Mărturisim un adevăr etern: "HRISTOS A ÎNVIAT!". Jertfa lui Hristos ne-a făcut fiii Maicii Sale. ”Eu sunt Învierea și Viața” - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Mărturisim un adevăr etern: “HRISTOS A ÎNVIAT!”. Jertfa lui Hristos ne-a făcut fiii Maicii Sale. ”Eu sunt Învierea și Viața”

Gând la Învierea Domnului

de Elena Solunca Moise

Tumultul zănatic al zilelor tinde să ne răpească bucuria Învierii Domnului mărind pustiul derizoriului sub al cărui semn stă acest timp,după spusa îndurerată a multor gânditori. Are dreptate Llosa când afirmă că totul pare să devină spectacol iar omul un spectator inert, un consumator de informații, incapabil să discearnă între ”ce e rău și ce e bine”. Și totuși! E ceva cu mult mai puternic ce vine de dincolo de noi, reverberând în adâncul cel mai adânc al sufletului unde se presimte lumina din începuturi, când Dumnezeu a zis: ”Să fie lumină”. Mărturie dăm cu Vasile Voiculescu cum că singuri nu mai avem cum ne îndrepta inima și nu ne rămâne decât puterea de a stărui în rugăciune: ”Intră, Doamne, acolo, la ea în piept”. Vino Doamne și ne luminează să ” unim voirea cu puterea” ca să urmăm lui Hristos, care, cum spunea Sf. Grigorie de Nazianz: ”A luat ce este mai rău ca să ne dea ce este mai bun; s-a făcut sărac pentru noi ca prin sărăcia Lui să ne îmbogățim noi, a luat chipul robului ca prin el să redobândim libertatea, a coborât ca noi să ne înălțăm, a fost ispitit ca noi să biruim, a fost lipsit de cinste ca să slăvească, a murit ca să mântuiască, S-a înălțat ca să e tragă la El pe noi,cei care stăteam jos, în căderea păcatului. Să-I dăruim toate, să-I aducem toate Celui care s-a dăruit pe Sine ca să răscumpere împăcare pentru noi”. S-o facem azi mai ales zicând ”Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Apoi să ne întâmpinăm unii pe alții ca reînnoire a Noului Legământ: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Neîndoielnic, Hristos, nimic zicând, stă și așteaptă la ușa sufletului fiecăruia dintre noi ca să-i deschidem și să-L întâmpinăm ca odinioară Sandu Tudor: ”De ce slova Ta îmi pare atât de nouă?/De îmi aud în ea fântâna duioșii?/ De ce din stih bătrân, ca dintr-un lan de rouă/îmi suie-atât zvelt argintul ciocârlii?”

Când apostolul Toma a întrebat ”Doamne, cum putem ști calea?”, anume calea cea dreaptă pentru că numai una singură este , Mântuitorul a răspuns: ”Eu sun Calea, Adevărul și Viața”, unitate treimică și treime unime pe care forțele răului nu au cum s-o biruiască. Calea dreptății este singura care a făcut posibilă revelația Adevărului, Unul și indivizibil al vieții veșnice pentru că acestea înfățișează omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu iar Întruchiparea perfectă este dăruită de Hristos, Domnul Păcii. Anume Pacea Lui într-o lume în care un filosof al antichității spunea că războiul este mama tuturor lucrurilor. A-L urma pe Hristos este a da viață îndemnului ”Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este” și spre el ne poartă binele mereu trimițând spre ”mai bine” la nesfârșit. Oricât de mare, viclean deghizat în bine sau înspăimântător, răul sfârșește în moarte cum vedem în tot ce a făcut Iuda. A răspuns chemării lui Hristos, a fost apostol, dar s-a lepădat înlocuind iubirea cu ura, adevărul cu minciuna și singur s-a dat morții de neiertat – sinuciderea. Când, într-un târziu a recunoscut ”nevinovăția dreptului Acestuia” nu s-a căit o clipă și, aruncând banii s-a dat pe sine pierzării. Cine face rău, moare de răul făcut chiar dacă, urmând fariseilor de odinioară, vor învinovăți pe alții. Fariseii vorbeau despre Lege, o cunoșteau prea bine însă o foloseau ca să-o falsifice și să impună puterea lor vremelnică. Interesant ar fi de cercetat mentalitatea fariseică blocată în rostire searbădă, poticnindu-se în sine și incapabilă să ajungă la duhul dătător de viață. E o mentalitate pandemică și în ziua de astăzi, făcând un zgomot asurzitor de butoaie goale rostogolindu-se către prăpastie. Despre unii ca ei Fr. Bacon scria că ”puțină știință te desparte de Dumnezeu, multă știință te apropie de Dumnezeu. Mai scrie spre neuitare că ”puțină știință duce sufletul la ateism, dar aprofundarea filosofiei duce spre religie. Ea face din credință puterea făptuirii până la hotarul imposibilului. ”Crede numai, toate sunt cu putință celui ce crede”.Dialogul lui Nicodim cu Hristos este revelator mai întâi pentru frământările reale ale omului și pentru a vedea anume să căutăm răspunsul și anume unde îl găsim pe cel autentic.

Drama omului contemporan nu este lipsa credinței,

ci disponibilitatea de a crede în orice

Spunea Sf. Ap. Pavel, fostul prigonitor al Mântuitorului, că fără învierea lui Hristos, zadarnică ar fi credința cum zadarnică ar fi și propovăduirea. Ar fi zadarnică pentru că am fi condamnați să rămânem în păcate și moartea și-ar mări împărăția definitiv, dacă Hristos nu ar fi înviat zadarnică ar fi credința cufundând totul în abisul întunericului. Așa, paradoxal, chiar nerecunoscând sau contestând Învierea, rostul ei mântuitor rămâne neatins. Hristos, ”Lumina lumii” ne-a dăruit Lumina cea Adevărată, ”Lumină din Lumină” pe care nici un întuneric nu o va întuneca. Spunea încă Psalmistul că ”întunericul nu este întuneric la Tine Doamne și noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, așa este și lumina ei.”

Adevărul de care întreba Pilat nu este ”Ce”, el este ”Cine”, nu este un lucru, ci ființă umană adică Hristos întrupat, făcându-se Fiu al Omului, împărtășindu-i destinul, dar ca jertfă ca omul să scape de blestemul adamic, redându-ne veșniciei. În cel mai bun caz, ”ce” poate fi idol care are gură fără să vorbească, urechi dar nu aude pentru că nu are duh. Sf. Ioan Gură de Aur spune că așa cum primul Adam care este o imagine a lui Hristos s-a făcut prin neascultare un principiu al morții, Hristos a devenit ”izvor de mântuire prin jertfa de pe cruce pentru toți care, deși născuți din El nu au săvârșit binele”. Făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este investit cu voie liberă, putând face binele sau răul, lumină sau întuneric, viață sau moarte. Sf. Ap. Pavel numește pe Hristos ”al doilea Adam”, făcut ”din cer”, Adam fiind dintru început ”arhetipul lui Hristos” Fiul lui Dumnezeu. Și tot el se vedea nevoit să mărturisească:”pentru că ceea ce fac nu știu; căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc”. Este forța inerțială a păcatului îngăduit a intra în inimă și care fascinează cu farmecul mincinos al spuselor perfide. Minciuna și răul, nu au tăria a se înfățișa în fața ochilor noștri așa cum sunt cu chipul propriu în toată hidoșenia lor, căci oricine ar fugi cât ar cuprinde cu ochii orizontul. Ele au nevoie absolută să fie învăluite cu un alt chip, deghizate cumva ca odinioară demonul care s-a arătat în chip de șarpe. Dar, adevărul și binele se lasă învăluite pentru că a lor e biruința; ele chiar dacă ”vor muri, vor trăi”. Când Maria, sora Martei, a spălat cu mir de nard picioarele Mântuitorului, Iuda, prototipul lepădării de Hristos, fiind fur, și-a învăluit adevăratele intenții zicând viclean că ar fi fost mai bine ca acei bani să fie dați săracilor… și oare câți sunt cei care îl urmează și fac la fel astăzi cu aceiași nerușinare. Se pare că, totuși, omul nu este capabil să-și însușească lecția istoriei. Iadul însușii, spune o vorbă înțeleaptă, este pavat… cu intenții bune.

Poate nu fără o anume justificare, cineva s-ar putea întreba de ce Hristos nu l-a oprit, având indiscutabil această putere? Nu a făcut-o pentru că în iubirea Sa i-a mai dat răgaz să-și revină. De revenit, și-a revenit, dar târziu și nici atunci de tot – a mărturisit nevinovăția lui Hristos dar fără a se căi și astfel s-a făcut pe sine fiu al pierzării. Așa că acei care îl apără pe Iuda sau chiar îl laudă că a primit să fie astfel ca să fie mai mare lumina lui Hristos, suferă de aceiași boală. Poate crede cineva cu adevărat că Dumnezeu nu putea afla alte soluții? Nu avea însă nevoie pentru că știa prea bine ce gândea ”în inima lui” și l-a lăsat să-și ducă la capăt gândul prin care pe sine s-a făcut ”fiu al pierzării” spre ”clătinare de cap” în istorie. Spunea David: ”Pusu-ne-ai pe noi pildă către neamuri, clătinare de cap între popoare. Toată ziua înfruntarea mea înaintea mea este şi ruşinea obrazului meu m-a acoperit.”A făcut-o spre plinirea Scripturii, a adevărului ei etern și nu pentru că ar fi fost voia lui Dumnezeu care vrea ca ”tot omul să se mântuiască și la conștiința adevărului să vină”.Dimpotrivă, sufletul curat lasă să se întrevadă chipul lui Dumnezeu prin faptele bune pe care omul le face nu spre fală de sine sau gând la răsplată, ci ca o cuvenită slavă lui Dumnezeu de la care avem toate: ”că toată darea și tot darul cel dumnezeiesc de sus vine, coborând de la Tine părintele Luminilor”. Parafrazând celebrul imperativ Kantian am spune să acționăm astfel încât să facem văzută lumina din adâncul nostru. S-o facem lucrând porunca Iubirii care însumează pe toate celelalte ca să ne învrednicim a auzi: ”Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău”.

Omul – ființă spre înviere

Mereu împreună cu oamenii, făcând minuni care nu s-au făcut până la El și nici de atunci, Domnul Hristos nu a cerut nimic și a îndemnat la a aduce slavă lui Dumnezeu. Învinuirea adusă de farisei care s-au poticnit în orbirea trufiei lor cum că s-a numit Fiu al lui Dumnezeu este neîntemeiată: El nu a zis despre Sine că este Fiu al Părintelui Ceresc, El este Fiul lui Dumnezeu, unul Născut Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Și El, Părintele ceresc a rostit pentru întreaga zidire când a fost botezat de Sf. Ioan Înaintemergătorul: ”Acesta este Fiul Meu multiubit întru care am binevoit.” Apoi, la Schimbarea la Față, în prezența sfinților apostoli Petru, Iacob și Ioan a plinit mesajul: ”Acesta este Fiul Meu multiubit întru care am binevoit. Pe El să-L ascultați”. Întâi L-a arătat numindu-L, și scopul pentru care întrupat și apoi ne-a spus să-L ascultăm. La nunta din Cana Galileei, Maica Domnului a spus atunci când vinul se terminase: ”Faceți tot ce vă spune El”, anticipând Sfânta Euharistie. De recunoscut , L-au recunoscut până și demonii: ”Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu pentru ce ai venit înainte de vreme să ne chinui”. Vindecat, orbul din naștere, L-a mărturisit îndată ce i-a fost redată vederea, când întrebat dacă crede în Fiul lui Dumnezeu a spus: Cred Doamne și s-a închinat Lui. Încrederea în om ca ființă spre moarte, cum spunea Heidegger, a generat absurdul apoi nimicnicia și derizoriul, maladia veacului acestuia. Îndărătnicia fariseilor de a-L recunoaște pe Hristos arată cât de pernicioasă este puterea trufiei care face ca având ochi, omul să nu vadă auzind, să nu creadă. Inima unor asemenea oameni era plină de otrava și David știa prea bine când scria anume ”inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. Psihologia fariseilor din toate timpurile se aseamănă cu un arc strâmb și nu-și află ieșire nu pentru că nu ar fi, ci pentru că sunt incapabili să o vadă. Tuturor Hristos le spune: ”Eu sunt Învierea și viața”. Învierea mai întâi, cu ”moartea pre moarte călcând” și viața și oricine va crede în Mine ”chiar de va muri, va trăi”. Anume pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară” spre slava lui Dumnezeu care ne-a arătat veșnicia în vremelnicia vieții și bucuria de a năzui spre zarea de lumină a existenței. O spunea Rilke: ”Stinge-mi lumina ochilor, Te pot vedea/Acoperă-mi urechile/Te-aud ușor/Fără picioare către Tine pot umbla/Și fără gură pot să Te implor…”

Consecvent răutății și perfidie sale, demonul a fost necontenit în urmărirea Fiului lui Dumnezeu și, de pildă, pentru a-L amăgi a ajuns până la a-I promite toate împărățiile lumii dacă primește a sluji. Atunci cu glas hotărât, Hristos i-a spus: ”Mergi înapoia Mea Satană, căci scris este: ”Domnului Dumnezeului tău să i Te închini și numai Lui Unuia să-i slujești”. Din acel moment, demonul s-a făcut nevăzut. Altădată, vorbind ucenicilor despre pătimirile Sale, cum va muri și va învia a treia zi, Petru din iubire sinceră a spus ”să nu I se întâmple așa ceva”, iar Hristos i-a reproșat că vorbește cele ale oamenilor, nu ale lui Dumnezeu. A oamenilor era grija pentru suferințele și moartea fizică pe care ucenicii încă nu le înțelegeau ca jertfă pentru viața veșnică. Așa a fost până la sfârșit, când, în chinuri fiind pe Cruce, tâlharul I-a spus că dacă este Fiul lui Dumnezeu să se elibereze pe Sine și pe ei. Nu un ucenic, cum ar fi fost de așteptat, ci tâlharul cel drept a unit mărturisirea cu rugăciune. : ”Cu păcat vorbești că noi pentru faptele noastre suntem aici, dar acest drept nimic rău nu a făcut. Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta”. Pentru aceste cuvinte de pocăință și mărturisire i-a fost dat să audă de la Însuși Mântuitorul lumii ”Adevărat zic ție. Astăzi vei fi cu Mine în rai”.

În tot timpul petrecut de Hristos pe pământ a fost urmărit de diavol care nu dorește nimic mai mult decât ca omul să-i fie slujitor. Așa că am putea continua cu alte fapte care ca conving de această continuă hărțuială cu care demonul și astăzi nu încetează a stăvili apropierea omului de Dumnezeu. Chiar pe Cruce, tot vrăjmașul L-a făcut pe Hristos să se simtă singur și cu amar să constate: ”Doamne, pentru ce M-ai părăsit?” Părintele Ceresc nu-L părăsise, cum nu părăsește pe nimeni, însă între Dumnezeu Părintele Ziditor și Hristos Fiul Mântuitor și-a făcut loc răutatea lumii cu întreaga oaste a păcatelor. Atunci A-tot-Bunul Părinte a trimis pe îngerul Gavriil, îngerul darului și i-a trimis îngeri care să-I mângâie suferința și tristețea.

Jertfa lui Hristos ne-a făcut fiii Maicii Sale

Lângă Cruce, era Maica Sfântă a cărei durere se topea în tăcerea lacrimilor ca și cum cu ele voia să spele păcatele noastre ca să binemerităm a deveni fiii ai ei și frați ai lui Hristos, împreună cu El, moștenitori ai vieții veșnice. Iar viața veșnică aceasta este: ”a Te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. Revenirea la viața veșnică ne-a dăruit-o Hristos convertind, prin iertare, blestemul în binecuvântare, moartea în înviere, o moarte irevocabilă a morții peste care a călcat ca Biruitor. Și a iertat fără să fie rugat, știind prea bine că trufia nu îngăduie omului să se roage pentru iertare. Pe Cruce, în suferințe inimaginabile pentru om, Hristos a iertat pe toți descătușându-se e sine ca Fiu al lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului și ca Fiu al Omului ca omul să se poată îndumnezei. Asta în condițiile în care oricare dintre noi la un necaz cât de mic, dăm grabă a judeca și condamna fiecare greșeală, însușindu-ne – cu ce drept? – atribuții de judecător pentru a acoperi propriile greșeli și răutăți. Nu odată, facem cum spunea David, că ”se laudă păcătosul cu poftele lui și cel ce face nedreptate, pe sine se binecuvântează”.

Iertarea este o virtute dumnezeiască născută din iubire față de Părintele tuturor și de întreaga sa zidire, o iubire slujitoare așa cum Hristos o arată necontenit. Hristos a arătat-o vindecând toată boala și neputința omenității și făcând din propria viață Calea spre Adevărul eliberator. În toate a făcut voia Domnului cum ne învață și pe noi s-o facem, urmându-I cum o spunem în rugăciunea Împărătească. Dacă voirea omului este autentică, Domnul îți vine în ajutor cu harul Său, atunci când iei seama la cuvintele lui Isaia: ”Dai voință, iei putere”. Ca Fiu al Omului, Hristos a făcut cu îndatorire voia Tatălui, iar în momente cruciale s-a rugat: ”Părinte, dacă este cu putință, fă să treacă de la Mine paharul acesta, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă.” Aceste cuvinte s-ar cuveni a le avea în gând ca să fim astfel copărtași la propria mântuire. S-o facem din credința că, oricât ne-am ”mări”noi, nu știm nicicând a afla răspunsul ultim și ne rămâne rugăciunea adusă ca unui stăpân: ”miluiește-ne pe noi”.Ne amintim cum Însuși Hristos a refuzat hotărât toate împărățiile lumii în schimbul slujirii diavolului, ba chiar l-a și izgonit cu cuvinte de ocară. Făcând voia Părintelui Său,jertfindu-se pe Sine pentru noi și ”a noastră mântuire”, Înviind a treia zi, Fiul lui Dumnezeu a primit ca Fiu al Omului”toată puterea în ce și pe pământ”, corolar jertfei pe care numai iubirea o poate aduce. Biruind lumea, Hristos spune: ”Părinte în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu”. Ce bine poate fi dorit de om decât a-ți da sufletul în mâinile Domnului, Cel ce l-a făcut ca stăpân al creației? Corolarul ei este pacea, nu una oarecare, ci ”pacea Mea o dau vouă, nu precum cum vă dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze”.

Mulți au fost și mulți mai fi-vor care se agață cu disperare de orice li se pare bogăție sau mărirea lumească într-un proces pare a globaliza…nimicnicia. Lamentările nu-și au rost și sunt chiar penibile pentru că nu reușesc să acopere ceea ce Dumnezeu descoperă spre luarea aminte – ruina sufletească a omului contemporan. Mult deplânsă , secularizarea nu este un ”hazard natural”, ea nu apare cum bine a scris Umberto Eco, ”atunci când oamenii încetează a crede în Dumnezeu, nu ajung să nu mai creadă: ei cred în orice” . De aici imaginea lumii ca un imens bâlci al deșertăciunilor unde ”glasul celui ce strigă în pustie” este acoperit de mulțimea altor glasuri care de care dorindu-se mai ispititoare. De două milenii, Hristos ne este Cale, Adevăr și Viață, doar că noi vorbim mult despre această axiomă a existenței și facem cu asupra de măsură doar cele prin care ne lepădăm. Credința se pierde risipită în tot felul de superstiții acceptate în virtutea…corectitudinii politice, Iubirea este învăluită în veștmintele zdrențuite ale acestui timp buimac, cuvintele, oricât de prisositoare, rămân ca niște baloane de săpun ce se sparg degrab lăsându-ne cu gustul nimicului… Rămâne doar ca lamentarea și învinovățirea celorlalți, asemănând-se cu spălarea pe mâini a lui Pilat să străjuiască drumul către sfârșitul incapabil a-și aminti de perspectivele deschise odată cu începutul. La marele praznic al Învierii Domnului, al Biruinței Luminii asupra întunericului să fim împreună mărturisitorii neamului și astăzi îl vom invoca Radu Gyr care, L-a văzut pe Iisus și ”Uimit am sărit de sub pătura sură/ De unde vii Doamne, din ce veac?/Iisus a dus lin un deget la gură/Și mi-a făcut semn să tac” …sau ”Unde ești Doamne, am urlat la zăbrele/Din lună venea fum de cățui/M-am pipăit …și pe mâinile mele/ am găsit urmele cuielor Lui.

Săptămâna Patimilor ne amintește pentru de-a pururi adevărul cuvintelor Mântuitorului ”în lume necazuri vom avea”. Tot Hristos Biruitorul a spus ”Nu vă temeți”, pentru că, înfrățindu-ne prin credință, să ne punem platoșa iubirii și coiful credinței urmând întru toate pe Hristos care ne spune, cu moartea și învierea sa: ”Îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. S-o facem, ca și alte ori cu poetul și medicul mărturisitor Vasile Voiculescu: ”Și iată, El deschide slava mare,/ Întinde brațele: ”De când te aștept”/ Ah, rugăciunea, pura-ntâmpinare/Uimire-naltă, strângeri du Natura întreagă mărturisește Învierea lui Hristos, cu strângeri duci la piept.” Spunând astăzi ”Hristos a înviat!” și răspunzând ”Adevărat a înviat!” să ne facem părtași ai Păcii Lui, conștienți că până și umbra unui gând străină de Iubire poate ucide pacea. Și uniți cu cei care în veac s-au arătat vrednici mărturisitori, să rostim cu Valeriu Gafencu la vreme de sărbătoare a inimii doritoare de Lumină: “Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Când vei ajunge să te rogi cu adevărat, cu adevărat ai realizat pacea, fericirea.” Cu puterile noastre o facem mărturisind din toată inima sub arcuirea înstelată a cerului de primăvară:

”Hristos a înviat din morți/Cu moartea pre moarte călcând/Și celor din morminte viață dăruindu-le.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.