Eminescu despre noi și urmașii lui Bălcescu: „Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi!” 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. Un nou studiu de Aurel V. David (III) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Eminescu despre noi și urmașii lui Bălcescu: „Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi!” 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. Un nou studiu de Aurel V. David (III)

La apropiata împlinire a 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu, consecvenți misiunii noastre jurnalistice și fideli marelui nostru înaintaș, prim redactorul ziarului conservator Timpul, Ziaristi Online publică în exclusivitate, din partea distinsului istoric, dr. Aurel V. David, o serie de șapte studii revelatorii despre viața, lupta și jertfa Românului Absolut, care lupta în secret, prin Societatea Carpații, pentru Marea Unire. Astăzi, al treilea articol:

COMENTARII PE MARGINEA STUDIULUI EMINESCIAN

BĂLCESCU ŞI URMAŞII LUI”

dr. Aurel V. David

Precum se ştie, în octombrie 1877, la iniţiativa lui Titu Maiorescu şi Ion Slavici, dar mai ales printr-un concurs de împrejurări, tânărul poet şi jurnalist Mihai Eminescu – redactor la ziarul Curierul de Iaşi” -, a fost angajat ca redactor la cotidianul Timpul”, din Bucureşti, organul de presă al Partidului Conservator, întemeiat în 15 martie 1876.

Mihai Eminescu a sosit în Bucureşti, capitala „dulcei Românii”, în contextul în care armata română -, formată în marea ei majoritate din ţărani -, lupta cu înverşunare şi mare spirit de jertfă pe câmpurile de luptă din Bulgaria, alături de armata Imperiului Ţarist, împotriva armatei Imperiului Otoman. El şi-a început activitatea jurnalistică între între 27 octombrie – 4 noiembrie 1877, ţinând negreşit să-şi expună de la început tezele sale social-politice, precum şi modalităţile prin care urma să trateze problemele politice. În acelaşi timp, a atenţionat publicul cititor, dar şi pe diriguitorii politici, că va avea un discurs extrem de critic la adresa bolilor societăţii româneşti, dar mai ales a politicianismului. Astfel, chiar din primele articole inserate în ziarul Timpul” s-a distins printr-un limbaj critic şi elevat, rar întâlnit în acele vremuri în presa românească. Pentru acest punct de vedere el şi-a atras dintru început atât admiraţia, cât şi invidia care l-au urmărit, deopotrivă pe tot parcursul activităţii sale de jurnalist.

În acel context geopolitic extrem de fierbinte, prin grija unor patrioţi români care au adunat cu migală manuscrisele şi însemnările istoricului revoluţionar paşoptist Nicolae Bălcescu, urma să vadă lumina tiparului lucrarea Istoria românilor subt Mihai Viteazul. Astfel, în ziarul „Timpul”, din 24 Noiembrie 1877, Mihai Eminescu a semnat studiul „Bălcescu şi urmaşii lui”, vestind publicului românesc iubitor de istorie că peste două zile urma să iasă de sub tipar Istoria lui Mihai-Voda-Viteazul, de Nicolae Bălcescu. El a făcut o caracterizare a omului şi operei sale, cu referire expresă la modul în care a evoluat limba românească şi mentalitatea românească vreme de aproape 3 decenii, de la tumultuoasa revoluţie paşoptistă la momentul războiului sângeros dus de români pe viaţă şi pe moarte pentru neatârnare faţă de Imperiul Otoman.

Bogăţia de idei eminesciene:

– învăţăminte pentru generaţia noastră –

Mihai Eminescu a ţinut cu tot dinadinsul să informeze publicul cititor că:

– „după un pătrar de veac din ziua morţii lui, societatea academică a însărcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea şi editarea scrierii”;

cartea va vedea lumina la vreme, astăzi când vitejia şi virtutea ţăranului nostru ne face să uităm făţărnicia şi micimea de suflet a oamenilor dela 1848 şi nemernicia unora dintre comandanţii improvizaţi de fraţii roşii, care pentru a-şi dura gloria pe acţii, duc ca d. Colonel Anghelescu la o moarte sigură şi fără de niciun folos pe acest popor viteaz şi vrednic de a fi altfel guvernat.

1. – despre Nicolae Bălcescu:

este un bărbat cu zel neobosit, plin de inimă şi înzestrat de natură c’o minte pătrunzătoare şi c’o fantezie energică”;

– „îi vede pe eroii săi aievea şi-i aude vorbind după cum le dictează caracterul şi-i ajunge mintea”;

– „Dumnezeu a fost îndurător şi l-a luat la sine înainte de a-şi vedea visul cu ochii; a murit în Italia, sărac şi părăsit”;

– „rămăşiţele lui dorm în pământul din care a pornit începătura neamului nostru”;

– „cenuşa sa n’a sfinţit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu acea a sărăcimii din Palermo”;

– „cu limba de moarte însă şi-a lăsat manuscrisele sale d-lui Ioan Ghica”.

Concluzie: Nicolae Bălcescu este asemenea scriitorilor din vechime”.

2.despre operă:

„este rezultatul unei indelungate şi amănunţite munci”;

– „răspândeşte o neobişnuită căldură sufletească”;

– „topeşte nenumăratele nuanţe într’un singur întreg”;

– „din sute de cărţi şi documente el a cules c’o adevărată avariţie pentru gloria naţiei româneşti, toate colorile din relaţii şi notiţe, cu care apoi a zugrăvit acea icoană măreaţă, din care figura Voevodului românesc iese din prosceniu, vitejească şi mândră şi vrednică de a se coborî din strălucita viţă a Basarabilor”;

– „toată descrierea persoanelor şi întâmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-şi fi îngăduit a întrebuinţa undeva isvodiri proprii ca poeţii”.

Concluzie: Opera lui Bălcescu se întemeiază pretutindenea pe isvoare” (înseamnă că Eminescu a citit-o în formula dată pentru tipar!).

3. despre limbă:

„limba folosită este culmea la care a ajuns românimea în deobşte de la 1560 începând şi până astăzi, o limbă precum au scris-o Alexandri, Const. Negruzzi, Donici”;

– „Nicolae Bălcescu e o dovadă că limba românească pe vremea lui şi’nainte de dânsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gândiri cît de înalte şi simţiri cât de adânci”.

Concluzie: Limba vorbită de Nicolae Bălcescu este culmea la care a ajuns românimea în deobşte de la 1560 începând şi până la Eminescu”.

4. Ce s-a întâmplat cu limba:

tot ce s’a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei „pomadate” a fost curat în dauna limbei noastre.

Concluzie: În vremea lui Eminescu, limba vorbită în vâltoarea revoluţiei paşoptiste era aproape uitată şi înlocuită prin „păsăreasca” gazetarilor”.

5. Ce s-a produs în planul mentalităţii (în vremea lui Mihai Eminescu) ?

în vremea lui Mihai Eminescu, „inima lui Bălcescu era vie”;

– „entuziasmul lui Bălcescu ca atare ne încălzeşte, căci este sincer, adevărat, energic, s’arată cu acea neşovăire de care ne minunăm în caracterele antichităţii”;

– „chiar cei care mai reprezentau ideile cărţii nu mai erau pătrunşi de acestea şi se slujeau numai de dânsele ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese mici”;

– „prin cartea lui Bălcescu ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care îngânau a împărtăşi simţirile unei inimi, pe care n’au ştiut-o preţui niciodată”;

– „contimporanii care au copilărit împreună cu dânsul şi’n cercul lui de idei, le-au exploatat pe aceastea, ca pe o marfă, cum au introdus formele goale ale occidentului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe nişte oameni de nimic”.

Concluzie: „Nu se mai împărtăşea entuziasmul cărţii lui Bălcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de la 1848”.

6. Ce-ar vedea Nicolae Bălcescu dacă ar fi trăit în vremea lui Eminescu ?

– „parlamente de păpuşi neroade, universităţi la care unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvânt oameni care văzând că n’au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n’o au şi o pricepere pe care natura n’a voit să le’o deie”;

– „panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confraţii lor din Vavilonul de la Seina”;

– „şarlatani care amăgesc poporul în interesul lor şi pentru risipa bunei stări, sub pretextul că bunurile morale şi materiale se câştigă prin adunări electorale, prin dicursuri de cafeanea şi prin articole de gazetă”;

– „tinerimea care astăzi îşi uită limba şi datinele prin cafenelele Parisului şi care se va întoarce de acolo republicană şi îmbuibată cu idei străine, răsărite din alte stări de lucruri”;

Concluzie: „S’ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate şi lumină”.

7. Ce dorea Mihai Eminescu ?

– „scrierea lui Bălcescu să devină evanghelia neamului”;

– „poporul românesc să-şi vină în fire şi să răsufle de greutatea ce apasă asupra lui, să sune ceasul adevăratei libertăţi”;

– „să se stingă panglicarii politici, pe rudă pe sămânţă, de pe faţa pământului nostrum; pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere să fie împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine”

-„munca şi numai munca să devinăm izvorul libertăţii şi a fericirii”.

Concluzie: „Idealul nostru să fie libertatea adevarată, cea care se câştigă prin muncă”.

În final, Mihai Eminescu a prezentat punctul său de vedere referitor la „ceasul deşteptării naţionale”, acordând un rol fundamental „tinerimii române”. În concepţia sa, acel ceas va sosi în momentul în care tinerimea va fi în stare să înţeleagă că:

– „nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câştigă fără muncă îndelungată“;

– „poporul, a cărui limbă şi istorie n’o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le înţelege, ale cărui simţiri o lasă rece”;

– „toate cocoţările lor de-a gata prin intrigi de partidă şi prin linguşirea deşerţilor şi făţarnicilor roşii, nu sunt de nici un folos pentru ţară”.

Concluzie: „Să nu linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare”.

Din perspectiva grelei misiuni asumate, de formator de opinie, Mihai Eminescu a explicat cititorilor că nu poate oferi „un răspuns fără echivoc”, de temea chiar de a face o concluzie finală. Însă, el s-a arătat încrezător în destinul neamului, explicând metaforic crezul său etno-politic, lăsând ca cititorul să dea răspuns interogaţiilor sale:

– „un stejar pe care-l rupi dela rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într’o grădină de lux, are viitor?”

– „neamul românesc cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei desvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franţuzeasca?”

Mihai Eminescu a spus ferm că nu îndrăznim a răspunde”, invocând însă divinitatea, rugându-se ca: Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi”.

*

NOTĂ: Am argumentat şi susţinut valoarea de nepreţuit a gândurilor lui Mihai Eminescu cu cuvintele, expresiile şi sintagmele folosite de el în vremea generaţiei războiului pentru independenţa României. Ele confirmă crezul său nemuritor: „Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”.

ANEXĂ:

Textul integral al studiului

„Bălcescu şi urmaşii lui”

(Timpul, 24 nov. 1877)

Peste două zile va ieşi de sub tipar Istoria lui Mihai-Voda-Viteazul de Nicolae Bălcescu. Se ştie neobositul zel, cu care acest bărbat plin de inimă şi înzestrat de natura c’o minte pătrunzătoare şi c’o fantezie energică, a lucrat la istoria lui Mihai – Vodă. Din sute de cărţi şi documente el a cules c’o adevărată avariţie pentru gloria naţiei româneşti, toate colorile din relaţii şi notiţe, cu care apoi a zugrăvit acea icoană măreaţă, din care figura Voevodului românesc iese din prosceniu, vitejească şi mândră şi vrednică de a se coborî din strălucita viţă a Basarabilor.

Limba lui Bălcescu este totodată culmea, la care a ajuns românimea în deobşte de la 1560 începând şi pânăa astăzi, o limbă precum au scris-o Alexandri, Const. Negruzzi, Donici, şi care astăzi e aproape uitată şi înlocuită prin „păsăreasca” gazetarilor.

Deşi Bălcescu se întemeiază pretutindenea pe isvoare şi scrierea lui e rezultatul unei indelungate şi amănunţite munci, totuşi munca nu se bagă nicăieri în seamă, precum în icoanele maeştrilor mari nu se vede amestecul amănunţit de văpsele şi desemnul îngrijit linie cu linie. O neobişnuita căldură sufletească, răspândită asupra scrierii întregi, topeşte nenumăratele nuanţe într’un singur întreg şi asemenea scriitorilor din vechime, el îi vede pe eroii săi aievea şi-i aude vorbind după cum le dictează caracterul şi-i ajunge mintea, încât toată descrierea persoanelor şi întâmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-şi fi îngăduit a întrebuinţa undeva isvodiri proprii ca poeţii.

Nicolae Bălcescu e dealtminterea o dovadă, că limba românească pe vremea lui şi’nainte de dânsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gândiri cît de înalte şi simţiri cât de adânci, încât tot ce s’a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei „pomadate” a fost curat în dauna limbei noastre.

Deşi nu mai împărtăşim entuziasmul cărţii lui Bălcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de la 1848, deşi ne-am încredinţat cu durere că chiar aceia ce azi le reprezintă, nu mai sunt pătrunşi şi se slujesc numai de dânsele ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese mici, deşi ştim că dacă inima lui era vie în vremea noastră, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care îngânau a împărtăşi simţirile unei inimi, pe care n’au ştiut-o preţui niciodată, totuşi entuziasmul lui ca atare ne încălzeşte, căci este sincer, adevărat, energic, s’arată cu acea neşovăire de care ne minunăm în caracterele antichităţii.

Dumnezeu a fost îndurător şi l-a luat la sine înainte de a-şi vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contimporanii care au copilărit împreună cu dânsul şi’n cercul lui de idei, le-au exploatat pe aceastea, ca pe o marfă, cum au introdus formele goale ale occidentului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe nişte oameni de nimic.

El s’ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate şi lumină. El ar vedea parlamente de păpuşi neroade, universităţi la care unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvânt oameni care văzând că n’au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n’o au şi o pricepere pe care natura n’a voit să le’o deie.

Murind în Italia, sărac şi părăsit, rămăşiţele lui dorm în pământul din care a pornit începătura neamului nostru, cenuşa sa n’a sfinţit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu acea a sărăcimii din Palermo. Cu limba de moarte însă şi-a lăsat manuscrisele sale d-lui Ioan Ghica şi astăzi, după un pătrar de veac din ziua morţii lui, societatea academică a însărcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea şi editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme, astăzi când vitejia şi virtutea ţăranului nostru ne face să uităm făţărnicia şi micimea de suflet a oamenilor dela 1848 şi nemernicia unora dintre comandanţii improvizaţi de fraţii roşii, care pentru a-şi dura gloria pe acţii, duc ca d. Colonel Anghelescu la o moarte sigură şi fără de niciun folos pe acest popor viteaz şi vrednic de a fi altfel guvernat.

Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevarată idealul nostru, libertatea ce se câştigă prin muncă. Când panglicarii politici care joacă pe funii împreuna cu confraţii lor din Vavilonul de la Seina, se vor stinge, pe rudă pe sămânţă, de pe faţa pământului nostru, când pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere va fi împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc îşi va veni în fire şi va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăţi.

Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea care astăzi îşi uită limba şi datinele prin cafenelele Parisului şi care se va întoarce de acolo republicană şi îmbuibată cu idei străine, răsărite din alte stări de lucruri, va fi mai în stare să înţeleagă pe acest popor, a cărui limbă şi istorie n’o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le înţelege, ale cărui simţiri o lasă rece ?

Fi-vor în stare acei tineri să înţeleagă, că nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câştigă fără muncă îndelungată, că toate cocoţările lor de-a gata prin intrigi de partidă şi prin linguşirea deşerţilor şi făţarnicilor roşii, nu sunt de nici un folos pentru ţară ?

Fi-vor destul de înţelepţi ca să nu linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare, ci s-o facă a vedea lămurit, că munca şi numai munca este izvorul libertăţii şi a fericirii şi cum că cei ce pretextează ca bunurile morale şi materiale se câştigă prin adunări electorale, prin dicursuri de cafeanea şi prin articole de gazetă, sunt nişte şarlatani, cari amăgesc poporul în interesul lor şi pentru risipa bunei stări?

La întrebările acestea răspunsul e greu; ne temem chiar de a face o concluzie finală. Oare un stejar care-l rupi dela rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într’o grădină de lux, are viitor? Oare neamul românesc cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei desvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franţuzeasca?

Iată întrebări la care nu îndrăznim a răspunde. Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi”.

www.mihai-eminescu.ro

Ziaristi Online

Citiți și :

130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. EMINESCU – PRIMA JERTFĂ POLITICĂ PE ALTARUL DACIEI MARI – de dr. Aurel V. David (I)

130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. ROMÂNUL ABSOLUT, membru al “partidului secret” care urmărea înfiinţarea „imperiului daco-român” – România Mare (II)

Print Friendly, PDF & Email

3 comments

  1. Pingback: 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. ROMÂNUL ABSOLUT, membru al "partidului secret" care urmărea înfiinţarea „imperiului daco-român” - România Mare (II) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

  2. Pingback: 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. EMINESCU - PRIMA JERTFĂ POLITICĂ PE ALTARUL DACIEI MARI - de dr. Aurel V. David (I) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

  3. Pingback: Eminescu, DACUL, ROMANUL, VALAHUL, RUMÂNUL și punctum. 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. Dr. Aurel V. David despre Identitatea Rumânească (IV) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.