Sfânta Cuvioasă Parascheva - Luminătoarea Moldovei. Cuviinţa – tainică nevoie a sufletului - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfânta Cuvioasă Parascheva – Luminătoarea Moldovei. Cuviinţa – tainică nevoie a sufletului – de Elena Solunca Moise

sf-parascheva

Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

Când toate ale anului îşi pun straiele toamnei, purtând bogăţia darurilor făcute de Dumnezeu, o cinstim pe Cuvioasa Parascheva ca pe o încununare a zilelor ce-n suflete picură recunoştinţa pentru  cele primite.

Prin recunoştinţă, şi ea un dar sublim al lui Dumnezeu, cutezăm a fi vrednici de Cel ce toate le-a făcut spre folosul nostru, „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Pentru aceasta ne cheamă fără tihnă: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie”. Tot pentru aceasta Mântuitorul vrea „milă şi nu jertfă”  şi îndeamnă: „Fiţi milostivi, cum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este.” Milostiv, purtător de darul milostivirii, bun şi blând dar mai ales „făcător de bine”. Încărcătura duhovnicească a acestui cuvânt s-a diminuat  mult în acest timp al societăţii „derizoriului”, cum a fost numită de un scriitor contemporan. Când totul se converteşte în spectacol, când ne lăsăm furaţi de întinderea cotropitoare a faptelor, parcă uităm până şi că existăm.

Şi totuşi. Iată, milostivirea ne învaţă, de pildă, ca ori de câte ori dăruim ceva s-o facem din prinos, nu din prisos cum Însuşi Domnul, după ce ne-a alcătuit cu mâinile Sale, ne-a suflat Duhul Său, dăruind odată cu aceasta puterea asemănării expresie a iubirii Sale. „Fiţi milostivi cum Tatăl vostru milostiv este” e îndemnul pe care l-a urmat Cuvioasa Parascheva, Sfânta Vineri cum o mai numeşte poporul nostru. Ea ne arată că frumuseţea cea adevărată,  netrecătoare  este a sufletului rodind în fapte bune, singurele care, fiind în voia lui Dumnezeu îi sfinţesc numele cum îngerii o fac în ceruri. Cuviinţa se toarce din toate ale firescului; un firesc al firii aşa cum ne-a fost dată de Dumnezeu şi pierdută prin neascultarea întâilor oameni. Cuviinţa mai este modul de a fi în fiecare zi al creştinului care ştie din pruncie că toţi cei care ne-am botezat în Hristos, în Hristos ne-am şi-mbrăcat, că ne-am pus haina neprihănirii şi a iubirii de Dumnezeu şi semeni. E frumuseţea omului care „sfinţeşte locul”. O frumuseţe pe care nu o putem afla  azi, sub ascunzişul câlţos al mediatizărilor peste măsură. Trăim în „societatea spectacolului” şi am dat uitării că tot ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă şi ceea ce omul acoperă, Dumnezeu descoperă. Sigur, nu îndată şi în acelaşi loc ci când Domnul o voieşte spre spor în urcuşul duhovnicesc şi pace.

Semnificativ este faptul că, deşi cinstirea Cuvioasei Parascheva este larg răspândită, sunt destul de puţini cei care îi poartă numele, poate într-o anume sfială, sau pentru că nu este consonantă  cu trufia unora ce vor ca numele, vorba poetului, „din coadă  să  le sune”.  Nu este pe placul trufiei să i se amintească faptul că viaţa nu este pregătire pentru moarte, ci pentru înviere, iar „spectacolul” ca şi „litera” ucide, că numai duhul dă viaţă. Numele Parascheva trimite cu gândul la pregătire, o pregătire pentru înveşnicirea vremelniciei, ajunsă la sublimul său desăvârşit când, într-o zi de vineri, răstignit pe Cruce, Hristos se roagă: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” Şi tot atunci, sublimă eliberare: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu”. A adăugat: „Săvârşitu-s-a.”  Or, noi, cei de astăzi suntem din cale afară de grăbiţi, vrem ca la un simplu „click” totul să fie rezolvat fără prea multă osteneală am pierdut rostul „pregătirii”, dizolvat pe nesimţite în tot  felul de „reţete” care de care mai performante şi vândute „pe sub mână” sub acoperirea vicleană a reclamelor. Să ne întoarcem spatele şi să lăsăm, cum spunea adesea Părintele Galeriu, să fie la ei, acolo. Pentru acela care se recunoaşte a fi „îmbrăcat în Hristos”, pregătirea este un fel de viaţă propriu celui ce o priveşte din perspectiva generoasă a învierii  care îi aşează cununa de lumină a  înveşnicirii.

Asemenea fecioarelor înţelepte

În acest orizont de lumină, să urmărim viaţa Sf. Cuvioase Parascheva spre pildă fiecăruia, aşa încât înnoptarea vieţii să nu ne ia pe nepregătite şi, asemenea fecioarelor înţelepte, să avem candela aprinsă a sufletului. Cuvioasa apare asemenea uneia dintre cele cinci fecioare care au înţeles că înţelepciunea acestei vieţi este una zadarnică dacă sufletul nu se pregăteşte a fi sălaş al lui Hristos; dacă nu înţelege cuvintele Sf. Vasile cel Mare după care a spori în virtute este  spori în smerenie.  De aceea ne este şi atât de aproape în rugăciunile noastre pe care le duce lui Hristos care le împlineşte pentru împărecheata ei iubire pentru Dumnezeu şi oameni. S-a născut într-o familie înstărită de creştini cucernici în satul Epivata, fosta capitală a crailor bulgari, atunci în Tracia. După primirea botezului, a început să-şi îmbogăţească sufletul cu învăţătura creştină pe care şi-a însuşit-o cu sârg, întrecându-şi părinţii. Cu cât apropierea de Hristos este mai timpurie, cu atât roadele binecuvântate al ei se văd mai devreme şi sunt mai bogate. Au impresionat-o îndemnul „Fiţi milostivi cum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este” şi chemarea: „Cel ce voieşte să fină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Tradiţia spune că să fi avut atunci cam zece ani când, primind în sufletu-i copil cuvintele acestea, la ieşirea din Biserică, a întâlnit  un copil sărman. Degrab s-a dezbrăcat de hainele ei frumoase şi le-a dat lui copilului sărac iar ea şi-a pus cele sărăcăcioase. Parcă Sf. Vasile îi şoptise că haina care este atârnată în cui pe perete nu este a ta. Deşi creştini, părinţii s-au mâniat, dar copila nu s-a lăsat impresionată şi a mai făcut o dată, de două ori iar când ocara şi bătaia s-au făcut de nesuportat,  fără ştirea nimănui, a luat drumul spre Constantinopol.

Aici, în „oraşul de pe două continente”, şi-a petrecut zilele prin Biserici umplându-şi sufletul înfometat de Dumnezeu cu rugăciunile înălţate în faţa sfintelor icoane. Cucernicia purtării ei a impresionat pe părinţii îmbunătăţiţi de acolo, care i-au şi binecuvântat călătoria. A mers îndelung pe jos în ritmul rugăciunii, luând-o mai întâi spre Calcedon şi apoi în Iraclia. Cum e firesc, părinţii şi rudele au căutat-o un timp după care s-au lăsat păgubaşi. În Iraclia din Pont,Cuvioasa Parascheva a poposit la un sfânt locaş închinat Maicii Domnului unde, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi din prisosul inimii ei mult-iubitoare de Dumnezeu Cel Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. Rugăciunea şi postul au rodit în „inima curată şi smerită” pe care, încredinţează psalmistul, „Dumnezeu nu o va urgisi”. Cum curăţenia inimii aduce fericirea de a-L vedea pe Dumnezeu, osteneala i-a fost răsplătită pentru că îşi dorea mai mult ca orice să meargă la Ierusalimul cel sfinţit de paşii lui Hristos. A poposit într-o mănăstire de călugăriţe ce-şi duceau viaţa în pustnicie; se „nevoiau”, adică renunţaseră la voia lor pentru a face voia lui Dumnezeu. Aici a început şi a dus lupta cumplită cu vrăjmaşul care nu poate suporta ca omul să se dăruiască lui Hristos, ţinând cu dinadinsul să-i fie lui slugă supusă. Numai bunul Dumnezeu ştie câte ispite i-au fost date în această luptă şi cum le-a  înfruntat printr-un mod de a trăi greu şi chiar imposibil de conceput pentru comoditatea  omului contemporan. Cea care odinioară era răsfăţată de bunătăţile acestei vieţi trecătoare a hotărât să doarmă pe o rogojină, îmbrăcată sărăcăcios şi , paradoxal, fericită; fericită cu adevărat pentru împreună vorbirea cu Dumnezeu, cu Maica Sa Preabună şi cu toţi sfinţii.  E o viaţă care de la distanţa zilelor noastre ce trec sub deviza „Carpe Diem” poate părea monotonă şi fără sens. Nu mai avem ochii care să vadă nesfârşita splendoare care începe dincolo de cele văzute pentru că suntem dintre cei care „văzând nu văd”. În secolul XX, Micul Prinţ învaţă cum că „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot pătrunde în mijlocul lucrurilor…Lucrul cel mai important rămâne nevăzut”. Dar şi acest copil venit de pe o altă planetă a fost repede făcut vedetă de spectacol şi îşi piteşte tâlcul  dincolo de strălucirea de bâlci a deşertăciunilor vremii.

Când virtutea răbdării trece dincolo de moarte

Când a împlinit vârsta de 25 de ani, Cuvioasa Parascheva a pornit spre Constantinopol şi după ce a întârziat în faţa icoanelor făcând din rugăciune un mod de a fi a plecat spre Iope purtată de dorul de a ajunge la casa ei. A întârziat în satul Calicratia unde s-a nevoit la Biserica Sfinţilor Apostoli  şi unde, timp de doi ani, a dus cu îndârjire „gâlceava” sufletului cu trupul pe care l-a supus sufletului iubitor de Hristos. A fost primită de pământul din care suntem alcătuiţi şi pe care l-a sfinţit în taină arătând cum virtutea răbdării trece dincolo de moarte. Între „răbdarea învăluită” şi „nesimţirea împietrită” răbdarea ca virtute (putere adică) ţine dreapta cumpănă şi se arată un aliat de neînlocuit în lupta cu ispitele. Parcă îl şi auzim pe Părintele Cleopa: „Iată ultimul meu cuvânt: răbdare, răbdare, răbdare. Şi când ţi se pare matale că ai gătit, ia-o de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare.”

În înţelepciunea cuvioşiei sale, Sf. Parascheva ne învaţă unde este hotarul răbdării  – acolo unde ajunge să se învecineze cu răul păcatului pe care îl înfruntă vitejeşte. S-a făcut că, după un timp, să  fie îngropat alături trupul unui păcătos. După o vreme, s-a arătat în vis unui călugăr spunându-i deschis: „Ridică trupul  acesta şi du-l mai departe căci, roabă a lui Dumnezeu fiind nu pot suferi întunericul şi necurăţia.” De teamă ca „arătarea” sfintei să nu fie doar o himeră a nopţii,  cucernicul călugăr nu a împlinit cuvintele Cuvioasei. Aidoma, Cuvioasa i s-a înfăţişat şi în cea de a doua noapte, iar în cea de a treia, călugărul s-a pornit a-i împlini porunca, dezvăluind credincioşilor porunca primită. Auzind, oamenii au dat fuga ca spre o comoară de mare preţ. Au început să sape şi, pe măsură ce se apropia de sicriul în care se găsea  sfânta comoară, aerul se înmiresma în timp ce credincioşii prezenţi înălţau rugăciuni şi imnuri de slavă. De atunci a început şirul vindecărilor miraculoase doar la simpla atingere de racla cu  miraculoasele moaşte. De atunci minunile nu contenesc căci prin ele se revarsă harul lui Hristos care astfel o preamăreşte. Mărturiile pământeşti al Cuvioasei au fost strămutate  la Belgrad, apoi la Constantinopol. Despre toate acestea au dat mărturie Eftimie şi Rafael, Meletie al Atenei şi Dositei, patriarhul Ierusalimului, cum tot de la ei cunoaştem şi povestea strămutării lor la Iaşi.

Era pe vremea lui Partenie Bătrânul, patriarhul Ierusalimului, care avea o datorie foarte mare, nevoit fiind să o achite grabnic, a apelat  „stăpânitorul Moldovei”. Dimitrie Cantemir consemnează că: „Sfânta Parascheva, precum aflăm din cărţile bisericeşti, era stăpână a satului Epivatelor…Sultanul Murad al IV a dat voie domnitorului Moldovei, Vasile, să mute sfintele ei moaşte din Biserica patriarhală a Constantinopolului. Le-a câştigat acestea pentru cele multe faceri de bine şi slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari… că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora  turcilor şi creştinilor. Însă, fiindcă la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile, sultanul a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi ca să ia poruncă către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldavia. Toată povestirea aceasta a strămutării  este zugrăvită pe peretele de amiazăzi al bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte. Între alte lucruri se înfăţişează acolo şi Capugibaşa cu ofiţerii lui mergând la petrecerea sfintelor moaşte”. Mărturia o aflăm înscrisă şi pe marmura  cuvucliului: „Cu voia Tatălui, cu bine plăcerea Fiului şi conlucrarea Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh…bine-cinstitorul şi de Hristos iubitorul Ioan Vasile Voievod, fiind râvnitor şi apărător al sfintei credinţe a strămutat din Constantinopol cu multă osârdie şi prea multă dorinţă aceste cinstite moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva  din Târnovo.”  Însuşi domnitorul a întâmpinat alaiul însoţitor al moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva, care au fost aşezate cu evlavie mare în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur. De atunci au început, ca dintr-un izvor nesecat, minunile făcute de Cuvioasa Maică  Parascheva. Dau mărturie credincioşi fără număr că Preacuvioasa Maică a împlinit toate cererile cele bune făcute din inimă curată şi credinţă tare.  Cele mai multe sunt vindecările pe care le-a făcut acolo unde specialiştii spuneau că nu se mai poate face nimic. Şi ce are omul mai de preţ ca sănătatea, pâinea noastră cea de toate zilele? Toate vindecările miraculoase întăresc credinţa că Dumnezeu lucrând prin sfinţii Săi, face cu putinţă tot ceea ce la om e cu neputinţă. Cuvioasa  vindecă bolile, alină durerile, dezleagă neputinţele, împlineşte cererile cele bune. Până şi simplul gând ridicat spre Cuvioşia sa umple sufletul de pace, blândă mângâiere şi înseninează mintea trudită de nelinişti. Toate cele ştiute şi povestite ca şi cele neştiute  au făcut ca poporul nostru, în mod anume, Moldova să o considere ocrotitoare. Şi nu doar românii, ci şi alte popoare ortodoxe din Balcani; se spune, că până şi turcii erau impresionaţi de minunile ei încât unii se şi rugau Cuvioasei.

În noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, când a izbucnit un puternic incendiu la paraclisul Bisericii Trei Ierarhi, a  ars totul şi s-a topit argintul din care era făcută racla. Minune, lemnul şi sfintele moaşte ale Cuvioasei, deşi înconjurate de jăratic, au rămas neatinse. Preţioasa raclă a fost strămutată  în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere. De atunci, în sfinţenia sa îndelung-răbdătoare, Cuvioasa Maică Parascheva e mereu neobosită să împlinească rugile celor bolnavi, neputincioşi pradă necazurilor de tot felul. Pe tinerii studenţi îi ajută să înveţe şi să treacă cu bine prin examene întărindu-le puterea de memorare, judecată şi atenţie, limpezind minţile şi alungând emoţiile negative. Nimeni dintre cei care s-au rugat cu credinţă nu a plecat dezamăgit. E aici un cerc virtuos, al puterii rugăciunii care dă tărie credinţei şi răspândeşte în juru-i inefabilul iubirii de Dumnezeu şi de semeni. La rându-i întărirea credinţei şi deplinătatea iubirii fac rugăciunea să fie ascultată şi împlinită de Dumnezeu.

Puţini dintre noi ştiu, poate, că în anul 1944, din aprilie şi până în octombrie, sfintele moaşte ale Cuvioasei au poposit la Mănăstirea Samurcășești, de lângă Bucureşti, unde i s-a închinat unul dintre cele trei altare. Şi azi mireasma  sfinţeniei sale îşi dezvăluie virtuţile tămăduitoare a numeroase boli şi neputinţe. Închinându-ne ei, s-o rugăm să ne vindece mai cu seamă de egoism, de minciună, de ură şi de toate „maladii ale secolului” ce izvorăsc din acestea.  Mai presus de toate, viaţa Cuvioasei mai este şi  o binecuvântare ca, luând-o ca pildă, să căutăm „mai întâi împărăţia cerurilor” ca apoi toate se vor adăuga.

Cele mai multe dintre icoane ne-o înfăţişează pe Cuvioasa Parascheva purtând în faţă Sfânta Cruce, „armă împotriva diavolului” în faţa căreia „se cutremură că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; ca morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi învierii”. Pentru toate, azi în ziua cinstirii Cuvioasei Maici Parascheva să o rugăm   să ne ajute a fi vrednici de darul sfinţeniei sale. S-o rugăm cu stăruinţă să dobândim şi noi înţelepciunea şi puterea de a căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu pentru că ştim că apoi „toate celelalte se vor adăuga”.  Iar „împărăţia lui Dumnezeu” scrie Sf. Ap. Pavel este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.