Polemici cordiale. Eminescologul Nae Georgescu îl pune la punct pe un anume Dorin N. Uritescu: Non sum mulier - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Polemici cordiale. Eminescologul Nae Georgescu îl pune la punct pe un anume Dorin N. Uritescu: Non sum mulier

Profesorul-Nae-Georgescu-la-Premiile-Eminescu-Ziaristul-Foto-Cristina-Nichitus-RonceaNon sum mulier

Citesc de câteva ori un text de Dorin N. Uritescu și tot nu înțeleg ce dorește, de fapt. Se pare că i-am știrbit prestigiul, că i-am luat oarecari merite de eminescolog, că-i desconsider bibliografia folosită, diplomele obținute, laudele pe care le-a primit de-a lungul timpului din partea unor critici literari, etc. Se pare că de aceea mă consideră (virtual, desigur) infatuat, ilogic, absurd, ridicol, malițios infantil – într-un cuvânt: „prost-cult” (habar n-am ce-nseamnă) și, în final, mă face un personaj insignifiant pe motivul (iarăși virtual) că într-un dicționar, probabil celebru, „Domnia Sa, Nicolae Georgescu, nu este cuprinsă”. Fie, dacă i se pare că este jignit și aceste adjective ar fi „apoina” potrivită! Pot să-i conced și altele: sunt gras, urât, am fost și membru de partid; să le ia pe toate în contul reparației pe care și-o dorește acest musiu dorin – dar cu ultima să mă scutească: vorba Papei către solul ardelenilor: Non sum mulier![1]

Ce au, însă, aceste cântăriri de adjective cu adevărul? Să zicem că-l jignesc: mă abat de la adevăr în susținerile mele? Să zicem, iarăși, că aș fi ce dorește: mă abat de la adevăr? De ce nu vrea acest musiu să discute idei și se cramponează în adjective? Dar… de ce aceste adjective prețioase? Ilogic aș fi pentru că nu știu ce înseamnă dialog, adică nu-l folosesc verbal ci în scris. Omul înțelege termenul ca pe liniuța de dialog, nu și-l imaginează altfel decât amoebic. La fel, pentru că nu știu ce înseamnă dilemă, că asta ar fi o alternativă cu ambele capete tragice. A fi într-o dilemă nu înseamnă a te vedea la un capăt sau altul al „lemei”, ci pur și simplu a fi aici, a sta în ea, hamletian – sau eschilean (regele Palaihthon din Hiketidele: drasai to me drasai). În discuție era totuși sau totul din finalul Florii albastre de M. Eminescu – și-i explicam omului nostru că aceasta nu mai este o dilemă, pentru că discuția se bazează pe o greșeală de tipar din edițiile târzii (neglijente) Maiorescu și că, deci, odată descoperită greșeala, tot eșafodajul de raționamente se dezafectează de la sine. Îmi răspunde tocmai cu acest eșafodaj: că Vladimir Streinu a zis, G. Călinescu a zis, cutare profesoraș inspector județean doctor în filologie zice la fel, altul îl întărește sau îl combate – deci lumea este frământată de alternativa totul/totuși. Vladimir Streinu n-a cunoscut greșeala tipografică, nici G. Călinescu – și cu asta basta: cad în lanț toate celelalte demonstrații și frământări, e vânare de vânt.

În loc să-și vadă de meserie, să verifice textul ca text, să-l „studieze”, lingvistul se ocupă de interpretare, are păreri stilistice, estetice, cochetează cu existențialismul anilor 70 (când a început să avaleze diplome)… și dacă îi arăți că este altfel, că virgula nu e așa, cuvântul nu, apostroful nu, accentul idem – sare în sus ca de cataroi și-i dă cu adjectivele. De-aceea ne-am înțepenit în ortografia lui 1953, ajungând să avem două limbi literare, pentru că ei, grămăticii, merg după fragi. Vorba unui profesor bătrân: despre inscripțiile din veceurile publice bucureștene și despre apostrof nu s-a scris în literatura noastră de specialitate nici un articol în ultimii 50-60 de ani. Dacă-l întrebi pe lingvist, el îți spune cu seninătate: parafrazează. Adică ai un text de poveste: A fost o dată un moș și-o babă, și ei aveau trei fete. Fat’a mare era așa, mijlocia așa, a mică așa…Cum să scriu? Fata mare înseamnă fecioară. Scrie fata cea mare, îți zice, și gata. Dar odai’a bună? Scria odaia cea bună. Dar Catedra de filosofi’a culturii? Ei bine, aflați că așa scrie prin cele mai înalte facultăți, pe plăcuțe de bronz cu litere incizate: Catedra de filosofia culturii, adică de (partitiv) cu nominativul (nu e paradox, e imposibilitate ontică). Traduceți în franceză, ca să vedeți că ne râd curcile. Își imaginează cineva franceza fără apostrof? Italiana, spaniola? Limbile romanice sunt apostrofice prin excelență, cum a fost și româna până în 1953 când ni s-a luat acest semn pentru ca să fim mai apropiați de limbile slave (urmând ca, dacă mai trăia Stalin, să trecem la alfabetul chirilic) – și ni s-a da5t falsa dilemă â/î ca să avem pe ce ne certa. Nu un semn grafic definește romanitatea limbii române, ci acest apostrof specific limbilor neolatine…

Eu îi spuneam că vom vorbi e una și vom vorbi e alta. Aici îl citez: „… dacă ați fi studiat valoarea epistemologică a ortografiei ați fi știut că v’om și vom nu exprimă semantic altceva, prima formă fiind o greșeală de scriere…” Vedeți cum spune: dacă ați fi studiat ați fi știut că, deci pentru dumnealui a studia înseamnă a afla, a te informa, nu te poți îndoi nicicum de ce afli, scrie la carte, deci așa este… Bine-bine, greșeală de scriere, dar este a lui Eminescu, de ce nu-l blagoslovește pe el cu „dacă ar fi studiat”…Se poate așa ceva?! Aplică, deci, normele actuale ale limbii la scrierea din timpul lui Eminescu? I-am oferit formele verbului, din care a putut deduce și că aceste grafii pot fi echivalente (dar nu e una greșită față de cealaltă). În limba română, însă, v’om vorbi înseamnă noi vă vom vorbi vouă, sau noi vă vom vorbi pe voi, iar vom vorbi înseamnă doar noi vom vorbi. Aceasta este dilema în care stau eu: cum să înțeleg cele două grafii din Floare albastră? Ea este una singură – sau sunt mai multe, eventual un cor de îngeri? Nu trebuie să „studiez” tratatele ca să înțeleg acest lucru. Ciobanul valah din vârful munților strigă la oi cam așa: „Cănd v’oi da două acuș’!…”, și trebuie scris astfel, împotriva normelor ortografice din 1953 pe care le exaltă eponim acest d. Uriteanu, cu apostrof strâns (sau fără blanc, sau conjunct). În Convorbiri, 1873, Floare albastră, locul cu pricina, e apostrof larg (sau cu blanc, sau disjunct) iar verbul e accentuat grafic sub ritm. Textul eminescian tipărit în Convorbiri este important pentru aceste accente, pentru poziția apostrofului – și celelalte forme de viitor din vecinătate, față de care aceasta, repetată: vom vorbi și v’om șede, este atipică: dacă vrea valoare epistemologică sau stilistică a ortografiei, s-o caute acolo, în texte, nu în studii, nici în îndreptare staliniste. Forme asemănătoare sunt cu duiumul la Eminescu, de pildă în 1874, în Împărat și proletar: „Virtutea pentru dânșii ea nu există, însă / V’o predică (…) Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară…” (Atâta ar mai trebui, să discutăm și dezacordul gramatical de aici, tot după lingvistica de după 1953! În tradiția literară românească, și în limba românească vorbită actuală, acest acord este facultativ; și în greaca veche se spune panta rei, de pildă, și este pluralul, toate, cu singularul; curge, toate neutrele plurale grecești se acordă cu persoana a treia singular; iar latina are atâtea „dezacorduri” de acest fel că nici nu se comentează). Repet: eu nu afirm categoric că este așa sau așa – dar pun problema – și iată, când discut cu lingvistul mă văd potopit de adjective…iar el rezolvă sec: greșeală de scriere! (Mai multe despre aceasta, în notele la ediția mea: M. Eminescu: Poesii, Ediție critică…, Editura Academiei Române, 802 p, 2012, despre care spune: „a expus public, în scris, cele culese mulţi ani trudnici despre scrierile eminesciene, risipite prin arhive, fără să le fructifice creator, într-o lucrare care să merite a fi considerată capodoperă – vise, vise! s.n. D.N.U”; o fi, că prea zice cu foc, dar să nu se ridice peste sanda, oricum ar fi ea, când este doar un cârpaci; de altfel nici nu știe ce sunt alea arhive: eu consult sursele deschise…)

Cât despre punctuație, s-o învețe dl. în chestie de la Heliade-Rădulescu și de la Caragiale. Limba română actuală nici nu are deverbativul de la punctuație, de aceea sunt ținut să folosesc un neologism franțuzesc, a ponctua (a punctua înseamnă, după dicționarele noastre, a puncta, și vine de la punct). Iar proprietatea virgulei… cum să spun? Conu Iancu zicea că punctuația este gesticulația gândirii, vorbea despre ferecătura textului, de lacătul frazei – mai adăugând că acestea sunt numai și numai ale autorului. Deci: nu aparțin rețetarelor grămăticilor. Urât pentru lingvist, dar adevărat pentru scriitor…

În rest, vezi și rubrica mea despre edițiile Eminescu, din revista Oglinda literară, unde explic mai le larg asemenea lucruri.

Nae Georgescu via Ziaristi Online

[1] Nu sunt pedant, dar ca să înțeleagă lumea acordul explic anecdota: o delegație de preoți greco-catolici merge la Papa de la Roma să-i arate cu acte în regulă că și noi suntem latini. Ei aleg acolo, conform uzanțelor, un reprezentant de care au grijă să semene cât mai bine cu dacii de pe Columna lui Traian. Găsesc chiar un țăran ardelean cu puțină carte – și-l învață ce are de făcut: uite, vei fi primit, îl vei saluta pe Sanctitatea Sa cu vorbele acestea: Salve Sanctissimus Papa, el îți va răspunde ceva – după care nu ai alta de făcut decât să-i înmânezi hârtiile astea spunându-i atât: Habemus documenta, și te retragi. Țăranul nostru memorează cele două replici, dar, pe coridorul spre salonul Papei, își aduce aminte de puțintica latinească pe care o știa și el – și nu-i sună de loc bine Sanctissimus Papa, simte că trebuie să fie aceeași terminație la substantiv și la adjectiv, – și, ca să arate că știe latină, în audiență, îndreaptă: Salve Sanctissima Papa. Înaltul prelat îi zâmbește îngăduitor și-i zice: Non sum mulier („Nu sunt femeie”) – la care țăranul scoate repede hârtiile încredințate și spune vorbele salvatoare: Habemus documenta („Avem documente”).

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.