130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. ROMÂNUL ABSOLUT, membru al "partidului secret" care urmărea înfiinţarea „imperiului daco-român” - România Mare (II) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. ROMÂNUL ABSOLUT, membru al “partidului secret” care urmărea înfiinţarea „imperiului daco-român” – România Mare (II)

La apropiata împlinire a 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu, consecvenți misiunii noastre jurnalistice și fideli marelui nostru înaintaș, prim redactorul ziarului conservator Timpul,  Ziaristi Online publică în exclusivitate, din partea distinsului istoric, dr. Aurel V. David, o serie de șapte studii revelatorii despre viața, lupta și jertfa Românului Absolut, care lupta în secret, prin Societatea Carpații, pentru Marea Unire. Astăzi, al doilea articol:

Motto:

„Ideia naţională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării.” – Dimitrie Laurian, ziarist la „România liberă” și membru al Societății „Carpaţii”, la înmormânarea camaradului său, Mihai Eminescu, “carpatin” din organizația dedicată unirii tuturor provinciilor românești în “Dacia Mare”, înființată la 24 ianuarie 1882

A patra dimensiune etno-spirituală a lui Eminescu:

Înainte-Mergător pe calea făuririi României Mari

dr.  Aurel V. David

Eminescu este, fără îndoială, un nume, o pecete şi un simbol în expresie etno-spirituală tridimensională: patriarh al limbii române, luceafăr al poeziei româneşti şi sociolog al României moderne. Eminescu a apărut în clipa în care neamul românesc, răsfirat în vatra vechii Dacii, prins în ghearele unor imperii hrăpăreţe, a simţit cea mai acută nevoie de minţi luminate şi braţe tari pentru a-şi recuceri dreptul la existenţă, la cunoaştere şi la apărare.

În memoria generaţiilor care au urmat a fost impusă, adesea cu mijloace violente, „istoria oficială” a vieţii lui Eminescu. Aceasta a fost scrisă mai ales de cei care aveau ceva de ascuns faţă de dimensiunea sa românească. Epigonii săi au pus în circulaţie o imagine distorsionată şi ireală, din care mai ales mintea copiilor neprihăniţi trebuia să reţină pe vecie doar că Eminescu a fost o fiinţă slabă şi neadaptabilă, pierdută în lumea sa poetică, mărginaşă, dar, mai ales că ar fi fost alcoolic incurabil, că ar fi murit nebun, bolnav de cea mai nenorocită boală lumească.

Gigantica urmă imprimată de Eminescu în memoria istorică a neamului românesc n-a putut însă fi ştearsă şi nu va putea fi ştearsă de toţi epigonii din lume. Faptele sale, imprimate de Istorie pe răbojul conştiinţei sociale, dar tăinuite multă vreme de nevolnicii şi efemerii stăpâni nedrepţi ai vetrei, îi conservă adevărata imagine: aceea de icoană a spiritului neamului românesc. Faptele confirmă că Eminescu a fost un om conştient de sine, dar şi de destinul cetăţii, de o mare luciditate, ancorat cu întreaga sa fiinţă în realitatea socială, dar mai ales implicat de nevoie în iureşul vieţii politice a vremurilor zbuciumate în care a trăit.

*

Eminescu a urmat drumul destinului său inegalabil, călăuzit fiind doar de steaua de aur a instinctului, pe care a urmat-o precum şi-au urmat calea magii călători din străvechime. A străbătut pe jos vatra neamului, din Cernăuţii Bucovinei îndoliate, pentru a poposi în Blajul corifeilor Şcolii Ardelene, şi din mărginimea Sibiului, pentru ajunge în Bucureştii dâmboviţeni, locul de unde atunci răsărea soarele pentru toţi românii.

Eminescu a venit din „Dacia capta”, aflată sub stăpâniri străine, ajungând în mult dorita şi visata „Dacia Felix”, eliberându-şi spiritul de corsetul ideologiilor imperiale hrăpăreţe şi violente, însă fără a privi înapoi cu mânie. A ajuns încărcat de dor în acea parte a Daciei care scuturase jugul marilor imperii, pe care semenii săi aflaţi într-o oază de libertate o numiseră, în mod oficial „România”.

În 1867, când Eminescu a ajuns la Bucureşti, numele „România” avea doar 5 ani de existenţă politico-statală, iar prima sa exprimare publică a fost destinată vestirii peste vatră a profesiunii sale de credinţă, pe care a dăltuit-o în nepieritoarea expresie-pecete: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”. Şi-a exprimat sfios această dorinţă fierbinte, izvorâtă din inimă, visând, în fapt, la raiul Daciei” străvechi, pe care o purta în suflet şi pe care a cântat-o apoi şi a jelit-o în versuri cu valoare de axiomă. Pentru acest ideal a dăltuit pe răboj nepieritoarea Doină”, pe care a cântat-o în faţa marelui Caragiale.

Întâlnirile pline farmec şi de noroc cu oameni de rând, dar şi cu titani ai credinţei, culturii şi istoriei neamului, l-au impresionat până în adâncul fiinţei sale. Peste tot locul, ştiut şi neştiut, i-au ieşit în cale oameni din neamul lui, care rosteau cuvinte domoale în limba dulce a maicii lui. Soarta l-a tot dus pe drum de ţară de-a lungul şi de-a latul vetrei, pe care a străbătut-o mai mult pe jos, în cruciş şi-n curmeziş”, din Bucureşti înapoi la Iaşi şi la Cernăuţi, apoi din Bucureşti, la Braşov, Sibiu, Lugoj, Caransebeş, Timişoara şi Arad. Eminescu a devenit patriarh al limbii române, urmându-şi destinul pe calea crucii Daciei străvechi. Această cale i-a confirmat fără tăgadă ceea ce el simţea şi ştia dintotdeauna”: limba română este urmaşa celei dacice”, limba cea mai veche”.

*

Eminescu a receptat adevărata nevoie şi valoare a neamului după popasul de câţiva ani făcut în capitala Imperiului austro-ungar. Acolo a întâlnit tineri români din toate părţile vetrei, dornici prin studiu să ajungă mari oameni, cu multă carte, pe care a reuşit să-i convingă că puterea neamului românesc stă numai în unirea statornică a fiilor săi.

Eminescu a contribuit la unirea celor două societăţi studenţeşti existente în acel moment în Viena, respectiv „România” şi „Societatea literară şi ştiinţifică a Românilor din Viena”. În anul 1871 acestea s-au contopit în „România jună”, în care au fost încorporaţi toţi studenţii români din Viena. Astfel, deviza „Uniţi-vă în cuget şi simţiri” a prins viaţă, studenţii români strânşi în adunare de obşte pentru a pune ţara la cale formau o „Dacie în miniatură”. Probabil că Eminescu a imprimat salutului studenţilor români în Viena pecetea răsărită din cea mai stringentă nevoie a neamului, respectiv „Trăiască Naţia! / Sus cu dânsa!”.

Eminescu a fost printre organizatorii şi participanţii activi la serbarea de la Putna, din ziua de Sfântă Mărie a anului 1871. La Putna nu a fost atunci un parastas, ci o glorificare a trecutului neamului românesc, o înviere a spiritului vetrei vechii Dacii. Mănăstirea Putna a devenit de atunci „altarul conştiinţei naţionale”, întrucât acolo a prins viaţă şi a dăinuit asemenea unei făclii sacre, ideea unităţii întregului neam românesc în multimilenara sa vatră. De acolo, de pe culmile Carpaţilor, Eminescu a întrezărit făclia unităţii neamului, care a luminat apoi fruntariile Daciei întregi. În aceea zi, liceanul Ciprian Porumbescu, entuziasmat de măreţia momentului, a cântat la vioară „Daciei întregi”.

Din înălţimea mănăstirii Putna, gândul lui a străbătut năvalnic coama înzăpezită a Carpaţilor cei semeţi şi luciul valurilor Dunării albastre, apoi a zburat spre munţii Pindului şi spre Adriatica, dar şi peste Nistru, spre străvechile câmpii getice. Astfel, peste ani a cuprins într-o cugetare fără egal şi a însemnat pe răboj, din ce-a văzut şi din ce-a citit, imaginea stării vetrei neamului, cu măreţia şi tragedia ei. Nu există un stat în Europa centrală, nu există o ţară, de la Adriatica pînă la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră – le spunea el contemporanilor săi. Începînd de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia, şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia pînă sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începînd, în toată regiunea Daciei Traiane, pînă dincolo de Nistru, pînă aproape de Odesa şi Kiev”.

*

În capitala României moderne a întâlnit Eminescu realitatea măreţiei şi decăderii neamului, cu elementele sale de unitate, dar şi de disoluţie, de bogăţie, dar şi de sărăcie, ale căror surse le-a descifrat ca nimeni altul, ajutat de geniala şi scânteietoarea sa minte de „băiat de rumân”. A văzut o lume pestriţă, aflată de dimineaţa până seara într-o mişcare haotică, cu patrioţi adevăraţi, dar şi cu „găgăuţi şi guşaţi”, cu bogaţi care-şi cheltuiau banii nemunciţi fiindcă n-aveau altceva de făcut, dar şi cu săraci care n-aveau după ce să bea apă, cu oameni politici autentici, dar şi cu politicieni veroşi, care duceau „muştele la apă”, cu ziarişti devotaţi condeiului şi aflării adevărului, dar şi cu jurnalişti intraţi slugi la diferiţi stăpâni, dâmboviţeni, vienezi sau moscoviţi.

Eminescu a avut şansa de a intra în redacţia unui mare ziar şi de a lucra cu mintea şi condeiul în breasla jurnaliştilor, foarte activă şi implicată în aducerea la lumină a nevoilor neamului, dar zdrenţuită de culorile şi ideologiile politice în tabere opuse.

De la tribuna „Timpului”, liberal prin culoare, dar naţional pe fond, riguros pe formă şi ofensiv pe conţinut, Eminescu a putut să exprime public, ca „bun român”, în versuri şi în fraze tăioase, ceea ce prin alte mijloace de comunicare n-ar fi fost posibil. El le-a spus tuturor celor întâlniţi în cale că: A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate…, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea exclusivă şi istorică a neamului românesc.

Eminescu a descifrat sursele răului, înţelegând că marea nevoie a neamului său, exprimată din interes de „ţara legală” şi din nevoie de „ţara reală”, era refacerea unităţii naţiei în vatra vechii Dacii. La Bucureşti a întâlnit, spre bucuria şi uimirea sa, refugiaţi din părţile de vatră aflate sub stăpâniri străine, tineri ardeleni, bucovineni basarabeni, bănăţeni ori români sud-dunăreni, veniţi la studii universitare. Legăturile statornicite cu mulţi dintre aceştia, din „frăţie de neam”, i-au conturat oglinda neamului, cu inteligenţa şi caracterul său, dar şi nevoia sa stringentă de refacere, prin luptă pe tărâm cultural şi politic, a vetrei străvechi. Atenţia sa a fost îndreptată, în primul rând spre românii ardeleni, bucovineni şi bănăţeni, fiind convins că refacerea vetrei vechii Dacii trebuie realizată în jurul coroanei munţilor Carpaţi, tăria vetrei străvechi. Aşa se explică de ce s-a alăturat, din instinct, cu întreaga sa fiinţă, luptei pentru eliberarea socială şi naţională a românilor aflaţi sub Imperiului austro-ungar şi unirea acestora cu România.

La Bucureşti, din 3 mai 1867 funcţiona Societatea „Transilvania”, iniţiată de revoluţionarul paşoptist August Treboniu Laurian, care avea drept scop declarat „strângerea legăturilor de frăţie între junimea studioasă din toate părţile României”, iar la 10 mai 1881, sub patronajul lui C. A. Rosetti a fost înfiinţată Societatea Iredenta română (România Iridenta), cu scopul nedeclarat public, de a determina o răscoală a populaţiei româneşti din Transilvania. Eminescu a intuit că numele „iridenta”, dar mai ales „România iridentă”, încorporat în pecetea unei astfel de organizaţii culturale la vedere, dar vehiculat în cercurile politice de la Bucureşti, va trezi reacţia violentă a imperiilor vecine, în primul rând a Austro-Ungariei, care nu se va da în lături de la presiuni şi ameninţări asupra firavului stat românesc, pe care încă-l numea „Valahia” şi nu „România”. El a prevestit inclusiv posibilele măsuri agresive luate de un guvern obedient marilor imperii, soldate cu desfiinţarea societăţii şi prigonirea până la eliminarea fizică a adepţilor săi.

*

Eminescu a intuit că renaşterea conştiinţei identităţii neamului românesc într-o lume dominată de mari imperii hrăpăreţe avea drept fundament cunoaşterea rădăcinilor sale, adică a vremurilor ancestrale, care trebuiau căutate cu migală şi rigoare, din generaţie în generaţie, până la „facerea lumii”. Astfel se explică de ce Eminescu a ţinut să încrusteze pe răboj pentru generaţiile viitoare Povestea Dochiei şi ursitoarele – în care a redat măreţia Daciei, apoi nenorocirile şi nemiloasa soartă hărăzită de ursitoare, dar şi Rugăciunea unui dac – în care a deplâns soarta dacilor învinşi de legiunile imperiale. Însă, a ţinut să atragă atenţia că „Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.

Eminescu şi-a exprimat public şi cu tărie crezul său lăuntric şi a lăsat încrustat pe răboj un neasemuit mesaj testamentar, potrivit căruia „totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte”. Autoritatea condeiului său ascuţit şi penetrant, a funcţiei de redactor şef al „Timpului” şi a numelui devenit armă, i-au permis să devină, în fapt, promotorul planului tainic de refacere a „Daciei Mari”.

Eminescu a fost ferm convins, până în străfundul fiinţei sale, că planul dacic ne-a traversat istoria, devenind astfel Înainte-Mergător pe calea făuririi României Mari, în hotarele Daciei străvechi. El a înţeles ca puţini muritori până la el că refacerea unităţii spaţiului străvechii Dacii era pentru români o problemă de renaştere naţională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marile imperii vecine în folos propriu, dar şi unii politicieni dâmboviţeni, care-şi căutau mărirea prinfraze lustruite şi negustorie de vorbe”.\

Astfel, la 24 ianuarie 1882 (de ziua Unirii Principatelor), pe baza structurii „Iredentei”, trecută de facto în adormire, a fost înfiinţată, pe principiul încifrat al „Frăţiei”, cu implicarea directă a lui Eminescu, o organizaţie, înscrisă oficial sub numele de Societatea Carpaţii. Aceasta şi-a propus să sprijine orice „intreprindere românească“, cu referire tacită la situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar.

Eminescu a devenit, în fapt, liderul acestei mişcări de eliberare socială şi naţională a românilor aflaţi sub jugul Austro-Ungariei, care a trecut, pe faţă şi tainic, la acţiuni hotărâte. Manifestările „Societăţii Carpaţii“ au îngrijorat reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei, care simţea că aceasta tindea să se transforme, în secret, într-un adevărat „partid secret”, de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru alipirea Ardealului la „Ţară”, dar desfăşura şi acţiuni conspirative, unele cu ştirea guvernului român. Serviciile de informaţii vieneze au informat autorităţile imperiale că „Societatea Carpaţii” urmăreşte înfiinţarea unui „imperiu daco-român”, devenit spaima fostei cancelarii aulice. Astfel, au trecut la supravegherea permanentă şi cu metodă a membrilor societăţii, infiltrând agenţi şi în redacţia ziarului „Timpul”.

Obiectivul” principal al urmăririi informative a devenit Eminescu, al cărui nume circula deja ca o fantomă în capitala Austro-Ungariei, fiind considerat un adevărat pericol pentru ordinea imperială austro-ungară. De la Viena transmitea în ţară conservatorul Petre Carp mesajul imperativ: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Dar Eminescu nu putea fi potolit, pentru că lui i-a fost scris să poarte crucea jertfei pe calea renaşterii identităţii şi refacerii vetrei neamului românesc.

*

Ce-a urmat, este istorie însângerată, care trebuie cunoscută în profunzime şi redată generaţiilor care vin după noi cu toată tragedia încorporată în ea. În ziua de 28 iunie 1883 România trebuia să semneze tratatul umilitor cu Austro-Ungaria, prin care se obliga să renunţe la revendicarea unirii Ardealului cu România. Întrucât existau semnele unei posibile „defecţiuni” şi invocând acţiunile „subversive” ale Societăţii „Carpaţii”, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore, efective militare executau manevre armate în Carpaţi, presa ungară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze „Valahia”, iar cancelarul Germaniei, Otto von Bismack, a ameninţat Regatul României, printr-o telegramă secretă către Carol I, cu declararea războiului dacă România nu intră în „noua ordine”. Guvernul român a fost somat, sub ameninţarea cu intervenţia militară, să desfiinţeze „Societatea Carpaţii” şi să-l anihileze pe Eminescu, catalogat drept „iredentist” şi „naţionalist”.

În aceste condiţii, guvernul condus de Ion C. Brătianu a cedat, Poliţia a trecut, în forţă, la percheziţionarea sediului „Societăţii Carpaţii” şi a domiciliului membrilor comitetului său de conducere. Toţi cei dovediţi ca membri activi ai organizaţiei a fost ulterior expulzaţi, apoi s-a lansat semnalul: Prindeţi-l pe Eminescu şi băgaţi-l la balamuc!”

Scenariul sacrificării lui Eminescu a constituit şi continuă să constituie subiectul şi obiectul unor ample analize şi dezbateri. Eminescu s-a împotrivit, dar „prietenii” săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în cămaşa de forţă, apoi l-au târât în drum şi l-au urcat cu forţa în birja morţii. Ion Russu-Şirianu, care în acea zi a alergat prin Bucureşti să-l caute pe Eminescu, a văzut scena schingiuirii lui, declarând ulterior că „Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă – Ajutor!”.

Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari – cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români în a doua jumătate a secolului XIX.

Concluzii :

Cazul Eminescu” constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a conştiinţelor prin intermediul aşa-numiţilor „oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experţi” cu metehne de critici sau cu pretenţii de istorici. În istoria modernă a României, « cazul Eminescu » este primul exemplu tipic al modului în care pana unui gazetar autentic şi patriot poate fi frântă de către forţe oculte, iar un geniu naţional poate fi pus în cămaşă de forţă de către o putere politică violentă.

Prin eliminarea lui Eminescu din viaţa publică a fost comis un asasinat moral şi politic, asociat cu apelative şi epitete, precum: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, şovin etc. Cei care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic au urmărit ca Eminescu să rămână în memoria românilor doar ca poet epuizat intelectual, cu toate că principala sa activitate, considerată „periculoasă”, a fost cea de ziarist şi de Înainte-Mergător pe calea făuririi României Mari.

La mistificarea adevărului despre motivul înlăturării lui Eminescu din viaţa publică au participat, într-o cârdăşie tainică la momentul respectiv, cum s-a înţeles, forţe interne şi externe. Pentru a-l scoate dintre simbolurile naţionale, publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate fiind prezentat doar ca un „poet romantic”, epuizat şi el în momentul 1883: „ediţia Maiorescu” a poeziilor sale a lucrat continuu în acest sens, iar pentru unii încă mai „lucrează”.

Aurel V. David

Ziaristi Online

Prima parte, aici:  130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. EMINESCU – PRIMA JERTFĂ POLITICĂ PE ALTARUL DACIEI MARI – de dr. Aurel V. David (I)

“Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre.” – Mihai Eminescu-Românul Absolut

Citiți și:  Eminescu despre noi și urmașii lui Bălcescu: „Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi!” 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. Un nou studiu de Aurel V. David (III)

Print Friendly, PDF & Email

3 comments

  1. Pingback: 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. EMINESCU - PRIMA JERTFĂ POLITICĂ PE ALTARUL DACIEI MARI - de dr. Aurel V. David (I) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

  2. Pingback: Eminescu despre noi și urmașii lui Bălcescu: „Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi!” 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. Un nou studiu de Aurel V. David (III) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

  3. Pingback: Eminescu, DACUL, ROMANUL, VALAHUL, RUMÂNUL și punctum. 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. Dr. Aurel V. David despre Identitatea Rumânească (IV) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.