Izgonirea din Rai. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise. Intrarea în Postul Mare - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Izgonirea din Rai. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise. Intrarea în Postul Mare

Iertarea – condiție supremă a mântuirii

de Elena Solunca Moise

Dumnezeu Cel Bun și Sfânt a făcut lumea cu toate ce le cuprinde cu rostirea Sa convertită în realitatea care ne înconjoară, încununându-și zidirea cu omul pe care l-a făcut cu mâinile Sale și a suflat peste el din Duhul Său. Din coastă a făcut pe femeia sa, întemeind familia ca astfel întâii oameni să se înmulțească și să se bucure de toate roadele pământului. I-a așezat apoi în ”mijlocul raiului”unde se aflau pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului, poruncind ca numai din pomul cel din mijlocul raiului, pomul cunoașterii binelui și răului, să nu mănânce căci atunci ”vor muri”. Cum știm că toate lucrurile Domnului sunt minunate, că ”toate cu înțelepciune le-a făcut”, cuvintele nu exprimau o interdicție absolută, ci, am spune mai degrabă, paideică. Era necesar ca, mai întâi, ei să cunoască toate câte fuseseră zidite, să vadă diferitele rosturi ca abia apoi să poată pricepe ”ce e rău și ce e bine” cum îndeamnă Românul absolut în cunoscuta-i Glosă. O face spre a ne aminti că privind în jur nu este important ce este vechi și nou, pentru că ”toate-s vechi și nouă-s toate”, într-un spațiu al relativului, ci anume ”ce e rău și ce e bine te întreabă și socoate”. Privind cu luare aminte vedem că întreaga zidire e într-o desfășurare perpetuă care nu îngăduie omului posibilitatea de orientare. Judecățile de existență sunt constatative, abia valorizarea lor este folositoare. Când Dumnezeu a făcut lumea în cele șase zile, la sfârșitul fiecăreia spunea că ” a văzut că sunt bune”, ”că toate sunt bune foarte”. Am spune că atunci, la început, raiul era pe pământ cum era în ceruri. Porunca să nu mănânce din pomul ”binelui și răului” era pentru a-l feri de moarte, cum a și spus-o din iubirea ce avea a însoți ca o lumină pe tot omul ”ce vine pe lume”. Adam nu a crezut și este întâiul care dă pildă că aceluia care crede toate îi sunt cu putință, iar îndoielnicul pierde totul însă îi e mereu dimpreună iubirea lui Dumnezeu. Hristos spune și nu odată că ”toate sunt cu putință celui ce crede”. Înțelegem că acelui care nu crede posibilitățile îi sunt dijmuite, ca odinioară lui Petru când i-a cerut lui Hristos să-l cheme a veni spre El pe ape. Ne amintim că o vreme, cât a crezut, mergea pe valuri ca pe uscat, dar când s-a îndoit a prins a se cufunda și, speriat. a strigat ”Doamne ajută-mă”. Întinzând mâna și salvându-l Hristos l-a mustrat spre necesară aducere aminte: ”Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Atunci, la începuturi, purtătorul îndoielii a fost șarpele, care a și rămas un îndoit simbol – al înșelării dar și al înțelepciunii. Spre a-l conștientiza, Domnul întreabă: Adame, unde ești? E întrebarea pe care o pune fiecăruia și în tot ceasul, iar omul poate lua aminte la atributele acestui straniu ”aici” ca la adevărate repere pentru devenirea lui întru îndumnezeire. Sau, cum ar fi spus Mircea Vulcănescu, nu doar să vorbească ”despre”, ci să fie ”în” acea stare îndumnezeitoare. Mai spune că ”s-a temut” de glasul său percepându-se ca fiind ”gol”, gol de harul pe care îl avuse până atunci. A primit pedeapsa pe măsură de a se hrăni din ”osteneala” cu care va trebui să îngrijească pământul, ”căci pământ ești și în pământ te vei întoarce”, Femeii pe care a dăruit-o cu numele Eva, viață în sens biologic, i-a grăit că îi va înmulți necazurile, mai ales în vremea sarcinii, că în dureri își va naște pruncii. A fost plata neascultării și a faptului că, fără a-și recunoaște culpa, a învinovățit pe celălalt preschimbându-și ceea ce voiau a fi circumstanțe atenuante în circumstanțe agravante, cum nu odată facem și noi, într-o reeditare a actului dintâi. Că ”aici” este locul căderii și că nu cel destinat omului o arată bogata literatură utopică, fiecare ”proiect” înfățișând varianta personală a celui ce o concepe nu pentru sine, ci pentru întreaga omenitate,

Ca să nu cunoască binele și răul le-a pus dimpreună și a așezat întâii oameni preajma Edenului ca să muncească pământul și astfel să recapete puterea de a cunoaște binele și a-l lucra. Apoi a pus de strajă îngeri ca nu care cumva să ajungă la pomul vieții, simbol care reflectă armonia dintre cer și pământ, dintre divin și uman, dintre Creator și creație. Este cererea din Rugăciunea Împărătească: ”Sfințească-se numele Tău, facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”. Continuând, în același registru cerem să ni se ierte greșelile noastre precum și noi ”iertăm greșiților noștri”, întrebuințând pluralul pentru că rugăciunea este comuniune între cei făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu avem cum a ne ruga doar pentru greșelile proprii pentru că Tatăl Însuși nu este ”al meu, sau al tău, sau al lui”, ci al nostru pentru că toți suntem fii ai lui Dumnezeu și așa trebuie să ne purtăm.

Calea redobândirii stării dintâi este a iertării despre care Adam și Eva nu aveau știință și nici nu le-a venit prin minte iar răul s-a perpetuat progresiv în pofida profeților care atrăgeau atenția dar care, cum se spune, ”strigau în pustie”. Și astăzi îi putem auzi când nu dăm importanță ”profeților” mincinoși, porniți cu tot dinadinsul să ne depărteze mai mult de Dumnezeu. Duminica aceasta, numită și a Iertării a fost temeiul unei datini mereu mai puțin respectate. Este duminica în care finii merg la nași, părinții lor spirituali să ceară iertare și binecuvântare pentru ca astfel să înceapă calea spre Învierea Domnului, cea care ”a dat viață celor din morminte”. Este un nou început pentru reîmprospătarea vieții prin respectarea neabătută a poruncilor, cu osebire aceea a Iubirii pe care o dă Însuși Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului. Iertarea este astfel semnul suprem al iubirii împărtășite – a celui care greșește prin ruga de a fi iertat și a celui față de care greșește ca împlinire a rugii. Fără de păcat fiind, Hristos cu brațele întinse pe Cruce, într-o supremă îmbrățișare a tuturor se roagă: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Ne-am putea întreba mai ales astăzi, când știința a atins culmi nebănuite, dacă chiar știm ce facem. Aflăm un răspuns în ordinea însăși lumii acesteia deoarece, dacă vom compara știința cu o sferă care se extinde necontenit, va trebui să recunoaștem că la fel se extinde și suprafața de contact cu necunoscutul. Atunci recunoaștem că, în iubirea Sa nesfârșită, Părintele Ceresc ne-a dăruit ruga de care întâii oameni nu aveau știre: Miluiește-ne Dumnezeule, miluiește-ne. Mila este iubirea iertătoare care vindecă toată boala, șterge toată lacrima, luminează mintea și dă pace sufletului. Odinioară, în această zi, creștinii își cereau unul altuia iertare, însă astăzi acest obicei se pare a fi uitat, deși ar fi nevoie mai mult ca niciodată. Să încercăm trecând peste orgolii fără de temei.

Astăzi, ca odinioară, să cerem unul altuia iertare

De câte ori trebuie să iertăm. În Vechiul Testament se preciza că de ”șapte ori câte șapte”, un număr finit. Când Sf. Petru întreabă pe Hristos dacă să iertăm după datină de șapte ori câte șapte, Hristos spune: ”Nu-ți spun până la șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte”, adică un număr nelimitat. Această învățătură l-a determinat pe un Sfânt Părinte să spună că nu-i poate greși cineva mai mult decât poate el ierta. Cât despre virtuțile iertării Hristos le arată cu limpezime când cu vindecarea slăbănogului din Capernaum și alte vindecări miraculoase. Adesea auzim expresia ”iert dar nu uit”, fapt c este doar o jumătate de măsură și păstrează sufletul încă legat de rău. Abia iertarea unită cu uitarea dobândește puterea de a schimba spiritul răului în spiritul binelui ca dimpreună să ne bucurăm de roadele lui care sunt ale bunei înțelegeri, ajutorului și împreună petrecerii vieții în pace și bună învoire, adică voia cea bună a lui Dumnezeu. Este ca o eliberare și asta se vede pe chipurile celor care iartă sau sunt iertați ca o lumină ce vine din sufletul despovărat de întunericul răului. Neiertarea, dimpotrivă – izolează omul care astfel se auto-intoxică și e predispus la tot felul de boli ce pot merge până la acea ”moarte de inimă rea”. A ierta se spune în limba greacă ”afesis” cu sensul de a depăși un obstacol, astfel încât viața să poată continua în normalitatea ei cu bucuria de a viețui împreună. Un gânditor scria că a ierta este ca și cum ai spune celui ce ți-a făcut rău că ”tu ești capabil de lucruri cu mult mai bune decât răul pe care mi l-ai făcut”. Și așa este, făcut după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, omul are nespus de multe posibilități de a continua să facă voia lui Dumnezeu manifestându-și libertatea consubstanțială firii lui. Hristos mai dă o pildă desăvârșită atunci când a dăruit harul iertării apostolilor zicând spre luarea aminte a celor din veacurile ce vor să vină: ”Luați Duh Sfânt cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (In. 20, 22-23). Iertarea este a lui Dumnezeu, preotul duhovnic spunând cum o face în rugăciunea de la spovedanie fiind doar un martor care primeşte mărturisirea. Nici un om din lume, oricât de multă știință și pricepere ar avea nu are puterea să scoată din inima cuprinsă de ură răutatea ce sălășluiește ca o piatră de mormânt. Doar harul lui Dumnezeu, dobândit prin rugăciune, post și milostenie poate aduce cu sine darul iertării. Cred că mulți dintre noi pot mărturisi acest adevăr cu viața lor, rugăciunea în comuniune fiind cu mult mai puternică decât aceea particulară. Este astfel pentru că pune laolaltă smerenia, iubirea și milostenia așa cum facem când omul pleacă spre lumea de dincolo. Pe vremuri, când cineva spunea ”Dumnezeu să-l ierte” celălalt sau ceilalți spuneau ”Dumnezeu să te audă”. Este și expresia iubirii despre care Sf. Ap. Pavel după ce enumeră binefacerile iubirii cum că le suferă pe toate, le crede pe toate și pe toate le nădăjduiește, concluzionează ”Dragostea nu cade niciodată” și nu are cum să cadă fiind un dar divin fiindcă mai întâi Dumnezeu ne-a iubit până la jertfa Fiului Său și abia apoi a dat porunca nouă întrutotul a iubirii unuia pentru altul ”cum Eu v-am iubit pe voi”.

Abia făcând binele, omul este liber cu adevărat

Totuși, se întâmplă să mai auzim pe câte unul zicând despre aproapele său că ”Nu-l iert până la moarte”, ca și cum atunci am putea-o face. Nu, atunci chiar de-a fi posibil, ar fi prea târziu și în totalitate imposibil cum spune Mântuitorul: Lucrați cât este ziuă căci vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze”. Sfântul Evanghelist Matei spune ”Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, cât ești pe cale, ca nu cumva pârâșul să te dea pe mâna judecătorului și judecătorul slujitorului și să fii aruncat în temniță. Adevărat grăiesc ție: nu vei ieși de acolo până când nu veți fi dat și ultimul ban”. Odinioară, Părintele Profesor Ștefan Alexe începea spovedania întrebând, de fiacre dată, dacă suntem în pace cu toți, dacă nu cumva suntem certați cu cineva. Recunosc că întrebarea nu ne pica tocmai bine, dar, cu timpul, tocmai datorită repetiției, am prins a deveni mai atenți față de noi și, aproape fără să realizăm ne corectam, deveneam mai răbdători și iertători.

Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită”

Să recunoaștem că, asemenea strămoșilor dintâi, prima tendință este a ne disculpa dând vina pe semenul nostru și în graba de a ne elibera îl judecăm fără să ne dăm seama că, abia astfel, povara păcatelor este mai apăsătoare. Dumnezeul iertării este, într-o aceiași măsură și al dreptății și Hristos atrage atenția: ”Cu judecata cu care judecați veți fi judecat” . Se cere dară mare atenție când judecăm aproapele nostru că nu știm inima lui, dacă nu cumva avea mari necazuri sau suferințe și, mai presus de toate, cum spune Sf. Ap. Pavel, ”Cine ești tu ca să judeci sluga altuia?” Atunci, rămâne să ne purtăm creștinește, urmând lui Hristos cu mare atenție să nu cădem în ispită. Să ne amintim că Însăși Hristos a fost ispitit și a răspuns arătându-ne cum să facem noi: ”Nu numai cu pâine se va sătura omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, ”Să nu-L ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” și cu deosebire: ”Domnului Dumnezeului tău să i te închini și numai Lui Unuia singur să-I slujești”. Or, Dumnezeul nostru este Iubire și iartă cum vedem în pilda, între altele în pilda cu femeia păcătoasă. Atunci a îndemnat Mântuitorul pe farisei ca acel care se simte nevinovat să arunce primul cu piatra și, rând pe rând, pârâșii au plecat cu capul în pământ. ”Unde sunt femeie pârâșii tăi?” I-a spus femeia cum au plecat iar Iisus i-a replicat: ”Nici eu nu te pedepsesc, dar vezi de acum înainte să nu mai păcătuiești.” În Legea cea nouă care este a Iubirii și iertării, nu avem dreptul să aruncăm cu pietre nici atunci când suntem îndreptățiți să o facem. Iertarea este bună și pentru cel ce o arată, fiind un excelent tratament împotriva urii și a morții sufletești și Sf. Grigorie Teologul constata că ”ura întunecă ochiul lăuntric și-l împiedică a-L vedea pe Dumnezeu”. Asemenea oameni sunt cei care ”văd negru înaintea ochilor”. La începutul postului să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea puterea de a ierta cu credința nestrămutată că ”Cel care singur este bun” ne va ierta și nouă greșelile.

Pentru aceasta ne este foarte folositoare abținerea de la anumite mâncăruri care prin exercițiul înfrânării întărește puterea de a face voia lui Dumnezeu căutând mereu a fi de ajutor fratelui într-o comuniune a iubirii mântuitoare. Mai nou, specialiștii au constatat și experimentat că postul întărește imunitatea corpului la anumite boli. Nenumăratele beneficii ale postului sporite prin rugăciune ne ajută să înțelegem, odată în plus, că nu este nevoie nici pe departe să ne comportăm asemenea fariseilor care își ”smoleau” fețele ca să se dea pildă. De aceea Hristos ne sfătuiește să ”ungem fața” cu lumina sufletului curat, părul să-l spălăm cu apa milostivirii pregătindu-ne astfel pentru marele praznic al Învierii Domnului când vom merge să luăm Lumină din Lumina Celui care a biruit lumea și ne cheamă a-I urma. Îmbogățindu-ne în fapte bune, nu avem nevoie de comorile pământești degrab stricăcioase sau amenințate de prădalnici hămesiți, ci în cer unde nu sunt amenințate de nimic. Ne amintim de bogatul cel nemilostiv și săracul Lazăr care, mergând la cer, au primit ce li se cuvenea – primul a mers în iadul cel mai de jos chinuindu-se cumplit, al doilea în sânul lui Avraam. Fericitul Augustin socoate că acela care se așteaptă să aibă plată pentru fapte aici, ”are inimă de pământ” iar cerul este acela spiritual și Mântuitorul spune că ”cerul și pământul vor trece dar Cuvântul Său rămâne în veci și ascultarea lui ne ajută să fim, cum spunea Vasile Voiculescu, ”contemporani cu veșnicia”. Ca să ne păstrăm trupul curat avem nevoie să avem ”ochiul curat” să putem deosebi cele cuviincioase de cele necuviincioase, altfel trupul este acela ce va suferi consecințele. Ochiul curat este spiritul de discernământ, măiestrit analizat de Sf. Ion Casian. Deplin cunoscător al sufletului, Sf. Ap. Pavel îndeamnă: ”Omorâți mădularele voastre cele pământești: desfrânarea, necurățenia, patima.” Nu este prea la-ndemână dar, preabine știm că doar celui care se ostenește muncind i se cuvine cununa biruinței.

Poetul și gânditorul Lucian Blaga are un gând tocmai bun de pus la inimă și minte acum la început de drum spre lumina Învierii:

Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii – şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul –
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
“Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi – lumina lor mă doare”.


Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete – lacrimile.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.