De acum până-n vecie Hristos cu noi o să fie. La naşterea Domnului: Am venit să colindăm, Domn, Domn să-nălţăm - Ziaristi OnlineZiaristi Online

De acum până-n vecie Hristos cu noi o să fie. La naşterea Domnului: Am venit să colindăm, Domn, Domn să-nălţăm

Nasterea MantuitoruluiLa naşterea Domnului:

Am venit să colindăm, Domn, Domn să-nălţăm

de Elena Solunca Moise

Întreba Psalmistul: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui; sau fiul omului că-l socoteşti pe el?” Întrebarea sună ca o alinătoare promisiune de împlinire întru ieşirea din confuzia deşertăciunii în care, omul, neascultând cuvântul Tatălui Ceresc, a intrat singur a orbecăind şi din care nu poate ieşi singur. Deşertăciune, golire totală de sens, de rost dătător de viaţă întru recunoaşterea de sine a omului ca fiu al iubirii lui Dumnezeu. Aparent retorică, întrebarea dezvăluie esenţa omului ca unica fiinţă căreia Dumnezeu, „făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute” i s-a arătat spre veghetoare aducere aminte a chipului după care a fost făcut. Dar fiul omului, „că-l socoteşti pe el”, adică îi porţi de grijă ca să nu piară şi spune cu limpezime Hristos, care a făcut întru toate voia , că a venit „ca tot omul să se mântuiască şi la conştiinţa adevărului să vină”, astfel încât „niciunul să nu piară”.

Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire

Totul poate începe ca o poveste cu „a fost odată ca niciodată”…cum n-a mai fost şi nu fi-va în veci, când îngerul Gabriel a vestit Preasfintei Fecioare Maria întruparea Fiului lui Dumnezeu, Cel care în cer nu avea mamă şi pe pământ nu are Tată. Răspunsul a fost înduioşător de simplu dar pilduitor pentru înţelegerea libertăţii ca necondiţionată ascultare a lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Era 25 martie care de atunci a devenit ziua Vestirii celei bune, cum primăvara vesteşte roada cea bogată de peste an.

…Acum, se împlinea vremea când Hristos se naşte, pentru că Dumnezeu a fost, este şi va fi. Prea bine, Fiul lui Dumnezeu ar fi putut veni pe pământ ca împărat, într-un palat somptuos cu toate cele ale mai marilor acestei lumi, descoperind cu Ecleziastul că „toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt”. E o goană absurdă într-un pustiu unde se mai aud şi azi cuvintele Înaintemergătorului: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Aşa de-ar fi fost, Iubirea Lui ar fost drastic mărginită la cele ale deşertăciunii de care se lamenta Eclesiastul. Cel care a venit „să ridice păcatul lumii” s-a întrupat din Fecioara Preacurată păstrând-i neatinsă nevinovăţia pentru că „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”. Irod ordonase un recensământ şi toţi trebuiau să fie în cetatea lor, aşa că Fecioara Sfântă, împreună cu logodnicul ei, dreptul Iosif, au luat drumul spre cetatea Bethleem; însemnând Casă a pâinii, unde avea să se nască Pâinea vieţii, împărţind pentru totdeauna istoria omenirii în două – înainte şi după Hristos. Se apropia ziua naşterii şi Fecioara preacurată era obosită de drum dar în cetate nu au găsit loc unde să fie găzduiţi. Ne întrebăm dacă astăzi în Bethlehemul sufletului fiecăruia aflăm un loc cald de taină pentru Fecioara Maria ca să-L nască pe Mesia sau, sau preocupaţi până peste cap de pregătirile …pentru Crăciun, nici măcar nu i-am observa prezenţa mângâietoare…Presimţind aceasta, străbunii colindau jelind: Bethleeme, Bethleeme cum de n-ai primit la tine, pe Fecioara Maria să nască pe Mesia. Au ieşit din cetatea neprimitoare de Dumnezeu, cum mai târziu Hristos însuşi a ieşit din ţinutul Gadarenilor după ce izgonise demonii din cei pe care îi robiseră. O bucurie nespusă şi abia presimţită de cei ce trăiesc fiorul clipei a cuprins întreaga natură pentru că în „ieslea oilor” Fecioara naşte pe Mesia. Cu adevărat minune de necuprins pentru raţiunea omului: Cuvântul prin care toate s-au făcut se înfăţişa ca un prunc neajutorat aşteptând ca iubirea Maicii Sale să-i poarte de grijă iubitoare ca „să crească şi să ne mântuiască”. Ceea ce oamenii rătăciţi în noaptea păcatelor nu au văzut, a mărturisit întreaga existenţă ca fapt ce a schimbat întreaga devenire a umanităţii. Îngerii au vestit păstorilor care vegheau pe lângă oile lor că s-a născut prunc dumnezeiesc iar ei primind vestea ca un dar de mult preţ au dus-o mai departe. Glas îngeresc s-a auzit din cer: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Cu dreptate, slavă se cuvine numai celor de sus, din cer, pentru că doar de acolo vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Pe pământ coborâse pacea, dar nu aceea a lumii, adesea numai un răgaz între două lupte, ci Pacea lui Hristos, a Cuvântului „prin care toate s-au făcut”. Pacea lui Hristos e una a armoniei cosmice, a creării unităţii din şi în diversitate, a Unităţi   binecuvântate de Dumnezeu, cum spunea Psalmistul. „Între oameni bunăvoire”, adică voia cea bună a unuia faţă de celălalt prin care să lucrăm ascultător cuvintele din rugăciunea Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Era Voia cea Bună pe care Tatăl a arătat-o oamenilor când L-a trimis pe cel „unul născut al Său” pe pământ. Se ruga însuşi Hristos Tatălui pentru această unitate între oameni: „Ca ei să fie una, precum noi una suntem. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca să fie ei desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască cum noi suntem Una şi să creadă că Tu M-ai trimis şi că I-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pre Mine.”

Darurile Magilor Daci - Ravenna - Sant’Appolinaire Nuovo - MozaicDe departe, din răsărit veniră cei trei magi anume să se închine Răsăritului celui de sus şi să aducă daruri cuvenite – aur, smirnă şi tămâie. Încărcaţi de ani, cei trei crai, cum spune colindul, Melchior, Gaspar şi Baltazar erau trezorieri ai întregii ştiinţe de până la ei. Şi, iată, tocmai ei veniră să se plece la ieslea săracă în care era Hristos prunc purtat în braţe iubitoare de Sf. Fecioară Maria. Plecăciunea lor e o recunoaştere onestă a hotarului celui de pe urmă urmă la care poate ajunge cunoaşterea omenească – supunerea faţă de Dumnezeu, Cel care ne-a făcut pe noi, căci „nu noi ne-am făcut”. În felul lor, ei dădeau mărturie pentru adevărul rostit mai târziu de Fr. Bacon: puţină ştiinţă te desparte de Dumnezeu, multă ştiinţă te apropie de Dumnezeu. Numai atunci poţi spune: „Minunate sunt lucrurile Tale Doamne. Toate cu înţelepciune le-ai făcut”. Până a ajunge aici, au fost călăuziţi de lumina unei stele, parte a creaţiei divine care ajunsă deasupra ieslei a apus, căci trebuia ca lumina creată să se stingă în prezenţa Luminii celei necreate, a Luminii lumi, în faţa Răsăritului celui de sus. Până aici îi este dat cunoaşterii umane să ajungă; aici, ei s-au plecat respectuos în faţa Pruncului cu daruri simbolice: aur, tămâie şi smirnă. Toate au generat discuţii care continuă şi astăzi, dar vom aminti mai ales pentru cei care vor „să vadă şi să pipăie” că ele se găsesc expuse la mănăstirea Sf. Pavel din Muntele Athos. Aurul semnifică demnitatea împărătească; tămâia arată că Pruncuţul era destinat a fi mare Preot care aduce jertfă, acum jertfindu-se pe Sine; smirna folosită la înmormântare desemnează moartea pe care Hristos o va primi pe Cruce dar o va face spre eliberarea omului, „călcând cu moartea pre moarte”. Alcătuirea lor unitară ne ajută să descifrăm taina jertfei din şi în numele Iubirii dătătoare de viaţă şi biruitoare a morţi. Ca Împărat a dat poruncă nouă: „Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. Tot ca Împărat îndeamnă ca acela care vrea să fie mai mare să se facă slujitor semenilor într-un act de smerenie care astfel se dovedeşte pentru totdeauna ca „maică a tuturor virtuţilor”. Cuvântul era îngemănat cu fapta spre deplina biruinţă asupra răului. În felul lor, darurile magilor destăinuiesc pentru veacuri întreaga desfăşurare a mântuirii noastre care prin Hristos s-a făcut împlinire. S-a spus că ar fi fost patru magi sau şase, sau 12, câţi apostolii. Dincolo de aceste discuţii care nu se vor sfârşi sporind deşertăciunea, rămâne cert cu fapt: era apusul închinării la idoli, „lucruri făcute de mâini omeneşti”. Mai toţi Sfinţii Părinţi sunt de acord că închinarea   magilor este sfârşitul idolatriei. Cu adevărat, aşa era şi, mai târziu, o va spune Mântuitorul Însuşi: „Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui Unuia să-i slujeşti!” Închinare şi slujire laolaltă, fiindcă separate deschid calea multor rătăciri, fariseismul fiind pe departe cea mai care duce la ruinarea spirituală. După Înviere, apostolul Toma va mărturisi pentru noi toţi: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Cei care susţin că au fost patru magi credeau că unul a rămas în urmă, s-a pierdut de ceilalţi şi mers pe urmele lui Hristos la Răstignirea pe Cruce. Se cuvine să amintim că, inspirat de această legendă, trăindu-i tâlcul, Lucian Blaga într-una din poeziile sale scrie că, pe Cruce, Iisus vede „o făptură-ncinsă în sfoară” care vine spre El şi ajungând şopteşte: „mai departe nu m-aş duce/ Dă-Te, dă-Te doar puţin mai într-o parte/ Fă-mi şi mie loc pe Cruce”. Să vrei să te răstigneşti cu Hristos este a înţelege că numai astfel poţi fi copărtaş cu lumina nesfârşit iubitoare a veşniciei; să te răstigneşti cu Hristos ca să învii odată cu El. Sau, cum spunea Vasile Voiculescu, devii „contemporan cu veşnicia”.

De acum până-n vecie Hristos cu noi o să fie

Încheindu-şi misiunea, împlinindu-şi rostul, magii au plecat nu se ştie încotro, dar purtând cu ei darul nepreţuit al vestirii minunate în faţa căreia ne înălţăm inimile spre cuvenită slăvire. Învăţaţii lumii de atunci s-au smerit în faţa Învăţătorului divin, plecând-se şi recunoscându-l prin darurile făcute, apoi retrăgându-se discret pe căi doar de ei şi de Dumnezeu ştiute. Poate, cine ştie, au fost un fel de apostoli…Ei ne arată pentru veacuri cum acel care vrea să fie mai mare să slujească pe cei care sunt mai mici; că mai mare nu este cel în odăjdii împopoţonate, însoţit de o liotă de slugi mai mult sau mai puţin credincioase, ci acela care îşi dă viaţa sa pentru cei mici ca şi ei să fie părtaşi ai vieţii veşnice. Ne arată că înţelepciunea nu cere altora plecăciuni şi slujiri ci se pleacă spre slujire. Ei, învăţaţii lumii s-au închinat Învăţătorului divin de la care ştim că fericirea nu se apreciază cu măsuri omeneşti, că reperele drumului ce duc spre ea nu sunt bogăţiile lumii, cum nu sunt nici „măririle” searbăde a celor ce nu obosesc propovăduind gălăgios smerenia şi modestia dar cultivă intens egolatria nu odată monstruoasă. Mărim prin vorbe smerenia, dar prin fapte o golim de toată bogăţia ei punând în loc un dispreţ suveran ascuns sub un zâmbet de operetă. Dar, nimic nou sub soare: aşa era şi atunci! Şi totuşi, pentru o clipă măcar să întoarcem spatele deşertăciunii ce tinde să pângărească până şi sfintele sărbători. Împreună cu magii mai înţelegem că adevărata ştiinţă şi înţelepciune nu este a-l nega sau prigoni pe Hristos, ci a-L căuta şi a Te închina ca unui Domn şi Dumnezeu. Ne rugăm mărturisind că „nepricepându-ne la nici un răspuns, această rugăciune îţi aducem Ţie: miluieşte-ne pe noi”. Doamne, cât trebuie să ştii ca să re-cunoşti că nu te pricepi la nimic. Cum să măsori cu mărginimea minţii umane nemărginirea dumnezeirii?!

E folositor să reamintim pe toate pentru a trăi deplin bucuria Naşterii dincolo de fire ca să ridice din nou întreaga fire la locu-i cuvenit. La vremea lui, Sf. Maxim Mărturisitorul scria că odată cu omul a căzut întreaga fire şi noi vedem astăzi fructele ei otrăvite. Şi, mai grav, nu ştim care vor fi consecinţele din urmă iar timpul ce va să vină şi care nu se arată a fi prietenos omului. Sărbătoarea să ne fie, după povaţa Sf. Grigorie de Nazianz, nu doar una a bunurilor lumeşti, ci mai ales a celor duhovniceşti spre dăinuire. Adică, cu credinţă să-L vedem pe pruncul Iisus din braţele Preacinstitei sale Maici şi să-L cinstim cu iubirea pe care, să recunoaştem, de la El o avem. Adică, ne sfătuieşte înţeleptul „grăitor de Dumnezeu” să cinstim acel recensământ prin care am fost „înscrişi în ceruri”, Bethlehemul care ne-a readus în rai; împreună cu magii să urmăm steaua luminoasă şi, închinându-ne pruncului dumnezeiesc să-i aducem daruri cuvenite – aurul împlinirii poruncii Iubirii; tămâia rugăciunii râvnitoare şi smirna smereniei purtătoare a jertfei pentru semenul nostru aflat în necaz sau durere. „Să fie praznic obştesc al puterilor cereşti şi a celor pământeşti, căci sunt încredinţat că şi acelea sărbătoresc împreună cu noi!” Apoi să nu întârziem a-I urma întru toate până la răstignire „ca să viezi împreună cu El şi să fii împreună slăvit şi cu El să împărăţeşti, văzând pe Domnul atât cât este cu putinţă şi fiind şi tu văzut de Cel care este mărit în Treime şi pe care acum Îl rugăm să ni se arate, cât este cu putinţă celor legaţi în legăturile cărnii” Cu strigare de sfântă bucurie să vestim şi noi astăzi: „Hristos se naşte, slăviţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul!” E ca o metanie adânc mulţumitoare şi o rugăciune care ne întoarce de la cele repede trecătoare ale lumii la cele ale lui Dumnezeu care este cu noi „până la sfârşitul veacurilor”.

Doamnele Dacilor -Mozaic Ravenna - Sant’Appolinaire NuovoVestea minunată a ajuns şi pe pământul nostru iar oamenii lui au primit-o cu suflet deschis şi au tors în „nopţile vegherii” colinde şi datini ca legământ de nedezlegat peste veacuri. Din ele desprindem iubirea nemărginit de duioasă pentru Maica Preasfântă şi pruncul său dimpreună cu pornirea sufletească de a veni întru întâmpinare. Sărac, ţăranul român a înţeles sărăcia Născătoarei de Dumnezeu care, credea el, nu avea cu ce-L înfăşa pe Hristos şi îi spunea cu grijă iubitoare: „Nu mai plânge Maica mea. Scutecele noi ţi-om da”. Numai atât să fi fost şi ne-ar fi alinat cu asupra de măsură. Dar cuvântul este întipărit într-o datină care se mai respectă şi azi. În ajunul Naşterii preasfinte, femeile împart spre pomenirea strămoşilor aşa-numitele scutece ale Domnului – o prăjitură de post; o cocă făcută din făină, apă şi un praf de sare care se întinde ca o foaie de plăcintă foarte subţire şi fără nicio ruptură; se coace apoi se mai ţine câteva zile la uscat. În seara ajunului, se însiropează se lasă peste noapte pentru ca dimineaţa, după rugăciune,se aşează strat cu strat iar între ele se presară nucă zdrobită, zahăr sau miere şi miroase. Apoi se împart spre pomenirea celor plecaţi „dincolo” ca împreună să fim părtaşi la praznicul împărătesc. Totul în zvon de colind răsplătit cu daruri ce dau seama de bogăţia roadelor pământului – colăcei, mere şi nuci. Obiceiul da a da bani este mai recent şi e un semn al secularizării.

…Colindătorii vin, apoi pleacă lăsând cuvânt că vor veni la anul, „numai dacă ne-aţi primi”; odată primită, bucuria vestirii rămâne în casa primitoare care s-a făcut „gazdă a lui Hristos” ca o binecuvântare peste an: „Rămâi gazdă sănătoasă, că-ai primit colinda noastră”. Venim şi noi cu inima deschisă şi vă rugăm spre împreună bucurie: „Sculaţi creştini degrabă, şi-aduceţi-I prinos. Şi faceţi loc la masă pruncuţului Hristos”. Iar când ne este greu, şi nu odată, să ne amintim spre credinţă tare că „De acum până-n vecie, Domnul cu noi o să fie”.

Sursa: Ziaristi Online

Crăciun Fericit!                                                                                                                                                                                                                

Print Friendly, PDF & Email

3 comments

  1. Pingback: “De acum până-n vecie, Hristos cu noi o să fie”. Crăciun fericit! | Victor Roncea Blog

  2. Pingback: “De acum până-n vecie, Hristos cu noi o să fie”. Crăciun fericit! | VA RUGAM SA NE SCUZATI, NU PRODUCEM CAT FURATI!

  3. Pingback: A murit faimosul mason Licio Gelli, despre care se spunea că l-ar fi iniţiat pe Ceauşescu în misterioasa Lojă P2 (vorbe!) | VA RUGAM SA NE SCUZATI, NU PRODUCEM CAT FURATI!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.