de Elena Solunca Moise

Cu adevărat Mare a fost Sf. Ierarh Vasile și viață sa pilduitoare este pusă ca un reînnoit Memento la fiecare început de an spre buna știință pentru ceea ce înseamnă a fi creștin, adică omul care alege ca, lepădându-se de dine, să-și ia crucea și să urmeze lui Hristos, Biruitorul lumii. În omilia programatic intitulată Ia aminte la tine însuți,Sf. Vasile îndeamnă la o continuă stare de veghe la tine însuți,adică a nu înceta a te cerceta pe tine însuți dacă viața ta merge după poruncile Domnului, dar nici nu te uita la ceilalți..așa cum a făcut fariseul…cercetează să vezi dacă nu ai păcătuit cu gândul, dacă nu cumva limba a alunecat luând-o înaintea minții, dacă nu cumva ai săvârșit cu mâinile ceva nesocotit …Dacă vei găsi multe păcate, și vei găsi negreșit, că ești om, spune ca vameșul Doamne milostiv fi mie păcătosul…Dacă ai să-ți amintești firea ta omenească, nu ai să te mândrești nicicând, ci ai să-ți aduci aminte de tine însuți: ia aminte la tine însuți. Urmând acea aura mediocritas, care, mijloc fiind este și culme, se cuvine ca omul să nu uite că Domnul l-a făcut după chipul și asemănarea Sa și Fiul Său anume s-a făcut Fiu al Omului ca să vedem cum să lucrăm această asemănare printr-o neostoită veghe lucrătoare la ceea ce ești ca om căruia nu-i este nimic din ce-i uman. Să nu ne fie străin ca, luând aminte pe cele bune să le plinim și cele ce pot umbri chipul lui Dumnezeu să le ocolim. La vremea lui, Socrate spunea cunoaște-te pe tine însuți, adică o atitudine dominant reflexivă care poate să se oprească doar la actul cunoașterii cu binefacerile dar și cu limitările sale inevitabile. Dar, luând seama la tine însuți reprezintă cu mult mai mult – un demers pe care ochiul nu poate fi călăuză cum nu poate fi nici un alt simț, nici rațiunea ce-și are vulnerabilitățile ei, ci credința. Pentru ce credința? Anume pentru că ea menține și perpetuează legătura indestructibilă cu Dumnezeu, căci El ne-a făcut pe noi, nu noi, cum spune David pentru ca apoi, cuprins de admirație să exclame: Minunată este știința Ta Doamne, este înaltă și eu nu o pot ajunge. Sf. Ap. Pavel scria cum cunoașterea semețește, și roadele ei sunt nu odată amare, chiar otrăvitoare. Abia iubirea, fără de care nimic nu e , după cuvântul Apostolului neamurilor, o ridică la demnitatea de virtute ziditoare. În consecință, primul izvor nesecat al zidirii omului pe care Dumnezeu în nesfârșita Sa iubire l-a pus în inima sa este Sfânta Scriptură, urmată de viețile sfinților, modele vii ale urmării chemării lui Hristos: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Pe Hristos îl putem urna de oriunde ne-am afla, despărțindu-ne de sinele prund de păcate luând Crucea, iar tâlharul cel drept de pe cruce este o pildă edificatoare. Crucea unește cele patru puncte cardinale și este ca o scară ce ne duce de la pământ la cer; o face prin omorârea patimilor, îngroparea lor, și curățirea inimii ca astfel să cunoască fericirea de a-L vedea pe Dumnezeu în întreaga sa creație. Tot David găsea în inimă urcușurile puse de Dumnezeu, acele rațiuni ale inimii rugătoare, căci iubitorul de Dumnezeu se retrage la Dumnezeu, evitând …toate și alungând toate patimile care îi provoacă necumpătare și stăruie în îndeletnicirile care îl duc la virtute. Despre Sf. Vasile cel Mare se poate afirma îndreptățit că a fost geniu și sfânt – geniu prin ampla cuprindere a preocupărilor sale teologice, dar și filosofice și științifice, prin profunzimea concepției sale care nu l-a depărtat, ci, dimpotrivă, l-a apropiat de om. Este și sfânt prin lucrarea voii lui Dumnezeu venind plin dăruire slujitoare în întâmpinarea necazurilor și suferințelor celor marginalizați ai vieții, a celor mai mici frați ai lui Hristos.

Reguli monahale (mari și mici) și Filocalia

S-a născut în anul 329 (330) într-o familie evlavioasă în care s-au transmis de la o generație la alta normele unei vieții dedicată împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, cea mai prețioasă bogăție pe care părinții o pot lăsa moștenire fiilor. Pe mama sa o chema Emilia și tatăl Vasile, era retor. Avea o bunică, Macrina, fostă ucenică a Sf. Grigorie Taumaturgul, care suferise prigonirile din vremea lui Dioclițian. Au fost zece frați din care trei au fost episcopi – Vasile, Grigorie de Nyssa și Petru și primele cunoștințe le-a dobândit sub atenta îndrumare a părinților. Și-a continuat studiile la școlile din Cezarea Capadociei, unde l-a cunoscut pe Sf. Grigorie de Nazianz de care l-a legat o prietenie frățească, uniți fiind de dragostea și credința în Hristos. Se spunea despre ei că știau numai două drumuri – la Biserică și la bibliotecă. Un biograf al său consemnează și faptul că, fire plăpândă fiind, postind și rugându-se, muncind cu sârguință se îmbolnăvea adesea, fapt ce l-a determinat să-și însușească multe cunoștințe de medicină. Primul pas hotărâtor spre desăvârșire avea să-l facă în anul 357 când a primit botezul, după care și-a vândut întreaga avere, a împărțit-o săracilor și a pornit într-o călătorie prin Egipt, Palestina, Celestrina și Mesopotamia ca să cunoască pe cât e posibil mai bine viața unor renumiți asceți. S-a întors hotărât să organizeze viața monahală și l-a chemat pe Sf. Grigorie de Nazianz ca împreună să pună bazele vieții monahale la mănăstirea din Pont pe care o înființase pe malul râului Iris. Aici au viețuit după principiul muncă și rugăciune, ora et labora, ce avea să se concretizeze în celebrele Reguli monahale (mari și mici) încă respectate astăzi și au pus temei bun Filocaliei, din care au editat primele trei volume, continuată prin ani și ajungând la douăsprezece volume. Operă fundamentală a spiritualității ortodoxe, Filocalia a fost tălmăcită în mai multe limbi și versiunea românească o datorăm Părintelui Dumitru Stăniloae, însoțită de numeroase note care, în sine, mai pot face cuprinsul unei lucrări.

Binecuvântat este de-a pururi Dumnezeul nostru

Hirotonit preot de Episcopul Eusebiu, Sf. Vasile și-a vândut și restul de avere pentru ca, în anul 368, în timpul unei secete cumplite cu banii primiți să pună bazele primelor așezăminte de ceea ce azi numim asistență socială. A urmat același regim de asceză și rugăciune iar în anul 370, când episcopul Eusebiu a trecut la cele veșnice, a fost numit, deși, foarte tânăr, episcop de Cezarea și apoi mitropolit de Constantinopol. Înzestrat și cu un remarcabil spirit de organizare, a început o amplă reorganizare a Bisericii, înlăturând, pe drept, numeroasele abuzuri ale clericilor care se extinseseră păgubitor pentru o religie a iubirii. În acest scop, a întreprins o copleșitoare activitate de documentare dogmatică,însoțită continuu de cea pastorală necesară cu atât mai mult cu cât arianismul se dezvolta spectaculos tinzând să acopere dreapta credință. Implicându-se energic în lupta cea dreaptă împotriva arienilor , Sf. Vasile s-a alăturat Sf. Athanasie cel Mare nu s-a dat înapoi nici când la întâlnit pe împăratul Valens și este literatura patristică a reținut exprimarea clară și bine întemeiată a poziției sale. Este adesea citată o întâmplare de pe vremea împăratului Valens care se dăduse de partea arienilor și voia să ia o biserică ortodoxă spre a o da ereticilor. Judecata a fost încredințată Sf. Vasile cel Mare care, apreciind hotărârea împărătească, a propus ca Biserica să fie închisă și să fie puse peceți care să dea hotărârii un plus de autoritate. Pe urmă, a propus ca fiecare să se roage în felul său, urmând a vedea care dintre rugăciuni va fi împlinită ca anume a acelora să fie locașul sfânt. A dat întâietate arienilor care au și început pe dată a se ruga frenetic trei zile și trei nopți la rând, dar nu a apărut nici măcar un semn cât de mic că Domnul le-a ascultat cererea. Ruga lor s-a dovedit vană ca pentru că credința lor nu era dreaptă, ci rătăcitoare, neducând nicăieri. Mai pe urmă au venit credincioșii ortodocși cu familiile lor și au mers la Biserica Sf. Diomid, unde la îndemnul Sfântului, și-au înălțat mâinile la cer zicând: Doamne miluiește. Ca într-un gând și o simțire duhovnicească, închinându-se au adăugat: Bine este cuvântat Dumnezeul creștinilor, totdeauna, acum și pururi și-n vecii vecilor Amin. Pe dată, s-a făcut un cutremur puternic în timpul căruia porțile s-au deschis ca de o mână nevăzută. Minunea a impresionat pe mulți privitori, care au și trecut pe dată la creștinism. Nu însă și împăratul care, deși s-a minunat,nu a părăsit totuși erezia și perseverând în minciuna, a prins a fugi dar a fost mistuit de foc ca odinioară cei din Sodoma și Gomora.

Vasiliadele – formă creștină de comuniune umană

Cum își făcuse din inimă un locaș al lui Dumnezeu, Sf. Vasile și-a împodobit viața cu alte lucruri minunate ce ne stau înainte ca pildă rugătoare ca și noi, după puterile noastre, să ne facem vrednici de acest dar sfânt pe care Domnul ni l-a făcut. Prezent în tot ce înseamnă creștinism, Sf. Vasile, înzestrat cu o minte strălucită , a împodobit Biserica pe care a slujit-o cu râvnă și pricepere, cu o Liturghie care îi poartă numele și care se oficiază de zece ori pe an. Cum credința fără faptă este moartă, Întâistătătorul anului a pus temei bun primelor instituții de asistență socială, a înființat primele spitale (bolnițe) unde cei bolnavi să primească îngrijirile vindecătoare. De fapt, aceste așezăminte erau mai cuprinzătoare, incluzând și azile și școli în convingerea că prin toate Biserica se întărește ca instituție divin-umană, important factor de cultură în cel mai nobil sens al cuvântului. Urmând principiile religiei iubirii, s-a ținut departe de orice formă de discriminare, Basiliadele devenind adevărate centre pentru tămăduirea trupului și a sufletului și, mai mult, pentru ca omul să se poată împlini ca o adevărată cunună a creației. Incompatibil cu orice formă de individualism, ia aminte la tine însuți se poate traduce prin felul în care înțelegi să slujești aproapele și Sf. Vasile a găsit mereu cele mai potrivite forme de slujire. Între altele, a sprijinit numeroși tineri săraci însă dotați să-și continue studiile asigurându-le pregătirea pentru ceea ce puteau fi cei mai buni. Practic, nimic din ce este propriu vieții creștine autentice nu i-a rămas străin, punându-și pecetea ziditoare pe întreaga viață a bisericii ca slujitor dăruit lui Dumnezeu și omului. Pentru calitățile sale organizatorice cu totul deosebite a fost supranumit, chiar din timpul vieții, un roman printre greci. Moștenirea sa este o binecuvântare pentru toți creștinii și cuprinde într-o alcătuire armonioasă liturghia, omiliile de a surprinzătoare actualitate ca modalitate de abordare și tratare care, păstrându-și nivelul de elevație intelectuală era accesibilă tuturor celor dornici să se inițieze în creștinism ca religie a iubirii de Dumnezeu și de oameni. Acum când ne lamentăm cu asupra de măsură de secularizare mărturisindu-ne indirect insuficiența propriei credințe pe care o lăudăm cu gura dar ne grăbim să ne lepădăm cu fapta, Sf. Vasile ne este pildă, sfătuitor înțelept, învățător desăvârșit, slujitor al lui Dumnezeu vrednic a fi urmat.

De fapt, iubirea curată și sinceră pentru Dumnezeu și om i-a asigurat puterea de a munci neobosit fiind ca slujitor al altarului, deopotrivă liturghisitor, savant, predicator, îndatorat prieten, aflând în prietenie modalitatea ideală a armonizării iubirii pentru Dumnezeu cu aceea pentru oameni. Între scrierile sale se află și o moliftă ce-i poartă numele pentru alungarea răului, care se citește în prima zi a anului și în cazuri de boli foarte grele. O analiză cât de sumară scoate la iveală vastitatea cunoașterii cauzelor răului prezent pretutindeni unde lipsește binele. Răul, ne învață Sf. Vasile nici nu are substrat ontologic, nu este, nici nu poate fi de la Dumnezeu despre care David nu obosea a mărturisi: Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut. Răul nu este de la Dumnezeu care nu avea cum a-l crea, deși așa mai auzim pe ici pe acolo, ci este pur și simplu absența binelui. Omului nu-i este dat a sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu și lui mamona, aici e valabilă deplin legea terțiului exclus. Într-o rugăciune de pregătire pentru împărtășanie moștenită de la străbuni dar grabnic și păgubos uitată de cei care vor modernizarea concepției creștine era considerat păcat nefăptuirea binelui pe care l-am putea face și nu l-am făcut, cum păcat este și învoiala la păcat. Interesantă concepția celor ce vor modernizarea creștinismului ca și cum până și Dumnezeu ar fi sub vremi, nu doar omul inventând formulări lingvistice ciudate, uneori ridicole, ignorând vinovat că Dumnezeu a fost, este și va fi, iar celui care crede în El nimic nu-i este imposibil. Apoi, păstrând formulările cele trecute este a perpetua o comuniune după cunoscutele versuri: Iar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămânem.

Sârguința și devotamentul cu care Sf. Vasile cel Mare și-a asumat și împlinit misiunea sa de creștin în cel mai incandescent sens al cuvântului aveau însă a-l slei de puteri și, îmbolnăvindu-se, a plecat la Domnul înainte de a împlini 50 de ani. Sfârșitul vieții i-a fost pe măsura trăirii incandescenței iubirii pentru Dumnezeu-Iubire care ne-a adus din neființă ca să ne redea vieții veșnice. Anume, se povestește că, îmbolnăvindu-se grav a fost tratat de un medic evreu, ucenic al lui Esculap și vestit pentru priceperea și corectitudinea sa exemplară. Ajuns la capătul științe sale, căci știința are întotdeauna un capăt, medicul Iosif i-a spus că îi mai rămaseră de trăit doar două zile. Sf. Vasile Cel Mare nu s-a impacientat, a primit cu seninătate vestea. L-a întrebat totuși că,în cazul în care trăiește mai mult de două zile, va trece la religia creștină împreună cu familia. Pe bună dreptate, conștient de puterea științei sale, nu însă și de limitele ei, medicul Iosif s-a învoit. Atunci, Sf. Vasile s-a rugat iar Bunul Dumnezeu a primit ruga sa de a mai trăit trei zile într-o convingătoare lecție despre puterea credinței față de aceea a cunoașterii, putere ce sporește când se însoțește cu iubirea mântuitoare a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Unii hagiografi comentatori apreciază că și atunci a plecat la Domnul numai pentru că a voit el. el după cuvântul Psalmistului:Voia celor ce se tem de El o va face, și rugăciunea lor o va auzi și-i va mântui pe dânșii. Cinstind-i astăzi ziua, după cuviință să luăm aminte de noi înșine, ca dacă Domnul Dumnezeu ne întreabă ca odinioară pe Adam Unde ești, să fim în Voia lui cea bună după cuvântul Întâistătătorului anului că: Pentru tine, Dumnezeu este între oameni; pentru tine împărăția Duhului; pentru tine, nimicirea morții; pentru tine nădejdea învierii; pentru tine poruncile dumnezeiești care îți desăvârșesc viața; pentru tine calea către Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor; pentru tine pregătita împărăție a cerurilor; pentru tine cununile dreptății gătite ție, celui ce, pentru virtute, nu fugi de ostenelile virtuții.

La început de an să dăm cuvenită ascultarea Sf. Vasile a cărui inimă mare bate azi în veșnicie ritmul rugăciunii de recunoștință pentru toate bunurile primite fără a fi vrednici și cerând: Miluiește-mă Doamne, îndreptează calea sufletului meu și calea vieții mele spre voia Ta și mă ocârmuiește precum știe milostivirea Ta. Pentru mulțimea îndurărilor Tale, fă-mă desăvârșit spre tot lucrul cel bun al bunei plăcerii Tale și așa mă slobozește din ticălosul meu trup. Plecând genunchii sufletului și ai trupului în prag de an nou să mărturisim:

Mare ești Doamne/ Mare este slava Ta/Ai fost, ești și vei fi/În veci așa mare ești/ Mare este slava Ta/ Ai fost, ești și vei fia în veci așa.

Cei care astăzi își sărbătoresc ziua onomastică urările cuvenite de La mulți ani cu sănătate și spor binecuvântat în toate.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online