Doi grei ai presei romane despre fonfleul WikiLeaks: o diversiune CIA - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Doi grei ai presei romane despre fonfleul WikiLeaks: o diversiune CIA

Corneliu Vlad: WikiLeaks: împăratul nu e chiar gol puşcă

Cele 251.287 de documente diplomatice americane date pe faţă n-au dat lumea pe spate. „Armaggedoanele“ livrate, mai anii trecuţi, pe piaţa romånească erau parcă mai cu palpit, chiar dacă trebuiau luate cu beneficiu de inventar.
Operaţiunea Cablegate e ori ceva mai subtil, ori praf în ochi. Nu se prea ştie deocamdată care ar fi profitorii, care partea vătămată. Oricum, instituţia numită WikiLeaks, tartoră dezvăluirilor, exagera la 22 noiembrie cånd avertiza, cu surle şi tobe, (de fapt cu turle şi sobe, cum ar fi spus profesorul meu de literatură rusă şi sovietică Mihai Novicov) că „în lunile următoare vom vedea o lume nouă, una în care istoria mondială va fi redefinită“. Deocamdată, toptanul de texte, dintre care doar 7 la sută „secrete“ şi 40 la sută „confidenţiale“, ne confirmă doar că lumea-i cum este. America rămåne marcată de sindromul terorismului, vrea înţelegere cu Rusia, nu ştie de unde să apuce China, şovăie în privinţa Iranului, nu-şi prea pierde timpul cu Europa. Geopolitic vorbind, mare lucru nu aflăm (doar eventual, noi romånii, că Washingtonul i-ar îngădui Moscovei să tragă cu coada ochiului la proiectul de scut spaţial în Europa).
Pentru amatorii de bårfe, producţia de scurgeri WikiLeaks este însă un regal. Distinşii diplomaţi apar ca nişte mahalagioaice prin ce debitează sub antet de ambasadă sau Departament de Stat. Angela Merkel e poreclită Teflon, pentru că nimic nu se lipeşte de ea, Berlusconi – un chefliu afemeiat ce-şi pierde nopţile, Putin – un mascul dominator, iar Medvedev – unul palid şi şovăielnic, Sarkozy – susceptibil, iritabil şi autoritar, dar şi cel mai proamerican preşedinte postbelic al Franţei, Khaddafi – un ipohondru cochet care-şi injectează botox pentru piele-ntinsă, preşedintele Yemenului – un musulman care nu pregetă la whisky, dar numai dacă e bun etc. Mai şifonată ar putea ieşi eventual Hillary Clinton, care le-a trasat diplomaţilor sarcini de serviciu ce revin mai degrabă serviciilor secrete, dar cine nu ştie că diplomaţia şi spionajul sunt fraţi siamezi.
Şi toate acestea ni le-au prezentat cariatizi ai presei mondiale ca „The New York Times“, „Le Monde“, „The Guardian“, „El Pais“, „Der Spiegel“, mă mir cum nu şi „Jenminjibao“ sau „Pravda“. Artizanii operaţiunii ar fi un australian cam ciudăţel, un fel de homeless şi un tånăr militar american, hacker iscusit. Oare de ce toată această tevatură cam de bålci?
Între altele, zic eu, şi pentru că presa lumii şi cititorii ei trebuie să fie mereu ocupaţi cu ceva, iar nutreţul de pe piaţă nu e prea convenabil mai marilor lumii. Trebile, în lume, s-au cam împotmolit. Cei 20 nu au dat de cap, nici la Seul, crizei, nici la Cancun nu iese nimic cu reglementarea încălzirii globale, pånă şi summitul OSCE a dat chix. Obama nu confirmă, ca superman salvator, ce vor liderii Chinei, Rusiei, Iranului sau Coreii de Nord nu ştie nimeni. Nu ni se spune ceva nici măcar despre starea de sănătate a lui Bin Laden. Şi atunci? Să nu dai o alună, o măslină, publicului larg, dependent de ceva ce aduce a informaţie?
Ce e exagerat nu e demn de crezare, spunea Talleyrand. „Dezvăluirile“ cu pricina nici măcar exagerări nu sunt, cele mai picante sunt bårfe cu aer de deja vu. Din niciuna nu vedem în stare de goliciune împăratul, împăraţii lumii de azi. Ni se arată doar peticuţe de epidermă. Furtună-ntr-un pahar cu apă. Mult zgomot pentru nimic. Dar să mai vedem…

Corneliu Vlad / Curentul

Ion Cristoiu: De ce n-am încredere în aşa-zisele scurgeri Wikileaks

În 28 noiembrie 2010, după o campanie publicitară deloc diferită de cea premergătoare punerii în vînzare a unui nou produs Coca-Cola, website-ul Wikileaks a început publicarea a peste 200.000 de documente confidenţiale şi secrete (atenţie, nu însă şi Top secret) din corespondenţa dintre Departamentul de Stat al SUA şi ambasade ale SUA din întreaga lume.

Scandalul se prefigurează mult mai mare decît cel provocat anterior de o altă lovitură a website-ului: deconspirarea a numeroase documente ale Pentagonului vizînd războiul din Irak.Principalele note ale tărăboiului se referă, aproape exclusiv, la semnificaţiile politice ale scurgerilor de documente.Fiind vorba de o corespondenţă confidenţială între ambasadele SUA şi Departamentul de Stat, în premieră mondială, opinia publică ia cunoştinţă de acţiuni şi puncte de vedere care intră în conflict, de cele mai multe ori, cu acţiunile şi declaraţiile oficiale ale Departamentului de Stat şi ale ambasadelor şi chiar ale preşedintelui american.

Publicarea unor astfel de documente nu e o noutate în istoria Americii şi a lumii.După o anume perioadă de timp, diferind ca mărime de la ţară la ţară, corespondenţa diplomatică devine accesibilă publicului larg.

Ca să dăm un exemplu, în 2001, la împlinirea a 40 de ani de la dezastrul din Golful Porcilor, atît Havana, cît şi Washingtonul au desecretizat şi oferit spre publicare un număr însemnat de documente diplomatice clasate ca secrete sau confidenţiale.Nici unul dintre momentele de deschidere a arhivelor n-a stîrnit însă un scandal de proporţiile celui născut de iniţiativa Wikileaks.

Explicaţia e simplă.

Date publicităţii la o distanţă în timp de la producerea lor, documentele au intrat rapid sub semnul preocupării faţă de trecut.Şi cum trecutul mai mult sau mai puţin depărtat nu interesează o omenire fascinată de prezent, oricît de senzaţionale au fost dezvăluirile, ele n-au stîrnit nici măcar flacăra de lumînare a unui scandal, d-apoi ditamai vîlvătaia.

Cele peste 200.000 de documente puse pe tarabă de acţiunea Wikileaks se referă însă la fapte şi personaje ale prezentului activ.Din acest punct de vedere, iniţiativa Wikileaks ţine de gazetărie şi nu de istorie.Astfel, dimensiunea politică a pus în umbră însă o dimensiune la fel de importantă a scandalului: cea jurnalistică.

Scandalurile provocate în ultimul timp de Wikileaks au fost asemănate cu un alt scandal, petrecut în 1971 şi rămas de referinţă în istoria presei mondiale: publicarea de către cotidianul The New York Times a unor documente de la Pentagon despre implicarea SUA în Vietnam.

Pînă la un punct, între gestul website-ului Wikileaks şi cel al lui New York Times din 13 iunie 1971 sunt unele note comune.

Şi într-un caz şi-n celălalt, e vorba de documente clasificate confidenţial şi secret (nu Top secret), scoase din locuri bine păzite de autorităţi ca să nu fie făcute publice şi puse la dispoziţia simplilor cetăţeni.

Şi într-un caz şi-n celălalt, şocul în opinia publică a fost provocat de discrepanţa dintre vorbele şi faptele oficiale şi vorbele şi faptele confidenţiale.

Sunt, de altfel, aceste note comune celor două momente despărţite de aproape patru decenii valabile tuturor aşa-ziselor scurgeri în presă de documente şi informaţii.

La o privire mai atentă, între scurgerile în presă din istoria modernă şi scurgerea asumată de Wikileaks apar diferenţe substanţiale.

Iată cîteva dintre ele:

1) Iniţiativa New York Times de a da publicităţii Documentele Pentagonului şi-a avut justificarea în nevoia ca publicul american, la vremea respectivă interesat de războiul din Vietnam, să afle că administraţiile prezidenţiale anterioare îl minţiseră în legătură cu motivele aventurii militare a SUA.

Altfel spus, atît autorul serialului, ziaristul Neil Sheeman, cît şi conducerea publicaţiei au invocat, şi pe drept cuvînt, interesul public drept argument decisiv pentru a-şi asuma riscul tipăririi.

În cazul Wikileaks, acest argument lipseşte.

Din Pentagon Papers, americanii aflau că Guvernul i-a minţit în legătură cu implicarea în Vietnam.

Din Documentele Wikileaks opinia publică mondială află că între ce cred ambasadorii şi funcţionarii de stat în secret şi ceea ce fac şi spun ei în plină lumină e o diferenţă.

Ei şi?

Orice ins alfabetizat e conştient de această diferenţă.

Singurul interes care ar justifica publicarea acestor documente trimite la o aţîţare tipică lectorilor de tabloide: cea de a afla dacă o starletă poartă sau nu chiloţi pe sub rochia care se vede la televizor.

Atît Pentagon Papers, cît şi alte scurgeri în presă de o oarecare notorietate au avut drept garanţie autoritatea unei instituţii de presă unanim recunoscute.

Deşi New York Times n-a dezvăluit într-o primă instanţă sursa care i-a pus la dispoziţie Dosarele (Daniel Ellsberg), totuşi atît americanii simpli, cît şi autorităţile n-au suspectat o clipă întreaga operaţiune ca fiind o  manipulare ordinară.

Pe de o parte, pentru că publicare a fost asumată de un jurnalist de prestigiu şi de un ziar ale cărui acţiuni anterioare convinseseră în planul corectitudinii profesionale, pe de alta, pentru că ziaristul şi publicaţia erau instituţii americane.

Dacă un ziarist şi un ziar american socotiseră că pot publica Documentele, deşi erau confidenţiale, fără a afecta interesele naţionale ale Americii, înseamnă că acţiunea lor era de bună credinţă.

Acţiunea Wikileaks nu împărtăşeşte aceste note absolut necesare pentru ca ea să nu poată fi pusă la îndoială din punct de vedere al deontologiei gazetăreşti.

Astfel, spre deosebire de New York Times, website-ul Wikileaks continuă să rămînă misterios  în ce priveşte finanţarea, angajaţii şi chiar diriguitorii.

În campania de contracarare a efectelor publicării, mulţi politicieni şi chiar jurnalişti au pus  la îndoială documentele publicate pe motiv că  website-ul n-a răspuns la întrebări fireşti precum:

– E vorba de toate documentele din arhiva Departamentului de stat sau doar de o parte?

– Există o diferenţă între documentele puse la dispoziţia Wikileaks şi documentele publicate?

– Dacă da, ce criterii de selecţie şi-au spus cuvîntul?

S-ar putea ca operaţiunea Wikileaks să fie corectă şi chiar de bună credinţă.

În perceperea unei acţiuni gazetăreşti contează însă enorm imaginea publică a instituţiei media care o declanşează și o susține.

Păstrat într-o secretoşenie păguboasă în ce priveşte finanţarea, conducerea, scopurile publicării  şi felul în care se face rost de documente, website-ul Wikileaks n-are autoritatea unei instituţii media profesioniste.

Istoricii sînt de acord că scandalul Pentagon Papers n-a avut nici un efect asupra politicii americane.

Războiul din Vietnam a continuat încă două mandate prezidenţiale.

După cum arată înregistrările din Biroul Oval, Nixon se temea că publicarea unor documente secrete va afecta relația SUA cu alte state din lume.

Nu s-a întîmplat aşa ceva.

Sînt sigur că, dincolo de notele de tabloid, acțiunea Wikileaks nu va avea nici o influenţă asupra imaginii Americii în lume și, cu atît mai puțin, asupra relaţiilor SUA cu alte state.

În aceste condiţii, luînd în calcul şi nebuloasa care înconjoară website-ul nu-i  exclus să fie vorba de o scurgere deliberată de documente din partea Americii, pentru ca, odată asigurată credibilitatea acţiunilor Wikileaks, să apară documente cu adevărat periculoase.

Nu despre SUA, ci despre adversarii SUA.

Cum ar fi, de exemplu, China.

Ion Cristoiu / Foisorul de pe Reporter Virtual

Print Friendly, PDF & Email

2 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.