, Pleşu şi cu Liiceanu, nouă batjocură la adresa lui Eminescu şi plagiat masiv după Perpessicius. Eminescologul Nae Georgescu analizează produsul Humanitas de “atimie culturală”

Humanitas - Eminescu - Plesu - CioabaCea mai frumoasă ediţie pe print cu poeziile lui Eminescu vine de la Humanitas, în seria dedicată clasicilor. Cum bine remarcă Ioana Bot, autoarea unei cărţi foarte bune de acum cîţiva ani (Eminescu explicat fratelui meu, ART, 2012): „Eminescu nu a avut timp să-şi adune creaţia într-un volum «de autor», tot astfel cum nu a avut, de fapt, nici timp să o încheie, lăsîndu-ne moştenire un şantier de proporţii uriaşe – pe cît de fascinant, pe atît de copleşitor. Această nouă ediţie restituie o parte însemnată a operei poetice, readucînd-o, totodată, la datele ei primordiale: ordonate potrivit anilor cînd au fost scrise şi însoţite de note ample care evocă elemente biografice sau detalii de atelier, poeziile eminesciene cîştigă în puritate. Le putem citi cu adevărat «aşa cum le-a scris Eminescu», iar nu cum le-au reordonat numeroşii săi editori, de-a lungul timpului. (…) Nu altceva spune Andrei Pleşu, care a selectat 22 de poeme din creaţia poetului, pe care le-a citit pe  un CD (“pe”? – n. red.) apărut la Humanitas Multimedia şi intitulat simplu Poezii de Mihai Eminescu.” – Marius Chivu, Dilema Veche

Pastișa la români sau Oul lui Columb

de Nae Georgescu

Pentru noi, românii, pastișă este (încă) un termen peiorativ, desemnează imitație (cam ieftină), însăilare în stilul sau cu vorbele altcuiva, compilație; cu vorbele DEXI (2007): „ Lucrare muzicală, literară sau plastică, de obicei fără valoare și lipsită de originalitate, în care autorul preia motivele, temele, stilul, mijloacele de exprimare ale unui mare scriitor, ale unui muzician sau ale unui pictor.” În alte definiții este numită și compilație, cu trimitere la sensul latinesc al termenului: compilare înseamnă a fura, a prădui. Ascultați, însă, ce frumos vorbesc franțujii despre pastișa literară în ultimul timp: Le pastiche est aussi vieux que la littérature. C’est l’imitation minutieuse du style d’un écrivain, reproduisant les formes et les contours de ses phrases, comme la pâte d’un moule reproduit un modèle. Dans la littérature françaiseRabelais est l’un des premiers à pasticher, dans Le Tiers Livre, les œuvres et les auteurs de son temps. Les deux maîtres du genre sont évidemment Paul Reboux et Charles Muller, qui, au début du xxe siècle, vont se lancer dans le « à la manière de », pastichant à la fois la forme et les thèmes de cette talentueuse série de pastiches signés Sosie, celui de Maupassant restant un modèle du genre. Marcel Proust s’illustre dans ce registre par son long pastiche du Journal des Goncourt dans Le Temps retrouvé et par son recueil Pastiches et mélanges.” Cu o așa ascendență ilustră, de la Rabelais la Proust, corectitudinea politică, ideologia mondialismului actual, permite ca pastișa – nu numai să fie scoasă dintre plagiate, dar chiar să aibă drepturi egale cu celelalte stiluri în republica literelor – și nu încape îndoială că, pe cale de consecință, în curând va fi elogiată și pe malurile Dâmboviței, că doar toată lumea râde, cântă și dansează, nu este așa… Cu atât mai mult cu cât literatura română actuală folosește din plin acest procedeu al piureului de teme (cuvântul vine din italiană, unde pastico înseamnă și piureu), stiluri și motive: mai trebuie doar ca esteticienii, criticii în general, să se alinieze la curentul ideologic dominant și să definească mângâietor genul pentru a susține glorios spețele…

Eminescu tiganizat de Catalin Cioaba si LiiceanuPastișa a cuprins și studiile teoretice, mai ales cele de istorie literară, și chiar edițiile din autorii clasici, cu notele așa-zicând filologice cu tot. Unul dintre pastișorii (trebuie să ne facem familie de cuvinte, vine occidental peste noi și n-avem termen) eminescieni, de pildă, este junele Cătălin Cioabă. Dânsul a scos la prestigioasa editură Huimanitas un volum cu mărturii despre viața poetului, selectând ce i s-a părut semnificativ pentru ca lumea să înțeleagă odată și odată că Eminescu a fost păros, scund, negru la față (aproape pana corbului), bolnav, răutăcios etc. Că va fi fost și altfel în privința ultimilor ani ai lui Eminescu? – Se poate, ne spune autorul, dar trebuie să ne oprim aici, în relatările selectate de dânsul – cu vorbele sale: “dincolo de dorința de a ști cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici, și să nu încerce prin ipoteze și teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înțeles definitiv. Cel care se încumetă să găsească explicații și motivații în acest teritoriu, intangibil în fond, a greșit deja, din clipa în care a rostit primul cuvânt.” (p.12-13) Nu insistăm; cartea este, pentru Cătălin Cioabă, un debut absolut în eminescologie, autorul nemaiocupându-se de temă înainte; a trecut neobservată, lumea zicându-și, probabil, că e vreo năzbâtie belferistă și lăsând-o să zacă necitită prin rafturi. Nu cunosc comentarii critice la ea, dar am văzut-o pe la toate bibliotecile județene prin care m-am preumblat; mai mult chiar: la o prestigioasă universitate bucureșteană, unde am fost invitat să țin o conferință la o zi cu prilej, moderatoarea a pus pe masă, în fața numeroasei asistențe, un teanc de exemplare – afirmând că vor fi date ca premiu celor mai activi ascultători. Am încercat să protestez, dar mi s-a bătut obrazul editurii și portmoneul cu bugetul: cărțile trebuiau decontate, exista un borderou deja făcut și ștampilat. Am spus, între altele, cam așa: din amintirile despre Eminescu refuzate de către această antologie se construiește exact alt Eminescu, cel pe care-l refuză antologatorul. Refuz la refuz: asta duce la zero barat – dar numai pentru cine știe. Drept urmare, am luat lucrurile astfel: pentru cunoscători, cartea este un zero barat. Mai departe e doar propagandă.

Cătălin Cioabă revine, însă, tot la editura Humanitas – de data aceasta nici mai mult nici mai puțin decât cu o ediție Eminescu[1]. La fel: n-a mai scris niciodată nimic despre modul în care l-ar edita pe Eminescu, nu s-a ilustrat cu nicio cronică la vreo ediție Eminescu, cartea a ieșit ca Minerva din capul lui Zeus gata încoifată. Și ce penaj, și ce penaj…Miles gloriosus i-ar fi dat sfaturi lui Plaut dacă o vedea.

Din titlu aflăm că este vorba de o selecție – și, desigur, urmărim mai ales ce nu este în această ediție. Discut numai antumele. Lipsesc așa: O cărărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, La Heliade, Amorul unei marmore, Anicului F.I., La moartea Principelui Știrbey, Înger de pază, Înger și demon, Împărat și Proletar, Strigoii, o variantă la Mai am un singur dor. Din postume arăt doar lipsa poemului Memento mori. Iată că se poate, cineva a gândit să scoată Impărat și proletar dintre poezile lui Eminescu, așa cum alții i-au scos cândva Doina. Să zicem, totuși, că este acceptabil, în fond avem de-a face cu o selecție, apoi pe marginea acestui poem s-a discutat cam pieziș după revoluție, apoi – ediția fiind adnotată, junele editor ar fi trebuit să-și dea cu părerea;…se poate accepta soluția oul lui Columb aici. În fond, vorba cenzurii comuniste: ce se taie nu se fluieră. Dar fără Strigoii? Acesta face pereche și în Convorbiri literare și în edițiile Maiorescu cu celălalt poem, Călin (File din poveste) – este nunta în codru și, apoi, nunta între umbre. Ai zice că pentru că frizează paranormalul și, trebuind note, iarăși s-a recurs la oul lui Columb, dar… în selecție găsim Miron și frumoasa fără corp … Nu fluierăm, am promis – dar cu îngerii lui Eminescu, ce-a avut?

În fond, pentru ce face Cătălin Cioabă o selecție, și pentru ce face această selecție? În chip de motivație, nu găsim decât o asemenea explicare, cu ciudata transformare a inutilului în util: “E inutil să spunem că o ediție critică aduce contribuții esențiale la cercetarea domeniului, dar că tocmai complexitatea ei o condamnă la izolare și la o fatală descurajare a amatorului de poezie, care nu mai are în față propriu-zis texte, ci inventarieri de variante, de manuscrise, de discuții în jurul unor probleme legate de descifrare etc.” (vedeți fraza: e inutil să spunem că o ediție critică (…) condamnă la izolare, etc.; nu e neatenție, i-a stat pe limbă să atace edițiile critice – și i-a ieșit un paradox logico-gramatical); “Intenția de a suprima această percepție reductivă reprezintă scopul ediției de față. Ea se adresează, cum am spus, cititorului obișnuit din zilele noastre, dar încercând în același timp să fructifice rezultatele cercetării la zi din domeniul editării specializate a textelor.” Deci, împotriva percepției reductive a edițiilor critice. Suprimă aparatul critic – și gata. Da, dar oferă un aparat critic propriu, de o sută și ceva de pagini, spunând la fiecare text din selecție câte ceva al său – nu despre text, cum declară, ci despre…notele lui Perpessicius. Aici este zona unde Cătălin Cioabă pastișează, adică intră chiar în stilul lui Perpessicius, îl citează și de cele mai multe ori îl răstălmăcește, comentează eseistic, liber precum plugul scăpat din brazdă, situații de cronoligie, de scriitură, de valoare chiar. Practic, după cum declară senin, el și-a făcut mai întâi notele la Ediția Perpessicius – după care a adunat deasupra lor poemele eminesciene respective. Mai este citat N. Iorga – dar tot din și după notele lui Perpessicius, Anghel Demetriescu idem, etc. – iar pentru poemele folclorice procedează la fel cu Murărașu. Cătălin Cioabă a făcut o carte din volumele lui Perpessicius – dând impresia că a colindat prin bibilioteci. Impostura iese la iveală foarte repede. Când scrie, de pildă, așa (la poezia Cărțile): “Încă de la prima sa publicare, în 1938, într-unul dintre ziarele epocii…” – și vezi nota lui Perpesicius la vol. V: ”Întâi (reprodusă după publicația Gând și suflet românesc, pe care n-am văzut-o) în Cuget clar (Noul Sămănător) III,21,1 dec. 1938…” e limpede: editorul nostru selectiv nici nu știe că publicația Cuget clar este o revistă, nu un ziar – și nici n-a căutat Gând și suflet românesc ca să afle dacă e ziar sau revistă – dar, mai întâi, dacă a intrat, cumva, în fondurile Bibliotecii Academiei după 1958 când Perpessicius n-a găsit-o. Pot multiplica exemplele, dar la ce bun? La Odin și poetul de pildă: “Postumă descoperită târziu și publicată abia în 1935, de către George Călinescu, cu ocazia unei comemorări în ianuarie (…) în numărul din 13 ianuarie al revistei Adevărul literar și artistic…”. Este vorba de suplimentul literar și artistic al Adevărului; poate fi numit și revistă – dar numai de către cei care n-o cunosc; așa cum comemorare se poate face și de ziua nașterii cuiva, dar la fel: de către necunoscători; iar G. Călinescu n-a descoperit târziu poemul, ci chiar în 1935, când îl și publică. Pastișează inabil notele lui Perpessicius.

De acord că pe cititorul obișnuit rigorile unei ediții critice îl pot obosi, plictisi, incomoda etc. – dar și pe editor, oricum ar fi el? Cătălin Cioabă crede că denumirea ediție critică vine de la criteriu; și dacă ar fi așa (dar nu e chiar așa) – nu însemna că, de vreme ce are și dânsul criterii, face tot e ediție/selecție critică? Mai ales că pune note la fiecare poem în parte, explicând că în aceste note ale sale: „E vorba de texte de sinteză a cercetării în domenuiu asupra istoriei interne (manuscrise, geneză, an de scriere și de publicare, surse de inspirație) a poemelor antologate.” Vorbe mari, intenție lăudabilă – dar poate s-au pierdut pe drum, sau în editură, aceste contribuții personale; ceea ce vedem noi sunt… Perpessicius tantum. Pe ici, pe colo considerații postperpessiciene, citate din Petru Creția cam peste tot, fie că se potrivesc sau nu – în rest, plugul ieșit din brazdă zgârie urechile.

Având în vedere că editorul de azi este un amator, și gândul îl duce să creeze și să ofere cititoruilui obișnuit de astăzi o imagine, citești în alertă o notă ca aceasta, la Numai poetul de prin 1868, din care poți deduce chiar că urmărește perioade ciclotymice în junețea lui Eminescu: “Cele două strofe, compuse după o prozodie diferită – și care par de aceea atât de disparate – , îi prilejuiesc celui ce răsfoiește manuscrisele mai multe reflecții: Perpessicius are acum – ca și în alte dăți, de altfel – o adevărată revelație cu privire la dificultățile ce pândesc la tot pasul judecarea corectă în privința câte unui text. În cazul de față, cele paisprezece versuri – cărora abia el le va da un titlu – sunt puse pe hârtie „cu un scris întru totul juvenil”, iar în jurul lor roiesc mai multe alte fragmente, printre care „cifre și ciorne de versuri”. Tot acest vacarm de bucăți disparate încetează în clipa în care întoarcem foaia, iar pe verso apare, caligrafiată în deplină liniște, o petiție rămasă și ea neterminată (…) Editorul realizează cu această ocazie „cât de înșelătoare și nesigure sunt grafiile eminesciene” dintr-una și aceeași perioadă. E evident că versurile au fost improvizate pe spatele petiției, după ce aceasta n-a mai fost trimisă. Însă câtă deosebire între „ale filei două fețe”! La fel de mare este deosebirea între aceste două strofe ale acestui poem…” Când vezi vacarm versus liniște… Numai că Perpessicius nu are acum vreo adevărată revelație /?/, pentru că nu acum citește el manuscrisele eminesciene, și nici nu le citește cronologic – ci pur și simplu cu această ocazie (și cu altele, desigur) vrea să explice publicului: petiția scrisă caligrafic a rămas la poet și este, ca hârtie, “caracteristică peregrinărilor (la Blaj și peste tot în țară)” – adică, mai limpede decât atât nu se poate, poetul a scris pe spatele ei aflându-se în vreo căruță, sau la o masă cu mulți meseni în jurul vreunui căpețel de lumânare, sau după vreun păhărel de vin (Perpessicius mai zice: ”în ciuda scrisului dibuit și a nopților la întâmplar”)…E una și aceeași epocă, dar nu e același moment. Argumentul suplimentar al lui Cătălin Cioabă (și acesta subliminal) este că poezia însăși are o ruptură de ritm – deci corespunde rupturii de grafie. Iată tot ce poate spune un editor selectiv al lui Eminescu despre poemul Numai poetul – care trebuie redat aici, ca argument:

Lumea toată-i trecătoare.

Oamenii se trec și mor

Ca și miile de unde,

Ce un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mării infinit.

 

Numai poetul,

Ca pasări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului:

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unele pasări ca el

Se-ntrec în cântări.

Prima strofă este în versuri cu rimă, sunt vorbe din popor, eventual un irmos ușor prelucrat din memorie – cea de-a doua nu mai are rime iar ritmul este interior: este o meditație pe tema anterioară, observația că nu toți oamenii mor, ci poeții rămân în dumbrăvile elisee. Cititorii selecției lui Cătălin Cioabă să fie liniștiți: nu se află în fața vreunui document-„revelație” (eventual nemărturisită de nimeni, nici măcar de Perpessicius, abia acum descoperită de Cătălin Cioabă) că Eminescu era scrizofrenic de mic copil. Iarăși: când spune: îi prilejuiesc celui care răsfoiește manuscrisele mai multe reflexii, editorul de azi nu se are nicidecum în vedere pe sine însuși – ci doar pe Perpessicius.

Cam așa merg notele sale; insinuarea persistă încrâncenat, de Perpessicius se ține ca orbul de gard, iar când găsește, la acesta, discuții cu alți editori devine…arbitru. Astfel, la O,mamă (1880), N. Iorga „crede în mod greșit că poezia a fost scrisă cu patru ani mai devreme, imediat după moartea mamei” – dar… argumentele sunt ale lui Perpessicius; la Floare albastră „Faima din interbelic a lui Bogdan-Duică, când deveniseră proverbiale verdictele sale eronate în materie de literatură („Lăuda-te-ar Bogdan-Duică”) – , nu trezește însă suspiciunea lui Perpessicius, care pare să îmbrățișeze cu totul această ipoteză” (că poemul ar avea-o în vedere pe iubita din tinerețe a lui Eminescu; urmărește raționamentul: faima lui X nu-l face suspicios pe Y care… este de acord cu el; notele sunt pline de asemenea ilogisme); tot aici: „Perpessicius insistă asupra lipsei de receptivitate a contemporanilor și asupra faptului că poemul, odată publicat, e luat imediat în vizor de către „cerberii și zeflemiștii timpului”. Și cărora nu uită să le înșiruie, spre oprobriu, numele: Anghel Demetriescu, Aron Densușianu (cu studiul său despre Literatura bolnavă, din 1894), Gr. Gellianu, Mihail Zamfirescu…”: cum să facă Perpessicius istorie literară ca oprobriu? Cum să pună el un studiu din 1894 în timpul Florii albastre? etc., etc. Tot aici, un lamento pe tema ultimului vers din poem: Totul este trist în lume, sau Totuși este trist în lume. Se lamentează pentru că a rămas în Perpessicius, 1939, n-a auzit de dezbaterea din 1964, nici de acea (superbă, totuși; păcat că nu e adevărată) emendație a lui Șerban Cioculescu: Totu-și este trist în lume, cu sensul totul își este trist sieși, – și nici de descoperirea adevărului textologic: în ediția V Maiorescu a căzut la tipar finalul cuvântului, rămânând Tot este trist în lume – iar în ediția următoare s-a întregit mecanic, corectorul crezând că trebuie pus articolul hotărât: un accident tipografic a cărui descoperire a fost “rezervată viitorului”, după speranța lui Perpessicius din 1939. Pe Cătălin Cioabă, care încă n-a ajuns în viitor, nu-l interesează asemenea lucruri, el este dornic doar să scormonească după posibile scandaluri – mai ales pe vremea când încă nu se născuse.

Suntem, iată, constrânși să acceptăm definiţiile: compilaţia nu are  valoare ştiinţifică, pentru că altfel, dacă acordăm cât de cât credit acestor croşetări, şi comentariilor dintre ele, ar rezulta că Iorga chiar greşeşte, Bogdan-Duică este doar o rimă la ţuică, Perpessicius face liste cu detractori spre oprobriu public, Eminescu era schizoid din juneţe – iar Cătălin Cioabă este eminescolog cu deja două cărţoaie în domeniu.

Ca să ținem în atenție și această undă ironic comică a discursului nostru – asta, mai ales pentru prieteni, spre a înțelege că nu suntem de tot descurajați, dar și pentru cititorul care se poate descuraja de-a dreptul după atâtea exemple, toate rele (și câte răutăți trecem cu vederea!), vom glumi zicând că tânărul Cătălin Cioabă face din procedeul oul lui Columb mijloc recurent de a scurta (drumul spre bibliotecă, chiar spre raftul propriu): cum vede că oul nu stă în cui – pac! cu el de tăblia mesei, îl turtește și-l așează (vă aduc aminte: cuiul oului este partea ascuțită a lui, cuneum pe latinește, iar proverbul românesc are aceeași rezolvare cu a descoperitorului Americii). Îi iese o … omletă eminesciano-perpessiciano-oprobionistică tocmai bună pentru editura care i-o (și ne-o) coace.

Acolo unde editorul de azi (era să zic de haz, dar e mai degrabă de necaz) strică foarte strident opera poetică a lui Eminescu nu este, însă, în selecția pe care o operează, și poate nici în jocul cu ilogisme din note – ci în organiarea/curgerea textelor unul după altul. Este inacceptabil. Cătălin Cioabă vorbește de revoluție în eminescologie și se crede pur și simplu un revoluționar. Cronologia poeziei lui Eminescu este un capitol distinct în eminescologie, a fost ocupat de Ioan Scurtu, G. Ibrăileanu, C. Botez, G. Călinescu, Perpessicius însuși, Grigore Scorpan, Vladimir Streinu, D. Murărașu; modelul pe care-l propune fiecare este mult gândit, disocierile între ei se fac cu prudență și cu argumente. D. Murărașu însuși, când propune modelul său cu intercalarea postumelor între antume, este atent la cronologia antumelor, începe anul cu acestea, în ordinea publicării lor, și adaugă la fiecare an poeziile din manuscrise, după datarea posibilă. Se înțelege că modelul Murărașu este doar unul pedagogic în sensul anilor 70 ai secolului trecut, când era la modă ”geneza internă”, “evoluția poeziei” (de parcă poezia ar fi ca o varză și devine învoaltă prin creștere…; vedeți că azi nu se mai potrivesc conceptele acestea),etc.; altfel, dacă organizezi poezia eminesciană pe ani, iar în cursul unui an calendaristic începi cu antumele, postumele pe care le adaugi după ele au doar o cronologie relativă, nu pot fi distribuite, de pildă, pe luni sau în curgere (doar după vecinătăți, când sunt sigure – și când vecinătatea e probă sigură de consecuție). Iar apoi, după scris și hârtie datarea poeziilor se poate face doar cu aproximație, cu circa în față și punând doi sau chiar trei ani în discuție. Unele texte se pot data, de pildă, după cerneala violetă pe care o folosea poetul la un moment dat – dar el nu-și schimba călimările la fiecare 1 ianuarie! În fine, ordinea poeziilor eminesciene, fie numai a antumelor, fie îmbinate cu postumele, este o chestiune care ține de consensul marilor editori, este apanajul muncii îndelungate, al reflecției adânci – și al stimei (dialogului) dintre ei. Ceea ce este sigur, însă, este că între manuscrisele lui Mihai Eminescu nu se găsește ultima formă a niciuneia dintre poeziile sale publicate: această ultimă formă a rămas în redacția revistei care a tipărit-o. Nici cele patru manuscrise găsite la tipograful Buttman mult după moartea poetului – vedem că nu sunt forme ultime ale tipăririi, și noi înșine am demonstrat, în altă parte, că Eminescu intervenea și în șpaltul Convorbirilor literare ca să îndrepte o greșeală (există exemplare din revistă cu greșeala respectivă – și exemplare fără ea). E foarte complicat să faci ceea ce se numește o ediție diplomatică, pentru că trebuie să stai exclusiv, sau preponderent pe manuscris, să privești opera de acolo – nu din textul publicat. Dar…există altfel de ediții decât cele cronologice care pot satisface setea de afirmare a belferilor intelectuali, există de pildă cele tematice, cum este aceea a lui Petru Zugun din 2002, de la Iași (criteriul este excelent urmat, dar textul s-a preluat necritic după mai multe ediții), se pot face chiar ediții – să le spunem alfabetice după titlul poeziilor, sau după tipul de strofă, etc., etc. – de ce să strici un criteriu atât de solid împlântat în eminescologie, precum cel cronologic, pretinzând că-l îndrepți?!

Care este „revoluția” lui Cătălin Cioabă? El spune așa: „Ca orice știință, și eminescologia își așteaptă „revoluțiile” ei, iar acestea nu vin fără să fie pregătite. În acest sens, în prezentul volum am urmat o cronologie strictă, luând drept unic criteriu ultima redactare a fiecărei poezii (stabilită de editorii consacrați), chiar dacă aceasta nu coincide cu anul publicării ei. De pildă, Sara pe deal a fost așezată în volum la anul 1872, când a fost scrisă, chiar dacă a fost publicată în 1885, deci 13 ani mai târziu! La fel, Luceafărul devine o poezie a anului 1882, când Eminescu a intervenit pentru ultima oară asupra textului, înainte de a-l trimite spre publicare. Câștigul pentru cititor este neîndoielnic, deoarece va avea o imagine clară asupra dezvoltării interne a creației lui Eminescu.”

Semnul mirării îi aparține (probabil, este bucuros că a descoperit iarăși oul lui Columb); noi avem întrebări. Va să zică, printr-o selecție din care lipsesc Strigoii, Împărat și Proletar, Memento mori, Înger și demon, etc., etc. (editează 169 de poezii din cele peste patru sute descifrate până acum) – vrea să facă o imagine clară a dezvoltării interne a creației lui Eminescu? Cum s-a dezvoltat aceasta, cu sincope, cu goluri, cu scurtături? Revenind la exemplul cu varza…e prea goală, înfoiată, n-are miez, nu e învoaltă, e mai mult o evoluție pe loc.

Las, însă, că este ilogic; să zicem că acceptăm acest piureu – de note și de poezii; dar ce publici d-ta, moncher, la 1882? – textul din 1882, sau textul stabilit de editori, după ediția din 1883? Desigur, textul stabilit de editori. Și tot așa: poeziile sunt clasate la ceea ce se crede a fi anul ultimei intervenții a lui Eminescu asupra lor – dar editate după tipăriturile prime. Varza este învoaltă înainte de a evolua, adică ultima formă se află cu câțiva ani înapoi de ea însăși. Fals deci: nu este un criteriu unic – ci un criteriu și încă vreo câteva altele ce se ivesc pe parcurs încurcând, amestecând, dând aspect de ghiveci…

Ce face, de pildă, cu Criticilor mei – prima publicare în ediția princeps (1883)? Manuscrisul este databil 1874-1876 (de către Perpessicius), iar editorul o publică la anul 1877. Dacă prelua manuscrisul, trebuia să întregească poezia cu cele două strofe:

De-unde iei privirea clară

Care-n liniște alege

Ș-acelor menite vieții

Viața-n floare să le-o lege

 

Și c-o sigur-creatoare

Trăsătură de condei

Unor să le dai viață

Altor viața să le iei?

Prima dintre aceste două strofe se află într-o scrisoare a lui Eminescu din 1877 către Ioan Slavici, în legătură cu apărarea pe care i-a făcut-o poetul lui Titu Maiorescu pentru acuzația de plagiat. În textul din 1883 nu se mai găsește. Acolo, însă, în atologia zis maioresciană, ea încheie volumul – și vedeți ce frumos sună versul Viața-n floare să le-o lege: este o definiție a florilegiului, antologiei (“colecția de față”, cum începe prefața lui Maiorescu). În fine, n-o să-l fac eu, acum și aici, pe Cătălin Cioabă să înțeleagă că volumul din 1883 este alcătuit de Eminescu însuși, Titu Maioresccu doar aranjindu-i punctuația (pe care o schimbă de la o ediție la alta până în 1911), mai pierzând niște poeme în tipografie, mai tăind niște versuri (ca aici, pentru a nu se vedea florilegiu, să zicem); cărțile mele nu fac parte din “orice contribuție care ni s-a părut a avea însemnătate” – și la drept vorbind nici nu i-aș dori să le consulte: pentru anumite constituții robuste pot fi scrântitoare de minte.

Ca să nu mai vorbesc de Kamadeva, publicată în 1887 dar pusă de editor la 1876. Pune acolo textul definitiv…

Rezultă, astfel, ceea ce Perpessicius numea “monstrum infelix” o ediție din vremea sa. Cu totul de neînțeles rămâne abaterea editorului tocmai de la cronologia stabilită de Perpessicius. Am văzut cum deplasează cu un an Criticilor mei. Perpessicius aproximând mai peste tot, adică indicând un interval temporar probabil, pastișorul său alege ori primul an din acest interval, ori pe ultimul – și de multe ori antedatează chiar. Nu văd scopul, nu văd intenția – este un ghiveci făcut de niște mâini-ghiveci, un fel de întâmplare a întâmplării.

Consider că întreprinderi ca aceasta, a lui Cătălin Cioabă, de a pregăti „revoluția eminescologiei” constituie precedentul pentru intruziunea amatorismului agresiv în zona editării și receptării textelor din literatura română clasică. Reacția firească este ori să taci – ori să râzi. Prima jumătate n-am reușit-o, deși o exersez de câteva luni. Editura Humanitas, și ea, nu cred că poate lăsa neexplicat un asemenea gest de… cum să-i spun? Caragiale îi zicea atimie culturală.

Sursa: Ziaristi Online

[1] Mihai Eminescu: Poezii. Ediție adnotată. Selecție, cronologie și note de Cătălin Cioabă. Ed. Humanitas, București, 603 p.

Citiţi şi: Încă un denigrator al lui Eminescu şi-a dat examenul în plagiat: Cătălin Cioabă, emulul lui Patapievici şi copilul de suflet al lui Liiceanu, a plagiat o cercetare din „România literară”

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.