Duminica femeii cananeence și Sfântul sfințit Mare Mucenic Haralambie - Credință și Mărturisire. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Duminica femeii cananeence și Sfântul sfințit Mare Mucenic Haralambie – Credință și Mărturisire. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Gând de duminică – a femeii cananeence

O femeie, mare e credința ta!”

de Elena Solunca Moise

Deopotrivă Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului, Învățător și făcător de minuni, Hristos este mereu înaintea noastră, chemând a-I urma pe drumul spre patria cerească. La pândă în toată clipă, să-L ”prindă” pe Hristos în vorbă sau faptă, fariseii, L-au admonestat pentru că, spuneau ei, ucenicii nu respectau Legea și nu se spălau pe mâini cum era scris. Numindu-i ca de alte ori ”fățarnici”, pentru că, în esență, ei nu respectau Legea, Hristos a spus că ”poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.” O arăta cu prisosință faptul că respectau poruncile oamenilor, nu odată ale lor ca ”mai mari”, dar ignorau poruncile date de Dumnezeu sau le răstălmăceau sensul. De aceea, acum, Mântuitorul a subliniat: ”Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură spurcă pe om.” Insistând pe ceea ce era caracterul imperativ al spuselor proprii, fariseii se dovedeau pe ei înșiși a fi doar ”călăuze oarbe” care nu aveau cum să se mântuiască. Mai grav însă era faptul că împiedicau pe alții să o facă, zicând imperativ că ei că trebuie să fie ascultați, substituindu-se lui Dumnezeu pe pământ. Cum ucenicii erau dornici să înțeleagă mai mult și, venind în întâmpinarea întrebării nerostite, Mântuitorul a explicat: ”tot ceea ce intră prin gură, iese prin pântece și se aruncă, iar cele ce ies din gură vin din inimă.” Mai mult, a și precizat că sunt ”gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule” și abia acestea întinează omul, îl sechestrează ”în latura și umbra morții”. Cuvintele și faptele Sale minunate îi ardeau pe fariseii dornici de putere și fală nemăsurată și nemeritată iar ura lor creștea cu fiecare zi, ajungând să dorească și uneltească moarte lui Hristos. Doamne, chiar erau orbi și duceau pe alții la pierzare, cum și astăzi asistăm cam neputincioși la daunele aduse de fariseii …timpurilor noi. Criza morală o ilustrează convingător.

Miluiește-mă Doamne, Fiul lui David. Fiica mea e rău chinuită de demon”

Acum, Hristos a plecat spre ținuturile Tirului și Sidonului, păstrându-se în Legea romană, dar încălcând cumva normele iudaice care nu permiteau îndepărtarea de Ierusalim. S-a dus acolo unde Însuși poruncise să nu se meargă anume să arate că singurul care poate încălca porunca este cel care a dat-o, Fiul lui Dumnezeu. Nu a făcut-o gratuit, din dorința de a-i fi recunoscută autoritatea, altminteri necontestată, ci anume spre a arăta cât de mare poate fi puterea credinței care face ca totul să fie posibil. Mai voia și să rămână cu Sine câtă vreme iudeii se depărtaseră de Dumnezeu, neascultând poruncile și rămânând fideli doar formelor seci deșarte de putere și sclavi ai propriei trufii. Aici, din mulțime, o femeie a ieșit strigând din inima îndurerată: ”Miluiește-mă Doamne, Fiul lui David. Fiica mea este rău chinuită de demon.” Hristos nu a răspuns nicicum de parcă nici nu ar fi auzit disperarea din strigătul ei. La insistențele ucenicilor care-L rugau:”Slobozește-o”, Iisus a spus spre auzul tuturor, mai cu seamă al fariseilor, că a fost ”trimis doar decât pentru oile cele pierdute ale lui Israel”. Biata femeie, trudită de durere a stăruit în speranța că, astfel, ruga îi va fi împlinită : ”Doamne ajută-mă!”. Ca Învățător de această dată, Hristos i-a răspuns ferm:”Nu este bine să iei pâinea de la gura copiilor și s-o dai câinilor”, fiindcă iudeii numeau ”câini” sau goimi celelalte neamuri, considerându-le păgâne, ființe cu totul inferioare, fără Dumnezeu. Cu adevărat, un om fără Dumnezeu nu poate fi considerat ”homo sapiens”, pentru că, spune înțeleptul David ”El ne-a făcut pe noi, nu noi”, că ”frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii”. Reamintim că și străbunii noștri nu aveau pic de considerație pentru omul fără Dumnezeu. Petre Țuțea spunea, cu drept cuvânt, că ”fără Dumnezeu, omul este un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. El rămâne așa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător”. De fapt, e ca și cum ai spune că nu ai părinți și nici măcar clonă nu poți fi. Și apoi, cum nu poți sluji la doi stăpâni – lui Dumnezeu și lui Mamona” – este limpede cu cine te asemenea și cui slujești.

Auzind-o, Hristos a spus, de această dată ca Fiu al lui Dumnezeu: ”O femeie, mare e credința ta; fie ție cum voiești”. Legătura nu este între o credință oarecare și voință, de nu ne-am gândi la cei care, pe vremea lui Ilie, credeau în Baal, credință ce s-a dovedit vană și voia lor neîmplinită. Nu există om care să nu creadă în ceva și este decisiv în ce anume în cine crezi, Femeia din Canaan, ținut unde oamenii se închinau idolilor, l-a numit ”Doamne” și a precizat ”Fiul lui David” mărturisindu-și credința care îi dădea putere să treacă peste piedici, oricare ar fi fost. Credința femeii era susținută de iubirea de mamă și, împreună, întemeiau stăruința cu care se ruga și disponibilitatea pentru orice pentru a-și împlini ruga chiar cu prețul de a fi considerată indemnă. Spunea Sf. Ap. Pavel că ”dragostea nu caută pe ale sale,, nu se prinde în mânie,..toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.” Pentru biata femeie era vital ca fiica ei să fie eliberată de demon și avea credința nedezmințită că singurul care o putea face era Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nimeni altcineva nu putea alunga diavolii, cum , în alte împrejurări, chiar ei au recunoscut: ”Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu. Pentru ce ai venit să ne chinuiești înainte de vreme?”

Rolul stăruinței nu este neglijabil pentru că ea arată deopotrivă tăria credinței și statornicia iubirii sădite în sufletul ei de Hristos și, de aceea, îl numește nu doar ”Fiul lui David”, ci și Domn, Cel ce pe toate cu înțelepciune le-a făcut. De altfel, stăruința este o calitate intrinsecă a întregii zidiri adusă de Dumnezeu de la neființă la ființă, de-ar fi să ne gândim până și la firul plăpând de iarbă care sparge asfaltul ca să poată crește. Pentru om, a fi stăruitor este a-și da la iveală chipul Dumnezeu după care a plămădit cu mâinile Sale și peste care a suflat Duh Sfânt. Pământul trimite gândul la începutul creației care a parcurs un drum lung, neștiut de om, deși este ”cununa creației”. Spunem ca David: ”Tu ești Domnul îndelung-răbdător și mult milostiv, căruia îi pare rău de răutățile oamenilor”. Dumnezeu, singurul care este ”Bun” suferă în ființa Sa de răutățile omului destinat și el să fie bun și îndemnat de Iisus să fie. Și dacă Părintele ceresc arată răbdare, cu atât mai mult noi, care suntem plini de păcate. Tot David se ruga : ”Doamne auzi rugăciunea mea și strigarea mea la Tine să ajungă/ Să nu întorci fața Ta de la mine; în orice zi mă necăjesc, pleacă spre mine urechea Ta/ În orice zi Te voi chema, degrab auzi-mă!” De altfel, stăruința este o prezență perpetuă în Sfintele Scrieri – de la căderea lui Adam care, neascultând porunca, s-a grăbit să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, până la Iuda care, l-a urmat pe Hristos dar nu a stăruit în hotărârea lui, făcându-se ” pe sine ”fiu al pierzării” – își arată acum valoarea vindecătoare și mântuitoare.

Stăruința ca înainte mergătoare a binelui

Căderea din rai a fost relativ simplă datorită neascultării, însă urcușul duhovnicesc este anevoios și omul nu-l poate urca de unul singur întâmpinat de multe și nebănuite pietre de poticnire. Omul a fost făcut de Dumnezeu să fie locuitor al raiului și, prin cădere, a adăstat într-un spațiu necunoscut, al unui ”aici” încețoșat de incertitudine. Vorbind ucenicilor despre greutățile care le vor întâmpina, Hristos a atras luarea aminte că ”numai cel care rabdă până la sfârșit, acela se va mântui”. Iov ne este pildă desăvârșită. Mai sunt exemplele care ne ajută să înțelegem valoarea binefăcătoare a stăruinței – stăruința lui Avraam în credință, a lui Iacob în ascultare sau a lui David în smerenie. Am mai aminti și femeia văduvă nedreptățită de judecător, căreia prin stăruință i s-a făcut dreptate. Mai presus de toți, aflăm stăruința Mariei în feciorie și devenită Născătoare de Dumnezeu, urmată de dreptul Iosif în ascultare, apoi toți ucenicii și apostolii care nu s-au dezis de hotărârea de a urma pe Hristos. De această stăruință se leagă speranța fără de care totul devine absurd ca în mitul lui Sisif, despre care Albert Camus ne spune că ”trebuie” să ni-l imaginăm fericit. Dar, firește, nu este, cum nu este fericit nici omul contemporan care vede că totul se cufundă în ”derizoriu” considerat ca un blestem de-i rămâne ca refugiu doar nesimțirea cea împietrită. Exemple am mai putea da, însă pilduitoare este învățătura Domnului după care ”nimeni care pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu.” Privirea înapoi exprimă dorința reîntoarcerii fatale așa cum s a fost soția lui Lot care a privit spre locul ”nimicirii”( căci asta semnifică Sodoma )și a s-a prefăcut într-un stâlp de sare. Se întreba Însușii Mântuitorul dacă atunci ”când Fiul Omului ”când va veni pe pământ va găsi, oare, credință?”. De găsit, a găsit, dar nu la cei care s-ar fi cuvenit a o arăta pentru toate cele minunate pe care Domnul le-a făcut lor. Ori, fariseii care clamau credința o făceau doar cu buzele și stăruința plecase de la ei tocmai pentru că se considerau ”aleși”, superiori celorlalți dar nu plineau poruncile Legii. Istoria mentalităților arată cum un asemenea drum nu poate duce la nimic bun și așa s-a făcut că logicianul-filosof Russel, laureat al Premiului Nobel, a definit comunismul ca o ”religie fără Dumnezeu”.

Femeia cananeană a stăruit până când Hristos i-a împlinit cererea primind, cum am văzut, a fi numită și câine care se poate sătura cu firmiturile de la masa stăpânilor. Nimic nu o putea opri, sau nu a făcut-o până când Hristos nu i-a împlinit cererea spunând cu admirație:”O femeie, mare e credința ta. Fie ție precum voiești.” Erau de față toți ucenicii – și Petru, și Toma și Iuda – dar se pare că înțelesul nu a ajuns la ei. Așa fiind, s-ar cuveni să ne întrebăm fiecare în parte în adâncul adâncului din noi câtă credință avem. Privind în preajmă, s-ar părea că nu prea avem motive să ne ”drept mărim” cu credința noastră. Când se fabrică atâtea scenarii pentru viitor, care de care mai înspăimântătoare, cât de reală și puternică este credința noastră? Nu cumva, trăind într-o vreme în care tehnologia face posibile cele mai îndrăznețe dorințe, uităm că ele se derulează pe un alt registru al existenței. E adevărat, cum spunea Bacon, că știința este putere, dar tot el vorbește de caracterul labirintic al naturii în care lesne te poți rătăci și rolul credinței nu poate fi ignorant nicicum. Mai mult, un psiholog american spune că a reperat pe cortex un centru al credinței.

Cu mult înainte de toate acestea, Hristos învață că ”toate sunt cu putință celui ce crede”. Firește, nu o credință oarbă , ci credința ci în Dumnezeu, Cel care este ”Părintele luminilor”, care a zis și s-a făcut, a poruncit și s-au zidit. Prin credință, femeia din Canaan a dobândit de la Fiul lui Dumnezeu împlinirea dorinței arzătoare, pentru ce avea s-o ducă la Cel care o putea împlini. Când tatăl disperat a venit cu băiatul său lunatic, Hristos i-a spus:”O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? ” Era o reacție de moment ca să ne învețe pe noi, ca la rându-ne să stăruim în făptuirea binelui, pentru că deîndată a spus: ”Aduceți-l la Mine!”. După descriere, copilul avea epilepsie, boală ale cărei crize pot reveni și, de aceea, Hristos a pus demonului ”să iasă și să nu mai intre în el”. Există și o stăruință a răului, căreia doar Dumnezeu îi pune capăt, pentru că Hristos i-a poruncit demonului ”să nu mai vină”. De această dată, credința femeii s-a arătat vindecătoare și mântuitoare – a vindecat copila și a eliberat-o pe mama ei de povara suferinței. Ca orice mamă, femeia cananeeană dorea să se bucure de copilul ei și Hristos, vindecându-l i-a redat această bucurie legitimă pentru care se cuvine ca plecând genunchii trupului și ai sufletului să spunem: Slavă Ție Doamne, Slavă Ție.

În virtutea credinței, ne rugăm în fiecare zi Tatălui Ceresc ”să se facă Voia Sa precum în cer și pe pământ” nu a noastră și primul pas făcut este ascultarea, de voința divine. În virtutea ei, Hristos nu s-a lepădat de omenitatea Sa, stăruind în ascultare până la moarte, de-i auzim și azi ruga Lui: ”Părinte, dacă este cu putință, fă să treacă acest pahar de la mine, Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” Fără stăruință, practic, omul nu are cum aștepta nimic bun căci ea îi subliniază valoarea, așa cum suferința precede eliberarea de rău. Datori suntem să nu uităm o clipă că, fără suferința lui Hristos pe Cruce, omul ar fi rămas pentru de-a pururi ”o ființă spre moarte” și orice boală o anticameră a morții. Ca și de alte ori, deschidem volumul de versuri ”În grădina Ghetsimani” a lui Vasile Voiculescu să spunem dimpreună: ”Fac ca pomul iarna în grădină,/În pământ genunchiul înfig/ Și cu inima în sus către lumină/Tac și aștept ca soarele să vină…/Iar în viscole mă vaier și Te strig.”

Sfântul sfințit Mare Mucenic Haralambie

O viață de cuvios și un sfârșit mărturisitor

Cinstim astăzi pe Sf. Mare Mucenic Haralambie episcop al Magneziei, cel mai în vârstă dintre mucenici, fiindu-i dat a trăi 113 ani în vrednicie de cuvios pentru a-i încununa cu moarte de mucenic. Animat de credință puternică rostea mulțimilor. “Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci și pe apostoli cu puterea Duhului Sfânt, ca toți oamenii, prin propovăduirea lor cea sfântă, să se înțelepțească și să meargă neabătuți pe calea dreptății. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsuflețiți și să dea sufletele la moarte.” Așa propovăduia Sf. Haralambie prin cetăți chemând oamenii înapoi de pe căile rătăcirilor pentru a urma Calea cea dreaptă la care cheamă Hristos, biruitorul lumii acesteia plină de necazuri și suferințe. Propovăduia, cum îi spune și numele ”bucuria luminii”, a Luminii care ”luminează și sfințește pe tot omul ce vine pe lume”. Virtutea cea mai mare i-a fost smerenia, slujind lui Dumnezeu cu credință râvnitoare la care a reușit să aducă mulțime de popor. S-a împărtășit din această ”lumină” și s-a făcut, la rându-i luminător al inimilor și minților celor mulți care îl ascultau și urmau. Suntem îndatorați Sf. Simion Metafrast care a dedicat o amplă monografie.

Sf. Haralambie a trăit pe vremea împăratului Sever, pe vremea căruia s-a pornit o nouă și aprigă prigoană împotriva creștinilor mai feroce decât celelalte dinainte. Proconsul în Magnezia, Lucian părea că se întrecea pe sine și s-a supărat din cale afară când a auzit că episcopul Haralambie reușise să aducă la credința creștină mulți păgâni, că a organizat o comunitate creștină foarte puternică S- pornit cu atâta zel împotriva Sfântului Haralambie și în dorința de face cunoscut împăratului prin faptele sale de fidelitate. Cu această dorință îndeosebi a ordonat arestarea Sf. Haralambie. L-a adus în fața lui și l-a obligat să se închine idolilor spre a fi pildă și pentru alți creștini. Bătrânul nu a făcut-o, stăruind în credința lui cea adevărată care îi dădea curaj să-l înfrunte pe reprezentantul stăpânirii efemere a omului. Chinurile la care a fost supus bătrânul ar putea face astăzi subiectul unui film horror . Diferența este că spectacolul rămâne spectacol iar viața, viață ce poate îmbrățișa veșnicia. A ajuns până acolo încât cu un sadism greu de imaginat a început el însușii să-l chinuiască. Dar, minune, când l-a scuipat i s-a strâmbat capul și când a început a-l răni, mâinile i-au fost ca secerate, rămânând atârnate pe lângă trup. Înspăimântat, proconsulul l-a rugat să-l vindece și, în bunătatea sa binecunoscută, Sfântul a făcut-o. A fost o minune ce a impresionat și a făcut ca mulți dintre cei prezenți să ceară a fi botezați. Mai mult, scăpat de chin, Lucian a comandat oprirea persecuției și, însuși, a cerut să fie botezat.

Aflat în Antiohia, împăratul Sever a trimis o trupă de trei sute de soldați ca să-l tortureze pe Sfânt iar ei au făcut-o cu asupra de măsură. Ca răspuns, Sfântul ce poartă în nume lumina, a suportat toate făcând-o cu puterea primită de la Domnul Iubirii. Când tortura a mai încetat, proconsulul i s-a cerut să facă o minune. Milostiv din fire, Bătrânul nu a stat pe gânduri, și a înviat un tânăr mort de trei zile. Așa a adăugat minuni la minuni care au determinat pe păgâni să treacă la creștinism. Între acestea și Galinia, fiica împăratului. Minunile îl mai tulburau pe împărat care, pentru un timp, se potolea din mânie, după care, revenindu-și, pornea cu mai multă osârdie împotriva lui Haralambie. În cele din urmă, a decis să-l ucidă cu aceiași bestialitate dar sfântul își înmulțea minunile și iar Sever se mai potolea. Când însă proconsulul a hulit numele Domnului, atunci s-a pornit cutremur mare dar ruga Sf. Haralambie a potolit zvâcnirile pământului. Sever iar a dat înapoi mai ales că păgânii care-l persecutau au fost ridicați de la pământ și au rămas suspendați până când, la rugăciunea înțeleptului martir au fost coborâți.

În cele din urmă, la insistențele prefectului Crispus, Sf. Haralambie a fost aruncat în închisoare, supus unor torturi de o bestialitate aproape de necuprins pentru o minte omenească. Astfel, a fost târât pe străzile cetăți, scuipat, lovit, insultat în fel și chip. Pe toate Sf. Haralambie le-a purtat cu demnitatea ostașului lui Hristos, care a spus: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!” Așa Sf. Haralambie a dat viață cu viața sa, cuvintelor mântuitoare: ”fericiți veți fi când vă vor prigoni și vă vor alunga și vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră, multă este în ceruri.”

Cum Domnul poartă grijă celor care îl mărturisesc, nu a lăsat ca Bătrânul să mai fie chinuit și, în timp ce se ruga l-a luat la Sine, înainte de a fi supus altor chinuri. Sfântul și-a dat sufletul în mâinile Domnului, nu înainte de a vedea cerurile deschizându-se și pe Hristos. Împăratul vieții înconjurat de cetele îngerești. În ultimele clipe, Sf. Haralambie s-a rugat lui Dumnezeu să poarte de grijă locului unde a suferit ca niciodată să nu fie încercat de molime, de foamete, de boli și să-l împodobească cu roade iar oamenii să fie mântuiți. Domnul i-a ascultat ruga și, primindu-i sufletul,l-a dus în împărăția Sa. Fiica împăratului, Galinia, care primise botezul a luat trupul și l-a înmormântat creștinește. Cinstind astăzi pe Sfântul Haralambie să-l rugăm să ne ajute a fi vrednici de sfinția Sa după măsura cuviinței cu care a înțeles să-și trăiască viața urmând lui Hristos în milostivire și a jertfei Sale rodind bogat în răspunsurile date la rugăciunile celor care cu credință îi cerem ajutorul.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.