MISIUNILE SECURITĂŢII BOLȘEVICE ÎN PROBLEMA „CULTE” LA ÎNCEPUTURILE REGIMULUI COMUNIST. Genealogia terorii. Monahii şi Securitatea. STUDII de George Enache - Ziaristi OnlineZiaristi Online

MISIUNILE SECURITĂŢII BOLȘEVICE ÎN PROBLEMA „CULTE” LA ÎNCEPUTURILE REGIMULUI COMUNIST. Genealogia terorii. Monahii şi Securitatea. STUDII de George Enache

MISIUNILE SECURITĂŢII ÎN PROBLEMA „CULTE” LA ÎNCEPUTURILE REGIMULUI COMUNIST

de George ENACHE

Pentru a înţelege mai exact care era misiunea agenţilor Securităţii în
ceea ce priveşte cultele religioase din România comunistă, vom porni de la
profilul religios al securistului, trasat din câteva linii de către ministrul
adjunct Pintilie, cu ocazia unei şedinţe cu comandanţii de regionale, din 1
martie 1950: „Un tovarăş care este cu misticism n-are ce căuta la noi, aceasta
nici n-o să prelucrăm cu el. Trebuie văzut în ce grad. Tovarăşii care sunt cu
religie, fie membri de partid, nemembri de partid, foarte bine, toată dragostea,
dar poate face muncă în altă parte, cu toată lipsa de cadre pe care o avem noi,
cum ne plângem, dar mai bine fără ei. Aici trebuie aparatul politic, împreună
cu voi, să vedem pe tovarăşii aceştia cum stau cu religia. Trebuie să vedem
pe fiecare, dacă poartă cruce şi aşa mai departe, cu restul tovarăşilor trebuie
să spunem clar, deschis, trebuie să spunem tovarăşilor, nu avem nimic
împotrivă, însă nu la noi, la alte Ministere, la Interne, la Justiţie, dar la
Securitate n-au ce căuta. Această chestiune trebuie lămurită, cu ajutorul
aparatului politic tovarăşii să lămurească. În primul rând să ne gândim,
trebuie studiat, trebuie poate prelucrate câteva referate în direcţia aceasta fără
să punem deschis. Să zgândărim pe unii, să vedem cum se manifestă, poate şi
un ciclu de referate, până la 10 referate. Problema aceasta o vor studia
organele politice, vor consulta, şi după ce prelucrăm, după ce lăsăm să se
manifeste, atunci să deschidem geamurile, să vedem unde îi plasăm. La noi
n-au ce căuta tovarăşii care cred în Dumnezeu, care se duc la biserică, care
poartă cruce, noi suntem un organ care trebuie să ne ferim de toate acestea,
experienţa, practica ne-a arătat. Am avut şi greşeli în privinţa aceasta, însă nu
numai că am avut numai greşeli, dar n-am luat nici măsuri la timpul lor […]
Mai bine să avem mai puţin personal, dar să scoatem tot ce este străin de
organele noastre. Organele noastre au sarcini mari, specifice, trebuie să
luptăm şi să scoatem tot ce este putregai”1. Aşadar, fiind braţul înarmat al
partidului, Securitatea nu-şi putea permite să aibă în rândurile ei oameni
credincioşi, pe de-o parte, pentru a respecta dogmele partidului şi, pe de altă
parte, pentru a evita ca agenţii „credincioşi” să manifeste slăbiciune în
îndeplinirea misiunilor ce le reveneau. Mai mult, dincolo de supravegherea
operativă şi intervenţiile directe în momentul când celelalte soluţii nu mai
erau fezabile, Securitatea a jucat în domeniul religios şi un rol pedagogic,
devenind un fel de şcoală specială în care cei mai recalcitranţi „mistici” erau
puşi la reeducare.

Din această perspectivă, agenţii Securităţii care se ocupau de
domeniul culte-secte trebuiau să cunoască diversele doctrine religioase,
tipurile de organizare bisericească, perspectiva partidului asupra religiei şi
rolului cultelor în societate şi, nu în ultimul rând, conţinuturile doctrinei
ateiste. Din acest motiv, în arhiva Securităţii există foarte multe materiale cu
caracter documentar, elaborate de-a lungul timpului, care tratează chestiuni
ce ţin de teologie, organizare bisericească, istoric al cultelor, unele din ele
foarte profesionist alcătuite. Însă, cunoaşterea ştiinţifică era corijată de
conştiinţa faptului că „religia a fost şi este un duşman neîmpăcat al
progresului şi ştiinţei” şi că „prin religie burghezia imperialistă caută să
menţină masele în obscurantism pentru a le putea exploata în voie”. Mai
mult, „în zilele noastre, se spune într-un document al Securităţii, în ţările
capitaliste religia este un instrument al burgheziei imperialiste, în special al
imperialismului american, în lupta împotriva lagărului democraţiei şi
socialismului”2. Din acest motiv, misiunile Securităţii pe terenul religiei şi
cultelor au stat de la început sub semnul conflictului Est-Vest, după cum se
poate observa dintr-un raport-sinteză din 1949: „În decursul anului 1949, se
spune în document, munca acestui serviciu s-a desfăşurat în condiţiile
înăspririi luptei din lagărul democraţiei şi socialismului – lagărul păcii – în
frunte cu Uniunea Sovietică şi lagărul imperialiştilor – al provocatorilor unui
nou război – în frunte cu Statele Unite.

Îngustându-se posibilităţile sale de exploatare şi cele de ieşire din
criză, şi ascuţindu-se tot mai mult contradicţiile sale interne şi externe,
lagărul imperialiştilor a desfăşurat în decursul anului trecut o vie activitate de
pregătire a unui nou război, utilizând, între altele, şi diversiunea sub mască
religioasă.

Într-adevăr, imperialiştii şi în primul rând capitaliştii monopolişti
americani folosesc religia ca armă de luptă pretutindeni în luptă, unde forţele
democratice în plină campanie pentru pace se întăresc şi cuceresc noi victorii.
Pe această linie, imperialiştii de peste hotare, sprijiniţi de duşmanul de clasă
din RPR, s-au folosit cu precădere de serviciile ierarhiei catolice, de
agenturile sectelor religioase şi a celorlalte culte istorice, care s-au angrenat
în această activitate contra democraţiei […] Mai precis, în RPR unii
conducători ai cultelor, unii clerici şi fanatici religioşi, direct inspiraţi de
oficinele de spionaj străine şi de resturile claselor exploatatoare, au căutat în
decursul anului 1949 să cultive la maximum prejudecăţile religioase ale
populaţiei pentru a dezorganiza eforturile creatoare ale oamenilor muncii din
ţara noastră, cultivând fatalismul, pasivitatea şi resemnarea în faţa greutăţilor.
S-a văzut în mod clar că propovăduirea zădărniciei eforturilor
omeneşti de către cei în cauză a avut drept scop împiedecarea obţinerii de noi
succese în lupta pentru făurirea unei noi orânduiri sociale fără exploatare”.
După cum se poate observa, temele principale ale discursului
comunist referitor la religie se regăsesc deplin în raportul întocmit de agentul
Securităţii. În perioada 1948 – 1949 au avut loc o serie de evenimente care au
stârnit mare agitaţie în rândurile autorităţilor comuniste române şi care păreau
să confirme cele mai sumbre previziuni legate de rolul de duşman al religiei.
Primul era un eveniment extern, anume intervenţia Bisericii Catolice în
campania electorală din Italia în favoarea lui Alcide de Gasperi, al doilea era
intern, cuprinzând o formidabilă manifestare de religiozitate populară,
constând în colportarea de minuni, de procesiuni şi alte forme de devoţiune,
efect al măsurilor luate de regim în domeniul religios, dar şi ca urmare a
efectelor secetei prelungite3. Având bine stabilită în minte regula şi pornind
de la unele elemente din teren, autorităţile vor contura o imagine apocaliptică,
în cadrul căruia orice eveniment banal capătă dimensiuni hiperbolizate. În
vederea combaterii flagelului, Partidul dădea următoarele sarcini Serviciului
Culte din cadrul Securităţii: „În anul expirat (1948), partidul a pus în faţa
noastră sarcina de a împiedica folosirea de către duşmanii regimului nostru de
democraţie populară a sentimentelor religioase ale credincioşilor, cu scopul
de a împiedica cimentarea unităţii politico-morale a poporului muncitor şi a
slăbi eforturile unite ale oamenilor muncii de toate credinţele, în vederea
menţinerii păcii şi a construirii socialismului.

Totodată, Partidul ne-a trasat drept sarcină asigurarea libertăţii
religioase a cetăţenilor, punându-i la adăpost de violentarea conştiinţelor lor
prin ameninţări spirituale şi prin acţiunile provocatoare ale duşmanului de
clasă, ascuns sub masca cucerniciei, pentru a provoca în mod artificial
frământări religioase şi a îndepărta oamenii muncii de la problemele vitale ale
luptei revoluţionare de clasă, pentru îndeplinirea sarcinilor măreţe ce stau în
faţa Republicii noastre Populare.

Pentru a aduce la îndeplinire aceste sarcini partinice, Departamentul
Securităţii ne-a trasat drept sarcină urmărirea atentă a dezvoltării problemei
cultelor, pentru ca organele în drept să fie la timp şi just informate asupra
tuturor faptelor şi stărilor de fapt în mediul credincioşilor, astfel ca să se
poată lua din timp măsurile de prevenire ale eventualelor agitaţii sub pretext
religios şi măsurile represive necesare în acele cazuri în care instigările au
luat forme grave”4.

În alt document, din 1957, se preciza: „este necesar ca organele de
Securitate, respectând sentimentele religioase ale cetăţenilor, să lupte cu tărie
şi hotărâre împotriva clerului reacţionar – slugă a imperialismului şi unealtă a
serviciilor de spionaj capitaliste – care, folosindu-se de convingerile
religioase ale unor oameni înapoiaţi, caută să-i atragă în lupta de subminare a
statului nostru”5. În acelaşi timp însă, se sublinia faptul că „desfiinţarea
religiei prin măsuri administrative şi nu prin lupta pentru demascarea treptată
a caracterului ei reacţionar şi idealist, ar dăuna cauzei proletariatului, ar abate
atenţia unor elemente mai puţin conştiente din rândurile proletariatului şi
ţărănimii muncitoare de la lupta de clasă”6. Din cele două texte citate rezultă
că Securitatea, mânată de idealul „umanist” al partidului, nu trebuia „doar” să
împiedice ca religia şi cultele să fie folosite de duşmanii regimului dar, mai
mult, trebuia să-i apere pe cei care, din diverse motive, rămăseseră
credincioşi, de influenţele nocive ale celor care încercau să se folosească de
religie în scopuri politice.

Dincolo de aceste deziderate „generoase”, modul de acţiune al
Securităţii în problema culte a fost extrem de brutal în anii ’50, asta deoarece
numărul persoanelor considerate reacţionare din cadrul cultelor era foarte
mare iar măsurile luate erau rapide şi radicale. În condiţiile în care legăturile
cu Occidentul în această perioadă au fost firave, iar posibilităţile de plecare în
afară reduse, acţiunile Securităţii s-au concentrat în special pe chestiunile
interne, „pericolul extern” jucând mai mult un rol de catalizator al procesului
de „curăţare” a cultelor din România de elementele duşmănoase.

O bună parte din acţiunile represive la adresa reprezentanţilor cultelor
din România se înscriu în cadrul unor măsuri care vizau nu neapărat pe clerici
sau credincioşi, ci inamicul politic în general. Una din aceste măsuri este
decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, a MAI, prin care au fost înfiinţate
unităţile de muncă. La art. 1 se prevedea că „pentru reeducarea elementelor
duşmănoase RPR şi în vederea pregătirii şi încadrării lor pentru viaţa socială
în condiţiunile democraţiei populare şi construirii socialismului, se înfiinţau
unităţile de muncă”. La art. 2, punctul 6, se preciza că printre elementele
duşmănoase se numărau şi „toţi acei care sub masca religioasă, fac
prozelitism (diferite religii şi secte), adică speculează sentimentele religioase
ale cetăţenilor, pentru a-i determina la acţiuni ostile, duşmănoase regimului
(minuni, prelegeri cu dedesubturi duşmănoase, şovine etc.)”. Acest decret era
pus în aplicare de Securitate, prin ordinul nr. 100 al ministrului adjunct al
MAI, Gheorghe Pintilie. Arestările trebuiau efectuate numai cu aprobarea şi
instrucţiunile Direcţiei Generale, „în afară de cazurile excepţionale şi de
flagrant delict”.

Fiecărui arestat i se întocmea un dosar individual în dublu exemplar,
din care unul, împreună cu fişa cu datele personale, trebuiau trimise la
Direcţia Generală, împreună cu propunerile pentru timpul de deţinere a
individului între 6 luni şi 2 ani, după gravitatea infracţiunii7.
Un alt ordin care a condus inevitabil, prin aplicarea sa, la arestarea
multor clerici a fost cel întocmit de ministrul adjunct al afacerilor Interne,
Gh. Pintilie, datat 10 iulie 1952, referitor la arestările şi trimiterea în coloniile
de muncă. Aceste arestări se realizau după o listă întocmită de la sfârşitul
anului 1951 sub coordonarea lui Alexandru Nicolschi, în baza informaţiilor
din arhivele SSI-ului şi Siguranţei. Erau vizate 417.916 persoane, din care pe
problema legionară 48.800 (din care 12.400 cu funcţii de conducere, de la şef
de cuib la instructor), 47.491 foşti lideri ai partidelor istorice (de la preşedinţi
de organizaţii comunale, de plasă, orăşeneşti şi judeţene până la nivelul
conducerilor centrale) şi 131.114 „elemente duşmănoase pe linia cultelor şi a
sectelor”. De asemenea, erau vizaţi foşti deputaţi, senatori, prefecţi, pretori,
până la rude de gradul al II-lea ai foştilor miniştri şi ai foştilor primari de
oraşe, din 1918 la 6 martie 1945, în total 4.867 de persoane. Dintre aceştia,
doar 2.384 mai erau în viaţă şi libertate şi, implicit, vizate pentru arestare8.
Acestor măsuri cu caracter general li se adăugau altele, având ca ţintă
specifică cultele religioase. Ele depăşesc de obicei graniţa stabilită în mod
oficial de autorităţi în ceea ce priveşte intervenţia în viaţa cultelor,
reprezentând încălcări a libertăţii de conştiinţă. În general, în cazul unor
asemenea operaţiuni rolul Securităţii era unul discret, ea manifestându-se
plenar numai atunci când restul soluţiilor erau epuizate. Pentru ilustrarea
acestei stări de fapt vom oferi două exemple revelatoare din anii ’50.
Primul exemplu se referă la modul în care Securitatea s-a implicat în
acţiunile de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice. După adoptarea unor
măsuri legislative, pregătirea evenimentului prin propagandă şi încercarea ca
toate evenimentele legate de revenire să se desfăşoare aparent fără amestecul
statului, ci doar prin intermediul reprezentanţilor celor două biserici,
autorităţile constată că mai sunt încă destui credincioşi care au ales să rămână
greco-catolici. Evident, Securitatea jucase un rol important în evenimentele
legate de revenire şi înainte, însă în mod discret şi în parteneriat cu alte
instituţii. Însă, în condiţiile atitudinii recalcitrante a unora dintre grecocatolici,
s-a considerat că este cazul ca Securitatea să intervină mult mai dur.
Acest lucru rezultă din următorul Proces Verbal al unei şedinţe de la MAI din
27 octombrie 1948: „la ordinul tov. Ministru Teohari Georgescu s-a întrunit
la MAI un colectiv pentru soluţionarea problemelor ce sunt deschise prin
trecerea bisericii greco-catolice la biserica ortodoxă.

Au participat:
– Tov. Ministru Teohari Georgescu
– Tov. Ministru Stanciu Stoian, ministrul Cultelor
– Tov. Gl. Maior Pintilie, Dir. Gen. a Sec. Poporului
– Tov. Gl. Maior Drăgănescu, secretar general pentru trupe
– Tov. Lt. Col. Dobre, şeful de stat major pentru trupe.

1. După ce a citit sintezele informative ale secretarului general pentru
trupe şi direcţia generală a securităţii poporului referitoare la
problema deschisă., tov. Ministru Stanciu a făcut un raport asupra
situaţiei, trăgând concluzia că:
– primele două etape ale operațiunii de unificare au reuşit;
– au trecut la ortodoxism circa 80% din populaţia greco-catolică
şi 1.100 preoţi din 1.400;
– reacţiunea, la ordinele Romei, a trecut la contra ofensivă
creându-se focare de agitaţie între care cele mai periculoase
sunt, în ordinea importanţei:
Blaj
Cluj
Mănăstirea Bixad
Oradea Mare
Judeţul Mureş
Judeţul Năsăud (Valea Someşului)
Judeţul Someş
În aceste zone punctele primejdioase de agitaţie sunt
constituite la reşedinţele episcopale şi catedralele grecocatolice,
unde foştii episcopi duc o activitate febrilă, creând o
stare de încordare periculoasă; remarcă îndeosebi activitatea
depusă de fostul episcop Suciu din Blaj;
– Este momentul prielnic să se treacă la lichidarea focarelor de
agitaţie şi propagandă duşmănoasă, deoarece, enoriaşii şi
bisericile, trecând la ortodoxism nu mai pot funcţiona
catedralele sau reşedinţele episcopale.
Propune:
a. să se treacă la o acţiune repede şi simultană de luarea în primire a
reşedinţelor episcopale şi a catedralelor;
b. să se fixeze domicilii obligatorii foştilor episcopi;
c. să se mute călugăriţele din Blaj la mănăstirea Obreja;
d. profesorii greco-catolici din Blaj să fie imediat mutaţi în diferite părţi
ale republicii.

2.Tov. Ministru Teohari Georgescu arată următoarele:
a. ne găsim într-o fază înaintată în ceia ce priveşte rezultatele unificării,
dar suntem în întârziere cu măsuri care ar fi trebuit să fie luate de mai
de mult;
b. trebuiau adunaţi bandiţii chiar în timpul adunării de la Alba Iulia;
astăzi ei au trecut la acţiune după ordinele lui O’Hara și ale
stăpânitorilor anglo-americani;
c. Azi trebuie să fim atenţi, pentru ca aceşti bandiţi să nu creeze o
problemă catolică, iar cei ce au semnat pentru unire să se întoarcă.
Se pune deci o problemă hotărâtă pentru a pasa lovitura duşmanului şi
a da noi lovituri de nimicire, pentru a nu mai putea bandiţii să ridice
capul.
Vom proceda totuşi cu tact.
Hotărăşte:
– în noaptea de 28/29 octombrie vor fi ridicaţi toţi bandiţii care
sprijină activitatea foştilor episcopi (maximum 40 persoane) şi
vor fi duşi într-o mănăstire sub pază;
– vor fi chemaţi la Bucureşti cei patru episcopi, vor fi arestaţi şi
duşi la aceiași mănăstire, arătată mai sus;
– în ziua de 29 octombrie, consiliile de preluare pregătite de
Ministerul Cultelor vor proceda, simultan, la preluarea
reşedinţelor episcopale şi ale catedralelor;
– călugăriţele din Blaj să fie ridicate şi duse la Obreja;
– să se ia măsuri ca popii profesori din Blaj să fie imediat mutaţi
în centre compacte ortodoxe;
– să fie adunaţi cei 300 preoţi greco-catolici care nu au trecut la
ortodoxism şi să li se arate: guvernul nu are nimic împotriva
voinţei lor de a-şi păstra religia, însă orice încercare de
agitaţie, orice act duşmănos nu va fi sub nici un motiv tolerat,
ci, dimpotrivă, va fi sancţionat aşa cum se cuvine”9.

Un alt caz foarte interesant este cel al mănăstirii ortodoxe
Vladimireşti din judeţul Galaţi. Fără a insista prea mult asupra celor petrecute
aici, spunem doar că vieţuitorii din acest locaş nu se fereau să arate limitele
impuse de regim libertăţii de exprimare a cultelor religioase. Această stare de
lucruri s-a dorit a fi rezolvată mai întâi prin intervenţia oamenilor Bisericii
înşişi, care ar fi trebuit să denunţe existenţa unei erezii la Vladimireşti.
Presiunile „văzute” din partea autorităţilor statului le făceau reprezentanţii
Ministerului Cultelor, în timp ce agenţii Securităţii vegheau ca cei implicaţi
în plan să-şi facă datoria, asta în timp ce realizau o anchetă extrem de
amănunţită la adresa vieţuitorilor mănăstirii, cu scopul de a documenta
existenţa unei conspiraţii legionare şi astfel să poată aresta soborul pe motive
politice. S-a mers până la pătrunderea în mănăstire a agenţilor poliţiei politice
sub acoperirea de pelerini, unde au încercat să plaseze probe compromiţătoare,
cum ar fi arme de foc.

În momentul în care documentarea nu a arătat nimic relevant pe plan
politic, iar măsurile cu caracter oficial nu au dat nici un rezultat, s-a trecut la
represiunea făţişă, prin arestarea în luna martie 1955 a conducătorilor
mănăstirii. Abia în timpul anchetei a fost întocmit dosarul în care s-au strâns
„probe” pentru trimiterea în judecată pe motive politice10. Cum restul
soborului continua să-şi manifeste nemulțumirea faţă de măsurile luate, s-a
luat decizia ca tot personalul mănăstirii să fie evacuat, într-o acţiune de
amploare, după cum rezultă din următorul „Plan de evacuare” din 6 februarie
1956:

„I. Efectivul
Pentru efectuarea operaţiunilor de evacuare a elementelor din
mănăstire este necesar un efectiv de 220 ofiţeri, ţinând seama că în
mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” se găsesc un număr de 340
călugăriţe, care trebuiesc evacuate şi un număr aproximativ de 50-60
persoane care sunt familii ale călugăriţelor şi în parte vizitatori care vor trebui
triaţi.

II. Măsuri pregătitoare:
a) În comunele din jurul mănăstirii se va întări munca informativă,
sectoriştii fiind instruiţi să ţie un contact cât mai strâns cu agentura. Toate
informaţiile în legătură cu mănăstirea vor fi imediat raportate la Regiune.
Măsurile de mobilizare a agenturii vor fi menţinute şi după operaţie,
pentru a se înregistra starea de spirit în urma evacuării.
b) În ziua de 9 februarie 1956, vor fi concentraţi la sediul Regiunii
MAI Galaţi, toţi ofiţerii care vor participa la operaţie, în număr de 220 ofiţeri.
c) Se va prelucra amănunţit planul de acţiune general, după care se
vor da sarcini concrete şefilor de echipe. Pentru a ne asigura că şefii de
echipe îşi cunosc sarcinile, vor fi controlaţi, după care aceştia vor prelucra
sarcinile primite cu efectivul care compune echipa sa.
d) Pentru asigurarea secretului operaţiunii, din momentul prelucrării
planului de operaţiuni nimeni nu va părăsi sediul Regiunii până la executarea
misiunii.
e) Camioanele, în număr de 30, care vor servi la efectuarea operaţiei,
vor fi concentrate din timp în curtea Regiunii şi a garajului Regiunii,
stabilindu-se cu care maşină va pleca fiecare echipă.
f) În ceea ce priveşte dotarea cu armament, echipele însărcinate cu
încercuirea exterioară a obiectivului, cu blocarea interioară a obiectivului şi
paza camioanelor care transportă elementele evacuate spre centru de triere,
vor avea pistoale automate iar restul vor avea pistolet.
g) În eventualitatea întreruperii curentului electric, ofiţerii care vor
participa la operaţiune vor fi dotaţi cu lămpi electrice.
h) Pentru a se preveni eventualele incendii provocate de elemente
diversioniste, coloana va fi însoţită de o echipă de pompieri cu o maşină şi
extinctoare.

III. Efectuarea operaţiunii

1) În ziua de 9 februarie 1956 la orele 19, adică cu 3 ore înainte de
îmbarcarea efectivelor, echipa de călăuze, condusă de Lt. maj. Chiriac
Nicolae, va pleca şi se va plasa pe traseul fixat în prealabil, pe care îl va urma
coloana spre obiectiv.
După plasarea pe traseu a călăuzelor, Lt. maj. Chiriac Nicolae va
raporta de executare pe bază de consemn.

2) În ziua de 9 februarie a.c. la orele 22 se va face îmbarcarea
întregului efectiv, ţinându-se seama de ordinea în care se va desfăşura
operaţia.
Itinerariul de parcurs este şoseaua Galaţi-Tecuci, până la km 36 (la 3
km dincolo de com. Tudor Vladimirescu), unde este fixat punctul de
debarcare.
După debarcarea echipelor, acestea se vor încolona în ordinea în care
trebuie să acţioneze în obiectiv şi vor porni pe jos, până la intrarea în obiectiv
care se află la o distanţă de aproximativ 4 km.
Drumul care va fi parcurs de coloană, pe jos, se află la circa 3 km
nord-vest de com. Tudor Vladimirescu, este izolat de comună şi puţin
frecventat, astfel că asigură conspirativitatea deplasării până în apropierea
obiectivului.

3) Coloana va merge în formaţiune compactă până la un punct stabilit
la circa 300 m distanţă de obiectiv, după care se va împărţi în două eşaloane,
astfel:
a) Primul eşalon, sub comanda tov. cpt. Eibenschutz Tiberiu, va pleca
cu următoarele misiuni:
1. încercuirea exterioară a mănăstiri;
2. ocuparea şi asigurarea funcţionării uzinei electrice;
3. blocarea chiliilor şi dependințelor exterioare.
b) Al doilea eşalon condus de tov. lt. col. Zambetti H. va pleca după
circa 8 minute de la pornirea primului eşalon, timp calculat suficient pentru
încercuirea mănăstirii de către primul eşalon.

4) În fruntea celui de-al doilea eşalon se va afla echipa cu misiunea de
a ocupa clopotniţa şi a împiedica darea alarmei de către călugăriţe şi care se
va deplasa cu maximum de viteză şi va acţiona cu toată hotărârea şi energia,
pentru a împiedica darea alarmei prin clopote.

5) Imediat după această echipă, va urma întreaga coloană a eşalonului
2, care va pătrunde în curtea interioară a mănăstirii şi care va avea sarcina de
a bloca chiliile din curtea interioară.
În caz că totuşi călugăriţele care se află în turnul clopotniţă şi au
misiunea de a da alarma şi călugăriţele se vor masa în curtea mănăstirii sau în
alte locuinţe mai mari (sala de mese-ateliere), echipele eşalonului 2 vor avea
sarcina să izoleze călugăriţele cu toată hotărârea în chilii, câte 2 sau 3 şi de a
le păzi.

6) În acest moment va intra în funcţie echipa de evacuare formată din
25 ofiţeri care vor avea sarcina de a izola elementele turbulente, precum şi de
a identifica elementele care fac parte din comitetul de conducere al
mănăstirii, care după cum se ştie conduc acţiunea de nesupunere şi instigare
faţă de autorităţile de stat. Aceste elemente vor fi reţinute în cursul operaţiei
de evacuare în mod discret. Elementele reţinute vor fi îmbarcate şi
transportate la sediul Regiunii MAI Galaţi sub pază puternică, unde vor fi
imediat supuse anchetei (conform planului de anchetă anexat).

7) După scoaterea şi izolarea elementelor turbulente şi instigatoare,
pentru calmarea spiritelor, organele noastre vor sta de vorbă cu călugăriţele şi
li se va explica că nu vor fi arestate, ci după triere vor fi trimise la domiciliile
lor. Li se va arăta de asemenea că li se va permite a-şi lua fiecare bagajul
personal.

8) În acest timp, va intra în funcţiune echipa de evacuare şi îmbarcare
care în ordinea stabilită va începe evacuarea, evitând folosirea metodelor
brutale.

9) Concomitent cu operaţia din clădirea mănăstirii, o echipă formată
din 12 ofiţeri (vezi anexa nr. 1) va înconjura casa oaspeţilor, în care după
presupunerile noastre se vor afla circa 40-50 elemente (rude ale călugăriţelor
şi vizitatori).
Echipa va avea sarcina de a identifica elementele aflate şi a reţine
elementele care s-au dedat la acţiuni de instigare şi acele suspecte.
Toate elementele din casa de oaspeţi vor fi ţinute sub pază, până la
terminarea operaţiunii, după care şi aceştia vor fi trimişi la urmă.

10) După evacuarea mănăstirii, va intra în funcţie echipa de
percheziţie care va efectua operaţia de percheziţie în întreaga mănăstire, în
scopul descoperirii materialelor legate de activitatea contrarevoluţionară
desfăşurată în această mănăstire.

11) În timpul operaţiei va fi interzisă folosirea armelor şi în general a
oricăror brutalităţi. Această dispoziţie va fi prelucrată cu tot efectivul
operaţiei.

IV. Transportul elementelor evacuate

1) Coloana compusă din 30 camioane prevăzute cu prelate va rămâne
la punctul de debarcare situat la circa 4 km nord-vest de comuna Tudor
Vladimirescu.
În momentul când cele 2 eşaloane vor intra în dispozitiv şi vor începe
operaţia la ordinul comandantului operaţiunii, se vor lansa trei rachete verzi,
care este semnalul stabilit pentru pornirea maşinilor spre obiectiv. Acestea
vor porni spre mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” pentru drumul
stabilit.

2) Pentru asigurarea transportului este prevăzut ca în fiecare camion
să fie urcate câte 15 călugăriţe, ţinându-se seama de faptul că aceste
călugăriţe vor avea şi bagaje.
Paza acestora urmează a fi efectuată de 6 ofiţeri pentru fiecare camion
în parte, ofiţeri ce urmează a fi retraşi din dispozitiv pe măsura efectuării
evacuării.

3) Transportului i se va asigura escortă constituită din ofiţeri care vor
ieşi din dispozitiv şi care vor fi plasaţi în două maşini, una în faţă şi a doua în
spatele coloanei.

V. Măsuri de securitate

1) Pentru a preveni eventualele dezordini provocate de unele elemente
duşmănoase din comunele Tudor Vladimirescu, Slobozia Conachi, Piscu,
Vameşu, Hanu Conachi şi Lieşti, se vor lua următoarele măsuri:
a) La punctul pod Vameşu, situat la 3 km de Tudor Vladimirescu, se
va instala o companie din batalionul de trupe MAI de la Tecuci, care vor
interveni numai la ordin.
Pentru asigurarea legăturii între comandamentul de operaţii şi
comandantul companiei, un ofiţer de legătură va însoţi eşalonul de operaţie
cu mijloacele necesare care va asigura imediat legătura cu compania în caz de
nevoie11.
b) Vor fi întărite efectivele următoarelor posturi de Miliţie: com. T.
Vladimirescu, 10 miliţieni; Corod 10; Matca 10; Vameşu 5; Hanu Conachi 5;
Slobozia Conachi 10; Piscu 5; Pechea 5; Buceşti 5; Iveşti 5; Umbrăreşti 5;
Lieşti 5.
c) Patrule călări care vor efectua paza pe următorul traseu: Piscu-
Slobozia Conachi – Hanu Conachi – Tudor Vladimirescu – Vameşu – Piscu.
Acest traseu de patrulare va fi asigurat cu 76 miliţieni călări dintre care: 40
concentraţi de la raioanele din raza reg. Galaţi; 36 trimişi de DGM de la
regiunile Constanţa, Ploieşti şi Iaşi. Patrulele călări de la Tecuci vor patrula
pe traseul Corod – Matca.
Patrulele vor fi pe două schimburi, asigurându-se fiecăruia raza de
acţiune, 8 km.
d) La regiunea de Miliţie Galaţi, se va asigura un efectiv de 35
miliţieni (cadre care după triere vor face la ordin plasarea la urmă a
elementelor evacuate din mănăstire).
e) După terminarea operaţiunilor de evacuare a mănăstirii, la ordin se
va da în primire mănăstirea unei echipe de miliţieni cu un efectiv de 20
miliţieni, care vor asigura paza bunurilor din mănăstire până la noi ordine.
Toate informaţiile relative la starea de spirit din timpul operaţiei şi
după operaţie vor fi comunicate prin curieri la regiunea MAI Galaţi.

VI. Trierea elementelor evacuate

1) Elementele care vor fi evacuate, vor fi transportate la centrul de
triere, care va funcţiona în localul în construcţie al GAS Barboşi, la 6 km sud
de Galaţi, pe şos. Galaţi-Brăila.
Cazarea pe timpul operaţiunii de triere a elementelor evacuate va fi
asigurată în cele 4 clădiri ale construcţiei, care pot fi folosite fiind terminate.
În prezent lucrările de construcţii nu se execută, astfel că nu se află
nici un fel de personal la această construcţie.
2) Operaţia de triere va consta în:
a) identificarea elementelor evacuate;
b) îndeplinirea formelor pentru trimiterea la urmă;
c) măsuri de prevenire a reîntoarcerii şi grupării unor elemente
evacuate în jurul mănăstirii. În acest scop vor fi sesizate posturile de Miliţie
respective, care vor controla prezenţa acestora în comună.
De această operaţiune va răspunde tov. Maior Georgescu I.

VII. Măsuri administrativ-politice

1) Pentru a contracara eventualele instigări făcute de călugăriţele din
mănăstire, în rândul elementelor duşmănoase din com. Tudor Vladimirescu şi
comunele învecinate mănăstirii, care ar putea duce la crearea unor aspecte de
activitate duşmănoasă, vom lua următoarele măsuri:
A) Măsuri pe linie de partid: Se va lua legătura cu Regiunea PMR
Galaţi, spre a se lua măsuri ca în com. Tudor Vladimirescu şi comunele
învecinate mănăstirii, respectiv cătunul Plăcinta, Piscu, Vameşu, Pechea,
Independenţa, Fundeni, Nămoloasa Sat, Şerbăneşti, prin organizaţiile de bază
de partid din aceste localităţi şi organizaţiile de masă, vor fi mobilizaţi
membrii de partid şi organizaţiile de masă în scopul de a realiza combaterea
misticismului religios, prin discuţii de la om la om, combaterea zvonurilor,
demascarea şi combaterea instigatorilor etc., ca în acest fel să se preîntâmpine
unele eventuale [sic!] acţiuni din partea elementelor duşmănoase.
B) Măsuri administrative: pentru conservarea bunurilor aflate în
mănăstire şi pentru a preveni sustragerea sau pagube la inventarul viu, se va
constitui o comisie de 10 oameni din partea Sfatului Popular raional Galaţi
care vor inventaria şi lua măsuri de conservarea bunurilor.

2) Se vor menţine timp de două săptămâni de zile măsurile de pază şi
de ordine ce au fost luate pe linie de Miliţie pentru prevenirea afluenţei de
persoane, atât în regiunea Galaţi, cât şi din alte regiuni.

Desfăşurarea întregii operaţiuni va fi condusă de tov. Gl. Maior Al.
Nicolschi şi col. P. Aranici.

Şeful Dir. Reg. MAI Galaţi
Maior, Aramă Mircea
Din partea Dir. a III-a MAI
Lt. colonel, Zambetti H.”12.

Cele două planuri de acţiune ale Securităţii în problema culte sunt
revelatoare pentru modalitatea de inserare a Securităţii în sistemul general
represiv. Cea care dă directivele este conducerea superioară de partid, după
care îşi intră în atribuţii Securitatea. Celelalte instituţii ale statului şi
organizaţiile locale de partid se subordonează, în cea mai mare parte,
directivelor date de ofiţerii Securităţii.

Acest aspect, caracteristic unui regim de tip represiv, a făcut ca
Securitatea să deţină un cuvânt greu în ceea ce priveşte organizarea şi
activitatea cultelor religioase. Această potenţă a favorizat în mod inevitabil
dorinţa unui control şi mai pregnant asupra cultelor, prin încercările de
introducere în cadrul ierarhiei diverselor organizaţii religioase a unor oameni
legaţi de diverşii comandanţi din cadrul Securităţii. Mai mult, există cazuri în
care unii deservenţi ai cultelor religioase au intrat în strânse legături cu ofiţeri
de Securitate care, în cazul întocmirii unor planuri de acţiune, recomandau
„inocent” pe protejaţii lor. Însă, trebuie spus că liderii partidului au ţinut ca să
aibă ultimul cuvânt în ceea ce priveşte diversele ierarhii religioase, deoarece
erau conştienţi de puterea excesivă pe care ar fi căpătat-o Securitatea în
condiţiile în care ar fi preluat controlul deplin asupra cultelor. Această
tensiune inevitabilă între stăpân şi prea-puternicul vechil a constituit una din
puţinele oportunităţi de mişcare a liderilor cultelor religioase din România,
existând consemnate cazuri când deciziile sau propunerile făcute de agenţii
Securităţii au fost anulate de puterea politică.

Odată stabilit obiectivul general al Securităţii în problema culte,
precum şi rolul ei în raport cu celelalte instituţii ale statului, era evident
necesară şi organizarea muncii, prin stabilirea unor obiective particulare.
De-a lungul timpului ele au fost aşa de multe şi variate, încât este imposibil
să fie rezumate aici13. Rezultatul muncii trebuia consemnat în cadrul unor
evidenţe operative.

Modul de organizare a acestor evidenţe este foarte important pentru
cel care doreşte să înţeleagă modul de lucru al Securităţii în problema culte.
Iată cum se prezentau aceste evidenţe la începuturile funcţionării instituţiei
Securităţii, conform unui document din 1949, intitulat Detalii menite a sluji
la redactarea ordinului general: „Urmărirea tuturor acestor obiective în
problema religioasă nu este posibilă fără crearea de evidenţe corespunzătoare.
Evidenţele ce urmează a fi create (sau acolo unde există, să fie sistematizate
conform instrucţiunilor prezente) trebuie să ţină seama de următoarele
caracteristici:

– Predicatorii, preoţii, călugării şi ceilalţi clerici sunt în număr foarte
mare, se pot manifesta legal şi sunt împinşi nu numai de originea lor socială
şi de creşterea lor, dar şi de doctrina lor mistico-idealistă, la ostilitate
împotriva bazelor materialist-dialectice ale Republicii noastre Populare. În
consecinţă evidenţele noastre trebuie să fie largi permiţând să precizăm la
orice moment unde se găsesc şi cum activează aceştia.

– Manifestările clericilor, învăluite în citate şi pilde biblice, permit
agitarea credincioşilor, îngreunând în acelaşi timp dovedirea investigaţiunilor
făptuite. În consecinţă, pentru a culege probe împotriva unui preot, predicator
etc., trebuie mai multă muncă şi aprofundare, decât în alte cazuri interesând
Securitatea.

– Problema fiind complexă, legată de o serie de superstiţii şi
prejudecăţi variate, fiind în acelaşi timp cunoscută din trecut, necesită mai
multe studii istorice, materiale documentare, decât alte probleme.

Sugerăm următoarea organizare practică a evidenţelor care să permită
tuturor Direcţiunilor Regionale să-şi sistematizeze materialul după Serviciul
corespunzător problemei din DGSP:

1. Opis şi mapa ordinelor instructive primite, cunoscând că din
cauzele mai sus arătate s-au dat mai multe şi variate ca în alte probleme;

2. Biblioteca documentară, cuprinzând şi o mapă cu evidenţa tuturor
legilor şi regulamentelor, privind problema cultelor, incluzând şi extrase din
presă;

3. Mapa cu material compromiţător, cuprinzând probe despre abaterile
de la morala cetăţenească şi religioasă a clericilor, pentru a sluji după caz şi
necesitatea momentului la pătrunderi informatice sau demascări;

4. Mapa cu evidenţa activităţii inspectorilor judeţeni ai Ministerului
Cultelor (în curs de numire);

5. Mapele – evidenţă ale tuturor cultelor din raza unităţii, cuprinzând
pentru fiecare în parte următoarele:
a. Istoricul cultului în două părţi, în general cuprinzând
evoluţia pe plan mondial şi în RPR, stăruind asupra principiilor doctrinare şi
în particular, cuprinzând evoluţia în raza unităţii. Această din urmă parte
urmează a fi completată la fiecare 6 luni cu o sinteză asupra perioadei
expirate. Pentru completarea primei părţi, se vor consulta lucrările puse la
dispoziţie de DGSP.
b. Schema de organizare a cultului pe raza unităţii, cuprinzând
pentru fiecare comună numărul credincioşilor, în raport cu numărul
locuitorilor, numele şi adresa preoţilor, predicatorilor etc. (cu indicaţia
sumară a startului social din care fac parte şi a activităţii politice, numele şi
adresa persoanelor ce fac parte din consiliul parohial, comitetul sectei etc. (cu
aceleaşi indicaţii). Această schemă de organizare va fi în mod permanent
ţinută la curent prin notarea convertirilor, a mutărilor, a deceselor, a
instructorilor trimişi de la centru etc., pentru a fi mereu operativă. Pentru
uşurarea creării acestei evidenţe, toate datele privind aceeaşi comună vor fi
aşezate în interiorul mapei în ordinea alfabetică a comunelor.
184 George ENACHE
c. Schema sumară a organelor de conducere a cultului şi a
centrelor de concentrare culturală ca: mănăstiri, Institute teologice, internate
etc.; aici se vor găsi tabelele cu numele şi adresa persoanelor în cauză, cu
indicaţia sumară a startului social din care fac parte şi a activităţii politice
depuse;
d. Evidenţa asociaţiilor religioase funcţionând în cadrul
cultului, fie că au personalitate juridică sau nu, menţionându-se încă o dată
că toate sectele sunt considerate de Ministerul Cultelor, culte şi nu asociaţii
religioase, după cum se mai intitulează uneori şi după cum mai stăruie să le
numească unele DRSP ca Suceava. Fiecare asociaţie religioasă va cuprinde
datele necesare identificării, tabelul comitetului de conducere, cu indicaţiile
mai sus detaliate, o listă de filiale pe comune, cu tabele respective.
Menţionăm că asociaţiile religioase cele mai răspândite sunt: «Patriarhul
Miron», «Oastea Domnului», «Sfântul Gheorghe» etc., la ortodocşi,
congregaţiunile pentru laici, ca ordinele terţiare, «Rozariul», «Altarul,
AGRU, ASTRU, «Cruciada copiilor» etc., la catolici, «Frăţia Sf. Mihai», la
evanghelici lutherani, Betanişti-metodişti, la reformaţi, «Vestitorii
Evangheliei» la baptişti etc.
6. Mapele operative de probleme pentru fiecare obiectiv mai însemnat
în parte. Aceste mape dosare urmează a se întocmi pentru problemele cele
mai specifice Direcţiei Regionale, serviciului judeţean sau Biroului de
Securitate respectiv. Din această cauză nu se poate indica în mod precis
numărul şi alcătuirea lor. Dintre dosarele-problemă cele mai necesare,
socotim că trebuie să existe următoarele:
– Evidenţa cântăreţilor bisericeşti;
– Acţiunea de catehizare a copiilor – pentru fiecare cult în parte;
– Problema crucilor şi a troiţelor;
– Agitaţiile violente contrarevoluţionare sub masca religioasă;
– Aşa-zisele minuni şi starea de spirit creată de aceasta;
– Lanţul Sf. Anton, Lanţul Sf. Petru şi alte manifeste sub mască
religioasă;
– Oastea Domnului, fracţiunea lui Bălan şi fracţiunea lui Trifa;
– Fiecare mănăstire şi schit în parte, cu harta regiunii şi a drumurilor
de acces;
– Fiecare episcopie;
– Fiecare Institut teologic, precum şi fiecare şcoală religioasă în parte;
– Preoţii basarabeni, bucovineni şi transnistreni;
– Manifestări ostile cu ocazia naţionalizării şcolilor şi tendinţelor de a
reintroduce icoanele şi pregătirea religioasă în şcoli;
– Hramuri şi pelerinaje;
– Curieri clandestini romano-catolici;
– «Gărzi de apărare»;
fiecare protopopiat în măsura în care are sediu şi personal administrativ;
– «Retractarea» greco-catolicilor trecuţi la ortodoxie;
– Activitatea foştilor călugări şi a fostelor călugăriţe din congregaţiile
şi ordinele desfiinţate conform Deciziei nr. 810 din 1 august 1949;
– Fiecare asociaţie religioasă – totalizată din filialele regiunii
respective – în parte;
– Preoţii clandestini greco-catolici etc.
Aceste mape operative ajută în mod considerabil stăpânirea problemei
şi din studiul fişelor personale şi a notelor aflate într-însele se poate urmări în
orice moment stadiul real al muncii informative.
În timp ce episcopiile, Institutele Teologice, protopopiatele, asociaţiile
religioase apar şi în schema de organizare a cultului pe scurt şi sub formă de
tabele şi schiţe, aceste mape operative furnizează detalii largi despre fiecare
în parte, de exemplu: cu schiţa regiunii pentru mănăstiri şi cu fişele personale
ale personalului deservent cu munci de răspundere sau cu activitate politică
duşmănoasă. Vom arăta mai jos când vom vorbi despre dosare personale,
caracteristicile fişelor în problema cultelor.

Pentru moment este necesar să ştim că este absolut necesară alcătuirea
acestor dosare de obiective, ele constituind materializarea şi activizarea
planului de obiective, permiţând – după experienţa DGSP şi DRSP Braşov –
un control de orice clipă a muncii depuse, precum şi stabilirea lipsurilor în
vederea lichidării lor.

Lista de dosare obiective va fi bineînţeles mult mai vastă în regiunile
cu probleme religioase acute ca: DRSP Sibiu, Oradea, Cluj, Braşov, Suceava,
DSC, Timişoara, decât în raza DRSP Piteşti, Galaţi şi Constanţa. În fond,
aceste dosare obiective constituie baza imediată a referatelor şi studiilor
privind problemele în evoluţia lor. După epuizarea unei probleme dosarul
respectiv este încheiat şi se clasează în Arhivă, astfel că rămân vii numai
dosarele problemelor de actualitate.

7. Dosarele personale vor fi întocmite tuturor celor semnalaţi cu
activitate duşmănoasă sub masca cultului. Considerăm după cum am arătat
mai sus că, clericii în genere sunt adversarii regimului nostru de democraţie
populară şi că avem la dispoziţie date personale şi fişele de la mapele
evidenţă şi de la dosarele operative, numărul acestora va fi destul de mare.
Dosarele trebuiesc create chiar atunci când nu există material suficient
pentru Justiţie, dar există dovezi de instigare antidemocratică. Subestimând
problema, DSC şi DRSP Timişoara nu au trecut destul de hotărât la crearea
acestor dosare.

Baza acestor dosare personale va fi constituită de fişa personală.

Reamintim că rapoartele către DGSP trebuie însoţite de fişele personale ale
clericilor şi activiştilor religioşi menţionaţi, conform ordinului Nr. 38.988.
fişele personale vor avea următoarele rubrici: Numele; Prenumele; Numele
de călugărie; Data naşterii; Locul naşterii; Numele părinţilor; Profesiunea
părinţilor; Domiciliul actual; Studiile; Gradul clerical; Funcţia administrativă
în cadrul cultului; Cultul căruia îi aparţine; Data hirotonisirii (a călugăriei);
Convertirea sau data activizării religioase; Căsătorit cu…; Copii; Situaţia
materială în trecut şi prezent; Dacă este salariat al statului sau e susţinut de
credincioşi; Situaţia militară; Cetăţenia; Plecări în străinătate (pentru studii
religioase, etc.); Activitatea politică înainte de 6 septembrie 1940; Activitatea
politică între 6 septembrie 1940 şi 23 august 1944; Activitatea politică după
23 august 1944; Atitudine[a] faţă de prevederile legii Cultelor din 4 august
1948; Observaţiuni.

Pentru planificarea muncii, sarcinile arătate în prezentul plan de
muncă vor fi eşalonate după cum urmează:

A. Până la 7 noiembrie a.c.
– Alcătuirea unui plan de muncă concret în lumina prezentului;
– O vizită de 48 ore a responsabilului problemei din DRSP la DGSP,
pentru documentare şi obţinere de material pentru redactarea istoricelor;
– Punerea la punct al opisului şi mapei ordinelor instructive primite,
prelucrarea acestora cu întreg resortul;
– Punerea bazei bibliotecii şi a mapei cu legile şi regulamentele în
vigoare;
– Crearea mapei cu material compromiţător;
– Înzestrarea dosarelor personale de clerici existente cu fişele
personale complete, alcătuite conform modelului arătat;

B. Până la 30 decembrie a.c.
– Crearea mapelor evidenţă a tuturor cultelor, cuprinzând istoricul
cultului, schema de organizare, schema organelor de conducere şi a centrelor
de concentrare cultuală, precum şi evidenţa asociaţiilor religioase în stare de
funcţiune;
– Crearea primelor 30 mape operative de probleme pentru obiectivele
mai însemnate;

C. Până la 1 mai 1950
– Punerea la punct a mapelor de obiectiv;
– Reactualizarea istoricelor cultelor prin aducerea lor la zi;
– Acoperirea informativă în suprafaţă şi profunzime a problemei”14.
După cum se spune şi în textul documentului, aceste evidenţe erau de
natură a ajuta la evaluarea modului în care evoluau diversele probleme şi
pentru elaborarea de planuri de viitor. Periodic, din aceste evidenţe se scoteau
rapoarte-bilanţ. Un asemenea raport general îl avem din anul 1957, an care
reprezintă unul de cotitură în ceea ce priveşte relaţiile biserică-stat în
România comunistă, deoarece acum se pregăteşte al doilea mare val de
represiune asupra cultelor religioase, după cel din 1948-1949, de data aceasta
principala ţintă fiind Biserica Ortodoxă. În această sinteză se ia fiecare cult în
parte şi se prezintă principalele probleme pe care acesta le ridică din punct de
vedere al siguranţei statului, principalele persoane ţintă, precum şi cele mai
importante măsuri luate de sistemul represiv la adresa lor.

Primul cult care este luat în vizor este Biserica Catolică deoarece
„Vaticanul este unul din centrele internaţionale importante, de unde porneşte
şi este dirijată activitatea de subminare împotriva ţărilor socialiste, inclusiv
împotriva RPR. Această activitate, se mai spune în raport, corespunde întru
totul planurilor agresive ale cercurilor reacţionare din S.U.A.
În acest scop este folosit întregul aparat bisericesc catolic cu ierarhia
sa, sutele de ordine călugăreşti şi organizaţii catolice dispersate aproape în
toate ţările… Vaticanul se străduieşte să-şi infiltreze agentura sa în ţările de
democraţie populară şi în organizaţiile democratice din celelalte ţări
capitaliste pentru a le submina” 15.

Conform organelor Securităţii, „activitatea duşmănoasă a reacţiunii
catolice în ţara noastră de la 23 august 1944 şi până în prezent a îmbrăcat
asemenea forme ca:
– spionajul;
– activitatea în bande subversive;
– agitaţie şi propaganda contrarevoluţionară;
– legături clandestine cu Vaticanul”16.
Ca argumente în favoarea acuzaţiilor de spionaj se aduceau aşa-zisa
reţea condusă de preotul Matei Dumitru din zona Moldovei, activitatea
preotului greco-catolic rezistent Pavel Mircea Ioan, cunoscutul grup avându-l
în frunte pe episcopul romano-catolic de Timişoara, Augustin Pacha, cazul
Hieronimus Menges (foarte important pentru politica statului român şi, deci,
tratat pe larg) sau „reţeaua condusă de preotul belgian François Wan der
Janckeith, fost paroh al bisericii „Saint Vincent” (Biserica Franceză) din
Bucureşti17. Cercetările recente arată că acţiunile de spionaj erau în cea mai
mare parte chestiuni inventate de organele represive române. Miza era să se
pună presiune în primul rând pe episcopatul catolic din România, apoi pe
Nunciatură şi reprezentanţii săi (cât nunciatura a mai funcţionat la Bucureşti)
şi, indirect, pe autorităţile de la Vatican, pentru ca acestea să accepte două
lucruri: recunoaşterea desfiinţării Bisericii Greco-Catolice şi un statut al
Bisericii Romano-Catolice după dorinţa autorităţilor române.
Implicarea în activitatea unor „bande subversive” a unor clerici
catolici era de natură să aducă o nouă circumstanţă agravantă acestui cult,
deşi în rezistenţa din munţi au luat parte reprezentanţi a diverse culte. Însă,
din motive tactice, când venea vorba de culte, cei implicaţi în „bande” erau
împărţiţi după confesiune. În cazul catolic sunt enumerate nume precum cel
al lui Aurel Leluţiu, greco-catolic, care a activat în „banda” Dabija, sau
„banda teroristă” din regiunea Cluj în care au activat preotul Cutcan Eusebiu,
călugării bazilitani Moldovanu Ion şi Miclea Teodor, alţi călugări şi
călugăriţe18.

În cazul acuzaţiilor de propagandă contrarevoluţionară (adică de
instigare la „acţiuni violente împotriva statului democrat-popular”), figurează
la loc de cinste manifestaţia greco-catolică de la Cluj din 1956, condusă de
preotul Vasile Chindriş, predicile episcopului Ioan Suciu, „vedeniile” maicii
greco-catolice Maria Cotoi Ionela, memoriul „duşmănos” al episcopului
Alexandru Rusu, din 1956, sau predicile şi pelerinajele patronate de
episcopul romano-catolic de Alba, Marton Aron, despre care se spune: „După
eliberarea sa (1955), Marton Aron a intrat în legătură cu Vaticanul şi, în baza
directivelor primite de acolo, a început să-şi continue activitatea antipopulară
şi să adopte aceeaşi poziţie reacţionară şi provocatoare pe care a avut-o şi
înainte”19.

În sfârșit, la legăturile clandestine cu Vaticanul erau enumerate acele
firave contacte stabilite între clericii locali și rarii vizitatori din Occident și
sporadicele schimburi de scrisori.

Concluzia era următoarea: „organele Securității statului trebuie să
acorde o atenție deosebită şi să facă inofensivi pe «înalţii» prelaţi catolici,
care în loc să-şi vadă de treburile lor bisericeşti, se ocupă cu activitatea
contrarevoluţionară în slujba Vaticanului – unealtă a imperialismului
american”20.

Din cauza obsesiei pentru rolul nefast al Vaticanului, represiunea în
cazul catolic a căpătat la un moment dat un caracter de atrocitate voit
exhibată, prin procese spectacol şi represiuni foarte dure, ca un fel de
spectacol-avertisment mai ales pentru cei de dincolo, dar şi pentru cei din ţară
care se încăpăţânau să urmeze linia Vaticanului.

În cazul Bisericii Ortodoxe acţiunea represivă a fost mult mai puţin
vizibilă, iar acest lucru s-a făcut tot din motive politice. Această „discreţie” a
mers se pare (nu avem documente certe) până acolo încât unii dintre ierarhii
incomozi au fost asasinaţi fără multă zarvă, iar alţii au fost pensionaţi forţat.
Cert este că, în cazul ierarhiei ortodoxe s-a evitat cu orice preţ trimiterea unui
episcop după gratii.

Biserică naţională, lipsită de sprijin din afară, Biserica Ortodoxă
Română nu avea un aşa potenţial de legături externe care să fie considerate
ameninţătoare pentru puterea politică. În schimb, era acuzat faptul că în
rândurile ei erau înrolate un mare număr de elemente „reacţionare”. Unele
din aceste „elemente” aleseseră să plece din ţară, „ punându-se în slujba
serviciilor de spionaj imperialiste”. Din această listă, cei mai cunoscuţi erau
mitropolitul Visarion Puiu şi preoţii Viorel Trifa şi Florian Gâldău21.
În ţară, printre preoţii ortodocşi, existau „o serie de elemente
dușmănoase care cu toate drepturile şi libertăţile acordate de regimul nostru –
dreptul de liberă exercitare a activităţii religioase, salarii, pensii etc. – s-au
dovedit a fi duşmani ai regimului democrat-popular, nutrind o ură sălbatică
împotriva a tot ce se construieşte în R.P.R. Acestea sunt elemente care zeci
de ani au sprijinit regimul şi partidele burghezo-moşiereşti şi au activat în
slujba lor, elemente legate de clasele exploatatoare prin aceleaşi interese de
clasă”22.

Aceşti preoţi erau acuzaţi că folosesc metode variate pentru
„instigarea credincioşilor împotriva regimului nostru”, printre acestea
numărându-se predica, slujbele religioase, propaganda de la om la om,
promovarea zvonurilor despre „pretinse minuni”23. Alături de aceste
manifestări se adăuga sprijinul pentru organizațiile politice „reacționare” şi
pentru grupările armate din munţi (ex. organizaţia „Vlad Ţepeş II” sau
„Sumanele Negre”).

Dacă în aceste din urmă cazuri „vinovăţia” din punct de vedere politic
era clar atestată, în ceea ce priveşte aspecte precum predica sau slujbele este
vorba de o nebuloasă în care Securitatea are posibilitatea unor manevre foarte
largi, existând foarte multe cazuri de preoţi care au fost arestaţi şi condamnaţi
pur şi simplu pentru că-şi îndeplineau prea bine misiunea spirituală. Ca şi în
cazul măsurilor luate împotriva greco-catolicilor rezistenţi sau a mănăstirii
Vladimireşti, amintite deja, în aceste situaţii intrăm pe un teritoriu extrem de
sensibil, cel al graniţei dintre spiritual şi politic. Regimul pretindea că
reprimă în viaţa cultelor numai cazurile „politice”, iar unele din loturile
închise îndeplinesc acest criteriu. Însă există foarte multe alte cazuri când
este vorba de aspecte ce ţin de libertatea de credinţă pe care regimul pretindea
că o apără. Aici, la graniţa aceasta, era marea misiune a Securităţii, anume
aceea de a o încălca şi a zdrobi duşmanul, fără să existe date că graniţa a fost
încălcată.

Aşa cum am spus, acest material din 1957 a fost redactat în perioada
de pregătire a unei noi campanii represive împotriva Bisericii Ortodoxe, care
a culminat cu loviturile date monahismului ortodox. Prin urmare, nu
întâmplător sunt dedicate pagini consistente activităţilor „duşmănoase” din
mănăstiri24.

Campania împotriva mănăstirilor a început în 1958 prin arestarea mai
multor loturi care conţineau şi monahi. Aceste arestări aveau drept scop să
documenteze existenţa unei continuităţi a acţiunilor ostile în cadrul
mănăstirilor. Apoi, planul regimului era să limiteze drastic prezenţa
personalului monahal în mănăstiri, să reducă numărul mănăstirilor şi
capacitatea lor economică. În acest sens au fost elaborate mai multe planuri
de acţiune, de către diverse instituţii implicate în problemele religioase. De
departe, cele mai dure măsuri au fost propuse de ofiţerii de Securitate, sub
îndrumarea directă a lui Drăghici.

Miza regimului era ca toate măsurile împotriva monahismului să pară
că au fost luate de către ierarhia Bisericii Ortodoxe. În acest scop, Securitatea
trebuia să acţioneze discret pentru a „convinge” ierarhia să adopte măsurile
sugerate de guvern. În faţa eşecului parţial al acestei tentative, regimul a fost
obligat să adopte celebrul decret 410/1959, prin care un mare număr de
monahi au fost scoşi, sub diverse pretexte, din mănăstiri. În toate operaţiunile
desfăşurate, Securitatea a avut un rol extrem de important: a stabilit criteriile
de excludere, a întocmit listele şi a supervizat, în spatele Miliţiei şi a
împuterniciţilor de culte, toate activităţile de evacuare, a urmărit apoi
activitatea călugărilor evacuaţi25. Din nou, discret şi ubicuu.

Alături de Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică existau în România
şi alte culte religioase care nu erau uitate de Securitate.
Astfel, Cultul Evanghelic Lutheran German se afla în supraveghere
deoarece membrii săi erau bănuiţi că au rămas simpatizanţi ai naţionalsocialismului.
De implicarea înainte de război în diverse organizaţii fasciste
erau acuzaţi şi lutheranii maghiari.
Preoţii reformaţi (calvini), care făceau parte din cea mai mare biserică
protestantă maghiară din România (630.000 de credincioşi în 1957), erau
implicaţi în acţiuni cu caracter naţionalist-şovin, rămânând în acelaşi timp pe
vechile poziţii reacţionare. „Pentru mascarea activităţii lor duşmănoase, se
spune în material, unii preoţi reformaţi aparent adoptă o poziţie de colaborare
cu organele locale de stat, dar în fond desfăşoară activitate de instigare
împotriva regimului”26. Acuzaţia era valabilă şi pentru clerul cultului
unitarian.

În cazul cultului mozaic, principalele atacuri erau îndreptate împotriva
sioniştilor, a „Joint”-ului considerat agentură americană şi a principalilor
exponenţi ai acestei direcţii în România, cei nominalizaţi în mod special fiind
şef-rabinul Alexandru Şafran, obligat să plece din ţară în 1947, şi liderul
Uniunii Evreilor din România, Wilhelm Filderman27.

În ceea ce-i priveşte pe musulmani, principalele ţinte de urmărit în
cazul lor erau poziţia de „chiaburi” ai clericilor, fostele legături cu
organizațiile naţionaliste tătare din vremea războiului şi acţiunile de spionaj
în favoarea Turciei28.

Toate cultele luate în discuţie mai sus erau culte istorice, bine inserate
în ţesătura socială a României interbelice. De aceea, în primele decenii ale
regimului comunist, Securitatea şi celelalte instituţii represive au căutat să
destructureze aceste legături, pentru ca, pe de-o parte, să rămână societatea
ateizată şi, pe de altă parte, diverşi indivizi consideraţi a fi bolnavi de
misticism, fapt care impunea o reconsiderare a chestiunii religioase. Această
situaţie, considerată atinsă la jumătatea anilor ’60, deşi lucrurile nu au stat
aşa, a fost anticipată de prezenţa aşa-numitelor „secte”.

Deşi prin decretul 177/1948 se desfiinţase distincțiile dintre „cult
istoric” şi „sectă”, în anii care au urmat ele au revenit ca instrumente de
clasificare şi de modelare a atitudinii faţă de unele culte. În general, prin
„sectă” se înţelegeau cultele neo-protestante, cu originea în S.U.A. fapt care
reprezenta unul din punctele majore de pericol pentru regimul comunist
deoarece „există toate motivele pentru a presupune că şi aceste centre
sectante sunt folosite de serviciul de spionaj american pentru mascarea
activităţii de subminare îndreptată împotriva ţărilor de democraţie populară.
Centrele sectante din străinătate trimit în ţara noastră emisarii lor cu literatură
duşmănoasă şi instrucţiuni în vederea ducerii activităţii de subminare”29.
O altă particularitatea în cazul sectelor era caracterul închis al
acestora, regulile stricte la care se supun aderenţii şi „fanatismul” lor. Mai
mult, liderii acestor organizaţii obişnuiţi încă din perioada interbelică cu
urmărirea din partea autorităţilor aveau suficientă experienţă pentru a evita
descoperirea activităţii lor „subversive”.

În desfăşurarea muncii informativ-operative, ofiţerilor de Securitate li
se recomanda în cazul „sectanţilor” să facă o distincţie între liderii acestor
grupări, care ar avea în general o atitudine duşmănoasă, şi credincioşii de
rând, care de cele mai multe ori sunt înşelaţi de conducători, care-i folosesc
pentru scopurile lor obscure30.

Aceşti „sectanţi”, lipsiţi de rădăcini istorice în România şi fără mari
legături cu Vechiul Regim, aveau în general prea puţin de-a face cu
chestiunile de natură politică. Ei, în general, erau interesaţi în a-şi propaga
credinţa, cu o insistență pe care unii ar putea să o considere „fanatică”.
Tocmai acest aspect devine miza principală a luptei Securităţii împotriva
„sectelor”, care, din punct de vedere formal, ridică mari probleme, deoarece
se intră pe teritoriul libertăţii de conştiinţă. De la aceste „secte” se va
dezvolta metoda lucrului Securității cu fiecare credincios în parte, metodă
care se generalizează la toate cultele în anii ’60.

Analele Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi, seria 19, Istorie, tom VIII, 2009

Surse și preluare: Academia.edu / Ziaristi Online

NOTE și un al doilea STUDIU, mai jos:

THE “CULT” ISSUES RELATED MISSIONS OF THE ROMANIAN  SECRET SERVICE AT THE BEGINNING OF THE COMMUNIST REGIME

Abstract: The main elements of the communist state’s religious policy
were determined, of course, by the party’s elite leaders. These major elements
were formed by a considerable array of particular elements, further distributed to
the various institutions of the repressive system.
In the communist state mechanism, the secret service was supposed to deal with
the kind of issues all other institutions failed at solving and proved powerless. In
most of the cases, these issues involved people who insisted on freely expressing
their religious beliefs. As such people were considered to be real threats for the
regime, they had to be forced to rethink their beliefs, while not compromising
the apparent freedom of religious choice communist Romania declared to
support. For this very reason, the secret service resorted to measures such as
intimidation, physical violence or fake trials. Taking into account the “special”
feature of the secret service’s actions in the “Cults” related issues, the officers in
service were required to have a particular profile and most importantly, to be
completely atheistic.
Keywords: the Securitate, communist regime, religious cults

NOTE

1 Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Editura
Polirom, Iaşi, 2002, p. 145-146.
2 Direcţia Generală a Securităţii Statului, Serviciul învăţământ, Lupta organelor Securităţii
statului împotriva activităţii de subminare desfăşurată de elementele antipopulare din rândul
cultelor, lecţie scrisă de lt. col. Şican Dumitru, 1957, p. 8.
3 Pentru amănunte vezi George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România
contemporană, Editura Nemira, Bucureşti 2005, p. 498 – 589.
4 Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS), fond
Documentar, dosar 195, vol. 2, f. 2-3.
5 Lupta organelor Securităţii statului împotriva activităţii de subminare desfăşurată de
elementele antipopulare din rândul cultelor, p. 13.
6 Ibidem, p. 11.
7 Securitatea. Structuri / Cadre. Obiective şi metode (1948-1967), vol. I, documente editate
de Florica Dobre (coord.), Florian Banu, Theodor Bărbulescu, Camelia Duică, Liviu Ţăranu,
studiu introductiv de Florian Banu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, doc. 94, p. 286-
289.
8 Marius Oprea, op.cit., p. 236.
Misiunile Securităţii în problema „Culte”… 173
9 ACNSAS, fond Documentar, dosar 45, f. 39-40.
10 Pentru detalii vezi George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Monahismul ortodox şi puterea
comunistă în România anilor ’50, Editura Partener, Galaţi, 2009, p. 63-67.
11 În dreptul acestei măsuri este scrisă rezoluţia: „După evacuarea călugăriţelor compania se
va instala în mănăstire, ss[Al. Nicolschi]”.
Misiunile Securităţii în problema „Culte”… 179
12 ACNSAS, fond Documentar, dosar 66, f. 4-10.
Misiunile Securităţii în problema „Culte”… 181
13 Pentru exemplificare, oferim următorul document din 1949 care cuprinde sarcinile
particulare pe care fiecare direcţie regională trebuia să le urmărească în problema „Cultul
ortodox”: „Sarcini pentru DRSP Craiova, pentru perioada 7 noiembrie – 30 noiembrie 1949:
– să se realizeze pătrunderi informative pentru a se cunoaşte activitatea desfăşurată de clerici
în mediul rural, precum şi a asociaţiei religioase Oastea Domnului; – să se pătrundă
informativ în mediul mănăstirilor Bistriţa, Arnota, Govora şi Tismana, pentru a se cunoaşte
tot ceea ce se întâmpla în incinta acestora şi a se crea noi informatori în acest mediu; –
Pătrunderea informativă serioasă în mediul Arhiepiscopiei Craiovei şi Episcopiei Râmnicului
– Argeşului, pentru a se cunoaşte activitatea desfăşurată de personalul acestora. Sarcini
pentru DRSP Piteşti, pentru perioada 7 noiembrie – 30 decembrie 1949: – pătrundere
informativă în mediul clericilor din raza judeţelor Teleorman, Muscel şi Argeş; – Pătrundere
informativă în mediul mănăstirilor din raza direcţiunii; – pătrundere informativă în mediul
asociaţiei „Oastea Domnului”. Sarcini pentru DRSP Ploieşti, pentru perioada 7 noiembrie –
30 decembrie 1949: – pătrundere informativă în mediul clericilor din raza judeţului Prahova
şi vizitarea acestui serviciu judeţean pentru activizarea muncii; – pătrundere informativă de
profunzime în mediul episcopiei Buzăului; – Urmărirea îndeaproape şi discretă a activităţii
episcopului Antim Anghelescu; – Aprofundarea problemei Oastea Domnului. Sarcini pentru
DRSP Galaţi, pentru perioada 7 noiembrie – 30 decembrie 1949: – urmărirea îndeaproape a
activităţii episcopului Antim Nica şi a protejaţilor săi; pătrunderea informativă în mediul
grupului de preoţi basarabeni, pentru a cunoaşte activitatea şi acţiunile acestora; – adâncirea
muncii informative la mănăstirea Tudor Vladimirescu şi ţinerea în observaţie a conducerii
acestei mănăstiri; – activizarea problemei cultului stilist de sub conducerea lui Movileanu.
Sarcini pentru DRSP Constanţa, pentru perioada 7 noiembrie – 30 decembrie 1949: – să se
urmărească informativ dacă în rândurile muncitorilor de pe şantierul Canalul Dunăre –
Marea Neagră se propagă misticismul religios; – să se exploateze şi să se utilizeze informativ
foştii consilieri Sorescu Gheorghe şi Duţu Ştefan, pentru a se obţine material interesând
Securitatea Poporului, în legătură cu neregulile săvârşite de conducerea Episcopiei
Constanţa; – pătrunderea informativă în mediul cultului ortodox lipovenesc din raza judeţului
Tulcea; – să se realizeze pătrunderi informative serioase în mediul mănăstirilor Cocoş şi
Celic Dere, pentru a se cunoaşte activitatea desfăşurată de călugării acestei mănăstiri. Sarcini
pentru DRSP Iaşi, pentru perioada 7 noiembrie – 30 decembrie 1949: – adâncirea muncii
informative în mediul mănăstirilor ortodoxe şi stiliste din raza judeţului Neamţ; adâncirea
informativă şi urmărirea îndeaproape a conducătorilor din incinta mănăstirilor Neamţ,
Bistriţa, Văratic şi Agapia; – adâncirea informaţiilor din mediul cultului stilist şi al lui
Iacobaş din raza judeţului Neamţ. Sarcini pentru DRSP Suceava, pentru perioada 7
noiembrie – 303 decembrie 1949: – să se realizeze pătrunderi informative în mediul clericilor
din raza judeţelor Dorohoi şi Botoşani; – să se realizeze pătrunderi informative de adâncime
în mediul mănăstirilor Gorovei, Dragomirna, schitul Cojna Nouă şi Slătioara – Râşca; –
Aprofundarea problemei cultului tradiţionalist din răsărit din raza judeţelor Baia şi Rădăuţi; –
aprofundarea pătrunderilor informative din mediul Arhiepiscopiei Sucevei. Sarcini pentru
DRSP Sibiu, pentru perioada 7 noiembrie – 30 decembrie 1949: – să se caute posibilitatea de
a se exploata materialul obţinut până în prezent împotriva mitropolitului Bălan Nicolae şi a
secretarului său Munteanu Ioan; – a se adânci informaţiile spre a se cunoaşte legăturile
mitropolitului Bălan cu „Societatea Română de Ajutor şi Cultură” din USA, pentru
demascarea legăturilor sale; – aprofundarea problemei Oastea Domnului; – găsirea
posibilităţii pentru dizolvarea asociaţiei religioase de tineret Sf. Gheorghe al Tinerimii
Române; – adâncirea muncii informative pentru a cunoaşte activitatea şi legăturile călugărilor
de la mănăstirea Prislop cu elemente ostile regimului democrat. Sarcini pentru DRSP Cluj,
pentru perioada 7 noiembrie – 30 decembrie 1949: – să se exploateze şi să se utilizeze
informativ revizorul contabil Forna Gheorghe, pentru a putea obţine material ce ar interesa
Securitatea Poporului, privind problema unificării; – să se urmărească îndeaproape şi discret
activitatea episcopului Nicolae Colan şi a clicii sale reacţionare; să se adâncească informativ
pătrunderea în mediul asociaţiei de tineret Sf. Gheorghe al Tinerimii Române, pentru a se
constata dacă se caută din nou să se regrupeze cu mai mare amploare şi cine sunt cei care
depun muncă în acest sens; – în legătură cu cursurile de îndrumare, să se facă instructaj,
deoarece nu se raportează ceea ce ar interesa Securitatea Poporului, ci detalii de suprafaţă.
Sarcini pentru DRSP Braşov, pentru perioada 7 noiembrie – 30 decembrie 1949: – adâncirea
informativă în mediul mănăstirii Sâmbăta de Sus – Făgăraş; – urmărirea activităţii asociaţiei
religioase Oastea Domnului. Sarcini pentru DRSP Oradea, pentru perioada 7 noiembrie – 30
decembrie 1949: – să se urmărească starea de spirit din rândurile preoţilor greco-catolici
reveniţi, pentru a se cunoaşte cum privesc ei conducerea ortodoxă, cum s-au încadrat şi cum
colaborează cu ei; – pătrundere informativă în mediul clericilor din judeţele Maramureş şi
Satu Mare; – pătrundere informativă de profunzime în mediul mănăstirilor Bixad şi Moisei; –
urmărirea informativă pe cale strict discretă a activităţii episcopului Popovici Nicolae.
Sarcini pentru DRSP Timişoara, pentru perioada 7 noiembrie – 303 decembrie 1949: –
urmărirea îndeaproape a vicariatului cultului ortodox sârb şi pătrunderea informativă în
mediul clericilor sârbi, pentru a se cunoaşte legăturile cu agenţii lui Tito; – pătrundere
informativă în mediul clericilor rurali, precum şi adâncirea informativă în mediul
Arhiepiscopiei Timişoarei şi Episcopiei Aradului; – în legătură cu cursurile de îndrumare, să
se facă instructaj, deoarece nu se raportează ceea ce ar interesa Securitatea Poporului, ci
detalii de suprafaţă. Sarcini pentru Direcţiunea Securităţii capitalei, pentru perioada 7
noiembrie – 30 decembrie 1949: – pătrundere în cadrul mănăstirilor Antim, Pasărea şi schitul
Darvari; – pătrundere serioasă la Institutul Teologic de grad universitar din Capitală şi
Institutul Biblic şi de Misiune; – Pătrundere în cadrul Oastei Domnului; – găsirea posibilităţii
pentru dizolvarea asociaţiei „Patriarhul Miron” şi a celorlalte asociaţii religioase” (ACNSAS,
fond Documentar, dosar 195, vol. 2, f. 197-201).
14 ACNSAS, fond Documentar, dosar 67, f. 256-273
Misiunile Securităţii în problema „Culte”… 187
15 Lupta organelor Securităţii statului împotriva activităţii de subminare desfăşurată de
elementele antipopulare din rândul cultelor, p. 23.
16 Ibidem, p. 34.
17 Ibidem, p. 34-48.
18 Ibidem, p. 49.
19 Ibidem, p. 56.
20 Ibidem, p. 62.
21 Ibidem, p. 67.
22 Ibidem.
23 Ibidem, p. 68-69.
190 George ENACHE
24 Ibidem, p. 70-73.
25 Vezi George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op.cit., p. 38-56.
26 Lupta organelor Securităţii statului împotriva activităţii de subminare desfăşurată de
elementele antipopulare din rândul cultelor, p. 82.
27 Ibidem, p. 86.
28 Ibidem, p. 88.
29 Direcţia Generală a Securităţii Statului, Serviciul învăţământ, Lupta organelor Securităţii
statului împotriva elementelor antipopulare din rândul sectelor, lecţie scrisă de cpt. Chiricu
Dumitru, p. 7.
30 Ibidem.

Genealogia terorii. Monahii şi Securitatea

Un articol de George Enache

Pentru un cititor obişnuit, textul Decretului 410/1959 nu spune prea multe. În cuprinsul său erau „doar“ două prevederi care completau cele scrise în Decretul 177/1948 privind regimul general al cultelor din Republica Populară Română. Prima prevedere statua că în monahism pot intra doar acele persoane care au studii teologice. Al doilea punct preciza că, prin excepţie, mai pot intra în monahism şi persoane fără studii teologice, dacă îndeplinesc următoarele criterii de vârstă: bărbaţii să aibă peste 55 de ani, iar femeile peste 50 de ani. În plus, nici unul dintre aceştia să nu aibă obligaţii familiale. Cum s-a ajuns la adoptarea acestor măsuri şi cum a fost posibil ca acestea să aibă efecte devastatoare asupra vieţii monahale din România, vom încerca să explicăm în cele ce urmează.

Cultele şi viaţa religioasă din România au intrat în atenţia forţelor comuniste doritoare să-şi impună dictatura imediat după evenimentele din august 1944. Conştient de vitalitatea vieţii religioase din ţara noastră şi de forţa unora dintre culte, partidul comunist şi-a pregătit un plan bine pus la punct de separare a cultelor de restul societăţii şi de încadrare şi „neutralizare“ a acestora în cadrul noii orânduiri. Tot cadrul legislativ care privea cultele, creat în anul 1948, după preluarea deplină a puterii de către comunişti şi aliaţii lor, avea scopul nemărturisit de a păstra aparenţele unei libertăţi religioase, în spatele căreia să se poată desfăşura o acţiune de vidare treptată a cultelor de vitalitatea lor spirituală şi de transformare a lor în simple manechine propagandistice, bune de expus în vitrină pentru curioşi.

Cum în acel moment comuniştii aveau de luptat cu mulţi inamici, mult mai imediaţi (luptătorii din rezistenţa armată, membrii partidelor istorice, elita militară etc.), şi cum nici o lege nu poate prevedea precis toate consecinţele care derivă din aplicarea ei, pe moment nu s-a observat cum unii reprezentanţi ai cultelor au ştiut să valorifice toate scăpările Decretului 177 pentru a obţine maximum de avantaje pentru propria biserică.

Patriarhul Justinian şi monahismul

Din această perspectivă, patriarhul Justinian s-a dovedit a avea o intuiţie extraordinară. Lipsit de iluzii, deosebit de pragmatic, PF Justinian a înţeles repede că regimul comunist este pregătit să rămână la putere timp îndelungat, iar ajutorul occidental pentru România urmează a se rezuma doar la acţiuni propagandistice lipsite de consistenţă. Din acest motiv, el a acceptat jocul impus de regimul comunist, însă cu scopul de a-l influenţa şi deturna. Patriarhul s-a folosit în atingerea scopurilor sale de diversele portiţe legislative, de o anumită prudenţă a comuniştilor în chestiunile religioase, cauzată de dorinţa acestora de a nu genera conflicte inutile într-un domeniu adesea de necontrolat, dar şi printr-o interpretare originală a discursului ideologic comunist.

Concret, în cazul monahismului, patriarhul s-a folosit de obsedanta temă comunistă a omului activ, „productiv“, pentru a-i asigura pe noii lideri ai României că vieţuitorii din mănăstiri nu vor mai fi personajele inactive, reflexive, inutile societăţii, pe care propaganda comunistă le denunţa în mod obsesiv, ci persoane care se încadrează disciplinat „în câmpul muncii“. Astfel, au fost înfiinţate celebrele ateliere din mănăstiri, care au fost denunţate de neştiutori sau răuvoitori drept o distrugere a monahismului ortodox. De fapt, dincolo de poleiala discursului oficial, patriarhul Justinian punea în aplicare planuri interbelice de reorganizare a monahismului, care prevedeau o îmbinare a rugăciunii cu munca, aceasta urmând a fi mai bine organizată. De altfel, oricine citeşte regulamentul vieţii monahale elaborat în vremea patriarhului Justinian poate observa primatul rugăciunii, al spiritualităţii, în viaţa mănăstirilor din România.

Pe de altă parte, crearea acestor ateliere a fost o necesitate pragmatică, deoarece mănăstirile fuseseră văduvite de majoritatea resurselor de subzistenţă. Prin limitarea resurselor mănăstirilor, regimul comunist spera ca o parte importantă din călugări să renunţe la viaţa monahală. Însă, printr-o politică economică bine chibzuită, patriarhul Justinian nu numai că a menţinut pe toţi monahii în mănăstiri, dar, din contră, numărul acestora a crescut considerabil, de la aproximativ 4.000 de vieţuitori în 1938, la peste 6.000 în 1958.

Stilul comunist de a discuta toate chestiunile în alb sau negru i-a făcut în acei ani pe mulţi dintre români să-şi pună problema sensului existenţei proprii în termeni radicali. Pentru cei iubitori de Dumnezeu şi pentru care lumea propusă de comunişti nu avea nici un sens, calea mănăstirii a devenit singura acceptabilă. Prin clivajele propuse, comunismul i-a făcut pe mulţi „căldicei“ să meargă până la capăt. Cei care intră în monahism după 1948 sunt în majoritatea lor persoane cu vocaţie, care nu caută doar un refugiu de moment. Foarte mulţi dintre aceştia sunt intelectuali de calibru, care dau o nouă strălucire monahismului românesc.

La această ridicare intelectuală a monahismului românesc a contribuit din plin patriarhul Justinian, prin grija sa ca toţi monahii să devină ştiutori de carte şi să urmeze şcoli cât mai înalte. Acest lucru se încadra în vastul program educaţional al patriarhului, prin care urmărea formarea unui cler şi cin monahal capabil să facă faţă oricăror presiuni propagandistice din partea regimului şi care să ţină credincioşii aproape de biserică.

Toată această dezvoltare remarcabilă a fost posibilă şi datorită focalizării regimului pe alte chestiuni, considerate prioritare. În momentul când toate celelelate structuri ale „lumii vechi“ au fost distruse, comuniştii se trezesc cu o biserică ortodoxă plină de vitalitate, către care se îndreaptă privirile majorităţii celor care nu acceptă ideologia atee.

Monahismul intră în colimator

În mod evident, mănăstirile nu au scăpat vreun moment de vigilenţa organelor de represiune comuniste (Securitatea). Însă, modul în care acestea au fost privite a variat de-a lungul timpului. Iniţial, problema mănăstirilor a fost legată de cea a mişcării de rezistenţă armată anticomunistă. Multe schituri izolate au devenit locuri de refugiu pentru grupările armate din munţi, iar unii monahi au sprijinit moral sau cu alimente şi haine pe aceşti luptători. De aceea, primele arestări din rândurile monahilor au fost justificate prin implicarea acestora în asemena acţiuni de sprijin. Unele au avut o bază reală, însă multe arestări s-au produs din cauza strategiei Securităţii de a aresta mai mulţi pentru a fi sigură că a prins şi pe cel vinovat. Tot în acestă perioadă se fac primele planuri de desfiinţare a unor schituri şi mănăstiri, însă scopul nu era unul deschis antireligios, ci parte a tacticii de luptă împotriva grupărilor din munţi, majoritatea acestor lăcaşe aflându-se în zone greu accesibile care nu puteau fi controlate de trupele de Securitate.

Cu totul altfel se pune problema începând din 1955. Cu puţin timp înainte, în URSS fusese declanşat un nou val de persecuţii religioase, al cărui scop era transformarea Uniunii Sovietice într-un stat pe deplin ateu până în anul 1967, când se aniversau 50 de ani de la declanşarea Revoluţiei bolşevice. „Ascuţirea“ conflictului ideologic dintre materialismul dialectic şi religie a avut ecouri certe şi în România, unde ideologii locali intensifică campaniile ateiste care până atunci nu avuseseră amploarea celor din alte ţări ale blocului sovietic. Pe de altă parte, în acest an se consumă evenimentele legate de Mănăstirea Vladimireşti din judeţul Galaţi.

Nu toţi cei din Biserică erau de acord cu tactica prudentă a patriarhului Justinian, cerând o denunţare deschisă a diverselor şicane pe care regimul le făcea Bisericii şi libertăţii de credinţă. Cea mai radicală opinie în această privinţă a avut-o episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. Inspiraţi de ideile acestuia, cei de la Mănăstirea Vladimireşti au început să vorbească deschis despre limitarea libertăţii religioase în România comunistă. Evident că acest lucru nu a convenit deloc regimului, care a făcut presiuni asupra patriarhului, ca să rezolve problema. PF Justinian, pe de o parte a amânat cât a putut orice măsură de pedepsire a celor din mănăstire însă, pe de altă parte, a căutat pe toate căile să-i convingă că o asemenea cale, în contextul istoric de atunci, aduce mai multe prejudicii Bisericii. În cele din urmă, puterea politică, nerăbdătoare, ia problema în propriile mâini şi arestează, într-o primă fază, pe cei consideraţi principali vinovaţi, iar, mai târziu, tot soborul.

Acest eveniment a avut drept consecinţă lucrul de care se temea cel mai mult patriarhul: focalizarea atenţiei regimului asupra Bisericii în general şi a monahismului în special. Din acest moment, regimul nu mai consideră că problemele monahismului sunt doar câţiva monahi izolaţi, ci există o problemă sistemică care trebuie rezolvată structural. Din 1955 datează primele proiecte de stopare a dezvoltării monahismului prin mijloace economice (falimentarea atelierelor mănăstireşti), administrative (limitarea posibilităţilor de intrare în monahism), represive (urmărirea şi arestarea monahilor cu activitate ostilă regimului) şi propaganda împotriva religiei şi a vieţii monahale. Patriarhul a trebuit să facă uz de toată influenţa lui pentru a închide „problema monahală“ doar la nivelul Mănăstirii Vladimireşti şi, pentru moment, părea că a reuşit. Însă un eveniment extern a bulversat din nou fragilul echilibru stabilit între Stat şi Biserică: Revoluţia maghiară.

Revoluţia maghiară şi noul val de persecuţii în România

Revoluţia maghiară din 1956 a avut un impact semnificativ şi în România. Liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost deosebit de preocupat să identifice cauzele declanşării acestei ample mişcări şi să verifice dacă aceste condiţii nu existau şi în România. Una din aceste cauze a fost considerată existenţa grupurilor de intelectuali, care prin atitudinea lor de respingere a ideologiei comuniste au aglutinat nemulţumirile maselor. Nu întâmplător, din al doilea val generalizat de represiune care începe în România în 1958 fac parte foarte multe grupuri „intelectuale“. Ceea ce este interesant în cazul românesc este alianţa intelectuali-oameni ai Bisericii, pe care Securitatea o stabileşte.

Această legătură este cauzată în special de arestarea, în iunie 1958, a celebrului lot „Rugul Aprins“. În esenţă, lucrurile au pornit de la un articol publicat în Franţa de Olivier Clément, în care erau consemnate discuţiile avute cu un tânăr monah român plecat cu o bursă de studii în India, Andrei Scrima. Fascinat de cele istorisite de Scrima, care vorbea de vitalitatea vieţii spirituale a Bisericii Ortodoxe Române sub comunism, de renaşterea isihastă şi filocalică pe care o cunoştea monahismul românesc, Clément a considerat că aceste lucruri merită să fie cunoscute de mai multă lume, fără a bănui ce consecinţe poate avea gestul său într-o ţară cum era România atunci.

Articolul a ajuns în România, cei din Biserică nu i-au dat mare importanţă, nu şi Securitatea, care reia problema „periculozităţii“ monahismului românesc, privit ca o mare conspiraţie „intelectualistă“, patronată de însuşi patriarhul Justinian. Arestarea celor din lotul „Rugul Aprins“, mulţi colaboratori apropiaţi ai patriarhului, s-a dorit un „şah“ la patriarh, căruia i s-a pus în faţă un plan al cărui ţel final era distrugerea monahismului. Ipocriţi, comuniştii doreau ca acest plan să fie realizat chiar de Biserică. Patriarhul Justinian a refuzat un asemenea plan şi s-a arătat gata să suporte consecinţele. În acelaşi timp, a încercat, cu aceeaşi diplomaţie, să rezolve criza.

Primele scoateri forţate din monahism

În decembrie 1958, în cadrul unei şedinţe a Sfântului Sinod, Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului Cultelor, a anunţat că autorităţile Statului au cunoştinţă de faptul că în rândurile monahilor există numeroase „elemente“ ostile regimului, cu trecut penal, imorale sau minori care nu au ce căuta în mănăstire, cerând Sinodului scoaterea acestora din mănăstiri. În mod ipocrit, specific regimului comunist, se spunea că gestul Statului este unul care are menirea de a sprijini Biserica Ortodoxă pentru a consolida un monahism autentic. Sf. Sinod a răspuns diplomatic, acceptând posibilitatea existenţei unor astfel de „elemente“, dar care urmau să fie scoase din monahism doar prin verificări proprii ale Bisericii.

În schimb, în martie 1959, autorităţile aduceau înaintea ierarhiei o listă fantasmagorică, pe baza căreia ar fi urmat să fie scoşi monahii din mănăstiri. Trebuie spus că procesul de evacuare din mănăstiri deja începuse, deşi episcopii nu-şi dăduseră acordul sau nici nu ştiau de acţiunile autorităţilor. În paralel cu aceste măsuri abuzive, comenzile Statului către cooperativele mănăstireşti au fost sistate, crezând că foamea îi va obliga pe monahi să-şi părăsească vetrele de sihăstrie şi vor alege ofertele „tentante“ din lumea laică, cu care-i momeau propagandiştii comunişti.

Efectele au fost însă minime, iar majoritatea ierarhilor, în frunte cu patriarhul Justinian, s-au opus acestor abuzuri, cerând ca o eventuală scoatere din mănăstiri să aibă loc numai după o cercetare făcută de oamenii Bisericii.

Adoptarea decretului

Aceste tergiversări şi pertractări au adus la disperare regimul, care dorea o rezolvare grabnică a problemei monahale. Din acest motiv, văzând că nu se pot ascunde în spatele ierarhiei, liderii comunişti s-au folosit de mijloacele legislative, modificând, prin Decretul 410, o serie de prevederi din decretul 177/1948. Inspirat din legislaţia lui Cuza, Decretul 410 era menit să dea o lovitură de moarte monahismului ortodox prin aplicare retroactivă. Motivul era foarte simplu: cu toate eforturile patriarhului Justinian, din cei 6.000 de monahi, doar puţini aveau seminarul monahal sau studii teologice superioare, aşa cum cereau autorităţile drept condiţie pentru a rămâne în mănăstire. Efectul era pervers, deoarece majoritatea celor tineri urmau să plece, baza economică a mănăstirilor se distrugea, mai rămânând doar unii bătrâni care nu se mai puteau întreţine singuri.

Decretul 410 fiind corecţia unei legi organice, Statul nu mai avea nevoie de Biserică pentru a acţiona. Însă, şi în noua situaţie au existat ierarhi care au căutat să stopeze efectele acestuia. Cel puţin patriarhul Justinian a interpretat într-o manieră proprie prevederea referitoare la studiile teologice, menţinând în mănăstiri pe toţi cei care reuşiseră să facă o şcoală monahală de doi ani.

Efecte şi urmări

Aplicarea prevederilor Decretului 410 a durat mai mulţi ani. În 1963, când problema monahală a fost rezolvată, autorităţile estimau că au mai rămas în mănăstiri doar 2.000 de monahi. Ceea ce s-a spus mai puţin a fost faptul că procesul de revenire a început imediat după aplicarea decretului. Biserica a folosit orice oportunitate pentru a-i reintegra pe cei alungaţi din mănăstiri, majoritatea covârşitoare a lor păstrându-şi şi în lume stilul de viaţă monahal. Acest lucru contrazice flagrant afirmaţiile regimului comunist privind „oportunismul“, „decadenţa“ şi „ignoranţa“ celor care apucaseră calea mănăstirii şi demonstrează vitalitatea, autenticitatea şi bazele sănătoase ale monahismului ortodox din acei ani.

Unii dintre monahii scoşi au continuat să îmbrace rasa monahală şi după plecarea din mănăstiri. Pe aceştia regimul comunist a avut grijă să-i bage în închisoare. Alţii însă au trăit decenii în „călugărie albă“, păstrând vie flacăra credinţei. Corespondenţa lor, interceptată de Securitate, plină de aluzii duhovniceşti, era calificată drept „mistică“ de organele represive, asta însemnând în opinia lor că respectivii ar suferi de probleme psihice. De aceea, periodic, mulţi dintre monahii alungaţi din mănăstiri erau chemaţi la examene psihiatrice, unde se constata cu surprindere că sunt perfect sănătoşi. Regimul însă nu avea încredere în aceşti foşti reprezentanţi ai „armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor“ şi încerca să le facă viaţa un coşmar. Credinţa în Dumnezeu a învins însă toate obstacolele, iar cuvântul Lui s-a răspândit, prin aceşti „călugări albi“, în lume.

Sursa: Ziarul Lumina

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.