Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop: Deschideți porțile bisericilor și nu faceți ca bătrânii să moară de inimă rea, de supărare, de lehamite de viață! - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop: Deschideți porțile bisericilor și nu faceți ca bătrânii să moară de inimă rea, de supărare, de lehamite de viață!

Biserica în vremuri de restricții

Prin aceste cuvinte și gânduri (din spatele cuvintelor) nu fac decât o pledoarie pentru respectarea tuturor regulilor izolării, atât timp cât va fi necesar, pe de o parte, dar și de sporire a încrederii românilor în revenirea graduală la viața obișnuită, pe de altă parte. Sunt conștient că, pe fondul secularizării de astăzi, remarcile mele nu vor suna bine în urechile unora, dar îmi asum, ca și altădată, riscul.

Auzim mereu, în ultima vreme, despre o posibilă relaxare a măsurilor drastice de izolare, deopotrivă în Europa și în România. Știrea este și bună și rea, în același timp. Este bună, pentru că ne dă speranța reîntoarcerii treptate la normal, deși acest „normal” – arată tot mai multe voci autorizate – nu va mai fi niciodată cum a fost. Este rea, pentru că posibilitatea de reaprindere a virusului, dacă nu suntem precauți, rămâne foarte mare. Iar noi, românii, popor latin cu antecedente istorice atestate, nu suntem nici foarte ordonați, nici disciplinați, nici dornici de supunere față de măsurile luate de autorități. Pe de altă parte, autoritățile nu au întotdeauna capacitatea de a ne explica lucrurile așa cum ne-ar plăcea multora dintre noi. În noianul de zvonuri care circulă pe mijloacele acestea rapide de difuzare în masă este greu de ales grâul de neghină. De exemplu, se vorbește de perspectiva redeschiderii parcurilor, a hotelurilor, a grădinițelor, școlilor și universităților, a sezonului la mare și la munte, de accesul lărgit în magazine alimentare, de îmbrăcăminte și încălțăminte, de menaj și grădinărit, în muzee, de reluarea zborurilor externe și interne etc. Se vorbește mult și de restaurante, baruri, cluburi. Ceea ce este foarte bine, pentru că retrăim senzația vieții care va pulsa din nou. Sigur că ne-ar conveni acum – după ce am experimentat singurătatea, cu relele și cu bunele sale – să nu mai avem aglomerații masive și blocaje în trafic, să nu mai poluăm atmosfera și mediul, să nu mai tăiem pădurile în chip necugetat, să nu mai prețuim lucrurile minore etc. Firește, suntem asigurați că revenirea spre normalitate se va face gradual și numai cu respectarea unor reguli stricte, ceea ce este de înțeles, de așteptat și de acceptat.

Dar nu am auzit mai nimic despre biserici și cimitire. Veți zice că nu asta are prioritate acum, că bisericile – fiind locuri de adunare a oamenilor – nu au cum să fie deschise și că cimitirele nu au de ce să primească oameni vii, ele fiind necropole, adică „orașe ale morților”. Așa este, numai că în aceste rânduri ale mele nu este vorba nici de adunări bisericești (de slujbe publice) și nici de ceremonii în cimitire. Românii nu merg la biserică numai pentru slujbele din duminici și sărbători, nu merg numai să se spovedească și să se cuminece, nu merg neapărat să sărute icoanele și nici ca să stea unii lipiți de alții. Foarte mulți români merg la biserică peste săptămână, preț de câteva minute, ca să se roage în liniște și chiar în singurătate, să fie doar cu Domnul și cu sfinții, să se despartă un pic de zgomotul străzii, de rele, de amenințări și de ispite. La noi, credința nu este ca la alte neamuri. În multe locuri din Europa, mai ales în Occident și mai ales în țările nordice, bisericile – cu excepția monumentelor istorice vizitate de turiști – sunt, în afara scurtelor servicii divine, închise. Oamenii de-acolo nu au aproape nimic în comun cu formele tradiționale de manifestare a credinței creștine, mai ales după ce s-a raționalizat totul prin Reforma protestantă și prin nașterea cultelor neoprotestante și după ce Biserica Catolică a trecut, după Conciliul Vatican II, la variate aggiornamenti („aduceri la zi”, modernizări). Dincolo de aceasta, însă, bisericile se identifică cu lumea și cu problemele sale. O mărturie sunt și donațiile Bisericii Catolice (cinci ventilatoare pulmonare) și Bisericii Ortodoxe Române (12 milioane de lei, echivalentul a 3 milioane de dolari) pentru vindecarea bolnavilor noștri și prevenirea bolii.

Toate popoarele creștine au destui numitori comuni, dar românii au specificul lor. Ei se declară religioși și creștini (circa 99%), majoritatea ortodocși (86,45% conform datelor din 2011), chiar dacă nu sunt practicanți și nu respectă (în aceeași măsură în care declară) canoanele, posturile, sărbătorile etc. Unii români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști, alții se duc mai des. Dar mai sunt și alte chestiuni care-i individualizează pe români față de alții, chiar față de alți creștini. Să enumerăm câteva: românii care se cunună religios, care se închină în biserici și sărută icoane, care își botează copiii, care se mărturisesc (spovedesc), care aprind lumânări, care respectă cultul morților etc. sunt, totuși, mai mulți decât alții, decât membrii altor popoare. Românii își sfințesc casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele; țin mai multe sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui „La mulți ani!”, iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin; își mai spun, când se întâlnesc și când se despart, „Doamne ajută!”, „Dă-ne, Doamne, bine!”; românii, când află de un deces, spun și scriu „Dumnezeu să-l/ s-o ierte!” etc. Se poate obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de fond (de dogmă), ci de formă (de rit, de cutumă), dar, dincolo de aceasta, ele jalonează viețile oamenilor.

Românii se îmbrățișează și se pupă des, dau mâna des, iar de sărbători, chiar dacă se plâng de lipsa banilor, dau tot ce au ca să iasă petrecerea bine. Și încă ceva: mulți români – după un obicei de când e lumea – își fac cruce când trec pe lângă biserică, înalță ochii și gândul către Domnul. Așa au învățat de la părinți și de la moși, ca „să fie primit”, ca să fie sufletul împăcat. Mulți români știu să asculte smeriți o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât alții, să spună cu smerenie „Hristos a înviat!”, să facă „veșnica pomenire” a morților, să plângă, seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați departe, prea departe. Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel. Evident, unii veți spune că asta este o probă de bigotism și de înapoiere, că românii sunt la fel de păcătoși sau chiar mai păcătoși ca alții. Se poate! Din perspectiva ateilor, agnosticilor, neomarxiștilor, anticlericalilor etc. așa este, dar altminteri este vorba despre un fapt adânc, care ține de spiritualitatea poporului nostru.

Credința românilor nu se chema mai demult, de către poporeni, religie sau confesiune, ci „lege” sau „legea românească”. „Lasă-l în legea lui” însemna, în Evul Mediu, „nu-l clinti din credința lui”. În centrul acestei „legi românești” era (ca întruchipare palpabilă a devoțiunii față de Dumnezeu) biserica sau lăcașul de cult. Biserica nu era numai locul simplu de închinăciune, ci era și locul de adăpost, de mărturisire și de iertare a păcatelor, de dialog cu Domnul și cu sfinții, prin mijlocirea preotului, numit popă sau părinte. Biserica era și locul de împăcare și de alinare în fața relelor lumii și, lucru esențial, de vindecare a rănilor și bolilor sufletești și trupești. Întotdeauna, în credința noastră, bolnavii au intrat în biserici cu nădejdea și chiar cu convingerea vindecării. Primirea împărtășaniei ori cuminecăturii, unde se afla trupul și sângele Domnului sacrificat și înviat pentru oameni, garanta (câtă vreme se făcea cu credință curată) protecția față de boală, vindecarea bolilor, alungarea amenințărilor cu molima. Oamenii se adăposteau în biserici și când veneau atacurile „păgânilor” și, de multe ori, erau cruțați. Credința aceasta puternică o aveau și sașii transilvăneni, care și-au făcut biserici solide de piatră, așa de mari încât să încapă în ele tot satul. Dar, firi practice, când au văzut că protecția nu este întotdeauna eficientă, sașii și-au înconjurat bisericile cu ziduri groase, pentru ca adăpostirea acolo să fie în totalitate salvatoare. Acestea sunt faimoasele biserici-cetate din sudul Transilvaniei, păstrate până astăzi.

Veți spune că acestea sunt chestiuni consumate, prea vechi și că nu mai ai relevanță azi. Nu mai au aceeași relevanță ca în trecut, dar ele sunt stratificate undeva în subconștientul nostru individual și chiar în conștiința colectivă. O dovadă este rolul pe care l-au jucat credința creștină și bisericile creștine în închisorile comuniste de la noi, unde deținuții sfidau ofensele și înjosirile și își păstrau încrederea prin slujbe, rugăciuni, pricesne, colinde, prin sărbători ținute în secret, prin mărturisiri ascunse în fața preoților (închiși și ei), prin iconițe și simboluri ținute la piept și în piept, prin semnul crucii făcut cu limba etc. Asemenea trăiri de fond și de formă a vieții creștine nu mai sunt demult în Occident. De aceea, în lumea situată acolo, mai ales în nord – o lume eficientă, confortabilă și prosperă material – bisericile sunt închise (nu le trece nimeni pragul, oricum), iar la noi nu. Închiderea bisericilor era echivalentă odinioară cu afurisenia (excomunicarea), adică oprirea creștinilor de la botezuri, cununii, înmormântări, slujbe curente, praznice etc. Opririle acestea temporare, care au fost la noi individuale și nu colective, erau acceptate cumva de cei vizați. Ceea ce era greu de acceptat era ruperea legăturii genuine și directe cu Dumnezeu, făcute prin biserică și slujitorii ei. Creștinii ortodocși au în suflete și durerea a nu fi putut merge în cimitire, în sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă specială precedă Floriile și este ziua în care se pomenesc cei răposați nu oriunde, ci în cimitire.

Natural, orice român rațional a înțeles de ce s-au închis bisericile noastre acum și, în linii mari, a respectat această interdicție. Ea trebuie respectată și de-acum înainte, câtă vreme orice fel de adunare a mai multor oameni situați unul lângă altul este primejdioasă. Dar, în contextul în care se vor redeschide unele spații (din interior și din natură), bisericile și cimitirele nu ar trebui uitate de autorități. Ele nu creează premisele unor primejdii mai mari decât magazinele, mijloacele de transport în comun, hotelurile, parcurile sau terenurile de joacă pentru copii. Este vorba de redeschiderea acestor spații de cult nu pentru slujbe și comemorări publice, ci pentru perindări individuale, într-o primă etapă. Iar credincioșii din consiliile parohiale și, în cazul cimitirelor, salariații primăriilor ar putea asigura respectarea ordinii din interior și de la intrarea și ieșirea, în și din aceste locuri, cu respectarea strictă a distanțelor, a regulii de purtare a măștilor, mănușilor, fără apropieri nepermise de alți credincioși, de icoane, de preoți etc. Permisiunea de intrare – pe fondul regulilor în vigoare – în biserici și cimitire ar fi și un factor de alinare sufletească, de speranță și încredere. Reintrarea românilor în biserici ar spori și eficiența luptei contra acestei teribile molime, care ne-a schimbat traiul, care a luat viața unora dintre semenii noștri și care – cu tot spiritul ei malefic – ne-a învățat să fim mai buni. Un om mulțumit sufletește și împăcat cu Dumnezeu este mai puternic în fața primejdiei îmbolnăvirii, a amenințării bolii. El poate învinge mai ușor teama de boală și chiar boala. Orice individ fortificat sufletește întărește și forța fizică și morală a comunității.

În Duminica Tomii a anului 2020

Ioan-Aurel Pop

Vina bătrânilor de a fi bătrâni

Sunt multe comunități care, de-a lungul timpului, și-au blamat ori îndepărtat bătrânii și nu întotdeauna cu intenții rele. De fapt, nici nu contează intențiile, ci rezultatul. Din păcate, societățile post-industriale se îndreaptă spre nașteri tot mai puține. În paralel, se produce creșterea duratei medii și a speranței de viață a oamenilor. Astfel, tot mai mulți oameni vor fi în putere la vârste mai înaintate și, prin urmare, vor fi activi la asemenea vârste. Omenirea îmbătrânește, dar acest fapt nu este neapărat o tragedie, din moment ce ne extindem viața activă spre vârste care odinioară erau destinate odihnei.

Aflu că avem un Comitet Național pentru Situații Speciale de Urgență care, în aceste timpuri de asalt al bolii, ia măsurile cele mai potrivite în cunoștință de cauză. Este, evident, mult mai bine ca măsurile să fie severe și nu laxe, pentru a preveni înainte de a fi prea târziu. Măsurile acestea se iau pe baza unor date și, de cele mai multe ori, este vorba de date statistice. Altele mai bune nu avem și suntem obligați să ne ghidam după statistici, deși oamenii sunt ființe palpabile și nu se îmbolnăvesc și nu mor în funcție de statistici.

Revin, în acest cadru, la măsurile de izolare a bătrânilor într-un mod special, diferit de cele de izolare a celorlalte categorii de cetățeni. Trec peste faptul că nu toți oamenii sunt bătrâni la 65 de ani, așa cum se întâmpla în urmă cu secole sau chiar cu decenii. Izolarea specială a bătrânilor, după cum suntem asigurați, se face din rațiuni de protejare a lor. Totuși, în conștiința publică, ideea că bătrânii ar fi purtătorii cei mai mari ai virusului Corona este adânc înrădăcinată. Dacă ar fi așa, atunci ce rost are să-i înghesui pe toți în spațiul public (mai ales în magazine, adică în locuri închise) preț de două ore, în condițiile în care celelalte categorii sunt libere să iasă și ele în același interval? Dacă între orele 11 și 13, pot fi pe stradă și bătrânii (grupați cu toții atunci) și pot fi și ceilalți, oare nu sporește riscul de îmbolnăvire, mai ales că, în acest moment, în cele mai multe locuri din țară, masca și mănușile sunt doar recomandate, nu obligatorii. Oare dacă bătrânii s-ar putea distribui pe toata durata zilei, nu ar fi mai avantajos pentru limitarea contagiunii, nu s-ar rări posibilii răspânditori ai bolii?

Dar, dincolo de aceasta, aminteam de statistici pentru că ele trebuie să fie un îndrumar pentru decidenți în aceste situații-limită. Am mai arătat că ne-ar fi fost util să știm câți oameni mureau în medie pe zi în România înainte de a veni această pacoste peste noi, ca să putem aprecia cât de distrugătoare este pandemia. Nu cred că Institutului Național de Statistică i-ar fi fost greu să ne spună acest lucru, fiindcă nu era vorba de calcule prea complicate. În plan mondial, am văzut recent că s-au relevat asemenea date și că molima a făcut să crească numărul decedaților, în medie, de aproape trei ori față de perioada de dinaintea flagelului. Este foarte grav, dureros și trist. Pentru milioanele de familii care au morți este tragic, iremediabil, catastrofal. Acestor familii statistica nu le ajută la nimic. Revin, totuși, la statistică și constat, din date accesibile publicului larg, următoarele: în 2018, au murit în România 263 463 de oameni, ceea ce înseamnă 721,8 oameni, în medie, pe zi. Proporțional, sunt ceva mai mulți decât în Germania (de patru ori mai populată decât România), unde mor, în vremuri obișnuite, cam 2200 de oameni pe zi. E firesc să fie așa, deoarece în Germania speranța de viață e mai mare decât în România. Am urmărit – după datele Anuarului Statistic al României și după alte câteva surse coroborate – care este repartiția decedaților pe grupe de vârstă. Astfel, din cei 263 463 morți din 2018, erau 147 094 de persoane de peste 75 de ani, adică 55,8% din total. Morții de peste 60 de ani erau 223 740 și însemnau 84,9% din total. Acestea sunt, să zicem, două extreme. La mijlocul acestor extreme se situează morții de peste 65 de ani, care au fost în 2018 în număr de 201 399, adică 76,4% din total.

Ce constatăm în cazul îmbolnăvirilor și deceselor cauzate de acest virus? Las deoparte faptul că, între cei infectați din România, 70-80% aparțin grupei de vârstă cuprinse între 30-69 de ani și că grupa de vârstă cea mai afectată se referă la persoanele între 40-49 de ani. Prin urmare, cele mai multe cazuri de îmbolnăvire se înregistrează în rândul maturilor și nu în rândul bătrânilor. Dacă s-ar fi dovedit undeva că bătrânii răspândesc mai intens virusul, deși se îmbolnăvesc mai puțin, atunci grija izolării acestor persoane de peste 60-70 de ani ar fi avut o rațiune, din moment ce populația activă, producătoare de bunuri și servicii, este formată, în primul rând, din maturi și tineri. Dar nici statisticile morților nu-i culpabilizează pe bătrâni. Conform unor calcule mai vechi, de când aveam doar 150 de morți, 68% dintre ei erau persoane de peste 60 de ani. Să spunem că astăzi când avem, din păcate, de aproape patru ori mai mulți, procentajul bătrânilor morți ar fi crescut, ajungând la 75% dintre toți cei care ne-au părăsit. Să admitem – deși nu avem date – că media mondială i se potrivește și României și că acum, în vrem de pandemie, mor și la noi de trei ori mai mulți oameni decât în timpuri normale.

Ce dovedesc toate aceste date? În primul rând ele arată un lucru elementar, care poate să-i surprindă pe unii, dar care nu este surprinzător: bătrânii mor cam în aceeași proporție deopotrivă în vreme de pandemie și în vreme de liniște. Nu reiese de nicăieri că mor acum – proporțional vorbind – mai mulți bătrâni decât odinioară. Dimpotrivă, dacă ar fi să ne luăm după datele parțiale invocate mai sus, procentajul bătrânilor care mor în vremuri normale este mai mare decât al celor răpuși de Coronavirus. În consecință, trebuie să constatăm un fapt natural, vechi de când e lumea: bătrânii oricum mor pe capete și este absolut normal să fie așa, până când nu se va găsi secretul vieții veșnice. Bătrânii sunt bolnavi de diferite boli și vulnerabili în orice perioadă istorică. Virusul acesta – după cum se vede – nu i-a făcut mai vulnerabili decât erau. Dacă am fi avut, înainte de Covid-19, doar 50 de bătrâni din 100 de decedați, iar acum am fi ajuns, din pricina molimei, la 80 de bătrâni din 100, atunci ne-am putea mobiliza – din dragoste pentru ființa umană de orice vârstă, de oriunde și de oricând – să-i protejăm pe bătrâni prin măsuri speciale restrictive. Dar lucrurile nu stau așa, după cum e lesne de observat.

Ce soluție se impune? Una singură, anume să-i lăsăm pe bătrâni în plata Domnului și să nu-i „protejăm” acum mai mult decât i-am „protejat” înainte. Bătrânii nu au nevoie de discriminare pozitivă. Ei sunt gata să stea în izolare, în carantină, să poarte măști și mănuși, să respecte și orele de libertate impuse conform ordonanțelor militare din timpul stării de urgență etc. Dar nu împingeți „bunăvoința” aceasta față de bătrâni și după 15 mai, pentru că ar fi dureros și grav. Chiar dacă ar veni o criză economică distrugătoare – cum spun unele voci de Casandră – nu bătrânii vor sărăci țara și nu bătrânii îi vor priva pe tineri de bunuri. Ei au muncit în timpuri mai grele ca să-și asigure bătrânețea și nu au nevoie de milă și de pomană. Nu-i umiliți cu grija excesivă, lăsați-i în rând cu lumea, nu-i mai individualizați mereu, ca și cum ei ar fi purtătorii răului. Izolarea discriminatorie a bătrânilor – în condițiile în care nu se dovedește necesară – îi va îndreptăți pe cei care-i învinuiesc pe bătrâni că mor acum mai mult decât altădată. De ce? Simplu! Ținuți în izolare și arătați mereu cu degetul, vor muri într-adevăr mai mulți, dar nu de boala aceasta teribilă, ci de inimă rea, de supărare, de lehamite de viață.

Distinși cititori, se poate să nu am dreptate în cele ce am spus mai sus. Aștept să fiu contrazis cu date sigure, mai bune decât cele găsite de mine. Voi recunoaște cel dintâi că am greșit și îmi voi cere scuze. Firește nu îmi voi cere scuze față de cei mă contrazic cu invective, cu jigniri, răstălmăciri sau cu apostrofări. Cel mai ușor lucru pe lumea asta este, dincolo de sfaturile date altora, să facem ironii gratuite. Ne-am cucerit dreptul de a nu fi de acord întotdeauna unii cu alții, dar dezacordurile se produc în condiții civilizate, de respect. Altminteri nu au rost. Pe de altă parte, chiar dacă nu aș avea dreptate și chiar dacă bătrânii ar răspândi mai mult boala decât tinerii și ar muri mult mai mulți acum decât înainte de molimă, nu ar trebui discriminați prin izolare excesivă. Izolarea îndelungată ucide ființa umană la orice vârstă. Dacă va trebui să trăim mai mult timp cu acest virus printre noi, atunci o vom face în distanțare, cu mască, cu mănuși, fără adunări, fără petreceri, fără călătorii îndepărtate etc., dar nu în singurătate. Singurătatea distruge ființa umană, indiferent de vârstă și o face fără implicarea teribilului virus.

Ioan Aurel Pop

Foto: Ionel Onofrash Photography și Basilica.ro

Preluare: Ziaristi Online

Citiți și

Biblia, în topul recomandărilor de lectură oferit de Ioan-Aurel Pop pentru această perioadă dificilă

Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a oferit în cadrul unui interviu pentru Adevărul mai multe recomandări de lectură pentru această perioadă dificilă pe care o traversează omenirea.

În topul clasamentului personal al academicianului se află Biblia. Ioan-Aurel Pop şi-a motivat alegerea.

„Se spune că sunt în lumea aceasta cam 100 de cărţi pe care dacă le citeşti, nu ai nevoie de mai multe. Nu este chiar aşa, mai ales pentru aceia care trăiesc între cărţi şi care ştiu câtă viaţă vie se concentrează în cărţi”.

„Biblia însumează, dacă ştim cum s-o citim, toată experienţa importantă a omenirii”, spune Ioan-Aurel Pop.

Pe lângă Sfânta Scriptură, preşedintele Academiei Române recomandă şi volume de poezie, proză şi dramaturgie.

„Dintre cărţile de poezie le recomand pe cele de Eminescu, Shakespeare şi Omar Khayyam, iar dintre cele de proză şi dramaturgie pe cele de Caragiale, Dostoievski şi Maurice Druon”.

Nu în ultimul rând, consideră că se poate citi cu folos în aceste zile romanul „Quo vadis” de Henryk Sienkiewicz, pentru că insuflă „speranţă şi încredere în viaţă”.

În cadrul aceluiaşi interviu, Ioan-Aurel Pop spune că pentru a ne păstra optimismul în această perioadă, dar şi în viitor, „trebuie să punem în prim plan speranţa de mai bine”.

„Şi ca să putem face acest lucru, trebuie să avem credinţă în Dumnezeu şi încredere în omenire şi în omenie”.

„Alternativă nu există, fiindcă nu putem trăi viaţa aceasta decât ca oameni, printre oameni şi cu oamenii. Maşinile trebuie să rămână instrumente auxiliare ale oamenilor şi nu subiecţi în locul oamenilor”.

Basilica

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Pingback: Magda Ursache: Bătrânii mai au un cuvânt de spus! „La ușa creștinului/ Numai umbra spinului.” - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.