EXCLUSIV. Ilie Badescu despre Dughin si Bazele Geopoliticii. Cea mai importanta analiza despre Rusia din ultimii 20 de ani

Ziaristi Online publica, in exclusivitate, Postfata profesorului universitar dr Ilie Badescu scrisa pentru lucrarea fundamentala a geopoliticianului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii. Profesorul rus, un ideolog al Miscarii Eurasiatice si a celei de tineret “Nashi” (“Ai nostrii” – “Putiniana” dar “nasita” de filosoful roman Jean Parvulescu), a fost un apropiat al regretatului doctrinar mistic Jean Parvulesco si este considerat unul dintre geostrategii lui Vladimir Putin. Cartea sa de capatai a fost publicata in premiera in romaneste, luna aceasta, de Editura Eurasiatica, prin grija si ravna tanarului sociolog Calin Mihaescu. Lansarea ei urmeaza sa aiba loc in curand, printr-o conferinta publica. Postfata profesorului Ilie Badescu este impartita in trei mari capitole – Aleksandr Dughin şi geopolitica lumii noastre, Geopolitica Heartlandului eurasiatic. Rusia: o perspectivă non-ideologică si Efectul dezideologizant al hărţii lui Mackinder. Primul capitol are urmatoarele subcapitole: Marginalii la profilul spiritual al lui Aleksandr Dughin, Rusia şi Heartland-ul în vederile lui A. Dughin, Problema legitimităţii postimperiale (legacy of empire), Europa Nova în analiza lui A. Dughin, Analiza eurasiatică şi geopolitica ortodoxiei în viziunea lui A. Dughin, Profeţiile asupra neamurilor, Cântarul păcatelor colective, Poporul cuviincios: asincronia modelului etnospiritual, Eliberarea naţională a popoarelor ortodoxe, Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari, Albania ortodoxă şi câteva concluzii. Al doilea capitol trateaza urmatoarele teme: Spaţiul rusesc – o chestiune metafizică, O dihotomie geografică sau geopolitică?, Cele patru elemente ale analizei non-ideologice în geopolitică, Lumea şi Rusia văzute prin ochii lui Mackinder, Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice. Al treilea capitol analizeaza: Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice, Ideea Panregiunilor, Harta Lui Mackinder, Metoda oceanică a comerţului, Rusia înainte şi după Putin. Putin şi noua geopolitică a „statului-continent”. „Instrumentele de expansiune”, Etno-sistemul şi diagnoza imperiului ca „formaţiune superpusă”, Periferia sistemului – organul centrului, Evoluţiile geopolitice ale Rusiei în ochii occidentalilor, Teoria competiţiei pentru putere, Rusia lui Elţîn evoluase spre modelul „sistemului fragil”. Reacţia lui Putin: noua politică. Postfata sociologului roman Ilie Badescu la lucrarea filosofului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii poate fi considerata, dupa parerea noastra, drepa cea mai importanta analiza scrisa in ultimii 20 de ani asupra Rusiei trecute, prezente si viitoare. Studiul este publicat integral, in exclusivitate, de portalul Ziaristi Online, la sectiunea Gandirea, si este disponibil pentru reproducere numai cu citarea surselor: Ziaristi Online si Eurasiatica.ro.

POSTFAȚĂ

de prof. univ. dr. Ilie Badescu

Aleksandr Dughin şi geopolitica lumii noastre

Marginalii la profilul spiritual al lui Aleksandr Dughin

Un geopolitician este un savant cu o gândire formată la întâlnirea mai multor domenii: de la geografie, sociologie, ştiinţa puterii (politologie), teologie, noologie, filologie, istorie, etnologie, strategie etc. Stăpânirea efectivă a tuturor domeniilor acestora este dificilă, dar formarea unor competenţe de accesare a chestiunilor specifice acestor domenii nu este o imposibilitate. Competenţele de accesare sau secundare, complementare aşadar, competenţelor de bază, sunt ilustrativ întrunite, de pildă, la toţi cei care se folosesc de internet, de calculator, de programele de software necesare prelucrării datelor etc. Aceste competenţe nu te transformă într-un specialist în programare, în genere, în domeniul IT, dar mijlocesc accesarea acestor sisteme pentru a duce la împlinire propriile tale sarcini, specificate prin domeniul tău de specializare (competenţele nucleare sau de profil). Studierea oricărei lucrări de ştiinţă atestă prezenţa de fundal a competenţelor secundare. Nu vom găsi cărţi cu profil de monospecializare. Chiar şi lucrările de matematică înaltă sunt o ilustrare pentru importanţa decisivă a competenţelor secundare. Celebrul matematician rus (Grigori Perelman) care a refuzat un premiu de un milion de dolari ni se arată în chip surprinzător ca deţinând competenţe de accesare foarte departe de matematici, care îi dau forţa neostentativă să trăiască într-o asceză desăvârşită. Refuzul acesta atestă un orizont de trăire a ideii matematice la un nivel echivalent cu extazul mistic. Numai într-un atare orizont îşi va fi format competenţele de rezolvare a unei ecuaţii socotită de către toţi matematicienii de până la el drept una dintre problemele imposibil de rezolvat. Domeniul care i-au furnizat competenţele secundare este, evident, unul învecinat cu exerciţiul spiritual al marilor anahoreţi, al misticilor, al sfinţilor. Un alt exemplu cu privire la rolul competenţelor secundare este acela al geopoliticii, confirmat de cartea de faţă a lui Aleksandr Dughin, „Bazele geopoliticii”, tocmai tradusă în limba română.

Autorul, filosof la bază, atestă competenţe principale în domeniul geopoliticii şi al sociologiei şi competenţe de accesare (secundare) în domeniul teologiei, al filologiei şi lingvisticii comparate, al etnologiei comparative, al geografiei, al istoriei Europei, al noologiei etc. Un studiu precum „Metafizica Bunei Vestiri” atestă competenţe de accesare a teologiei în tradiţia teologiei politice continentaliste (a unui Carl Schmitt). Studiile de arheologie geopolitică ori, mai riguros, de noopolitică adică de geopolitica arhetipurilor spaţiale sau stihiale (apa, pământul, focul, aerul etc.) ilustrează un alt orizont de competenţe secundare, acela al noologiei abisale. Această direcţie odrăsleşte din aceiaşi rădăcină cu psihologia inconştientului etnic (ramură a inconştientului general sau de specie fondată de Jung), atestată fiind de exemplificări în studii româneşti precum cele ale lui Lucian Blaga (creatorul metodei noologiei abisale), ori cele atât de ilustrative pentru ramura germană a noologiei sau pentru ramura mai nouă în care îndrăznim să situăm propriile noastre lucrări de noologie şi de noopolitică (geopolitică noologică). Metoda etnolingvisticii comparative este un alt orizont de competenţe secundare ale savantului rus.  Examinarea sistemului categorial al lucrărilor lui Carl Schmitt în lumina etnolingvisticii comparative, în special a lucrării acestuia, „Nomosul pământului” (Der Nomos der Erde), îl determină pe Aleksandr Dughin să urmărească filiaţii extrem de sugestive cu liniile sintagmatice ale corelativelor din rusă (imati, imenie, imea, podnimati, perenimati, otnimati) ale grecescului nomos ori ale franţuzescului saisir, identificând ramificaţii teribil de interesante la structuraliştii francezi dar şi în hermeneutica dreptului, în genere, în studiul instituţiilor umane, oferind argumente îndestulătoare pentru a proba formaţia polivalentă şi perspectiva pluralismului metodologic proprii studiilor savantului rus. Consideraţiile sale asupra rusofobiei sunt alte exemple ilustrative pentru competenţele sale în abordări specifice noologiei. Cărţile lui Schmitt sunt deopotrivă citite ca documente noologice utilizabile pentru diagnoza geografiei spirituale a Europei, ori, mai riguros pentru etnopsihologia Europei (perspectivă care, aplicată la studiul spiritualităţii latente şi manifeste a celor trei Europe, devine mai mult decât o psihologie colectivă, vădindu-se mai apropiată de o noologie a Europei, sau, într-un sens mai restrâns, de o noo-morfologie europeană). Extragem ilustrativ un citat din Anexa lucrării savantului rus: „Însuşi Schmitt putea fi învinuit de rusofobie bazată pe prejudecăţi (în mare măsură) nefondate, care provin totuşi din altă sursă: din devotamentul lui confesional faţă de catolicism şi absolutizarea geopolitică a Europei Centrale. În cartea sa excepţională „Revoluţia conservatoare din Germania 1918 – 1932”, Moeller a demonstrat în mod convingător cum împărţirea geopolitică a Europei în trei zone – Europa Occidentală (Anglia, Franţa), Europa Centrală (Germania, Austria), Europa de Est (Rusia) – se proiectează pe aprecierile culturale ale vecinilor săi, locuitori ai acestor trei zone. Pentru englezi şi francezi, nemţii sunt barbari abia ieşiţi din păduri, „huni”, urmaşii sălbatici ai lui Attila. Pentru nemţi asemenea barbari sunt ruşii. Iar ruşii şi nemţii, care francezilor şi englezilor li se par nişte barbari, sunt nişte automate fără suflet, reprezentanţii civilizaţiei şi culturii occidentale (adică nişte europeni clasici, exageraţi). Nemţii îi învinuiesc pe francezi şi pe englezi de lipsa de vitalitate şi entuziasm istoric. Apropo, această tipologie geopolitică a etnosurilor europene a determinat concepţia „popoarelor tinere” (pe care revoluţionarii conservatori germani au luat-o de la Dostoievski), care îi recunoaşte ca atare pe ruşi şi pe nemţi. Cu alte cuvinte, reproşurile de barbarie puteau fi interpretate în sens pozitiv, aşa cum s-a întâmplat în tabăra rusofilă (preponderent prusacă, protestantă sau idolatră) a Revoluţiei Conservatoare din Germania, din care făceau parte şi naţional-bolşevicii Arthur Moeller van den Bruck, O. Spengler şi îndeosebi, E. Nikisch. Deşi era rusofob, Schmitt merită să fie respectat şi studiat de către ruşi, la fel cum el, fiind un naţionalist german înfocat, iartă uşor germanofobia englezului Collingwood datorită meritelor intelectuale ale acestuia (A.D.)” (op. cit. mss, Anexa).

Alegerea corepondenţelor în limba rusă pentru toynbee-enele challenge şi response îi prilejuieşte autorului rus consideraţii de geografie etnolingvistică în acelaşi orizont de noologie comparativă. Extrem de „provocator” este echivalentul pe care-l propune pentru englezescul challenge, concept cheie în opera lui Toynbee, pentru care Dughin propune o traducere prin „chemare” nu prin mai neutralistul termen consacrat în traducerile româneşti sau franceze, cel de provocare, în româneşte, sau defie, în franceză (pentru care s-a propus, evident, „sfidare”). Însă competenţele de accesare teologică ale savantului rus îl împing spre corespondentul „chemare” pentru toynbee-anul challenge, sugerând altfel spus, un înţeles non-neutru, spiritual, al elitelor, un sens vocaţional, misionar, în sens profund. Environment challenge din cărţile lui Toynbee este tâlcuit prin ideea de „chemare”, de misiune la care sunt chemate elitele şi din care pot să decadă dacă răspunsul (response) este necreator, deci neinspirat, alunecând într-o mecanică a istoriei, cum se întâmplă cu cele mai multe elite europene de azi şi, culminativ, cu clasa politică românească.

Cu totul neaşteptată este interpretarea leninismului, mai riguros spus, a teoriei leniniste a imperialismului în care A. Dughin vede un document simptomatologic pentru „lupta antiimperialistă planetară”, de fapt, a popoarelor  continentaliste, pentru „drepturile popoarelor”, împotriva „colonizării talassocratice anglo-saxone” (ibidem). Dincolo de atractivitatea principială a ideii unei lupte antiimperialiste planetare a popoarelor împotriva unei dominaţii mondiale care ar anihila pur şi simplu „drepturile popoarelor” şi le-ar răpi libertatea de fiinţă, asimilarea leninismului doctrinar la o asemenea linie a istoriei este cu totul sofistică devoalând oarecum slăbiciunile metodei hermeneutice când este folosită în afara noopoliticii.  În fapt ideea leninistă care legitimează dreptul la „crima de clasă” în numele revoluţiei şi a eliberării proletariatului mondial este o dezvoltare patologică. Cum ar putea fi libere popoarele dacă libertatea ar fi dobândită cu preţul eliminării fizice a unei clase, fie aceasta chiar şi burghezia imperialistă telurocratică, cu ajutorul statului de dictatură a proletariatului?! Chiar dacă burghezia continentalistă ar vădi mentalităţi subalterne faţă de sistemul talasocratic, de care se leagă radical prosperitatea ei, metoda lichidatoristă a lui Lenin încă nu poate fi aliniată ideii de cruciadă a popoarelor uscatului pentru drepturile lor. Mai apoi, concepţia leninistă a distrugerii culacilor ca agenţi ai capitalismului în mediul ţărănesc, aşa cum reiese deopotrivă din polemica lui cu Buharin şi din doctrina colectivizării forţate, sunt tot ce poate fi mai potrivnic ideii unei cruciade a popoarelor bazate pe civilizaţia pământului contra puterilor maritime invadatoare. Acest tip de soteriologie cum este cea leninistă se izbeşte tocmai de faptul elementar că Lenin şi toată doctrina bolşevică erau îndreptate împotriva tocmai a oamenilor pământului, adică a ţăranilor (în limba română este singurul loc în care s-a conservat înţelesul etimologic al acestei denominaţii căci în româneşte  „ţăran” ca şi „ţară” provin din latinescul „Terra” (pământ): „Terra – ţară – ţeran” (în alte limbi neoromanice sau anglosaxone ţăran este un termen derivat din latinescul paganus: paganus – paysan, în fr., sau peasant, în engleză, limbile acestea inaugurând o cu totul altă linie hermeneutică asupra ţăranului ca tipologie şi ca semnificaţie, sugerând că el este purtătorul vechiului substrat păgân în raport cu adstratul creştin, ignorând astfel ceea ce este fundamental în etimonul cuvântului: pământul, ideea de om al pământului. Practic, teoria savantului rus ar avea sprijin în experienţa limbii române chiar mai mult decât a limbii ruse care are pentru ţăran termenul крестьянин (este mai mult decât provocator să constatăm că în ruseşte avem pentru creştinesc: Кристиан, ceea ce arată o altă aventură a cuvântului în spaţiul etnolingvistic rusesc. O asemenea etimologie se împotriveşte radical asimilării doctrinei leniniste a imperialismului la doctrina luptei popoarelor uscatului pentru eliberarea de dominaţia puterilor maritime, urmând pentru atingerea unui atare scop pesudoînvăţăturile leniniste. Nimic nu poate fi mai inaderent la doctrina leninistă asupra imperialismului decât această noologie a echivalentului rusesc pentru ţăran. Aceasta arată odată în plus că nu putem opera interpretări de noologie a documentului ştiinţific dacă ignorăm principiul convergenţei oricărui „text” cu două documente noologice pivot: Biblia şi etnoparadigmele dezvăluite de limbile vernaculare şi de folclorul popoarelor).

Înţelegem, totodată, că un autor şi opera lui nu pot fi utilizaţi ca documente noologice decât respectând principiul integrităţii documentului şi pe acela al convergenţei noologice cu alte documente fundamentale, în frunte cu cel mai general – universal, de fapt – cu documentul scripturistic sau biblic. Acest tip de limpezire se cere şi în privinţa tâlcuirii textelor revoluţionarilor conservatori germani care, conform analizei savantului rus au extras din teoria „naţionalismului economic” al lui List „aproape aceleaşi teze ca şi Lenin din Engels şi Marx”. Dacă este adevărat lucrul acesta atunci ramura conservatoare a gândirii germane îşi devoalează un hybris neaşteptat, chestiune asupra căreia nu vom stărui aici. Vom zăbovi doar asupra unora dintre chestiunile pe care le tratează geopoliticianul rus în cartea sa, începând cu cea dintâi, aceea a relaţiei dintre spaţiul rusesc şi Eurasia ca heartland planetar, cum o defineşte geopoliticianul britanic, Mackinder.

Rusia şi Heartland-ul în vederile lui A. Dughin

Geopolitic vorbind, Rusia face parte din heartland, ca nucleu al acestuia. În vederile lui A. Dughin, analiza geopolitică a Rusiei se reazemă pe două constatări generale: a) heartlandul este un spaţiu disputat de puteri continentaliste, care se înfăţişează ca tot atâtea „mari spaţii geopolitice virtuale”; b) heartlandul este disputat de cele două mari puteri geopolitice care trec conflictul lor asupra întregii lumi: puterile continentaliste sau telurocratice şi puterile atlantiste sau talasocratice. În temeiul celei dintâi constatări, Dughin precizează că aceeaşi arie a heartland-ului este disputată de patru Mari Spaţii geopolitice virtuale, după cum urmează:

Marea Rusie (Eurasia rusească) ;

China, cu expansiune spre Nord ;

Europa de Mijloc (cu Drang Nach Osten) ;

Blocul islamic cu înaintare spre Asia Centrală (cf. A. Dughin, op. cit.)

Dincolo de această competiţie între puterile continentaliste se afirmă expansionar mondialismul atlantist, precizează acelaşi geopolitician, şi acesta devine marea provocare a Rusiei, în care Dughin proiectează sinteza continentalismului eurasiatic, perceput ca forţă geopolitică opusă atlantismului. Aceasta este vocaţia Rusiei (challenge), marea ei provocare (chemare, cu echivalentul inspirat al lui Dughin), la care trebuie să răspundă pentru a-şi putea adjudeca rolul geopolitic, derivat dintr-o fatalitate geografică, dintr-un imperativ metafizic şi o chemare divină (Dughin găseşte întemeiere pentru rolul geopolitic al Rusiei în textul apostolic, chestiune asupra căreea vom reveni mai jos).

Iniţiativa acestor Mari spaţii geopolitice alternative va provoca un „conflict eurasiatic intern”, căci o Eurasie nerusă este imposibilă fără lichidarea poporului rus, zice Dughin, ceea ce, conchide el, e imposibil.

Cele două expansiuni de care are nevoie Rusia pentru a se afirma ca mare putere geopolitică sunt, în viziunea lui Dughin, spre mările reci şi spre mările calde. Ieşirea la mările calde trebuie să ia în seamă faptul că „Spaţiile riverane” care înconjoară Eurasia erau controlate de Anglia şi azi de America.

Un alt obiectiv urgent este integrarea „Asiei Ruseşti” (pământurile nordice şi de est n-au fost niciodată suficient folosite şi prelucrate). Războaiele ruso-turce (ale căror roade le-au cules englezii) au slujit proiectului expansiunii spre Mările calde. Aşadar, dacă coagularea imperiului nu va începe imediat, conchide Dughin, vor fi mari catastrofe.

Să reţinem un aspect important pentru spaţiul românesc, în contextul deschis de această viziune a geopoliticianului rus. Pentru noi, românii, sfârşitul celei dintâi serii a războaielor ruso-turce din secolul al XIX-lea a însemnat venirea Angliei (comerţul cu cereale, Tratatul de la Adrianopol). Sfârşitul celei de-a doua serii a războaielor ruso-turce (Congresul de la Berlin) a însemnat intrarea Germaniei în Balcani, încât iniţiativele Rusiei au fost urmate mereu de reluarea ofensivei occidentale. Cât priveşte, strictamente, viitorul Rusiei, acesta, precizează Dughin, este al unei încordate dispute între cele două proiecte care s-au cristalizat pe scena publică a Rusiei politice actuale:

proiectul liberal, pro-occidental;

proiectul sovieto-ţarist.

Ambele proiecte, precizează el, sunt o „înfundătură pentru poporul rus” (primul prevede „ştergerea treptată a particularităţilor naţionale ale ruşilor în era cosmopolită”, al doilea „se grăbeşte să renască naţiunea şi statul sub acele forme şi structuri istorice care i-au condus pe ruşi la eşec”).

Liberalii radicali („reformatorii”), conchide Dughin, iau drept exemplu societăţile occidentale, îşi însuşesc tezele lui Fukuyama (care neagă idei precum cele de popor, naţiune, istorie, interese geopolitice, dreptate socială, factor religios). Ei vor o Rusie cu legi şi coordonate după care se conduce Occidentul (structurile teoretice ale capitalismului liberal, terminologia liberală occidentală etc.).

Al doilea proiect este acela al „opoziţiei naţional-patrioţilor la reformele liberale”; această opoziţie este „roz-albă” adică este compusă şi din comunişti şi din adepţi ai formelor statale pravoslavnice-monarhiste, ţariste. Ea este formată din activişti ai sistemului de până la „perestroika”. Este, deci, proiectul „sovietic-ţarist”. Ideologia lor este contradictorie, „emoţionalistă, un conglomerat de rămăşiţe mentale sovieto-ţariste”.

Replica pe care Dughin o dă celor două proiecte se vrea una non-ideologică, întemeiată pe examinarea caracteristicilor geopolitice ale Rusiei. Care sunt caracteristicile actuale ale situaţiei geopolitice a Rusiei? A. Dughin le sintetizează, după cum urmează:

„Astăzi, subliniază Dughin, ruşii nu au un stat”.

„Federaţia Rusă nu are istorie statală, hotarele ei sunt întâmplătoare, orientările culturale sunt tulburi, regimul politic e instabil şi confuz, structura economică este fragmentară şi dezorganizată, harta etnică este eterogenă”.

Structurile geopolitice care s-au format prin inerţie, după destrămarea URSS, sunt întâmplătoare şi instabile.

„Ce este Federaţia Rusă? Urmaşa şi succesoarea de drept a URSS? Un stat regional? Un stat multinaţional? Federaţie interetnică? Jandarmul Eurasiei? Pion în proiectele americane? Sumă de teritorii menite să se destrame în continuare?”

O Rusie succesoare ar fi tot una cu un stat care şi-ar reafirma pretenţiile mondiale.

O Rusie regională n-ar fi mai mult decât un stat regional secundar;

În toate celelalte variante Rusia ar fi doar un câmp de experienţe separatiste. Concluzia şi totodată avertismentul lui Dughin: „Federaţia rusă nu reprezintă Statul Rus integral”.

Problema legitimităţii postimperiale (legacy of empire)

Nici CSI nu reprezintă statul rus. O asemenea configuraţie denotă, subliniază Dughin, aceleaşi atribute ca şi Federaţia Rusă; e mai mult un „proces teritorial” decât o unitate geopolitică sigură şi stabilă. În aceste condiţii se ridică problema căii legitime de evoluţie, adică marea şi mereu reluata chestiune a legitimităţii postimperiale conform căreia, chiar dacă, după căderea imperiului, statul rus nu există, anumite principii juridice rămân valabile în tot spaţiul ex-sovietic.

Ce înseamnă, mai riguros vorbind, „legitimitatea postimperială”? În esenţă aceasta se referă la totalitatea normelor de drept pe care s-a bazat legitimitatea administraţiei interne a imperiului, norme care se menţin şi după ce imperiul s-a destrămat. Reafirmarea acestora, ca temei al reorganizării teritoriale pe ruinele imperiului defunct, reprezintă esenţialmente legitimitatea postimperială. În general, după destrămarea unui imperiu, oricare ar fi acesta, apar „zone nedeterminate juridic”, căci a dispărut vechea structură, iar aceste zone devin obiect de redefinire juridică. În procesul reorganizărilor „postcoloniale”, în cazul marilor imperii coloniale europene, a fost formulată concepţia conform căreia după dispariţia imperiului ca întreg, părţile lui componente, pur administrative, capătă un statut juridic deplin. Criteriile etnice, religioase şi culturale sunt socotite secundare ori chiar ignorate în raport cu cele administrative şi această particularitate este axul concepţiei privind legitimitatea postimperială. Această concepţie renaşte în proiectul Uniunii Europene care, precum ne arată dezbaterile privind constituţia noii Europe, ignoră criteriile naţionale, religioase şi culturale, trecând pe primul loc criterii regionale şi croind astfel rama unui tablou protoimperial care nu preînfăţişează mai multă pace, ci forme noi ale războiului pentru dreptul popoarelor, idee pe care o îmbrăţişează Dughin însuşi.

Unele populaţii etnice trăiesc în mai multe teritorii, e adevărat. În realitate, reaşezarea lumii n-a putut face abstracţie niciodată de principiul legitimităţii etnoistorice, încât ipoteza preponderenţei spre exclusivitate a principiului legitimităţii postimperiale trebuie întâmpinată cu constatarea că un atare principiu s-a aflat într-un război, niciodată încheiat, cu principiul naţionalităţii. În fond, decuplajele statelor postimperiale ale Europei la pragul modernităţii au fost parte dintr-un proces care a început după 1600 (culminând atunci cu Pacea Westphaliană de la 1648) şi au culminat la Trianon (1920). În acest proces de dezintegrare a imperiului, ca tip de sistem mondial european, s-a născut Europa Nova. Revenind la chestiunea în discuţie vom reţine, deci, că legitimitatea postimperială e o concepţie care „consideră coloniile”, „provinciile”, ca pe ceva secundar şi neînsemnat, punând în locul imperiului formal de altădată un fel de „imperiu informal”, cum l-a definit G. Arrighi.

Ideea lui Dughin este răspicată şi oarecum surprinzătoare când e citită din perspectiva celeilalte idei avansate de savantul rus, conform căreia continentalismul este o concepţie geopolitică fondată pe dreptul popoarelor: „formaţiunile postimperiale nu vor deveni niciodată state adevărate, subliniază el, şi vor continua să existe în calitate de anexe economico-politice ale fostei (sau noii) metropole”.

„Elita conducătoare în «organizările postimperiale» este moştenitoarea directă, deci favorită, a administraţiei coloniale, economia depinde de factorii externi, iar orânduirea social-politică urmează modelul fostului centru”. Istoriceşte, aserţiunea lui Dughin este riguroasă, etnospiritual şi deci etnopolitic, însă, o atare aserţiune trebuie relativizată. O relativizează el însuşi atunci când susţine că şansa continentalismului ca formulă geopolitică decurge din misiunea lui: a impune dreptul popoarelor acolo şi atunci când sistemul talasocratic îl ignoră ori îl socoteşte ca pe o chestiune cu totul secundară faţă de imperativul supei planetare a libertăţii schimburilor.

Europa Nova în analiza lui A. Dughin

Contrar modelului propus de Dughin, vom reţine, aşadar, că Noua Europă s-a născut la cele două etaje ale timpului european, astfel că, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, s-a afirmat, cu toată noutatea lui, Occidentul, iar, în secolul al XIX-lea, s-a afirmat, cam pe aceiaşi linie istorică, şi Orientul european, însă numai până la istmul ponto-baltic, dincolo de care se menţinea, în tradiţionala lui configuraţie imperială, spaţiul rusesc. Principiul invocat, în reaşezarea Noii Europe, a fost acela al legitimităţii etnoistorice (principiul naţionalităţii), combinat cu legitimitatea postimperială (moştenirea imperiului), încât ceea ce s-a întâmplat cu şi în Europa se arată a fi fost radical diferit de ce s-a petrecut cu mult mai târziu, de pildă, în Africa postcolonială. În acest sens, se cuvine să consemnăm că Trianonul este o capodoperă europeană, la care au conlucrat popoare şi elite europeano-americane, în frunte cu acel om inspirat care a fost preşedintele de atunci al Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, a cărui linie de gândire, din păcate, a devenit între timp una de fundal şi destul de puternic estompată. Probabil că W. Wilson a fost un produs al mainstreet-ului, cum ar spune colegul meu, Călin Mihăescu, opus prototipului promovat de Wall Street. Suntem conduşi să descoperim, iată, şi în America dualitatea dintre oamenii pământului şi oamenii mărilor asupra căreia stăruie în cartea sa profesorul rus.

Ialta a resuscitat un „procedeu” imperial pentru procesele teritoriale, astfel că ce a rezultat după Al Doilea Război Mondial a fost o nouă reîmpărţire a Europei. Extrem de interesantă ni se pare, de aceea, ideea lui Dughin conform căreia sistemul de referinţă al politicii ruseşti trebuie să fie nu Europa formatului occidental, ci Eurasia, ceea ce-ar scoate cei doi poli din conflictul lor prelungit. În chip neaşteptat, o Rusie care ar părăsi linia occidentală în favoare unei vocaţii eurasiatice ar induce mutaţii neaşteptate pentru toate centrele de putere ale Europei. Chestiunea ar putea fi mai bine lămurită de o geopolitică a fractalelor. Este sigur, în vederile noastre, că deplasarea liniei de gândire geostrategică a Rusiei dinspre spaţiul european în şi spre spaţiul eurasiatic ar modifica prin efecte fractale rolurile geopolitice ale tuturor puterilor europene. O atare schimbare ar evita totodată efectele unei Malte vădit anacronice, mai periculoase încă decât Ialta, dăunătoare şi pentru europeni şi pentru Rusia însăşi.

Prin urmare, în opoziţie cu vederile Maltei (ale celor ce s-au întâlnit acolo), procesele teritoriale ar trebui reluate după modelul de dinainte de Ialta nu de dinaintea Trianonului, pentru că dacă deconstrucţia Europei răsăritene ar fi împinsă sub pragul istoric al Trianonului ar însemna să fie atacate toată filosofia juridică şi toate postulatele care-au stat la baza Europei organice reînnoite, adică a Europei ultimilor patru sute de ani. Mai precis, ar însemna să coborâm, în timp, înainte de 1600, în războaiele etno-religioase care au zguduit atunci lumea Europei în pragul modernităţii sale, şi din care Europa n-a putut ieşi decât prin înnoirea de la Westfalia.

În al doilea rând, urmarea unei linii aşa de greşit îndrumată ar aduce o confirmare a constatării că o Europă a „provinciilor” („regiunilor”) ar fi o Europă a „subimperiilor de substituţie”, adică o Europă în care s-ar trezi toate „zonele nostalgice” ale fostelor imperii şi în locul unei Europe unificate (scoasă din sciziparitatea comunistă) s-ar obţine o Europă a „spaţiilor autarhice”, a celor între trei şi cinci spaţii autarhice, care, mai devreme ori mai târziu, ar distruge-o definitiv, căci ar împinge-o în „conflictele interioare” ale „marilor spaţii autarhice”, adică ar împinge-o într-un nou „război civil” din care abia a ieşit. Fiecare dintre metropolele acestor 3-5 spaţii autarhice ar pretinde controlul unei „sfere proprii de influenţă”, definită apoi drept „spaţiu vital” regional.

Cele circa cinci mari spaţii autarhice ar fi cel austro-german cu o funcţie de „magister militiae” (un centru secundar de exercitare a unei autorităţi subregionale) pentru Ungaria, cel franco-german, cel anglo-american, cel ruso-balcanic, cel turco-balcanic şi eventual, adăugate, cel italo-adriatic, cel greco-egeean (ca subspaţii în cadrul spaţiului autarhic mediteranean) şi cel hispano-iberic (tot ca subspaţiu mediteranean). O astfel de Europă ar fi sfârşitul Europei, fiindcă Rusia s-ar afla în conflict cu subspaţiul sudic în expansiunea ei spre mările calde, cu spaţiul vestic în ripostă faţă de expansiunea acestuia spre Ucraina, Belarus etc. La rândul său, marele spaţiu turco-balcanic s-ar afla în conflict atât cu Rusia cât şi cu spaţiul egeo-grecesc, iar mai spre nord, cu cel croato-german. În arealul nord-atlantic, spaţiul franco-german s-ar afla în conflict cu cel anglo-american şi cu subspaţiul germano-austriac. Într-un cuvânt, spaţiul european ar fi, cu adevărat, un spaţiu de confinii cum a fost înaintea păcii de la Westphalia, care a „pacificat” Occidentul pe lung termen. Ideea profesorului Dughin asupra unei Rusii cu vocaţie eurasiatică ar fi una dintre direcţiile de prevenire a unei asemenea alunecări (şi lucrul acesta este în logica demonstraţiei sale chiar dacă profesorul moscovit nu a dezvoltat această idee în direcţia asupra căreia am insistat noi înşine). Este evident că puterile europene şi, parţial Rusia, încă oscilează între formula luptei pentru hegemonie europeană (în Europa) şi formula luptei pentru hegemonie mondială. Singure SUA şi China au părăsit decisiv filosofia luptelor pentru hegemonie regională (precum ar fi hegemonia în Europa ori într-un alt spaţiu regional).

Dacă în nord n-ar persista cele două mari tendinţe subimperialiste spre hegemonie regională, rusă şi germanică (ele îşi păstrează acest caracter atâta vreme cât se definesc în termenii tendinţei spre hegemonie europeană, formulă a cărei tinereţe a apus demult, lumea aflându-se azi în epoca luptelor pentru hegemonie mondială), Europa Nova ar triumfa definitiv şi în Răsărit, sub formula unei Eurasii renovată ea însăşi.

Pe de altă parte, procesul teritorial al naşterii Europei unificate pare agravat de resuscitarea Panideilor şi a Internaţionalelor rebele, care, pe fondul jocului mondialist al SUA îşi permit „iniţiative” ce n-au legătură cu niciuna dintre „proiectele metropolitane” active în lume şi nici cu Unificarea Europei. Toate aceste particularităţi mijlocesc perpetuarea „elitelor false” şi blocarea formării celor organice. Chestiunea reţine atenţia geopoliticianului rus, aşa cum ne arată iniţiativa sa de creare a Centrului de Studii Conservatoare la Universitatea Lomonosov din Moscova. În ex-URSS se află la putere „urmaşii administraţiei imperiale”, subliniază Dughin, referindu-se evident la elitele postsovietice. Acestea sunt elite înstrăinate de tradiţiile popoarelor peste care superfetează (plutesc) şi sunt orientate spre păstrarea dependenţei de metropolă ori spre împingerea provinciilor sub dependenţa haotică a altor metropole.

Revenind la chestiunea doctrinei „moştenirii (legacy), a legitimităţii postimperiale”, vom reţine că aceasta  reflectă tendinţa conducătorilor administraţiei postimperiale de a menţine la putere elitele false care nu permit ascensiunea, în albia avântului naţional, a unor reprezentanţi ai ierarhiei organice naţionale. În Africa acest procedeu al invocării legitimităţii postimperiale s-a bucurat de succes. Doctrina „legitimităţii postimperiale” se aplică parţial şi în fostele „republici unionale” ale fostei URSS, unde se află la putere „urmaşii administraţiei imperiale”, „rămăşiţele structurii administrative unice, fărâmiţate între timp, formată în contextul sovietic imperial” (Dughin). Aceste elite sunt înstrăinate de tradiţiile naţional-culturale ale popoarelor lor şi sunt orientate spre păstrarea dependenţei politico-economice faţă de metropolă.

Să reţinem observaţia lui Dughin că în CSI, Armenia este singura republică monoetnică. Căderea imperiului, subliniază Dughin, slăbeşte puterea geopolitică a metropolei şi o parte din „colonii” trec sub controlul ascuns al altui stat. Cât priveşte cazul Rusiei, precizează Dughin, administraţia colonială post-sovietică a fost înlocuită de o „administraţie colonială” diferită, care foloseşte în scopul ei fosta structură, ceea ce conduce, în vederile lui Dughin, la un deznodământ pervers. Într-un studiu mai vechi al nostru, am denumit acest proces „trecere din suburbia imperiului oriental în suburbia metropolei apusene”. Altfel spus, imediat după „eliberarea” din imperiu, pentru popoarele care tocmai „s-au eliberat” începe confruntarea cu noile procese ale periferializării. Se declanşează, iată, procese geopolitice care par a însoţi, în genere, procesul destrămării unui imperiu: lupta cu metropola imperială; sfidarea pe care o antrenează procesele semi-periferializării; confruntarea elitelor subalternizate în raport cu polaritatea celor două centre şi a acestora cu elitele organice. Analiza lui Dughin este nepărtinitoare, încât concluziile sale nu se modifică în contextul geopolitic al Rusiei întregi. „Rămăşiţele administraţiei imperiale în limitele Federaţiei Ruse (aparatul birocratic de partid) se dovedesc a fi la fel de străine contextului naţional al ruşilor ca şi în alte republici, pentru că Imperiul n-a fost construit pe principii naţionale şi culturale” (Dughin, p.68 mss.). Dacă nici sistemul federativ, nici formula statului naţional şi nici măcar formula CSI nu par a se potrivi cu specificul geopolitic al Rusiei, atunci care este formula ce s-ar potrivi Rusiei, în speţă, vocaţiei sale geopolitice? Dughin sintetizează această formulă prin următoarele dimensiuni:

Poporul rus şi nu statul sau o altă formulă, cum ar fi, bunăoară, aceea a federaţiei, reprezintă centrul concepţiei geopolitice a Rusiei;

Poporul rus e singurul subiect politic stabil, singura realitate organică;

Poporul rus a fost axa care a servit la crearea mai multor state: cnezatele slave de răsărit (până la Rusia moscovită), Imperiul lui Petru I şi blocul sovietic;

Poporul rus este baza etnică a acestor formaţiuni statale atât de diferite;

Poporul rus şi-a exprimat „elanul sufletesc” în diverse „formule geopolitice” (după fiecare cutremur al istoriei);

Poporul rus reprezintă Rusia, nu ca stat, ci ca potenţă geopolitică;

Poporul rus înclină spre asimilarea tuturor spaţiilor eurasiatice; interesele Rusiei ţin de întinderile Eurasiei;

Poporul rus este purtătorul unui tip special de religiozitate, diferită de cea catolico-protestantă şi de civilizaţia postcreştină;

Antiteza culturală a Rusiei e Occidentul întreg;

Rusia nu a voit un stat monoetnic, ci a năzuit şi năzuieşte către o misiune universală, un Imperiu care să cuprindă un conglomerat de popoare, culturi, religii, regimuri;

Poporul rus are la baza existenţei sale o perspectivă „soteriologică”, de scară planetară, constând nu în tendinţa spre „lărgirea spaţiului vital al ruşilor, ci în orientarea spre consolidarea unei concepţii despre lume de tip rusesc (…) care pretinde ultimul cuvânt în istoria lumii”. O parte semnificativă din economia cărţii lui Dughin este dedicată proiectului imperial al noii Rusii, adică unei chestiuni care, în vederile lui Dughin, este tot una cu vocaţia istorică universală a Rusiei. Studiul unei asemenea vocaţii se situează undeva la intersecţia dintre geopolitică, metafizică şi teologia istoriei, o variantă rusească a perspectivei de teologie politică a lui Carl Schmitt. Vom stărui asupra chestiunii fără a ne imagina că o putem încercui. Intenţia mea este doar să deschid acest capitol întru care m-am străduit eu însumi în lucrarea mea de noopolitică[1]*.

Misiunea aceasta a Rusiei are, iată, în vederile lui Dughin, o componentă eshatologică: derivă din sarcina supremă a naţiunii ca „popor credincios”. „A-i lipsi pe ruşi de această credinţă eshatologică este egal cu castrarea lor spirituală”, precizează Dughin. „Dreptul contemporan universalist (care copiază în linii mari dreptul roman) recunoaşte în calitate de subiecte politice doar statul şi individul”. De aceea există „codul drepturilor statelor” şi ale „omului”, pe când noţiunea de „drepturi ale poporului” lipseşte (Dughin, p.70), ceea ce reprezintă o mare carenţă subliniază geopoliticianul rus. Un popor se defineşte, aşadar, prin chemarea lui şi calitatea sa de popor credincios are şi acest înţeles de popor fidel chemării sale şi îndatorat s-o împlinească fiindcă altfel decade, îşi ratează misiunea destinală, destinul istoric. Cu o asemenea interpretare asupra popoarelor ca popoare ale unei misiuni istorice, popoare ale chemării, debutează, în spaţiul răsăritean, geopolitica ortodoxiei, adică a poporului din Biserică. Acesta este un alt capitol al studiilor savantului rus şi nimeni nu l-ar putea ocoli chiar dacă s-ar decide să-l ignore. O atare atitudine, însă, ar fi contrară eticii ştiinţei şi deci chemării specialiştilor, a celor care se consideră îndreptăţiţi la o asemenea misiune. Iar aceştia sunt mulţi, dar cei cu adevărat chemaţi sunt puţini, prea puţini.

Analiza eurasiatică şi geopolitica ortodoxiei în viziunea lui A. Dughin

O altă linie de gândire a cărţii lui A Dughin, aşadar, este cea dedicată geopoliticii ortodoxiei. „Lumea ortodoxă e înrudită spiritual cu Răsăritul, iar catolicismul e un fenomen pur occidental”, afirmă Dughin. Formulările teologice care stau la baza schismei din 1054 comportă elemente cu caracter geopolitic. Roma, susţine Dughin, „a respins învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Imperiu, care nu este un aparat laic administrativ supus autorităţilor bisericeşti, cum voiau Papii, ci un organism soteriologic tainic, care participă activ la drama eshatologică” în calitate de „piedică în calea Antihristului” şi ca organism al salvării universale, „catehon”, despre care se vorbeşte în a doua epistolă a Apostolului Pavel către Tesalonicieni. Această afirmaţie a lui Dughin este cât se poate de nesigură fiind deopotrivă extrem de provocatoare fiindcă redeschide o direcţie abandonată în studiile de acest gen, teologia istoriei (de fapt, un fel de teo-etnologie a istoriei). Ne vom aminti chiar că această direcţie a fost iniţiată în Europa şi Rusia de către Dimitrie Cantemir în studiul elaborat la cererea lui Petru cel Mare asupra imperiului. Lui Cantemir i s-ar putea asocia în aceiaşi linie de gândire Alexandru Sturdza cu cărţile sale dedicate Rusiei, Greciei şi sistemului legilor societăţii, care-l atestă drept primul mare sociolog al ortodoxiei din lume dacă nu cumva şi iniţiatorul unei noi paradigme de gândire asupra societăţii, aceea a unei sociologii prin ochii credinţei. Încât, linia aceasta confirmată de studiile profesorului Dughin trebuie întâmpinată cu toată seriozitatea. Aşa cum altădată, Cantemir fondase studiul imperiului pe profeţiile lui Daniel, A. Dughin invocă la startul studiului său dedicat misiunii universaliste a Rusiei textul apostolic, mai precis, epistola a II-a către Tessaloniceni. Scrisoarea Sf. Apostol Pavel către tessaloniceni cuprinde, în cele trei capitole, următoarele: la capitolul 1 el laudă credinţa tesalonicienilor, la cap. 2 precizează că Antihristul va veni înaintea venirii lui Hristos şi la cap. 3 face „îndemn la rugăciune pentru răspândirea Evangheliei”. Ce susţine Dughin despre ortodoxie şi imperiu, în speţă, despre relaţia dintre acestea?

Geopoliticianul rus consideră că imperiul, în particular cel rusesc, este un „organism soteriologic”, adică un instrument al eliberării universale. El împărtăşeşte, iată, învăţătura despre rolul sacral al Imperiului şi împăraţilor, legându-l de o misiune eshatologică ce derivă din faptul că Antihristul va veni înaintea lui Hristos.

Pe de altă parte, el găseşte o filiaţie directă a libertăţii spirituale şi lingvistice din glosolalia apostolilor în ziua Cincizecimii. Trebuie precizat din capul locului că nu se poate respinge ideea compunerii pe creasta valului istoric a unei forţe capabilă să ţină piept o vreme încordării răutăţilor la scara planetei şi nici ideea că această forţă, pe care o putem asimila imperiului, ar avea legătură cu iconomia lui Dumnezeu. Dacă forţa aceea va fi un imperiu care va veghea la menţinerea dreptăţii popoarelor cu atât mai bine pentru poporul rănit în libertăţile şi în dreptatea lui de zvârcolirile răului. Examinând, însă, principala ipoteză a lui Dughin putem căuta posibilele replici teoretice în serviciul adevărului care nu va fi epuizat niciodată de vreo teorie oricât ar fi de valoroasă aceasta pentru progresul cunoaşterii în domeniu. Care pot fi replicile posibile (nu certe, ci posibile, căci nu voim cu tot dinadinsul să-l contrazicem pe profesorul rus ci voim să dialogăm cu domnia sa) la această concepţie soteriologică asupra imperiului?

Ceea ce trebuie spus, mai întâi, se referă la faptul că nimeni n-ar putea contesta forţa extraordinară a emergenţei unui imperiu care şi-ar face fundament din învăţătura creştină, aşa cum a fost, bunăoară, Imperiul Bizantin, ori chiar şi imperiile de substituţie care au susţinut cruciadele Apusului pentru cucerirea Ierusalimului. Această calitate ar avea relevanţă într-o lume necreştinată şi eventual într-un univers decreştinat, copleşit de valurile devastatoare ale invaziilor de păgânism şi idolatrie postmodernă, care ar aspira să preia conducerea proceselor spirituale în lume substituindu-se cu totul şi prin silnicie învăţăturii lui Hristos. Oare nu merge lumea noastră spre formula unei civilizaţii postcreştine, cum o numeşte Dughin, sub îndrumarea unor idolatrii noi, în frunte cu idolatria consumeristă, cu aceea a ideologiilor, ori cu idolatria tehnocratică? Vom sesiza, pe de altă parte, că ideea imperiului ca organism soteriologic şi deci ca linie exterioară, paralelă la autoritatea Bisericii şi deci la misiunea Cuvântului, este întâmpinată cu rezervă, chiar descurajată de Biserica Creştină. Şi ca să nu fie vreun echivoc în ce priveşte invocarea învăţăturii apostolice pentru interpretarea imperiului ca „organism soteriologic”, citim în cap. 3, versetul 12, a aceleiaşi epistole, în care Sf. Apostol Pavel descurajează pe cei ce pretind a fi ei, în afara Bisericii şi deci a autorităţii Sf. Apostoli şi a preoţilor, răspânditori şi propagatori ai Cuvântului („pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând, ci iscodind”) şi zice:

„Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce  pâinea lor” (II Tes. 3, 12).

În Epistola a II-a către Tesalonicieni a Sf. Ap. Pavel, cei ce se arată umblători şi deci propagatori ai Cuvântului pe o linie paralelă şi deci exterioară faţă de cei cărora le revine misiunea de har (preoţii cu ascendent în Sf. Apostoli) sunt scoşi în afara Bisericii.

Trei idei propagă Sf. Ap. Pavel în această chestiune în Epistola a II-a către Tesaloniceni (pe lângă cele deja menţionate legate de tâlcuirea apostolică a semnelor vremurilor în lumina învăţăturii eshatologice): a) statornicia credinţei şi respectarea predaniei (a tradiţiei); b) întemeierea oricărui act de viaţă pe munca şi pâinea proprie; c) scoaterea din Biserică a celor ce ies din autoritatea ei, care are exclusivitate în privinţa misiunii Cuvântului. Deci, Sf. Apostol respinge orice altă linie de propagare a Cuvântului Evangheliei dacă şi în cazul că s-ar situa în afara liniei Bisericii. Prin urmare, Sf. Apostol nu ne lasă a subînţelge că misiunea Cuvântului s-ar rezema pe imperiu ca „organism soteriologic”. Iar ca lucrurile să fie clare, Sf. Apostol recomandă ca cei ce ies de sub cuvântul şi autoritatea Bisericii să fie „însemnaţi” şi „excluşi”: „Şi dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru [al celui ce este preot de har – n.n. I.B.] prin epistolă, pe acela să-l însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un amestec, ca să-i fie ruşine” (II Tes. 3, 14). Pentru unul ca acesta care îndrăzneşte să creadă că poate fi „paralel” Bisericii în pretenţia propagării Cuvântului, Sf. Apostol propune „scoaterea lui din Biserică”, încât ideea Imperiului ca „organism soteriologic” se arată a fi mai degrabă alături de linia apostolică. Chestiunea devine încă mai clară când ne amintim cuvintele Mântuitorului păstrate de Evanghelia ioaneică: „Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo, căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Ioan, 17, 20-21).

Rămâne totuşi un lucru însemnat în tâlcuirea svantului rus la chestiunea misiunii imperiului, a celui rus, în acest caz, şi anume ideea că imperiul poate fi instrument providenţial (el poate fi un instrument al justiţiei divine, de pildă, pentru popoarele lovite de nelegiuirea trufaşă a puternicilor lumii, ceea ce nu este acelaşi lucru cu calitatea intrinsecă de organism soteriologic). Ideea aceasta apare la profetul Daniel, cum se ştie, dar şi în vederea profetului Ieremia asupra imperiului ca instrument al dreptăţii divine. Este imperiul care pedepseşte poporul pentru păcatele lui, dar tot acolo este menţionată ideea imperiului ca instrument providenţial pentru restaurarea justiţiei, a dreptăţii poporului. Imperiul poate juca un atare rol, de restaurare a justiţiei corupte, a nedreptăţii unui popor, dar nu poate juca rol şi misiune eshatologică. El participă la marea desfăşurare eshatologică, dar rolul de vehicul îndreptăţit la misiunea Cuvântului revine, în termeni apostolici, numai Bisericii. Prin urmare imperiul poate contribui la resturarea justiţiei corupte, a dreptului suprimat, dar nu poate avea misiune eliberatoare (soteriologică) paralelă la linia Bisericii, la misiunea apostolică a Cuvântului. Lucrul acesta este învederat de rolul pe care şi l-a putut asuma împăratul bizantin. El putea să ocupe un scaun în Sinod, dar numai ca primus inter pares, nu ca scaun superior al ierarhiei.

Aşa se face că Biserica şi tradiţia îi memorează pe Sfinţii Părinţi şi Biserica în rolul central în lupta contra ereziei, nu împăraţii şi Imperiul. Memoria harismatologică îl pomeneşte pe Sf. Ioan Gură de Aur nu pe împăratul Arcadie în linia misiunii Cuvântului şi deci în lucrarea eshatologică şi în raport cu desfăşurarea marilor procese soteriologice ale poporului credincios din Bizanţul spiritual. În Biserica din Vlaherne poporul este cel ce se roagă şi el obţine victoria nu imperiul. Un popor cu credinţă slăbită ori guvernat de elite cu credinţa întoarsă pe dos (ca în cazul elitelor secularizate ale epocii moderne şi postmoderne) vieţuind într-un imperiu puternic ar face din imperiu un organism mai degrabă malefic decât un organism soteriologic. „Tot capul vă e numai răni şi toată inima slăbănogită” (Isaia, 1, 5), strigă Isaia intuind cauza răului istoric: rătăcirea adusă de zvârcolirile păcatului ca principală cauză de blocare a acţiunii factorilor benefici în viaţa popoarelor, cei care, în acest caz, sunt una cu „învăţăturile lui Israel”.

Teodoret de Cir tâlcuieşte astfel formularea lui Isaia: „capii sunt regii şi inimile sunt învăţăturile lui Israel”, ceea ce înseamnă că forţa şi eficacitatea propagatoare a învăţăturilor divine în lume scad atunci când vehiculele lor, regi, elite, clase politice guvernante, sunt slăbănogite, rătăcite. Or, învăţăturile revelate, prin care se transmite în lume voia lui Dumnezeu spre ferirea de nenorociri a popoarelor, se propagă în istorie prin elite harismatice şi nicidecum prin elite alienate de la Cuvântul lui Dumnezeu. Când acestea nu răspund chemării lui Dumnezeu şi risipesc harul Domnului, „oile se risipesc”, urmează în istorie o perioadă de teribilă singurătate şi primejdie pentru popoare, ne spune Iezechiel. Oare n-a fost imperiul sovietic cel mai mare duşman al popoarelor din Biserica lui Hristos? Dacă luăm doar exempolul Basarabiei, unde instaurarea imperiului bolşevic a condus la distrugerea a 1000 de biserici din cele circa 1200, ne putem face o idea asupra posibilităţii malefice a ridicării unui imperiu anticristic pe umerii unor popoare creştine totuşi. De altminteri, Dughin însuşi sesizează că imperiul rus şi-a pierdut calitatea de organism soteriologic (dacă ar fi avut-o, eventual, pentru zona eurasiatică necreştină) încă de la Petru cel Mare: „Ortodoxia rusă, zguduită de reformele lui Petru cel Mare, se afla, în această perioadă, destul de departe de idealul «Sfintei Rusii», în realitate fiind supusă controlului de stat şi pierzându-şi, în multe privinţe, autoritatea sacrală şi armonia simfoniei ortodoxe. Pierzându-şi independenţa spirituală, Biserica Rusă a fost nevoită să accepte compromisul cu puterea laică, întruchipată în Sinodul supus ţarului, prin aceasta fiindu-i limitată libertatea unei confesiuni veritabile a Adevărurilor Nepământeşti.”

Să recapitulăm, în fine, ideile axiale din cartea lui Dughin în legătură cu sciziparitatea Europei. Vom sesiza că savantul rus găseşte cauze spirituale adânci pentru dualismul geopolitic al Apusului şi Răsăritului. Din 1054, subliniază Dughin, a fost definitivat dualismul geopolitic al ecumenei creştine şi ambele lumi au mers fiecare pe drumul său.

Replică posibilă la această teză: cele două lumi sunt de fapt una: lumea creştină, cu diferenţe confesionale, nu dogmatice. Despărţirea pe confesiuni nu creează lumi diferite chiar dacă operează diferenţieri structurale, diviziuni funcţionale. Dogma este creatoare de lume nu încadrarea ei confesională. Confesiunea este, mai degrabă, urmarea fenomenului de înspicare a unei religii ca efect posibil al întâlnirii acesteia cu „noosul popoarelor”. Să urmăm firul analizei lui Dughin.

Până la 1453 (căderea Constantinopolului), precizează savantul rus, Biserica Ortodoxă se identifica geopolitic cu soarta Imperiului Bizantin. Roma şi Constantinopolul erau două „mari spaţii” creştine.

Replică posibilă: Biserica Ortodoxă nu s-a identificat cu Imperiul niciodată. Ierarhii au putut fi siliţi să se „supună” cumva, dar cuvântul Mântuitorului e clar: „Împărăţia mea nu e din lumea aceasta”. Iar, în Evanghelia lui Ioan, Iisus le spune ucenicilor: „Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo, căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Ioan, 17, 20-21). Este un alt argument contra ideii despre imperiu ca organism soteriologic, precum s-a şi precizat mai sus. Imperiul poate fi chemat la o misiune în cadrul tainicei iconomii divine, dar el nu poate elibera în afara Bisericii sau în paralel cu linia Bisericii. El poate restaura o filozofie politică sau juridică stricată de elite, eronată, cum este şi cea promovată de universalismul abstract neoliberal care promovează ideea drepturilor individuale independent ba chiar în opoziţie cu drepturile colective ale popoarelor, dar o asemenea reparaţie nu se va preschimba în act eliberator atâta vreme cât poporul nu se va elibera pe sine în şi prin Biserica eliberatoare şi deci în relaţia verticală cu Dumnezeu. Iar în această relaţie dintre poporul credincios din Biserică şi Dumnezeu Proniatorul nu se poate interpune nimic. Nu putem tăgădui, evident, că opoziţia la lucrarea răului în istorie poate fi exercitată de orice forţă care îşi asumă misiunea aceasta, dar de aici şi până la deplina eliberare de lanţurile răului mai este de făcut un pas, iar acesta este pasul Bisericii sau în orice caz, pasul făcut sub directa îndrumare a Bisericii, este pasul poporului din Biserică. În fine, pe firul analizelor sale, Dughin caută corespondenţe teologice pentru dualismul geopolitic al celor două Europe: Occidentul, precizează el, îşi are oglinda în teologia raţională a lui Toma d’Aquino. Răsăritul, la rândul său, îşi are oglinda în teologia mistică apofatică şi în monahismul  fondat pe raţiunea inimii a Sf. Grigore Palama. Palama împotriva lui Toma d’Aquino, iată formula teologică ce reflectă esenţa dualismului geopolitic al Orientului creştin şi al Occidentul creştin, în viziunea lui Dughin. Diferenţa dintre cele două linii de gândire este incontestabilă, dar translaţia ei într-o opoziţie geopolitică structurală a lumilor europene este îndoilenică, cel puţin pentru următoarele motive:

formula teologică nu reflectă o stare din lume, fie ea şi geopolitică;

Palama şi d’Aquino nu sunt pur şi simplu potrivnici, ci în multe aspecte complementari;

în genere, Occidentul şi Orientul au funcţionat spiritual prin perechi nu exclusiv şi definitoriu prin opuşi (Pr. C. Galeriu).

În primul mileniu: Sf. Maxim Mărturisitorul şi Papa Martin al Romei au pregătit formula dogmatică a Sinodului al VI-lea Ecumenic din 680 referitoare la cele 2 naturi şi voinţe unite în persoana divino-umană a lui Iisus (Pr. C. Galeriu). Papa şi-a sfârşit viaţa în exil, iar Sf. Maxim Mărturisitorul i s-a tăiat limba şi mâna dreaptă (ibidem).

În perioada contemporană, subliniază Pr. C. Galeriu, s-a evidenţiat o altă „pereche”: Rudolf Otto şi Mircea Eliade, istorici ai religiilor, care au evidenţiat rolul sacrului ca fundament al naturii şi devenirii umane (ambii au reîndreptat axul spiritual după răsturnarea lui freudo-marxistă).

În sec. XX, marii teologi Dumitru Stăniloae şi Karl Rahner, cu „teme dogmatice dătătoare de speranţă pentru dialogul dintre cele două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică”, ilustrează o altă pereche spirituală în şi prin care s-a afirmat complementaritatea şi nu opoziţia geopolitică a celor două Europe. În fine, o altă pereche este tocmai cea ilustrată de către Sf. Grigore Palama (1296-1359) şi Sf. Toma d’Aquino.

Metoda „perechilor spirituale” utilizată în „geopolitica creştinătăţii europene” îi aparţine Pr. Prof. Constantin Galeriu (Cf. pentru cele trei perechi spirituale: „Vestitorul Ortodoxiei”, martie 2001, p.16: sinteză a conferinţei „Aportul Ortodoxiei la Europa Unită”, ţinută la Nuremberg, 23 februarie 2001).

Alte trăsături ale ortodoxiei, evidenţiate de către A. Dughin ca trăsături ilustrative pentru diferenţele dintre Occidentul şi Orientul european:

Contemplarea mistică a luminii proniatoare, în Răsărit.

Glosolalia liturgică a Bisericilor locale versus universalismul catolic, latinofon etc.

Aceste trăsături sunt cu adevărat deosebitoare, dar nu conduc neapărat la un dualism geopolitic ci la ideea complementarelor spirituale europene. În fine, Dughin indică drept adversari ai Ortodoxiei lumea necreştină, pe de o parte, şi lumea creştină a Occidentului („turbanul turcesc şi mitra latină”). În fapt, însă, aceste lumi pot fi „citite” ca „parteneri de dialog” şi nu ca „adversari de război”. Este drept că Dughin se referă şi la adevăraţii duşmani ai Ortodoxiei care se află la rădăcina celor două mari invazii ale păgânismului în sec. XX: comunismul şi nazismul, după cum ne avertizează şi asupra idolatriei consumeriste şi asupra cezaro-papismului răsăritean. Iată ce scrie Dughin asupra unui sistem care aduce pe lângă idolatria consumerită şi prăbuşirea axiologiei europene, sistem căruia i se găsesc rădăcini apusene, dar care se arată triumfător şi în Rusia, prin ceea ce Dughin numeşte proiectul liberalilor radicali din elita politică rusă: „Primul proiect aparţine liberalilor radicali, «reformatorilor», care iau drept exemplu societatea occidentală, «structura comercială» contemporană şi îşi însuşesc proiectele despre «sfârşitul istoriei», expuse pe larg în cunoscutul articol cu acelaşi nume de Francis Fukuyama. Acest proiect neagă valori precum popor, naţiune, istorie, interese geopolitice, dreptate socială, factor religios etc. În articolul lui Fukuyama, totul se construieşte pe principiul unei eficienţe economice maxime, pe primatul individualismului, consumului şi al «pieţei libere»”. Nici referirea la cezaro-papismul răsăritean nu lipseşte: „Ortodoxia rusă, zguduită de reformele lui Petru cel Mare, se afla, în această perioadă, destul de departe de idealul «Sfintei Rusii», în realitate fiind supusă controlului de stat şi pierzându-şi, în multe privinţe, autoritatea sacrală şi armonia simfoniei ortodoxe. Pierzându-şi independenţa spirituală, Biserica Rusă a fost nevoită să accepte compromisul cu puterea laică, întruchipată în Sinodul supus ţarului, prin aceasta fiindu-i limitată libertatea unei confesiuni veritabile a Adevărurilor Nepământeşti.” Subînţelegem, iată, că imperiul rus a ratat, în vremea lui Petru cel Mare, misiunea şi calitatea de organsim soteriologic, căci şi-a pierdut „în multe privinţe, zice profesorul moscovit, autoritatea sacrală şi armonia simfoniei ortodoxe”. În secolul al XX-lea, imperiul rus şi-a pierdut „autoritatea sacrală şi armonia simfoniei ortodoxe” nu doar „în multe privinţe”, cum apreciază Dughin, ci în toate privinţele, acţionând tocmai în serviciul venirii fiului morţii, suprimând, adică, bisericile lui Hristos şi semănând pământul satelor ruseşti cu odoare de sfinţi anonimi, lăsând propabil cea mai mare densitate de sfinte moaşte din toată lumea comunistă. Efectul acestui imperiu para-soteriologic a fost cumplit, căci aproape toate popoarele răsăritului (în frunte cu poporul rus) au fost scoase din rosturile lor şi oprite, în pridvorul bisericilor, de la participarea euharistică prin legi şi practici impuse de comisarii roşii, adică tocmai de agenţii fiului morţii. Teoria imperiului ca organism soteriologic se loveşte de fenomenul acesta pe care l-a devoalat secolul al XX-lea care constă în posibilitatea ca un imperiu să rămână un suprastat fără de legătură cu poporul peste care superfetează (pluteşte), aşezându-i pe umeri greutăţi copleşitoare şi căruia nu-i aduce nimic în compensaţie.

Cartea sa nu face referiri extinse la ereziile moderne începând cu „luminaţii” (pe care-i invocă în contextul analizei dedicate dezagregării Imperiului Otoman) şi continuând cu „Bisericile proudhoniene şi saint-simoniene” etc., dar insistă, cum era firesc asupra ortodoxiei post-bizantine.  Ce se poate spune, aşadar, despre Ortodoxia post-bizantină? Dughin formulează următoarele trăsături:

Căderea Costantinopolului (1453) a adus după sine separarea lumii ortodoxe în două părţi, diferite „geopolitic şi teologic”;

Bisericile din zona controlului statelor neortodoxe (a Imperiului Otoman) „făceau parte din punct de vedere administrativ din aşa-numitul millet” ortodox care includea pe greci, sârbi, albanezi, bulgari, arabii ortodocşi (cu cele trei figuri: Patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Alexandriei şi Patriarhul Antiohiei);

zonele cu statut aparte: Patriarhul Ierusalimului şi Bisericile autocefale din Cipru şi Sinai;

zonele sud-est europene, distincte atât de Rusia ortodoxă cât şi de zona aflată în aria „turcocraţiei”.

Cred că zona sud-est europeană a indus totuşi mutaţii în ceea ce priveşte calitatea spaţiului geocultural răsăritean vizibile doar din perspectiva geopoliticii fractalelor. Imperiul ca organism soteriologic lasă locul aici viziunii asupra unui „cosmos” care participă la taina liturgică şi primeşte valenţe „eshatologice”; e un fel de „univers soteriologic”, care atinge un prag de criză în viziunea „apokatastazei” origenice. Triumfă aici „liturghia cosmică” sau, cu termenul lui Zizioulas, „cosmologia euharistică”. Ideea apare în cuvintele voievodului creştin al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, adresate lui Baiazid: „Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul / mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este/ Duşmănit vei fi de toate, fără-a prinde chiar de veste”. Este evident că românii n-au avut aceeaşi soartă cu sârbii, bulgarii şi albanezii după căderea Constantinopolului, căci ei n-au intrat în turcocraţie şi, vreme de 200 de ani, în acest spaţiu moldo-valah, s-au derulat „războaiele cu Imperiul Otoman” ale statelor voievodale creştine moldo-valahe. În aceiaşi vreme Rusia ieşise complet de sub influenţele arhopolitice ale formulii „statului tătar” graţie triumfului instituţional al unei formule noi, aceea a „statului vareg”, dualism geopolitic pe care l-a absorbit cu totul după „lunga aşteptare de pe râu Ugra” (1496), iar cu Petru cel Mare formula „statului vareg” este condusă spre noi biruinţe în cadrul celei de-a doua linii dinastice, aceea a Romanovilor, care, nu întâmplător, au sfârşit printr-o culminaţie martirică prin moartea mucenicească a întregii familii a ţarului şi prin afirmarea la scară de mare putere a celui dintâi imperiu ateu, anticreştin şi antinaţional, pe scena istoriei mondiale.

Să reţinem în formă schiţată celelalte idei ale lui Dughin referitoare la geopolitica ortodoxiei.

Rusia a evoluat, din sec. al XV-lea, în formula „Moscova a treia Romă”. Cele trei sectoare ale ortodoxiei, în lumina analizelor lui Dughin, au fost:

„millet”-ul

autocefaliile (Cipru, Sinai)

Rusia – a treia Romă

În realitate, sunt cinci sectoare:

millet-ul (greci, sârbi, albanezi, bulgari, arabii ortodocşi, cu cele trei figuri: Patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Alexandriei şi Patriarhul Antiohiei)

autocefaliile (Cipru, Sinai)

Rusia – a treia Romă

statele creştine voievodale (Byzance après Byzance)

La ele se poate adăuga „Patriarhatul Ierusalimului”, deci cinci sectoare în loc de trei câte i se arată lui Dughin. Existenţa celor cinci sectoare face din ortodoxie, o lume pluricentrică, nu monocentrică, încă de la căderea Constantinopolului, configuraţie confirmată de evoluţia progresivă a autocefaliilor. În planul geopoliticii ortodoxiei se poate vorbi, iată, de legea sinergiei noopolitice, nu de legea gravitaţiei geopolitice. În ceea ce mă priveşte cred că spaţiul ortodox, spre deosebire de cel apusean este solidar cu legea sinergiilor noopolitice şi mult mai puţin cu legea gravitaţiei geopolitice. Gravitaţional popoarele ortodoxe au un singur centru: Iisus Hristos şi Ierusalimul ceresc (Noopolisul distinct de orice Metropolis) şi modelul înaintării lor în istorie este totuşi marele urcuş eshatologic. Întrucât gravitaează spre Hristos, popoarele răsăritului şi-au asumat pe rând sau eucronic misiunea sau chemarea Răsăritului creştin în faţa unei ameninţări comune, adică în ripostă la un mediu ostil deopotrivă lui Hristos-Dumnezeu şi dreptului popoarelor în frunte cu cel dintâi, cu dreptul la proprietate identitară, adică la libera dispunere de toate formele afirmării identitare în frunte cu forma cea mai cuprinzătoare aceea a raportării la Dumnezeu. Aceiaşi provocare a venit din partea mediului bolşevic anticristic şi antinaţional, vizând altminteri spus decreştinarea popoarelor răsăritului şi opresiunea lor. O asemenea provocare n-a fost înlăturată cu revoluţiile din 1989 şi în măsura în care Rusia ar putea să răspundă vocaţional unei asemenea provocări, deci unei „mişcări antisistemice”, restauratoare şi deci de reacţie (reacţionare sau conservatoare) s-ar împlini previziunile lui Dughin referitoare la statutul Rusiei de „obstacol împotriva sosirii fiului morţii”. Problema care se ridică este totuşi legată de concepţia asupra geopoliticii ortodoxiei. Tensiunea dintre diferitele formule în care-şi caută sediu ideea privitoare la misiunile geopoliticii ortodoxiei în veacul care a început readuce în discuţie actualitatea legii sinergiilor geopolitice. Dughin leagă şansa unei asemenea misiuni de rolul Rusiei (deci de legea gravitaţiei geopolitice) în primul rând pentru că Rusia a moştenit, susţine savantul rus, „problematica geopolitică a Constantinopolului”.

Instaurarea în Rusia a Patriarhatului şi proclamarea Moscovei „a treia Romă” se află în raport direct cu destinul mistic al Ortodoxiei ca atare, apreciază Dughin. Argumentul lui Dughin pentru ideea sa este acela conform căruia, după căderea Constantinopolului, Rusia a fost singurul mare spaţiu geopolitic unde a existat şi politica ortodoxă şi Biserica Ortodoxă. Rusia, mai afirmă el, a  devenit succesoarea Bizanţului atât din motive teologice cât şi la nivel geopolitic (p.156, mss). „Moscova a moştenit, împreună cu statutul de obstacol împotriva sosirii fiului morţii” şi problematica geopolitică a Constantinopolului. În raport cu această misiune soteriologică universală, Rusia, apreciază Dughin, s-a lovit de „mitra latină” şi de „turbanul turcesc”.

Din momentul în care Rusia a intrat pe scena geopoliticii ortodoxiei, practic, lumea ortodoxă se divizase în două părţi, apreciază savantul rus:

linia care recunoştea Moscovei „funcţia eshatologică bizantină”;

linia antimoscovită împărtăşită şi de ortodoxia grecească, ce îmbrăţişează ideea că „învăţătura spiritual-politică” este o „doctrină exclusiv religioasă de salvare individuală”.

În consecinţă, conchide Dughin, „întreaga responsabilitate istorică revenise ţarilor ruşi, bisericii ruse şi poporului rus” (ibidem). Este evident că greutatea marelui spaţiu eurasiatic influenţează vederile în această chestiune, căci, în realitate, Bizanţul după Bizanţ a fost, întâi, operă de moştenire sud slavă, prin ţaratul de Târnovo al ţarului Ivan al IV-lea al Bulgarilor. A urmat „Ştefan Duşan al sârbilor”. În fine, formula de Byzance après Byzances va reuşi în cadrul formulii de stat creştin şi de spiritualitate creştină, prin Sf. Voievod Ştefan cel Mare, prin Mircea cel Bătrân şi prin toată seria de voievozi creştini ai celor două ţări valahe, serie în cuprinsul căreia se delimitează linia dinastică a Muşatinilor. De linia aceasta se leagă marele proiect iconografic, unic în felul său, al mănăstirilor din nord-estul României, proiect care va atinge culminaţia în vremea domniei Sf. Voievod Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş.

Voievodatele creştine moldo-valahe vor susţine războiul de 200 de ani cu Imperiul Otoman, până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, care vor fi urmaţi de cei doi voievozi tragici: Cantemir şi Brâncoveanu (unul fiind nevoit să se rupă de trunchiul neamului său, al doilea primind moarte martirică cu cei patru fii ai săi într-un Constantinopol în care biruise momentan fiul morţii tocmai prin uciderea sfinţilor lui Hristos). Prin martiriul celor cinci Brâncoveni, tatăl şi cei patru fii, şi a sfetnicului Ianache va fi inaugurată seria martirologiului răsăritean care va atinge culminaţia prin familia ţarului suprimată de celălalt cap al fiarei, cel roşu, şi prin mucenicia sfinţitoare din temniţele gulagului bolşevic al întregului răsărit. Cu Dimitrie Cantemir şi cu Sf. martir mărturisitor Constantin Barâncoveanu, voievodul Ţării Româneşti, se încheie ciclul românesc al Geopoliticii Postbizanţului. Valul acestui ciclu fusese deja potenţat spre nord-est, prin opera dinastiei varege a cnezatului Moscovei, care va culmina prin Ivan al IV-lea, zis cel Groaznic, dar deplinătatea rusească a geopoliticii ruse a ciclului postbizantin va fi atinsă cu dinastia Romanovilor.

Facem constatarea că formula statului voievodal românesc mijlocise sinteza dintre catehon  şi eshatologia dogmatică prin ideea şi sub formula „litughiei cosmice” şi a „statului creştin / adică a statului de apărare a neamului creştin”, nu a „statului de expansiune”, pur şi simplu. Între timp, voievozii statelor de la Dunărea de jos sunt doborâţi nu de iataganul turcesc ci prin instaurarea regimurilor fanariote, astfel că odată cu intrarea în scenă a lui Petru cel Mare ciclul rusesc al postbizanţului preia iniţiativa jocurilor geopolitice ale spaţiului răsăritean. Până atunci „factorul rusesc” încă nu trecuse cu jocul său geopolitic de meridianul de 300 longitudine estică şi de paralela de 450 latitudine nordică (arealul longutidinal al Europei subîntinde practic circa 450, din care 300 longitudine estică, arealul longitudinal al Rusiei cuprinde restul de 1500 longitudine estică, suprapunându-se în mare măsură heartlandului eurasiatic, mai precis, Eurasiei central-nord-estice) . Rusia era, mai degrabă, o „arie externă” cu „centrul în sine însăşi”, un altceva. Paralel cu [acest ciclu] s-a format concepţia poporului rus ca „popor ales”.

Ce putem adăuga acestor idei? Să pornim de la câteva constatări. Cu Petru cel Mare în Rusia şi cu Pacea de la Westphalia în Occident se schimbă peisajul geopoliticii spirituale a Europei. În Rusia, accentul se mută de pe instituţia Patriarhatului Moscovei pe Sinod (înfiinţat la Petersburg). Linia laică şi cea eshatologică se despart. Chestiunea este foarte atent examinată de către Dughin el însuşi.

În Occident modelul catolic tradiţional lasă loc consolidării statelor naţiuni. Lumea ortodoxă n-a alunecat toată sub controlul fanarioţilor („a clerului grecesc de sub supunerea Constantinopolului”, în accepţiunea lui Dughin). În sec. al XIX-lea, lupta pentru independenţă naţională face din popoarele sud-estului, subliniază Dughin, popoare de concurenţă între tendinţa rusofilă şi tendinţa fanariotă. Cât priveşte Rusia, aceasta intră în ceea ce Dughin a numit perioada ei petersburgheză, cu trăsăturile următoare:

Petru cel Mare creează „statul petersburghez”, separat de ortodoxia rusă;

Apare protestantismul, care va influenţa reformele lui Petru cel Mare;

Protestantismul era împărţit între luteranismul prusac (concentrat în statul prusac, fondat pe critica Vaticanului de pe premisele Noului Testament, „reproducând pretenţiile Ortodoxiei faţă de Catolicism”) şi calvinismul anglo-elveţiano-olandez (devenit  religie de stat în Anglia, bazat pe criticarea Romei de pe poziţiile Vechiului Testament);

Însă, în vreme ce în Occident, catolicismul merge până la capăt şi cedează poziţia „statelor-naţiuni”, în Rusia, Romanovii se opresc la jumătate, asemenea „modelului prusac”;

se declanşează acum o încordare geopolitică: între Rusia, Imperiul Austriac şi Imperiul Britanic, în şi prin care se exprimă, de fapt, opoziţia între ortodoxie, catolicism (Austria) şi ptotestantism (Anglia).

În acest spaţiu de confinii au trebuit să se descurce ţările române. Acestea au folosit alte liniamente: uniaţia, statul creştin voievodal, cosmologia euharistică (liturghia cosmică) sau „creştinismul cosmic” fără de sprijinul unui „stat soteriologic”. Rusia avea interese comune cu Austria contra Imperiului Otoman şi diferite de Anglia (care susţinea Imperiul Otoman). Formula lui Petru cel Mare va altera „doctrina poporului ales” şi soteriologia celei de-a treia Rome (interesele politice devin predominante faţă de cele religioase), ne spune Dughin; factorii religioşi sunt folosiţi mai mult ca pretext pentru manevre politice. Sunt câteva aspecte pe care nu le putem ocoli drept marginalii la cartea profesorului de la Moscova. Vom constata, mai întâi, că în spaţiul răsăritean apăruse, între timp, o formulă de gândire concurenţială la cea „petrinică” şi anume formula „movileană”, care punea pe locul din faţă ideea de „confluenţă” a diverselor spaţii europene, nu de „confinii” între acestea. Petrinismul şi movileanismul sunt două doctrine sociologico-politice reprezentative ale ortodoxiei în chestiunile relaţiilor occidentalo-răsăritene: una merge spre „pseudo-morfoză” (petrinismul), cealaltă spre sinteză (movileanismul), spre sinergie noopolitică. Această distincţie a fost operată, întâi, de reputatul istoric al spiritualităţii răsăritene, Dan Zamfirescu. Dar să reţinem câteva consideraţii asupra relaţiei dintre popoare şi dreptatea lui Dumnezeu, în lumina textelor profetice ale Bibliei pentru a readuce în discuţie perspectiva teologică asupra imperiului ca organism soteriologic inaugurată de către profesorul Dughin. Vom discuta, dintr-un unghi biblic, relaţia dintre chemarea popoarelor şi iconomia lui Dumnezeu, căutând înţelesuri complementare la cele derivate din explicaţiile savantului rus (asupra raportului dintre chemarea poporului rus şi voia lui Dumnezeu). Chestiunea se încadrează în teoria fenomenelor asincrone pe care am schiţat-o în „Noopolitica”, o carte a mea din 2005, menţionată deja.

Profeţiile asupra neamurilor

Biblia conţine un filon profetic aparte pe care comentatorii l-au delimitat ca atare, în care sunt date lămuriri asupra fenomenelor asincrone la scara neamurilor şi a raporurilor acestora cu imperiul. Este vorba despre „Profeţiile asupra neamurilor” care la Ieremia capătă o pondere extraordinară, dar nu lipsesc nici la ceilalţi profeţi. Sigur că este vorba, în principal, despre neamurile sau popoarele Vechiului Testament, nu de cele moderne, dar acest corpus profetic alcătuieşte un tablou noologic de importanţă perenă şi de relevanţă metodologică pentru orice ştiinţă de „avertizare timpurie” (early warning) asupra unor dezastre colective, cert legate de tabloul păcatelor şi de intervenţia purificatoare, nu pedepsitoare, a lui Dumnezeu. Putem vorbi, iată, despre fenomene care decurg din intervenţia divină în desfăşurarea istoriei şi deci în modelarea spaţiilor colective de viaţă, fenomene care au caracter asincron faţă de timpul istoric propriu-zis, adică se situează în timp dar nu decurg din cele petrecute pe firul timpului, din imanenţa spaţiului şi a timpului istoric. O geopolitică a fenomenelor asincrone ar evidenţia împletirea determinismelor timpului istoric cu indeterminismele istoriei, cu cele care depun mărturie peste timp asupra intervenţiei directe a puterii lui Dumnezeu în cadrul manifestărilor colective pe toată scara lor, arătându-ne câtă vanitate şi subţirime se află în trufia puternicilor zilei care se cred făuritorii destinului omenesc. Geopolitica factorilor asincroni şi a fenomenelor care poartă acest caracter este, oricât ar părea de neobişnuită sintagma, o geopolitică a intervenţiei lui Dumnezeu în istorie, ca puterea cea mai semnificativă dintre toate puterile. O vom numi cu un termen special, noopolitică, un termen compus din grecescul nous, care înseamnă spirit (pur) şi polis care înseamnă cetate, ceea ce, prin compunere, ne dă o denotaţie nouă şi anume: cetatea modelată de puterea spiritului, noopolis-ul sau oraşul ceresc (Ierusalimul ceresc) care este asincron faţă de metropolis, adică faţă de puterea marelui oraş pământesc, marea metropolă. Despre această putere vorbeşte cu avertisment profetul: „O, fiică a Egiptului, ce încă stai acasă, găteşte-ţi strai de înstrăinare, căci Memfisul va fi întru totul pustiu şi «Vai!» se va chema”[2]. Cu cât ar fi mai legitim să vorbim despre geopolitica feluritelor entităţi edificate de om, precum statele, imperiile, sistemele mondiale etc., şi să nu vorbim despre o geopolitică a aceloraşi entităţi, ca entităţi în care se cuprinde, într-o formă sau alta, intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu în istorie, adică despre geopolitica noologică, sau, cu termenul propus aici, despre noopolitică, ceea ce, ad ultimum, este o geopolitică a factorilor asincroni şi a fenomenelor adiacente acestora? De ce să acordăm mai mult credit teoriei lui G. Parker, de pildă, asupra statelor de dominaţie, deci asupra imperiilor, decât profeţiilor lui Daniel asupra imperiului, care se constituie în fundamentul cel mai durabil al unei „ştiinţe” a imperiilor, validă peste epoci şi spaţii geografice? D. Cantemir a valorificat în studiul său asupra imperiilor, cerut de către Petru cel Mare, ţarul ruşilor, tocmai viziunea şi ideea lui Daniel asupra imperiului, oferindu-ne primul studiu geopolitic cu fundamentare scripturistică din cultura lumii, dedicat marilor sisteme sau, cum spunem azi, sistemelor mondiale. Studii de geopolitică noologică au dat şi arabii mai înainte, dar nu pe o fundaţie scripturisică. În acest curent se înscrie şi tentativa lui Dughin de a oferi o teorie a imperiului ca instrument divin, deci ca organism soteriologic, în şi prin care lucrează factori asincroni, o putere capabilă să restaureze justiţia divină a popoarelor (parte a concepţiei lui Dughin cu care putem dialoga, până la pragul în care funcţia aceasta restauratoare este citită ca o funcţie eliberatoare aflată direct în serviciul Cuvântului, ceea ce este prea mult şi cert în afara doctrinei apostolice a Bisericii creştine). Acesta este motivul pentru care reluăm aici în formă succintă, referirile la textele profetice asupra dezastrului neamurilor proorocit de către profeţii Vechiului Testament. În viziunea profeţilor, dezastrul trebuie citit pe ecranul unui proces de purificare nu de pedepsire. Dezastrul urmează păcatelor, el nu este urmarea directă a voinţei lui Dumnezeu (căci învoirea la păcat este în afara voii lui Dumnezeu şi înlăuntrul voinţei exclusive a păcătosului), iar intervenţia lui Dumnezeu se manifestă sub forma curăţiilor pe care un neam le dobândeşte, fără de care nu există salvare de la aceste dezastre, încât Dumnezeu nu intervine cu urgia nenorocirilor, care vin de la păcate şi degenerare colectivă, ci cu darul curăţiei, tot la scară colectivă, ca fiind singura salvatoare. Sigur că în vechime dezastrele de o asemenea proporţie nu puteau fi duse la împlinire decât printr-o maşinărie militară, dar aceasta nu este singurul mijloc prin care poate fi adus dezastrul nimicitor în mijlocul neamurilor, al popoarelor „în toată plinirea lor”, cum se traduce în varianta jubiliară din Septuaginta.

Ce e de reţinut, ca relevanţă metodologică, în „profeţiile asupra popoarelor” din tabloul profetic al lui Ieremia? Mai întâi exigenţa metodologică de a examina chestiunea la scara lumii nu a unui singur popor. Un popor trebuie cercetat în mediul lumii sale, fiindcă numai aşa se compune tabloul de referinţă, oglinda în care se poate citi corect atât dezastrul cât şi intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu. În al doilea rând, trebuie identificată forţa în şi prin care se propagă dezastrul în viaţa popoarelor în cadrul (înlăuntrul) lumii lor. Ceea ce este de sesizat în compoziţia acelei forţe este dualitatea ei: în ea se compun forţa distrugătoare care vine de la masivitatea grămezii păcatelor şi forţa purificatoare, care vine din afara procesului, de la Dumnezeu. Este partea asincronă în cadrul procesului ruinător, care altfel ar aduce doar declinul şi nimicirea. În al treilea rând şi deci a treia exigenţă, care se desprinde din analiza profetică a lui Ieremia (şi a oricărui text de profeţie asupra neamurilor), este exigenţa de a recompune tabloul lumii în şi din perspectiva caracterului de „forţă reintegratoare” a acelui „proces” care atrage în albia lui neamurile cu o putere care pe unele le distruge într-un mediu, însă, în care se compune virtual şansa purificării. Distrugerea survine înlăuntrul unui proces reîntregitor care în profeţiile lui Ieremia este cucerirea de către Babilon a lumii vechi. Se constituie astfel iluzia că forţa care aduce salvarea este din lume, este o putere temporală, în genul imperiilor, al unei ideologii etc. În realitate această putere din lume aduce o pace impusă, un tip de ordine bazată pe subordine. Adevărata salvare vine din recompunerea (restaurarea) interioară a celor căzuţi, adică din masiva purificare de păcatele şi răutăţile care au adus dezastrele. În al patrulea rând, tabloul profetic ridică exigenţa de a citi în orice reintegrare un subproces distrugător care este, de fapt, esenţa acelei reintegrări. Ea vine asupra neamurilor pe care le incorporează dar le şi provoacă distrugeri. Un proces cum este cel al „integrării europene” de azi are şi el acest dublu caracter: el vine asupra popoarelor ca proces de incorporare şi deopotrivă ca subproces de distrugere, iar pe alocuri el este chiar nimicitor. Dacă înlăuntrul acestui proces integrator nu s-ar manifesta un subproces purificator, asincron, care este mărturia intervenţiei divine în istorie, el ar păstra doar sensul distructiv, ar deconstrui totul fără a fi capabil să reconstruiască. Se iveşte, iată, posibilitatea de a înlătura iluzia, amăgirea că salvarea vine de la o forţă din lume, cum ar fi astăzi, de pildă, Occidentul, puterile occidentale etc. În realitate de la acestea vine numai dezintegrarea entităţii încorporate, silită să asculte de un cod nou de ordonare şi deci de o nouă structură organizatoare, care poate fi un imperiu, o economie, o ideologie, cum a fost bolşevismul în cadrul sistemului comunist. Când această nouă structură organizatoare este lipsită de puterea ziditoare asincronă, ea aduce după sine silnicie, injustiţie colectivă, nimicire, alienare colectivă, uzurparea dreptului popoarelor la exerciţiul proprietăţii identitare.

În fine, a cincea exigenţă este de a citi atât integrarea cât şi distrugerea ca fiind nişte fenomene sociale totale, care antrenează totul în iureşul lor: bărbaţi, femei, copii, bătrâni (deci toată gama demografică) şi, deopotrivă, vechea slavă a acelor popoare, miturile, religiile lor etc.; deci toată sociopolitica şi toată noologia lor.

În toate acestea, şi aceasta este regula a şasea, trebuie să citim, ca element axial, particularitatea că procesul respectiv conţine în el faptul cel mai puternic şi singurul purtător de speranţă şi de salvare şi anume intervenţia lui Dumnezeu. Această intervenţie este conţinută în toate „întâmplările” acestea teribile şi ceea ce precumpăneşte nu este sensul distructiv ci sensul purificator, singurul care face comprehensibil întregul tablou care altfel pare cu totul absurd. În toate feţele dezastrului profetul citeşte feţele păcatului care atinsese proporţii colective adică deja destrămase noos-ul neamului respectiv, nomosul popoarelor încât ceea ce de fapt le aduce distrugerea nu este pur şi simplu „voinţa pedepsitoare a lui Dumnezeu”, ci „efectul dărâmător al păcatului care s-a întins şi a cuprins toate popoarele acelei lumi”.

Aşa se face că Nabucodonosor, cuceritorul şi invadatorul acelei lumi şi „eroul” timpului pofetic, este înfăţişat de profet ca „având un mandat de la Domnul” şi de aceea el împlineşte acest mandat fără milă, încât dacă mila intervine, vocea profetului devine cremene şi blestem: „O, blestemat este omul care face// cu nepăsare lucrurile Domnului // şi sabia şi-o ţine în teacă nu în sânge”.[3]

Sabia aceasta poartă în tăişul ei voinţa purificatoare fiindcă deşi ea împlineşte „pieirea” neamurilor, nu ea este aceea care le-a provocat degradarea, încât neamurile s-au dărâmat ele singure prin căderea în păcate şi idolatrie şi sabia vine doar spre a curăţi şi spre a cauteriza rana adusă sufletului de păcat, ca singură cale salvatoare reală. Tabloul arată o atitudine nemiloasă faţă de corpul copleşit de păcate al popoarelor („corpul demografic”), care a adus în primejdie de moarte sufletul popoarelor, încât singură sabia mai poate cauteriza rana sufletului. Ea loveşte nemilos trupul îmbolnăvit şi astfel pregăteşte o rezidire a trupului pentru un suflet eliberat. Imperiul, însă, nu-l şi rezideşte, cum s-ar putea subînţelege printr-o extensie a ideii salvatoare datorată teoriei imperiului ca organism soteriologic. Imperiul participă la marele plan eshatologic, dar nu poate rezidi fiinţa căzută a popoarelor. Această operaţiune este una din interior, săvârşită prin biserică, mai precis prin poporul din Biserica lui Dumnezeu. De aici şi importanţa copleşitoare a rezidirii templului la evrei şi toată marea desfăşurare a tensiunii dintre Biserica invizibilă şi Biserica vizibilă în corpusul de practici şi de credinţă a tuturor creştinilor.

Cântarul păcatelor colective

Acesta este sensul avertizării profetice, partea luminoasă a „profeţiilor asupra neamurilor: sufletul eliberat”. Altfel istoria este absurdă, nu are nici un sens, căci dezastrele ca atare n-ar avea sens renovator, ci doar înţeles natural, de pure catastrofe. Ieremia ne învaţă că popoarele trebuie să citească în asemenea dezastre semnul luminător asupra căii care eliberează sufletul şi care este calea întoarcerii la Dumnezeul adevărat şi deci la Renăscătorul adevărat. Întregul tablou al doxologiei lui Ieremia cuprinde această „certare a poporului”, acest dialog cu poporul rătăcit, care este certat că a greşit, a pierdut calea către Dumnezeul adevărat şi astfel şi-a provocat el singur dezastrul.

Capitolul 44 din Ieremia este cutremurător în acest sens şi pe deplin edificator. Iată doar câteva extrase (versete) ilustrative din acest capitol: „Aşa grăit-a Domnul, Dumnezeul lui Israel: Voi aţi văzut toate relele pe care Eu le-am adus asupra Ierusalimului şi asupra cetăţilor lui Iuda; şi iată, ele sunt pustii, fără locuitori, din pricina răutăţilor lor, pe care ei le-au făcut pentru ca să Mă întărâte mergând să ardă tămâia unor dumnezei străini, pe care nici ei şi nici părinţii lor nu i-au cunoscut. Dar Eu vi i-am trimis pe servii Mei, profeţii, dis-de-dimineaţă, zicând: – Nu faceţi fapta aceasta spurcată pe care Eu am urât-o! Şi nu M-au ascultat şi auzul nu şi l-au plecat ca să se întoarcă de la răutăţile lor, aşa încât să nu mai jertfească la dumnezei străini. Astfel mânia Mea şi urgia Mea au căzut şi s-au aprins în porţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului…”[4].

Este cât se poate de evident cântarul pe care păcatele poporului l-au aplecat spre panta dezastrului căci relele sunt aduse asupra poporului de păcatele lor, în frunte cu cel mai mare, cu păcatul idolatriei. Acesta a adus suferinţa şi catastrofa, iar în această „balanţă” Dumnezeu pune voinţa Sa de vindecare, mânia Sa purificatoare, adică „eliberarea sufletului” întemniţat de  păcate, de trupul şi de mintea întunecate de păcate, căzute în “nesimţirea cea împietrită”, cum va spune Sf Ioan Gură de Aur în rugăciunile lui.

„…Şi iată ele (cetăţile) sunt pustii din pricina răutăţilor lor”, zice Domnul prin cuvântul profetului. „De ce faceţi voi astfel de răutăţi împotriva sufletelor voastre? Să fie tăiaţi dintre voi om şi femeie, prunc şi sugar din mijlocul lui Iuda, aşa ca nimeni dintre voi să nu rămână, să Mă întărâtaţi cu faptele mâinilor voastre arzând tămâie unor dumnezei străini în ţara Egiptului, în care aţi intrat s-o locuiţi”[5].

(Oare n-au săvârşit popoarele Răsăritului păcatul idolatriei comuniste, pentru ca, mai apoi, din ziua eliberării lor să se arunce cu voluptate în robia celei de-a doua idolatrii, cea consumeristă, pe care au îmbrăţişat-o în „ţara Egiptului”, în noul Egipt de astăzi care este Occidentul, tot atât de bogat, de rafinat, ezoteric şi decăzut ca şi cel vechi). Cum arată comentariul IPS Bartolomeu, „dispariţia totală (fără nici un fel de „rămăşiţă” regeneratoare) este ultima consecinţă a divorţului dintre Israel şi Dumnezeul său”[6]. Dialogul Profetului cu Poporul este extraordinar şi unic în cultura lumii. E de observat, în treacăt, că Profetul se adresează poporului prin chemarea divină, în numele Domnului, adică la chemarea lui Dumnezeu, nu a vreunei autorităţi temporale, cum ar fi regele sau dregătorii. Cu aceştia va intra în conflict, de la ei va primi închisori, dar Cuvântul adevărului nu i-l vor putea suprima. În unele versete, profetul atinge cu dialogul lui unele segmente ale poporului cum erau acele femei israelience din Egipt care căzuseră în păcatul idolatriei: „Atunci toţi bărbaţii lor care ştiau că femeile lor jertfesc tămâie altor dumnezei, precum şi femeile şi-ntregul popor care locuia în ţara Egiptului în Patros, i-au răspuns lui Ieremia, zicând: – Cât despre cuvântul pe care tu ni l-ai grăit în numele Domnului, noi nu te vom asculta. Fiindcă noi vom face negreşit tot (după) cuvântul care va ieşi din gura noastră: să ardem tămâie pentru regina cerului (Astarte, Iştar, zeiţa amorului şi a fertilităţii în mitologia babilonică, n.n. IPS Bartolomeu) şi să-i turnăm libaţii, aşa cum am făcut noi şi părinţii şi regii noştri şi dregătorii noştri în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului şi am fost sătui de pâine şi ne-a fost bine… Atunci Ieremia a răspuns întregului popor, bărbaţilor ţării, şi femeilor şi întregului popor care-i răspunsese întorcându-i vorba, zicând: – Credeţi voi că Domnul nu Şi-a adus aminte de tămâia pe care o ardeaţi în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului, voi şi părinţii voştri şi regii voştri şi dregătorii voştri şi tot poporul ţării? Credeţi că ea nu s-a suit la Inima Lui? Dar Domnul nu v-a mai putut suferi din pricina răutăţilor faptelor voastre şi din pricina urâciunilor pe care le-aţi făcut; aşa se face că ţara voastră a devenit o întindere pustie şi de necălcat, un blestem a devenit, aşa cum este astăzi (…) pentru că glasul Domnului nu l-aţi auzit şi-ntru poruncile Lui şi-n legea Lui şi-n mărturiile Lui n-aţi umblat, de aceea v-au apucat relele acestea” (Ir 44, 21-23). Oare nu se aud cuvintele profetului azi dinspre fruntariile „lumii noastre”, ale Răsăritului şi Apusului deopotrivă?!

Glasul Domnului, Legea Lui, poruncile Lui, mărturiile Lui, acestea toate au fost puse  pe cântar de păcatele poporului şi când aceste păcate au cântărit în trupul şi-n sufletul poporului mai mult decât cele ale Domnului, consecinţa a fost dezastrul poporului şi chiar atunci Dumnezeu le-a trimis un ultim semn de bunăvoinţă şi deci de milă: pe profeţi. Când nici cuvântul profetului, în care răzbătea chemarea Domnului, n-a fost auzit, atunci şi doar atunci a urmat dezastrul, urgia şi prăbuşirea. Şi oare n-ar putea să stea aceste cuvinte rostite de profet în „Profeţii împotriva Egiptului”[7] pe Stela de la hotarul oricărui popor? „O, fiică a Egiptului, ce încă stai acasă, găteşte-ţi strai de înstrăinare, căci Memfisul va fi întru totul pustiu şi «Vai!» se va chema”[8].

Revenind la profeţiile asupra neamurilor ale lui Ieremia putem spune că acestea au în centru una dintre marile catastrofe etnologice ale lumii al cărei centru era la vremea aceea în Orientul Apropiat. Practic, în vremurile profetului Ieremia dispar un număr de popoare de pe faţa pământului, iar această dispariţie se petrece înlăuntrul unui unic proces de încorporare sau de integrare, unul şi acelaşi cu marile cuceriri ale lui Nabucodonosor, „biciul lui Dumnezeu”. Ce se întâmpla, istoriceşte vorbind? Pe de o parte se petrece decadenţa imperiului asirian şi pe de alta ascensiunea imperiului neobabilonian. Procesul începe cu regele Neobopolasar (625-605 î.Hr.), care distruge din temelii cetatea-capitală a ninivitenilor, Ninive (612) încât la 609 î.Hr. imperiul asirian iese definitiv din istorie. Poporul acesta, practic, dispare şi din neamul ninivitenilor nu mai rămâne decât mărturia învăţăturilor. Cu urmaşul acestui prim rege neo-babilonian, Nabucodonosor, începe practic seria marilor dezastre etnologice ale antichităţii neamurilor semite. „După ce cucereşte Siria, la 597, Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul şi dezlănţuie prăpădul asupra neamului şi regatului lui Iuda. Profeţiile lui Ieremia sunt confirmate una după alta, fiindcă după 587 Nabucodonosor porunceşte deportarea în masă şi începe astfel „marea captivitate babilonică a Evreilor”. La doar o lună este dărâmat templul de pe muntele Sion (practic, captivitatea babilonică va dura 70 de ani, începând de la 597 când se efectuaseră primele deportări)”[9]. Oare este întâmplătoare dărâmarea templului? Desigur, nu. Când însă poporul are templul în sufletul lui această nenorocire a dărâmării templului nu aduce şi dărâmarea sufletului. Dacă însă poporul nu are templul în suflet, atunci rezultatul unor asemenea dezastre va fi pierirea poporului respectiv, nimicirea lui totală.

Tot acum cad celelalte regate şi popoare, toate prevestite de Ieremia. Cade Egiptul (vezi cap. 6 din Ir, „Profeţie împotriva Egiptului”), urmează „cei din sămânţa altor neamuri”, care sunt asimilaţi de interpreţi filistenilor, enachimii (urmaşii lui Enac), apoi moabiţii („Pentru Moab nu-i nici o vindecare… Veniţi să-l retezăm de printre neamuri!. Şi el va înceta să mai existe”, conchide Profetul în cap. 48, versetul 2). Dezastrul se dezlănţuie cu furie mai mare asupra neamurilor amoniţilor (alt trib semitic), asupra neamurilor edomiţilor, locuitori în Idumeea, elamiţii, triburile arabe ale Chadarului, acum cade Damascul şi, în fine, Ieremeia prooroceşte însăşi căderea Babilonului şi, deci, sfârşitul caldeenilor, cei ce încadrează în ascensiunea lor toate dezastrele intermediare. Totul este ca un arc de căderi, de catastrofe etnologice nemaiîntâlnite pentru un interval atât de scurt totuşi.

Însă dezastrul nu se dezlănţuie decât de la un prag încolo, după ce fărădelegile din poporul ales, necredinţa lui, neascultarea lui la chemarea profetului şi deci a Domnului ating proporţii insuportabile în faţa lui Dumnezeu, adică după ce poporul ales nu-şi mai ţine locul lui în faţa lui Dumnezeu.

Atunci se strică echilibrul dumnezeiesc al lumii, rânduiala făcută de Dumnezeu prin legământul său cu poporul ales şi doar atunci este atins pragul dezlănţuirii catastrofelor în lanţ şi nu doar asupra poporului lui Dumnezeu, ci şi asupra celorlalte care compun fundaţia şi arcul acelei lumi. („Vai nouă, că ziua s-a plecat, că umbrele zilei subţiri se topesc”, zice profetul în cap. 6, versetul 4, consemnând pragul la care balanţa păcatelor a făcut să se încline teresia zilei spre întunericul nopţii).

Din acel moment „istoria e ca un tăvălug, suferinţa devine generală”[10]. „Ascultă pământule: Iată, asupra acestui popor Eu voi aduce rele – roada răzvrătirilor – pentru că ei n-au luat aminte la cuvintele Mele, iar Legea Mea au lepădat-o”[11].

Domnul Însuşi, în cuvintele profetului, lămureşte şi ce va fi şi de ce va fi astfel: fiindcă, zice Domnul, „ei n-au luat aminte la cuvintele Mele şi Legea Mea au lepădat-o”, iar cele ce urmează, toate relele şi nenorocirile sunt „roadele răzvrătirii lor”, zice Domnul. Cap 2-11 din Ieremia sunt lămuritoare pentru înţelesul real al „răului” rostogolit asupra „poporului”. Cap. 2 ne vorbeşte despre poporul „nerecunoscător” şi în consecinţă pedepsit. („Ce greşeală au aflat în Mine părinţii voştri de s-au îndepărtat de Mine şi s-au luat după deşertăciuni şi s-au făcut netrebnici? Şi n-au zis: – Unde este Domnul, Cel ce ne-a scos din ţara Egiptului, Cel ce ne-a  călăuzit în pustie (…). Dar Eu v-am adus în Ţara-cea-Verde (…) voi aţi intrat şi Mi-aţi pângărit pământul, iar moştenirea Mi-aţi făcut-o urâciune”[12]). Cap. 3 ne vorbeşte despre „necredinţa poporului”, cap. 5 este o desfăşurare de tonuri şi nuanţe ale tristeţii divine la vederea păcatelor şi rătăcirii poporului („În vremea aceea i se va spune acestui popor şi Ierusalimului: Există un Duh al rătăcirii prin pustie; Calea fiicei poporului Meu nu duce la curăţie şi nici la sfinţenie”[13]).

La tema „duhului rătăcirii prin pustie” ne întâmpină notarea IPS Bartolomeu care spune: „experienţa celor patruzeci de ani ai rătăcirii lui Israel prin pustie, presăraţi cu răzvrătiri idolatre, pare să fi lăsat în subconştientul acestui popor un anume duh al nesupunerii, ca un model dobândit printr-o boală lungă”. Desigur, s-ar putea căuta în istoria popoarelor perioadele rătăcirii lor prin deşertul întoarcerii din robie cum se întâmplă cu popoarele ortodoxe la ieşirea din robia noului Egipt, al comunismului ateu şi idolatru, cum se întâmplă cu popoarele Occidentului care încă rătăcesc în pustia sufletească a celei mai urâte idolatrii, aceea a consumerismului etc., idolatrie care a început să cucerească deja şi sufletul popoarelor răsăritului după 1989.

Cap. 5 ne vorbeşte din nou despre fărădelegile poporului, care aduc năvăliri şi „pedeapsă spre îndreptare” („fiindcă ei nu cunosc calea Domnului sau judecata lui Dumnezeu”, rezumă profetul în 5,4. Şi mai departe: „pentru că ei şi-au înmulţit răutăţile şi-n răzvrătirea lor s-au întărit. Pentru care dintre acestea te voi ierta? Fiii tăi M-au părăsit – le spune Domnul prin cuvântul Profetului – şi se jurau pe cei ce nu sunt dumnezei. Şi i-au hrănit până la saţiu, iar ei se prea-desfrânau şi-n casele târfelor îşi găseau adăpost. Cai înnebuniţi după iepe au devenit, fiecare rânchezau spre femeia vecinului său. Oare pentru acestea nu voi pedepsi? – zice Domnul – şi nu se va răzbuna sufletul Meu pe un neam ca acesta?”[14]). Cap. 7 lămureşte mai în adâncime sursa răului şi a nenorocirilor abătute asupra poporului lui Dumnezeu: „falsa închinare”, idolatria („…şi jertfe de băuturi au vărsat pentru dumnezei străini ca să-Mi stârnească Mie mânia. Oare pe Mine mă stârnesc ei? Zice Domnul: nu se stârnesc oare, pe ei înşişi, ca să le ardă obrazul de ruşine?”[15]). Cap. 8 este un capitol de „plângeri şi poveţe” care însoţesc „înstrăinarea lui Israel” („Oare cel ce cade nu se întoarce? De ce oare s-a abătut acest popor al Meu în răzvrătire neruşinată şi în propria lor voie s-au înstăpânit şi n-au vrut să se întoarcă”?[16]).

„Şi-n propria lor voie s-au înstăpânit // şi n-au vrut să se întoarcă”, iată sursa răului şi deci a nenorocirii: voinţa omenească ruptă de voinţa lui Dumnezeu. Când oamenii vor ceea ce nu este întru voinţa divină apare fenomenul înstrăinării colective, al cărui rod suprem este „omul autonom”, „poporul autonom”, care se încred în ei mai mult ca-n Dumnezeu, ba trăiesc chiar fără de Dumnezeu.

„Înţelepţii s-au dat de ruşine, s-au descumpănit şi s-au prins, fiindcă au lepădat cuvântul Domnului. Ce înţelepciune este întru ei?”[17].

Dacă nu au cuvântul Domnului, „ce înţelepciune este întru ei?” Evident că este „îndrumarea răului”, abaterea, înstrăinarea.

Concluzia profetului în care se întăreşte cuvântul Domnului este ca o sentinţă: „…de aceea căderea lor atunci când cad este întreagă, iar la vremea cercetării vor pieri, zice Domnul”[18].

Cap.9 înfăţişează „stricăciunea în Iuda” şi „tristeţea în Sion” arătând totodată „adevărata înţelepciune” („că toţi se desfrânează // ei, adunătură de trădători”[19]. Desfrânaţii sunt „trădători de Dumnezeu”, ne spune profetul. Teribil!)

„Minciuna, nu credinţa-i stăpână pe pământ; căci mers-au ei din rău în rău şi pe Mine nu m-au cunoscut, zice Domnul”[20].

Examinaţi tabloul acestor lunecări şi judecaţi de nu se potriveşte tuturor vremurilor de stricăciune în popor, deci inclusiv acestora pe care le trăim astăzi: „Feriţi-vă fiecare de aproapele său, în fraţii voştri să nu aveţi încredere, fiindcă fiece frate cu amăgire va amăgi şi fiecare prieten cu viclenie va umbla. Fiecare-şi va bate joc de prietenul său; adevărul nu-l vor grăi, limba lor s-a învăţat să spună minciuni; de năpăstuit au năpăstuit, dar de-ntors n-au vrut să se întoarcă”[21]. La acestea toate profetul dezleagă spre popor povăţuirea Domnului, „Că glas s-a auzit în Sion: (…) Voi, femei, ascultaţi acum cuvântul Domnului // primească auzul vostru cuvintele gurii sale // şi pe fiicele voastre învăţaţi-le să se tânguie // şi fiece femeie să-şi înveţe vecina să plângă// Că moartea s-a suit prin ferestrele voastre // în ţara voastră şi-a făcut intrare // ca să zdrobească pruncii de pe afară // şi pe tinerii de pe uliţe (…) Acestea zice Domnul: Înţeleptul să nu se laude cu a sa înţelepciune // puternicul să nu se laude întru a sa putere // iar bogatul să nu se laude întru bogăţia lui // ci întru acestea să se laude cel ce se laudă: întru înţelegerea şi cunoaşterea că Eu sunt Domnul, // Cel ce face milă şi judecată şi dreptate pe pământ”[22]. Iată cât de răspicată este învăţătura cu privire la sensul oricărui imperiu pământesc; el este neputincios în aţa mâniei lui Dumnezeu şi în calea păcatelor poporului, cu o neputinţă care trece peste toată puternicia lui pământească, peste toată faima lui se întrevede gloria din pulberea marilor şi înspăimântătoarelor imperii nimicite şi pe veci apuse.

„Cine este înţeleptul care să priceapă aceasta? Cel ce are-ntrânsul cuvânt din gura Domnului”[23].

Lucrul tulburător în „Profeţiile lui Ieremia asupra neamurilor” este finalul optimist. Căci neamurile totuşi nu pier; ele trec, adică atunci când arcul răscolirii lor şi al distrugerii lor se rupe, ele se întorc asupra forţei care le-a livrat vânturătoarei istoriei, care, în timpul profetului Ieremia, era Babilonul: „Că iată adunări de neamuri Eu ridic // din latura de miazănoapte // asupra Babilonului // (…) Şi Caldeea va fi de pradă (…) şi tot cel ce va trece prin Babilon // se va uita cu tristeţe // şi va fluiera de toate rănile lui”[24].

Căderea Babilonului este o scriere neîntrecută ca vigoare a profeţiei asupra cetăţii care se curmă şi cade lăsând pe urmele ei pulberea sau nimicul. Este cea mai teribilă viziune asupra zădărniciei măreţiei imperiilor, asupra nimicului interior al oricărei metropole ridicată pe slava lumească („şi nu vor lua din tine o piatră unghiulară // zice profetul, sau o piatră de temelie // căci pustiu vei fi pe totdeauna // zice Domnul”[25]).

Poporul cuviincios: asincronia modelului etnospiritual

La toţi profeţii se aduce în lumină din „unghiul cel înalt” al lui Dumnezeu, condiţia creaţională fixată la Geneză pentru popoare de către Însuşi Creatorul: „poporul cuviincios”. Acesta nu-L pierde pe Dumnezeu căci e ferit de trufia care l-ar duce la idolatrie. El este prototipul modelului naţional şi argumentul peremptoriu al asincroniei acestuia. Sofronie (cel chemat la profeţie la 622) este cel ce ne-o spune răspicat: „Atunci în ziua aceea (…) Îţi voi şterge trufia ta cea plină de dispreţ, îi spune Domnul prin profetul său cetăţii Ierusalimului, şi nu te vei mai preamări // în muntele cel Sfânt al Meu // Şi voi lăsa întru tine // un blând, cuviincios popor”[26]. Acesta este poporul iubit de Dumnezeu şi el va fi lăsat întru Ierusalim să vieţuiască, altfel spus acest tip de popor întruneşte atribute asincrone. Este, desigur, o profeţie asupra poporului lui Iisus, adică neamul cel înnoit, căci acesta este drept, blând, cuviincios, smerit, iubitor şi el va moşteni pământul, deci el va fi aşezat întru Ierusalim (nu în Ierusalim, ci întru oraşul sfânt, întrucât prin naşterea şi învierea Domnului acesta a devenit Centrul lumii în ultima cultură axială a pământului).

„… Şi cei rămaşi ai lui Israel // se vor teme de numele Domnului şi nu vor face nedreptate // şi nici vor mai grăi deşertăciuni şi-n gura lor nu va mai fi o limbă-nşelătoare”[27]. Este evident că versetele 14-20 sunt toate pe tema „Bucură-te Noule Ierusalime”, căci sunt toate profeţiile acestuia. Şi nu întâmplător profeţind bucuria aceasta, Sofronie „este singurul autor vrechitestamentar care foloseşte verbul kataterpo = a (se) încânta”, cum subliniază IPS Bartolomeu în nota sa la Sofronie 3,14: „Bucură-te foarte, tu, fiica Sionului, vesteşte cu glas mare, tu, fiica Ierusalimului! Din toată inima te veseleşte // fii plină de’ncântare, tu fiica Ierusalimului!”.

Axa acestor versete este aceea a lucrării iubitoare şi înnoitoare a Domnului întru cei ce vor moşteni Ierusalimul şi această lucrare este înnoitoare:

„În vremea aceea, Domnul îi va zice Ierusalimului: Îndrăzneşte, Sioane, mâinile tale să nu slăbească ! // Domnul Dumnezeu e-n tine// Cel Puternic te va mântui // El peste tine va aduce veselie // Şi-ntru iubirea Sa te va-nnoi”[28]. Şi mai departe: „Iată că-n vremea aceea – zice Domnul – de dragul tău // Eu voi lucra-ntru tine”[29].

Eliberarea naţională a popoarelor ortodoxe

Una dintre temele de interes ale studiului geopolitic al lui Dughin este aceea a eliberării naţionale a popoarelor ortodoxe, mişcare pe care Dughin o asimilează marelui proces de expansiune a imperiului soteriologic rusesc, interpretare care intră în conflict, evident, cu geopolitica statului naţional zidit pe umerii poporului creştin. Factorul religios a jucat, desigur, un rol însemnat în eliberarea de turci, dar de aici şi până la asimilarea celor două procese (eliberarea popoarelor şi afirmare imperiului soteriologic) este un drum lung. Să reţinem, deocamdată, factorii eliberării în lumina analizelor lui Dughin:

– degradarea puterii politice a turcilor (la care a contribuit şi iluminismul şi Franţa curentelor moderniste);

– agenţii ruşi şi-au concentrat eforturile în Grecia şi Balcani spre a susţine pretenţiile ortodocşilor;

– renaşterea religioasă a popoarelor ortodoxe: complex de idei naţionaliste, presimţiri mesianice de caracter eshatologic, mistica naţionalismului etc. La acestea se adaugă fenomenul megalo-ideilor:

– apar concepţiile geopolitice ale Greciei Mari, Bulgariei Mari, Serbiei Mari, României Mari etc.

– Grecia năzuia să recucerească teritoriile greceşti de la Turci şi să edifice Noul Bizanţ, să restaureze puterea imperială şi supremaţia Patriarhului Constantinopolului. Această concepţie s-a numit Megalo-Idee (Marea Idee), remarcă Dughin.

Realizarea Marii Idei s-a izbit de interesele geopolitice ale altor popoare ortodoxe. Grecia îşi va cuceri statul independent la 1830 şi îşi dublase teritoriul la 1913 în urma războaielor balcanice. Ei cereau anexarea Macedoniei, Thraciei etc.

Apogeul Megalo-Ideii a fost eliberarea Constantinopolului (Istanbul) de sub turci. Turcia lui Ataturk i-a zdrobit pe greci şi a forţat populaţia greacă din Anatolia să se strămute pe pământurile greceşti. „Fanarioţii şi patriarhul Constantinopolului n-au salutat lupta de eliberare a grecilor, căci căderea turcilor a fost catastrofală pentru supremaţia spirituală a fanarioţilor”. De aceea „naţionalismul grecesc şi Marea Idee au fost promovate iniţial de organizaţii secrete de tip masonic, în care rolul cel mai important l-au avut agenţii de influenţă ruşi şi adepţii iluminismului francez”. Să sintetizăm ideile lui Dughin în această chestiune:

Apogeul Megalo-Ideii: căderea Constantinopolului;

Războiul Turciei lui Ataturk cu Grecia Megalo-Ideii;

Fanarioţii şi Constantinopolul versus mişcările de eliberare naţională;

Rolul organizaţiilor masonice în mişcările de eliberare naţională.

Tot acum, subliniază Dughin, se afirmă ideea „Serbiei Mari” fondată pe precedentul statului balcanic imens din secolul al XVI-lea. La 1815 sârbii obţin o oarecare independenţă sub Obrenovici şi Caragheorghievici (aceştia români de origine). La 1903, Obrenovicii au fost înlăturaţi (cu participarea serviciilor ruseşti) şi Serbia merge pe linia pro-rusă. La 1920 – pe timpul Caragheorghevicilor – a fost creată Iugoslavia, o zonă cu tensiuni şi etnice şi religioase.

Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari

Eliberarea naţională şi afirmarea spirituală a românilor sunt procese pe care Dughin le plasează în contextul mai larg al dualismului geopolitic european, dar interpretarea sa capătă un caracter sui generis. Latinismul este socotit o ideologie impusă de uniaţie, iar ortodoxia este interpretată după un model de gravitaţie spre Moscova. România Mare (după Dughin) s-a afirmat pe următoarele liniamente istorice:

eliberarea de controlul turcesc şi rezistenţa la politica fanarioţilor;

tendinţele uniate (supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de Vatican);

Biserica uniată era însoţită de latinism (glorificarea originii romane, rădăcinile latine ale limbii, etc.);

Biserica greco-catolică era susţinută de Austria, cea ortodoxă de Rusia;

fanarioţii promovau o politică pro-turcă;

„Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc”;

„Naţionalismul românesc are un caracter anti-grecesc”;

„uniaţia gravitează spre Roma şi Ortodoxia spre Moscova”.

„Regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziţia Ortodoxiei subordonând acesteia, zice Dughin, confesiunile unite şi supunând represiunii minorităţile catolice”.

Este cea mai semnificativă suprainterpretare din textul lui Dughin şi ea decurge din ambivalenţa analizelor sale dedicate statului ruso-bolşevic, în care profesorul Dughin este înclinat să caute continuităţi şi mult mai puţin o gravă fractură a liniei istorice a Rusiei. Dacă, în România, regimul formal ateo-comunist a „ocupat poziţia ortodoxiei subordonând acesteia confesiunile unite”, cum se explică atunci  miile de preoţi ortodocşi aruncaţi în puşcării, alungarea călugărilor din mănăstiri, martirologiul din temniţele comuniste? Teza că ţinta regimului formal ateo-comunist a fost doar uniaţia se află într-o stranie coincidenţă cu teza Raportului Tismăneanu asupra comunismului, care formulează aceiaşi idee cu privire la poziţia Bisericii Ortodxe în timpul regimului comunist, şi ea nu corespunde logic şi istoric desfăşurării fenomenelor, fiindcă poporul uniat n-a venit în Biserică, ci a fost acolo, căci ritul celor două confesiuni este acelaşi, încât accesul greco-catolicilor la serviciile de cult ale Bisericii, legate de cele şapte taine, nu s-a izbit de nici o piedică din partea ierarhiei ortodoxe. Deci represiunea regimului formal ateo-comunist a fost antinaţională şi anticreştină (de ateizare completă şi de suprimare a tuturor marilor valori naţional-creştine, în toată policromia confesională a bisericilor. Or sub acest aspect, ea a lovit deopotrivă poporul rus, nu doar popoarele neruse, chiar dacă Moscova devenise centru acelui imperiu neopăgân). Dacă ortodoxia este un fenomen de gravitaţie spre Moscova, atunci de ce-au fost interzişi, în vremea ridicării puternice a Moscovei roşii, Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, toţi marii filosofi şi doctrinari ai ortodoxiei, în frunte cu Pr. Stăniloae, care împreună cu grupul de la „Crinul Alb” au fost toţi ortodoxişti şi au fost întemniţaţi dimpreună cu iniţiatorul grupului, călugăr rus, refugiat tocmai din calea acelei Moscove de culoare roşie? Mai apoi, dacă toate aceste fenomene s-ar fi redus doar la perioada de existenţă a regimului formal ateo-comunist, atunci de ce a continuat atacul contra ortodoxismului după ’89? Nu cumva imperiul informal postcomunist este tot un imperiu anrtinaţional şi anticreştin? Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci, cu siguranţă, Rusia creştină (mai puţin imperiul) poate juca un rol însemnat în bătălia pentru dreptatea popoarelor creştine. Această ipoteză ţine desigur de o geopolitică virtuală, adică de o ştiinţă a potenţialelor geopolitice nu a vreunei actualităţi etnopolitice, cu totul irelevantă într-o atare desfăşurare a lucrurilor. La unghiul interpretativ al profesorului de la Moscova s-ar putea adăuga precizările acestea:

Latinismul şi ideea originii romane nu erau idei şi ideologie uniate, ci idei şi ideologie universale româneşti (naţionale); accentele erau uniate, nu ideile. Încât estomparea accentelor nu reclamă şi alungarea ideilor;

ortodoxia nu gravitează spre Moscova (cum nu gravitează spre nici o capitală de pe pământ: aceasta este diferenţa faţă de papocezarismul apusean şi de cezaro-papismul răsăritean), ci are propriul ei centru de gravitaţie (eshatologie euharistică) şi, în spaţiul românesc, se bazează pe o tradiţie voievodal-creştină, ceea ce nu înseamnă că Moscova sau Atena sau Bucureştiul nu sunt capitale ale ortodoxiei în sensul lor de capitale ale oecumenei ortodoxe, ci că nici una dintre capitale n-ar putea deveni centru de gravitaţie al ortodoxiei, ci loc de manifetare a legii sinergiilor noopolitice;

naţionalismul românesc va fi creştin (nutrit de primatul sufletului şi de ritmul ortodox) sau nu va exista de loc.

Să încheiem, în fine, referinţele la geopolitica ortodoxiei, oprindu-ne în treacăt la chestiunea Albaniei ortodoxe pentru a înlătura alte posibile ambiguităţi într-o chestiune atât de însemnată ca cea la care ne referim.

Albania ortodoxă şi câteva concluzii

Albanezii sunt patru ramuri: suniţi (albanezi turciţi), restul sunt albanezi bectaşi (sufiţi), albanezi catolici şi albanezi ortodocşi. În privinţa albanezilor, Dughin înclină spre acelaşi tip de suprainterpretare care vede în ortodoxie mai degrabă un fenomen de geopolitică a ortodoxiei răsăritene de gravitaţie rusească şi mai puţin unul de sinergie geopolitică răsăriteană. La 1918, precizează Dughin, episcopul ortodox Fan Hali a devenit primul conducător ortodox (susţinut de Rusia). Opoziţia lui erau nu atât catolicii cât clerul grecesc ortodox din Albania (acelaşi dualism greco-rusesc, de data aceasta reflectând o situaţie din teren). Fan Hali, cu orientare pro-rusă, a fost înlăturat de regele Ahmed Zogu. După sovietizare, Biserica Ortodoxă a fost susţinută de stat (comunist) şi abia după 1967, prin devierea maoistă, Albania s-a declarat „primul stat ateu din lume” persecutând credincioşii de toate confesiunile.

La toate aceste interpretări care citesc în ortodoxie semnele gravitaţiei geopolitice spre Rusia şi în perioada primară a statului comunist un moment de susţinere a bisericilor ortodoxe s-ar putea formula următoarele întâmpinări:

De ce au fost reprimaţi ortodocşii ruşi?

Oare n-a fost Rusia sovietică primul „stat ateu din lume” şi deci n-a fost orientarea anticreştină funciarmente legată de statul ruso-sovietic?

Cum s-ar putea împăca două teze care se bat cap în cap: teza că ascensiunea statelor ateizate prin comunism şi prin elitele bolşevizate şi teza că un atare stat în chiar ascensiunea sa l-a slujit pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, sprijinind bisericile Sale?

Dincolo de întâmpinările punctuale la cele două chestiuni din analiza geopolitică a lui A. Dughin, rămâne impresia pe care ţi-o procură lectura acestei cărţi : este una dintre analizele de mare cuprindere a lumii din perspectivă rusească. Încadrarea studiilor geopoliticianului rus este dificilă chiar dacă unghiul dominant este acela al geopoliticii. Autorul nu este mai puţin un filosof şi deci un foarte subtil cugetător asupra condiţiei lumii noastre, a lumii în care trăim.

Traducerea cărţii sale reaminteşte cititorului român că se învecinează cu una dintre marile culturi ale lumii ceea ce este, de departe, un mare avantaj. Rusia spirituală a fost cel mai mare prieten al României din timp şi de peste timp. Cartea profesorului rus este mai mult decât o lucrare ştiinţifică, este o invitaţie la cunoaşterea lumii de pe versantul ei răsăritean. Autorul ei ne propune un model de expansiune legitimă: expansiunea spirituală.

Lectura acestei cărţi este provocatoare şi benefică cu atât mai mult cu cât autorul ei a îndrăznit să dezideologizeze analiza Rusiei chiar dacă el mizează pe vocaţia transistorică a neoimperialismului rusesc. Citind această carte înveţi să nu te mai sperii de mizele geopolitice ale marilor spaţii căci analiza este astfel condusă încât poţi sesiza că orice mare spaţiu rămâne totuşi un sistem fragil. Lecţia este una singură: salvarea lumii de la dezastre vine de la popoarele înfrăţite (principiul sinergiei geopolitice) nu de la sistemele globale care sunt toate sisteme fragile. Calea spre sinergia popoarelor este dialogul culturilor. Traducerea acestei cărţi a profesorului rus ne poartă chiar în miezul unui dialog dintre cele două culturi cu rădăcină ortodoxă şi cu vocaţie universală: cultura rusă şi cultura română. Nu vom încheia referirile la cartea lui A Dughin înainte de a oferi imaginea în oglindă asupra chestiunii ruse adăugând alte viziuni de geopolitica heartlandului, de care se leagă în chip decisiv sistemul teoretic al profesorului de la Moscova.

Geopolitica Heartlandului eurasiatic. Rusia: o perspectivă non-ideologică

Spaţiul rusesc – o chestiune metafizică.

Triumful comunismului universal sub forma sovietismului a provocat Rusiei, poporului rus, multe răni dincolo de avantajul unei expansiuni teritoriale prin crearea zonei sale hegemonice, care s-a întins de la Marea Nordului la Vladivostok şi de la ţărmul arctic la linia care uneşte Sttetin-ul cu Trieste. Una dintre poverile care apasă greu asupra Rusiei post-sovietică, moştenire a vechilor sisteme de gândire consacrate prin axiomele sistemului, este ideologizarea analizelor care i-au fost dedicate, ceea ce a condus la un mont-blanc de stereotipuri şi prejudecăţi asupra poporului rus şi deopotrivă asupra rolului spiritualităţii ruse în istorie. Este motivul pentru care credem că adevărata decomunizare a gândirii în studiile dedicate chestiunii ruseşti implică o dezideologizare a analizelor, o analiză non-ideologică a Rusiei. Care sunt implicatele unei astfel de analize, adică acele elemente ale analizei care prin chiar natura lor rezistă ideologizării şi, într-un anume fel, triumfă asupra stilului ideologic de gândire? Punctul zero al unei analize non-ideologice a spaţiului geopolitic rusesc este chiar geografia. La o atare exigenţă ne îndrumă magnitudinea spaţiului rus. „Teritoriul controlat de statul rus este întins pe 11 fuse orare: de la Petersburg la Vladivostok”. Zburând pe teritoriul acesta schimbi de 11 ori fusul orar. Pentru români ar fi intuitiv să realizăm că România se cuprinde de 80 de ori în spaţiul CSI. Acest fapt ridică probleme de ordin deopotrivă geostrategic, geoeconomic, geopolitic şi metafizic, chiar teologic.

Îmbrăţişăm ideea că problema unui spaţiu de o asemenea amplitudine între marginile de putere ale unui stat ridică neîndoielnic o chestiune de ordin metafizic şi, cum am precizat deja, de ordin teologic. Specialiştii şi filosofii ruşi au intuit latura aceasta şi au insistat asupra ei. În viziunea unora dintre studiile lui Aleksandr Dughin, profesorul de geopolitică şi de sociologie de la Universitatea Lomonosov din Moscova, chestiunea este privită chiar dintr-un atare unghi de abordare. Occidentul a înţeles târziu semnificaţia specială a unui asemenea factor non-ideologic care este geografia Rusiei pentru înţelegerea lumii şi a dinamicii civilizaţiilor, în ciuda avertismentelor marilor filosofi occidentali ai civilizaţiilor, care au intuit lucrul acesta. Chestiunea nu se reduce, desigur, la escaladarea ipotezei privind aşa-zisul rol decisiv al determinismului geografic, cu atât mai mult cu cât studiile de acest tip nu lipsesc nici chiar în Occident. Problema este mult mai complexă, cum ne şi sugerează studiile mai recente ale strategiştilor britanici şi americani. Sigur că o analiză ca cea datorată elevilor Şcolii Le Play din Franţa este încă extrem de provocatoare atât în ceea ce priveşte ipoteza asupra „surmenajului social al Rusiei”, provocat de ritmul infernal al reformelor petrinice – celebra răsturnare axială a orientării Rusiei datorată reformelor lui Petru el Mare – cât şi în privinţa teoriei formaţiunilor superpuse prin care s-a încercat cercetarea tehnicii expansionare a acestui stat în Eurasia.

Putem spune că până la apariţia în 1904 a studiului lui Mackinder[30] asupra Eurasiei[31], arie considerată de către geopoliticianul britanic drept factorul pivot al istoriei universale, Occidentul n-a înţeles pe deplin chestiunea rusă în toată complexitatea ei. Abia de la Mackinder încoace, prin filiera marilor strategişti americani, lumea occidentală a sesizat în toată amploarea ei chestiunea rusă. Iată de ce este necesar să pornim, eventual, de la Mackinder atunci când voim să abordăm non-ideologic această chestiune. În general, geopolitica a reuşit să furnizeze un răspuns la chestiunea evaluării non-ideologice a unui stat. La întrebarea „cum evaluăm geopolitic un stat?” ştiinţa geopoliticii a oferit grile speciale care ne apără de alunecarea în analizele ideologizate. Iată doar câteva[32]:

–      Teoria lui Rudolf Kjellen a celor 5 elemente: ţara, economia, populaţia, politica sau statul[33].

–      Teoria lui Anton Golopenţia centrată pe ideea potenţialul geopolitic şi geoeconomic al statului. Aceleaşi elemente (din grila lui Kjellen) trebuie privite ca elemente potenţiale nu manifeste, actualizate. Ca să capete caracter manifest ele trebuiesc actualizate prin politicile statului.

–      Teoria frontierelor naturale: Fr. Ratzel[34].

–      Teoria lui Mackinder a rolului de pivot geografic al istoriei universale a Eurasiei.

–      Teoria infrastructurilor critice, sub semnificaţia lor de potenţial logistic al unui spaţiu geopolitic: drumuri, vehicule, conducte (oleoducte, gazoducte)[35].

–      Teoria pasionarismului: Lev Gumilov.

–      Teoria Imperiului panfederativ a lui Aleksandr Dughin[36] (la care se regăsesc destule note comune cu teoria lui Karl Houshofer asupra spaţiilor controlate de panidei).

–      Teoria statelor de cultură a lui Eminescu, contribuţie cheie la înţelegerea rolului statului român ca „stat de cultură la Dunărea de Jos”, cum l-a caracterizat marele poet şi teoretician al păturii superpuse.

–      Teoria statelor de necesitate europeană a lui N. Iorga, înrudită în multe puncte cu viziunea lui Mackinder şi deopotrivă cu teoria statelor tampon a suedezului Kjellen.

–      Teoria rotaţiei imperiului şi a celor patru monarhate a lui D. Cantemir.

–      Teoria statelor tampon a lui Kjellen şi S. Mehedinţi.

–      Teoria bifurcaţiei etnopolitice.

–      Teoria noopolitică a statului, din care am făcut noi înşine punte pentru înţelegerea problematicii aşa de complexe a raportului statelor cu spaţiul de viaţă al popoarelor etc.

Aproape toate trimit, într-un fel sau altul, la modelul lui Mackinder.

Înainte de a stărui asupra viziunii lui Mackinder asupra Rusiei să ne oprim în treacăt asupra câtorva date relevante privind teritorialitatea în contextul schimbărilor de după 1989, ca să avem o sugestie asupra complexităţii chestiunii ridicate şi deci asupra dimensiunii spaţiale a oricărei cercetări dedicate Rusiei.

O dihotomie geografică sau geopolitică?

Ce a însemnat răsturnarea geopolitică din 1989 pentru Rusia? Rusia a pierdut, după 1989, 5 milioane de km2, iar, la nivelul populaţiei, declinul demografic continuă. Între recensămintele din 1989, 2002, soldul migratoriu era pozitiv (de 5,5), dar sporul natural era negativ atingând valoarea de -7,4. În 2006, în Rusia, trăiau 142,3 milioane locuitori faţă de aproape 300 de milioane de locuitori ai fostei URSS. Rusia post-sovietică a fost redusă la frontierele cele mai mici din istoria sa modernă, dar se întinde încă pe 17 milioane km2 (3/4 din spaţiul sovietic), de la Baltica la Pacific, „de 3 ori mai la est de Ural decât la vest” (vezi asupra datelor Rand Corporation Report: Center for Russia and Eurasia). Concluzia este, iată, că Rusia a fost şi este o putere spaţială inclusiv în faza geopolitică eterocratică (A. Dughin) sau atmosferică (S. Mehedinţi), iar lucrul acesta este mai presus de orice ideologie. Este drept că modul în care s-a folosit Rusia politică de această putere în prima jumătate a secolului al XX-lea este o chestiune care n-a putut fi sustrasă accentului celei mai teribile ideologii anticreştine, fără de comparaţie în toţi cei două mii de ani de creştinism: ideologia comunistă.

Comunismul a creat dualismul:  Estul comunist versus Vestul capitalist. O reacţie semnificativă la acest dualism geopolitic se suprapune cu gestul lui Gorbaciov, care a semnat la Paris, în 1990, „Carta pentru o nouă Europă” (doctrina „Casei comune europene”). Preşedinţii ex-republicilor sovietice (minus participarea Balticilor) au creat CSI în decembrie 1991. Rusia moşteneşte, în Consiliul de Securitate al ONU, personalitatea internaţională a URSS (prin acord comun) – Rusia dispunând de armament nuclear, fiind putere spaţială. În plus, tot ca o reflectare a puterii teritorialităţii (dominaţie şi control asupra unui „mare spaţiu geopolitic”), Elţîn a participat regulat la reuniunile anuale ale G7, formulă lărgită mai apoi spre formula G8. În mai 1997 a fost semnat acordul de la Paris: „Rusia şi NATO nu se mai consideră adversari (…) şi contribuie la stabilirea în Europa a unei securităţi comune şi globale” (ibidem). Raportul Rand consideră că, datorită problemelor interne, Rusia nu poate face contrapondere hiperputerii americane: n-a putut împiedica lărgirea NATO în Polonia, Cehia, Ungaria (1997) şi apoi în România şi Bulgaria (2002, Praga). Pe de altă parte, o schimbare petrecută în spaţiul controlat de Rusia se propagă mult dincolo de frontierele spaţiului rusesc.

Sfârşitul URSS, de pildă, a indus o stare care s-a propagat spre statele lumii a treia, cele ce împărtăşeau încă o persistentă orientare socialistă. În concluzie, putem spune că atunci când ceva se întâmplă în şi cu Rusia, se petrece ceva şi cu lumea. Analiza Rusiei implică analiza lumii ca întreg, iar analiza lumii ne obligă să includem în schema sa analiza Rusiei (ca şi pe aceea a Americii, a Chinei, a Uniunii Europene şi, de o vreme, a lumii islamice). Această aserţiune este una profund non-ideologică şi ea nu poate fi escamotată de nici un studiu dedicat chestiunii ruse oricât ar fi el de ideologizat. O atare aserţiune este, într-un fel, efectul geografiei, al teritorialităţii, asupra diagnozei geopolitice a chestiunii ruseşti. Suntem, iată, conduşi, cu voie ori fără voie, la punctul de start al oricărei analize de acest tip, adică o analiză care este nevoită să adopte ca premisă majoră binomul: Lumea şi Rusia. Cel dintâi care a utilizat, într-o expunere paradigmatică, acest binom a fost Mackinder. Vom porni deci de la aceste prag: Lumea şi Rusia văzute de Mackinder nu înainte, însă, de a insista încă asupra celor patru elemente care garantează orientarea non-ideologică a oricărei analize geopolitice.

Cele patru elemente ale analizei non-ideologice în geopolitică.

Studiul lui Mackinder dedicat pivotului geografic al istoriei universale a schimbat radical perspectiva cunoaşterii lumii. Am putea risca să spunem că lumea era văzută diferit înainte şi după Mackinder. Prima trăsătură a acestei mutaţii indusă de paradigma lui Mackinder este dezideologizarea analizei spaţiilor mari.

După Mackinder, statele pot fi privite în funcţie de poziţia faţă de un factor cu totul neutru la ideologie: factorul geografic. Din acest punct de vedere, ceea ce conferă putere unui stat este poziţia lui faţă de Eurasia, adică faţă de heartland-ul planetei. Ca atare, atunci când vorbim despre un stat precum Rusia, nu este aşa de relevant să ne referim la sistemul ei politic ori la ideologia care domină acolo, ori la atitudinea ei faţă de propriul său stat. Acestea sunt chestiuni care ţin de subdeterminările regionale, locale, filosofice, ideologice etc. Ceea ce rămâne dincolo de toate acestea este poziţia Rusiei faţă de heartlandul eurasiatic. Aceasta este o supradeterminare decisivă pentru diagnoza geopolitică a unui stat care aspiră la un rol geopolitic şi, pe cale de consecinţă, pentru dezideologizarea oricărei analize cât de cât pertinente a chestiunii ruse. În termeni geopolitici, chestiunea rusă este tot una cu chestiunea marelui spaţiu pivot socotit de Mackinder heartland, adică spaţiul central al planetei. Întrucât acesta este una cu regiunea uscatului, chestiunea rusă poate fi asimilată la problematica geopoliticii uscatului, distinctă cu totul de geopolitica mării sau maritime.

Al doilea factor neutru ideologic, prezent într-o analiză geopolitică ca un vector premodelator asupra gândirii specialistului, este factorul oceanic, mai exact, poziţia statului faţă de un astfel de element (apa) care fiind un factor geografic este fatalmente neutru la ideologizare. Controlul acestui factor este o chestiune non-interpretabilă, cum ar fi de pildă ideea sau pretenţia că deţii controlul asupra unui popor. Cine controlează mările şi oceanele, în şi sub forma sistemului comercial, este un stat puternic în mod indubitabil. Intersecţia dintre cei doi factori compune, aşadar, canavaua pe care se desenează tabloul lumii.

În fine, al treilea factor cu o neutralitate majoră faţă de ideologii este crescentul interior sau rimlandul, cu termenul lui Spykman, care este de o importanţă decisivă în orice analiză geopolitică, constituindu-se în suport al legităţii geopolitice universale, formulată de către Mackinder în faţa conclavului de la Versailles.

Al patrulea factor neutru la intruziunea ideologizărilor este unul de ordin spiritual, ceea ce arată că şi factorul mental este neutru la ideologie, chiar dacă este într-o anumită măsură ideologizabil. Forma sub care se implică factorul mental în analizele non-ideologice dedicate marilor spaţii şi sisteme este harta mentală. Aceasta nu este, în cadrul ei originar, de natură ideologică, chiar dacă poate fi ideologizată, cum se întâmplă cu harta marilor cancelarii ori cu cea a internaţionalelor. Cine controlează harta mentală a unei epoci, a unui popor, a elitelor regionale şi naţionale, controlează spaţiul lor de existenţă. Lumea datorează enorm în ceea ce priveşte dezideologizarea analizelor geopolitice lui Mackinder şi hărţii sale. Putem spune chiar că elitele care operează cu hărţi dezideologizate au superioritate analitică şi geostrategică, independent chiar de mărimea statului. Acestea fiind spuse, să zăbovim asupra Rusiei ca subiect al hărţii lui Mackinder şi al unei analize non-ideologice. Primul lucru pe care va trebui să-l observăm când citim poziţia Rusiei pe harta lui Mackinder se referă la raportul acesteia cu cele patru sisteme sau faze civilizaţionale create prin valorificarea celor patru elemente geografice: uscatul, fluviile, marea şi aerul. Statul care reuşeşte să-şi adjudece o poziţie predominantă în raport cu cele patru elemente şi cu sistemele civilizaţionale formate prin valorificarea lor este o superputere. Studiile geopolitice disting sistemele sau civilizaţiile şi în funcţie de elementul pe care se fundamentează predominant acele sisteme sau civilizaţii. Putem vorbi, în acest sens de sisteme sau civilizaţii maritime, ale uscatului, ori bazate pe elementul fluvial (sistemele potamice) etc. Pe de altă parte, evoluţia civilizaţiei universale se caracterizează prin trecerea de la un sistem la altul, astfel încât de la faza bazată pe folosinţa pământului s-a ajuns astăzi la faza atmosferică (S. Mehedinţi) şi, mai general, la cea eterocratică sau cosmică. Cele două spaţii – marea şi uscatul – au prefavorizat modelarea competitorilor majori în bătălia pentru stăpânirea spaţiului cu cea mai mare densitate civilizaţională, în cazul acesta, centura internă sau rimlandul. Astfel, heartlandul a produs primele atacuri masive asupra crescentului interior prin acei „piraţi ai uscatului”, aşa cum o arată „cuceririle mongole”. Aceştia au fost precedaţi de sciţi, huni, alani etc. Aceste rostogoliri poartă cu ele structuri autoritare, ierarhice, nedemocratice, necomerciale[37]. La rândul ei, centura externă sau insulară a produs „piraţii mărilor”, expediţiile coloniale, care contracarează „impulsurile uscatului”[38]. Aceste „expediţii” poartă cu ele comerţul, formele democratice etc. (Atena sau Cartagina intră aici, aşa cum la celălalt pol ar fi Sparta şi Roma antică).

Rusia are controlul deplin asupra a două elemente naturale suport pentru două faze şi/sau sisteme civilizaţionale şi geopolitice (din cele patru deja menţionate): faza potamică (sistemul fluvial) şi faza sau sistemul telurocratic (uscatul), vădind, pe de altă parte, şi o putere de control relativ asupra celui de-al patrulea, propriu „fazei atmosferice” sau, cu un alt termen, sistemului eterocratic. Îi lipseşte controlul strategic asupra sistemului talasocratic pentru că nu dispune de forţa care să-i garanteze controlul sistemului comercial oceanic şi al ţărmurilor calde. Cât priveşte gestionarea sistemului eterocratic, Rusia cooperează cu America, aşa cum arată tratatul privind reducerea arsenalului nuclear, document pe care sunt puse deja semnăturile celor doi lideri mondiali, Obama şi Medvedev.

Să revenim asupra sistemului perspectival al lui Mackinder. Vom sublinia mai întâi că importanţa studiului savantului britanic derivă din faptul că acesta a creat nu pur şi simplu un model teoretic în geopolitică ori o metodă, ci deopotrivă un sistem perspectival asupra lumii. Lumea se vede cu totul altfel după acest studiu al lui Mackinder şi nimeni dintre cei interesaţi de analiza lumii ca întreg nu poate să-l ocolească.

Lumea şi Rusia văzute prin ochii lui Mackinder.

Mackinder a pornit de la sesizarea faptului simplu şi anume că principalele elemente ale naturii planetare – fluviile, mările, uscatul, aerul, focul – acţionează ca factori integratori ai vieţii colective. Acestea sunt fundamentele puterii unui actor geopolitic în şi asupra spaţiului mare. Unitatea oceanului, ne sugerează el, este „faptul fizic” care susţine valoarea dominantă a puterii maritime într-o „lume globală” (global-wide world). Raportul cu spaţiul face inteligibil jocul unei puteri politice oarecare şi deopotrivă balanţa puterilor în lume. O a doua ipoteză a lui Mackinder este că la startul secolului al XX-lea se crease deja o nouă balanţă a puterii: se ridicaseră cinci mari puteri mondiale/ „state mondiale: Anglia, Franţa, Germania, Rusia şi America”[39]. O altă constatare care se face reazem al noii analize a spaţiului mondial datorată lui Mackinder este aceea că „epoca columbiană” (a marilor explorări geografice) este spre sfârşit. „În 400 de ani profilul hărţii lumii a fost completat/ trasat cu acurateţe rezonabilă” (ibidem). „Lumea a fost inclusă într-un sistem politic închis”. Naţiunile nu mai pot ignora evenimentele care se petrec în locuri îndepărtate ale globului. În lumina consecinţelor logice ale acestor fapte şi ipoteze, Mackinder năzuia să furnizeze o „formulă care să poată evidenţia anumite aspecte ale cauzalităţii geopolitice în istoria universală”[40].

În vederea atingerii unui atare obiectiv perspectival, el şi-a reprezentat Europa şi Asia ca pe un mare continent – Eurasia: „un teritoriu continuu de circa 21 milioane mile pătrate (aproximativ 30 milioane km2)”. „Centrul Eurasiei se întinde pe 9 milioane mile pătrate, deci circa 15 milioane km2 (fără ţărmuri, deci fără ieşiri la oceane, dar favorabil mobilităţii călăreţilor). În est şi în sud sunt regiunile marginale dispuse (ranged) într-un vast crescent”, o semilună[41].

Fenomenul sau procesul care face comprehensibil marele spaţiu şi rolul acestuia în istoria universală este cel care face cu putinţă persistenţa marilor trenduri istorice, generând duratele lungi, seriile, „generaţiile istorice” sau ciclurile. Un astfel de fapt sau fenomen care a dovedit o persistenţă tragică în istorie, instaurând o durată lungă, a fost cel al marii invazii migratoare, care a exercitat întâia presiune masivă şi unitară asupra spaţiului european în întregul său şi astfel a şi creat o anume configuraţie fenomenologică, un strat al europenităţii (probabil al doilea după stratul sedentarităţii, al autohtonismului). „Între secolele al V-lea şi al XVI-lea, a ţâşnit din Asia Centrală o succesiune de popoare nomade”, Huni, Avari, Bulgari, Maghiari, Kazari, Cumani, Pecenegi, Mongoli şi Calmuci „ameninţând să cucerească statele şi popoarele aşezate în aria de crescent” (Europa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, China, Asia de Sud-Vest, Japonia, Coreea) (ibidem). Ce de-al doilea fenomen de prelungire generaţională, un adevărat suport al unui megaciclu istoric de importanţă covârşitoare pentru înţelegerea lumii ca întreg, a fost cel al explorărilor geografice pe care Mackinder le atribuie „generaţiei columbiene”.

„Marinarii generaţiei columbiene” au folosit „puterea maritimă” pentru a „înconjura (envelope) Asia centrală”. „Efectul politic” al „ascensiunii puterilor maritime” a fost „inversarea relaţiilor dintre Europa şi Asia”.

În evul mediu, Europa a fost prinsă între un „impasabil, netranzitabil deşert la sud, un ocean necunoscut la vest, întinderi îngheţate la nord şi nord-est, iar la est şi sud-est a fost continuu ameninţată de mobilitatea sângeroasă a călăreţilor”.[42]

În era modernă, „Europa s-a ivit pe scena lumii multiplicând de 30 de ori suprafaţa maritimă şi a zonelor de ţărm la care Europa avea acces şi învăluind cu influenţa ei puterea terestră Eurasiatică care ameninţase până atunci însăşi existenţa Europei”[43].

F. P. Sempa remarcă o idee esenţială a lui Mackinder în chestiunea care ne interesează pe noi şi anume chestiunea rusă: „ceea ce nu s-a observat, crede Mackinder, a fost faptul că în vreme ce Europa s-a extins spre vest, statul rus, cu baza în Europa de est şi în Asia centrală, s-a extins spre sud şi est organizând un spaţiu vast de resurse naturale” şi umane. Acest vast spaţiu va fi acoperit repede de o „reţea de căi ferate” sporind astfel mobilitatea şi grăbind ascensiunea sa la rang de mare putere terestră”[44].

„Cu un atare fundal geoistoric” Mackinder şi-a desenat harta sa mentală asupra lumii: „un nucleu eurasiatic central-nordic” ca „regiune pivot” sau ca „stat-pivot” în politica mondială, în centrul căruia se situează Rusia. Apoi o regiune de „crescent interior” în care sunt dispuse: Peninsula iberică, Franţa, Germania, Austria, sud-estul european, Orientul Mijlociu, Turcia, India, China. O regiune de „crescent exterior” în care sunt incluse „naţiunile insulare ale Britaniei, Africii de Sud, Australiei, Statelor Unite, Canadei şi Japoniei”[45]. „Înclinarea balanţei puterii în favoarea statului pivot, generând astfel expansiunea sa spre şi asupra pământurilor de margine sau de ţărm, va permite utilizarea resurselor continentale pentru o fleet-building (crearea flotei) şi astfel se va naşte imperiul mondial”[46].

Vor apare, în acelaşi context istoric, noi „competitori” pentru hegemonia lumii între alianţa ruso-germană şi imperiul sino-japonez. Acestor resurse ale marelui continent li se va adăuga „frontul oceanic” şi astfel se va ivi o mare superputere cu supremaţie pe uscat şi pe mare.

Să interpretăm datele de până aici, preluate prin mijlocirea lui F. Sempa. Vom sesiza, mai întâi, că Mackinder pare a identifica câteva mari „cicluri geopolitice” în marele spaţiu care fac comprehensibil acest mare spaţiu şi dinamica lui. Aceste cicluri sunt destul de lungi, atingând uneori 100 de ani. Le vom numi, de aceea, megacicluri geoistorice sau geopolitice. Să stăruim asupra semnificaţiei gnoseologice a megaciclurilor care fac comprehensibile deopotrivă dinamica marilor spaţii geopolitice şi istoria la scară universală şi, prin mersul istoriei universale, chestiunea rusă.

Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice.

Să examinăm, rezemându-ne pe studiul lui Mackinder,  succesiunea megaciclurilor geoistorice ale lumii în şi prin care devine comprehensibilă evoluţia marelui spaţiu rusesc. Din analizele lui Mackinder se desprind destule elemente pentru ideea următoarelor megacicluri geoistorice ale devenirii Eurasiei:

1.     Megaciclul fluidităţii eurasiatice (al Eurasiei fluide), între secolele al V-lea d. H. şi al XVI-lea d. H., al marilor invazii barbare echivalând cu o imensă presiune ofensivă asupra crescentului de coastă: Europa, Orientul Mijlociu, Asia de sud-vest şi de sud-est, China, Coreea, Japonia. Acest megaciclu este încheiat prin intrarea în scenă a „generaţiei columbiene” care, folosind  „puterea maritimă, au învăluit Asia Centrală”.

2.     Megaciclul columbian, care a pus capăt celui al marilor invazii (e interesant că tot la 1480 după îndelungata aşteptare de pe râul Ugra, ruşii pun capăt dominaţiei tătare).

3.     Megaciclul Westphalian (1648-1947), la care ne vom referi mai jos. În desfăşurarea acestor megacicluri devine comprehensibilă succesiunea ciclurilor geopolitice prin care evoluţia Rusiei ca mare spaţiu îşi devoalează trăsăturile legice.

Cel ce a dezideologizat analiza Rusiei ca mare putere, Mackinder, devine sprijin pentru lectura ciclurilor geopolitice relevante în privinţa dinamicii relaţiilor dintre Rusia şi marile puteri europene, dinamică ce pare a fi subîntinsă de următoarele cicluri:

1.     Ciclul „marelui joc”: de după înfrângerea lui Napoleon şi până la ascensiunea kaizerului german când puterea maritimă britanică a căutat să descurajeze puterea terestră rusă, „o luptă geopolitică” numită „marele joc” (apud Sempa, 29). Acesta este un ciclu de circa 50 de ani (după 1815 până la 1871 când Germania se afirmă ca mare putere).

2.     Ciclul ascensiunii germane, al „înaintării spre est”. „Dacă Germania ar fi avut pace cu Franţa, britanicii şi-ar fi îndreptat eforturile spre est”, iar „lumea ar fi intrat „în umbra unei Europe estice germanice dominând Heartlandul”. „Popoarele insulare – american şi britanic – n-ar fi realizat primejdia strategică decât prea târziu”. „Ne-am opus, zice Mackinder, ţarismului rus pentru că Rusia a fost forţa dominatoare şi ameninţătoare atât în Europa de Est, cât şi în Heartland pentru 50 de ani (…). Ne-am opus kaizerului german pentru că Germania a luat conducerea de la ţarism şi ar fi strivit slavii insurgenţi, ar fi dominat Europa de Est şi Heartlandul („Democratic Ideals and Reality”, p. 139, citat şi de Sempa la p. 17). Această a doua „luptă geopolitică” a Angliei cu actorul germanic a durat tot cam 50 de ani până la finele Primului Război Mondial. Această „iluminare strategică” cu privire la importanţa geostrategică a poziţionării faţă de statul-pivot „formează temeiul sfatului memorabil al lui Mackinder către statele occidentale la Versailles: «cine controlează Europa de est controlează Heartlandul. Cine domină în Heartland controlează Insula Mondială. Cine domină în Insula Mondială controlează lumea»” (ibidem, p. 150, apud Sempa p. 17). Putem denumi această lege printr-o sintagmă anume concepută: legea celor trei binoame geopolitice (compuse din perechile dominaţie-control, replicate de trei ori pe harta globală a lui Mackinder în funcţie de cele trei conexiuni dintre cele patru cercuri concentrice: heartland-ul, crescentul interior, crescentul exterior şi insula mondială, din care se compune mega-spaţiul lumii sau spaţiul planetar).

În lumina acestei legităţi, Mackinder identifică principalii candidaţi la competiţia geopolitică pentru controlul heartlandului şi apoi a Insulei Mondiale care cuprinde Asia, Europa şi Africa, în vederile lui. Aceştia sunt în principal doi, Rusia şi Germania şi se subînţelege că pe aceştia trebuie să-i contracareze Anglia, adică cel de-al treilea candidat la hegemonia geopolitică. Instrumentul pentru aceasta nu este altul decât rimlandul. Cine controlează Rimlandul poate gestiona relaţia dintre candidaţii geopolitici la competiţia mondială.

Iată ce scrie chiar Mackinder: „Rusia ocupă aceeaşi poziţie strategică centrală în lumea întreagă precum Germania în Europa. Ea poate să întreprindă atacuri în toate direcţiile şi să fie supusă lor din toate direcţiile, cu excepţia nordului…”[47].

În consecinţă, geopolitica anglo-saxonă ar consta în strategia utilizării rimlandului, ca zonă tampon între Rusia şi Germania (căci ar opri înaintarea Rusiei spre Adriatica şi totodată ar preveni alianţa Germaniei cu Rusia, adică strategia Drang nach Osten a Germaniei).

În fapt, cele două tratate încheiate prin Pacea de la Brest-Litovsk (între Rusia şi Germania, la 3 martie 1918) şi pactul Ribbentrop-Molotov sunt expresia acestor încercări, eşuate mereu, de a săvârşi uniunea Germaniei cu Rusia. La vremea aceea, Anglia a descurajat această unire. În 1919 Mackinder scrie, cum s-a reţinut deja, cartea sa „Idealurile democratice şi realitatea”, carte care a şi susţinut infrastructura spirituală a Păcii de la Trianon. Mackinder a fost unul dintre inspiratorii Tratatului de la Trianon, în care s-a cristalizat tocmai sistemul geopolitic interbelic bazat pe alianţe regionale ale statelor tampon (rimlandul est-european) sub garanţiile Angliei şi Franţei, spre a preveni o alianţă ruso-germană şi deci implicit, ofensiva puterilor revizioniste. Lupta contra revizionismului a avut ca fundament, în mare parte, tocmai acest concept geopolitic forjat de Mackinder dimpreună cu viziunea geopolitică solidară. Problema este dacă acest concept este încă viabil. Ce putem spune, deocamdată, este că el se află sub presiunea dublă: aceea a subversiunii Mitteleuropei, pe de o parte, şi a aceea a  subversiunii neokominterniste (o ideocraţie), pe de alta, adică a unei reţele internaţionaliste care perpetuează orientarea agresivă contra ordinii spirituale a naţiunilor şi a religiei creştine, în genere, a religiilor mari ale lumii.

3.     Al treilea ciclu geopolitic este cel Versailles-ez, în care se părea că Anglia şi Franţa au ieşit victorioase, de aceea îl putem numi şi ciclu occidental. El este un segment al megaciclului Westphalic de 300 de ani (1648-1947/ 48) în cuprinsul căruia ciclul Versailles-ez propriu-zis a durat cam 30 de ani (1917-1947), deci doar a zecea parte  a marelui ciclu westphalic, şi în cuprinsul său pacea a fost organizată după modelul asocierii de state-naţiuni, iar instituţia care a sistematizat această concepţie a fost Liga Naţiunilor. Este drept că Mackinder s-a arătat sceptic cu privire la puterea Ligii de a preveni un nou război pentru cucerirea Heartland-ului. „Nici o hârtie, chiar dacă va conţine constituţia Ligii Naţiunilor, nu va fi, în condiţiile actuale, o garanţie suficientă că Heartland-ul nu va fi din nou centrul unui război mondial” (ibidem, p. 114, citat şi de Sempa la p. 17). Soluţia lui Mackinder, apreciază Sempa, a constat în „formarea unei centuri de state independente între Germania şi Rusia”, un fel de „pană mare, o zonă de independenţă întinzându-se de la Adriatică şi Marea Neagră până la Baltica” (ibidem pp. 148, 156 citat şi de Sempa la p. 17). Acest „tampon teritorial între Germania şi Rusia” urma să fie „susţinut de naţiunile exterioare” (i.e. Britania şi SUA) (ibidem, p. 160). „Altfel vacuumul est-european de putere va servi din nou ca o scânteie care va aprinde o altă bătălie pentru hegemonia eurasiatică” (Sempa, p. 17). Ceea ce observăm este că istmul acesta ponto-baltic este ca „buturuga” geopolitică ce poate răsturna „carul” geopolitic al marilor state. Funcţia lui este una legică. De aici marea bătălie pentru acest spaţiu de cumpănă („limbă la cumpăna Europei”, cum în chip ironic îl portretiza Eminescu pe Brătianu: „Dl Brătianu se crede limbă la cumpăna Europei”). Însă, în acel caz, Brătianu a avut geniu politic şi chiar dacă România singură nu poate fi aşa ceva, ea, împreună cu statele din zona tampon, de la Adriatica la Baltica, pot acţiona sub această calitate de „limbă la cumpăna Europei” (desigur sub anumite condiţii care nu par să fie întrunite pe deplin la ceasul acesta al istoriei, dar pot deveni o realitate efectivă oricând).

A doua funcţie pe care Mackinder o atribuie zonei tampon era aceea de poartă pentru „ieşirea la ocean”, adică funcţia maritimă. Dintre statele zonei tampon doar Grecia şi România şi-au asumat acest rol după al doilea război. Din păcate „funcţia maritimă” a statului român a fost compromisă după 1989 încât eficacitatea funcţională a zonei tampon e din nou adusă la pragul zero de după război. În locul unei „zone de independenţă” pe care America începuse să o creeze (în special în perioada lui Nixon şi după el) s-a dobândit, după 1989, o „zonă de anarhie” pentru care metropola apuseană are un singur răspuns: suburbia istorică, împingerea în suburbium-ul marii metropole, amestec de oligarhism dependent, colonialism mental, anarhie indusă, haos, subvieţuire. Marea problemă este că „naţiunile exterioare” nu par dispuse să-şi mai asume funcţia de puteri garante pentru reafirmarea unei zone de independenţă în fâşia care leagă Adriatica de Baltica prin cornul pontic (preferând să gireze mai degrabă o formulă colonial-oligarhică pentru zona aceasta). Acest triunghi maritim formează împreună cu Carpaţii patrulaterul securităţii europene. Zona acestui Cadrilater geopolitic este ignorată îndeobşte în analizele geopolitice centrate pe operarea cu ideea eurasiatică a zonei-pivot. Să reţinem ideea că securitatea Europei şi eficacitatea acţiunii de contracarare a expansiunii unei puteri continentaliste spre vest şi spre sud, adică spre ţărmurile calde şi deci spre ocean depinde de garantarea unei zone-tampon constituită din state independente şi nu dependente de vreo putere oricare ar fi aceasta. O asemenea condiţie este singura care poate asigura eficacitatea deplină a funcţiei unei zone tampon între o putere eurasiatică şi o putere mitteleurope-eană. Oricine va prejudicia această condiţie de independenţă pentru statele zonei tampon va aduce prejudicii majore şi funcţiei geopolitice a acestei zone şi deci implicit securităţii Europei.

Efectul dezideologizant al hărţii lui Mackinder

Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice.

A doua idee majoră a lui Mackinder, după cea referitoare la marele spaţiu eurasiatic, ca spaţiu pivot al istoriei universale, este acea a megaciclurilor geoistorice (dublând şi incluzând ciclurile geopolitice). În Europa s-ar putea delimita două sau trei astfel de megacicluri istorice, cum s-a precizat. Un astfel de megaciclu, ne reamintim, este cel columbian, chestiune asupra căreia am stăruit în materialul meu din numărul trecut. La finele lui avem triumful oamenilor generaţiei columbiene care vor „înveli” Eurasia cu o reţea de „puteri maritime”. Al doilea megaciclu este, după cum l-am botezat noi, folosindu-ne de sugestiile lui Mackinder, cel westphalian. Acesta pare a fi intrat în fază finală în raport cu al treilea megaciclu al războaielor pentru Heartland şi deci al încorporării apelor reci (îngheţate). Este megaciclul globalizării sau neocolumbian, căci acesta ar putea să susţină o vastă operaţiune epocală de realizare a unei punţi noi între „naţiunile exterioare” sau „insulare” şi „naţiunile continentale” peste marele spaţiu al apelor reci. Ideea megaciclurilor istorice (geo-istorice) este, în vederile noastre crucială fiindcă numai asemenea durate mari fac inteligibile marile sisteme geopolitice, de tipul imperiilor ori al economiilor mondiale. Altfel acestea, cu tot cu dinamismul lor, cu creşterea şi descreşterea lor, rămân incomprehensibile. Vom delimita mai jos cele patru megacicluri istorice care fac inteligibil procesul ascensiunii şi subprocesul declinului imperiului rus.

Ideea Panregiunilor.

Să reţinem deocamdată a patra idee axială a unei analize geopolitice (deci non-ideologice) a marilor spaţii şi anume ideea Panregiunilor pe care a avansat-o Haushofer. În viziunea geopoliticianului german, există entităţi geopolitice mai puternice decât statele şi, între acestea, cea mai reprezentativă este entitatea panregiunilor ivite în albia manifestării panideilor. Panideile reprezintă realităţi aduse în această ştiinţă, cum s-a precizat deja, de către generalul savant K. Haushofer, marginalizat încă sub al Treilea Reich, ca urmare a implicării fiului său în planul de atentat nereuşit contra lui Hitler.

Panideile şi internaţionalele sunt forţele care intersectează interesele Occidentului şi ale SUA şi Rusiei în Europa Centrală şi Răsăriteană. Suntem, deci, obligaţi să luăm act de existenţa acestor formaţiuni sociologice în dinamismele geopoliticii europene de ieri şi de azi.

„Panideea posedă o forţă de convertire sau pervertire spirituală a celuilalt: se protejează pe sine pervertindu-l pe celălalt (se poate apăra numai dacă este în creştere; este oligarhică fiindcă trebuie să domine)” (K. Haushofer). Panideea, ne spune Haushofer,  îşi are rădăcinile într-un „sentiment al spaţiului” ataşat unei „zone de vechi amintiri glorioase”, o „zonă nostalgică”. Putem spune că panideile sunt nucleele pulsatorii ale spaţiilor nostalgice. Dacă într-o primă accepţie, Haushofer identifica legături ale panideilor cu un popor anume (panslavismul, pangermanismul etc.), în a doua, el o raportează la o zonă în care pot coexista mai multe popoare, astfel că suportul panideii este, în acest caz, un „ansamblu demopolitic”, care, ca actor geopolitic, se exprimă printr-o reţea de elite panideologice. Geografia politică a lumii arată, iată, distinct atunci când se trasează pe hartă zonele de instabilitatea configurate de panidei.

„O asemenea zonă de instabilitate (…) plină de noi potenţe şi de vechi amintiri trufaşe – se întinde începând din Coreea, peninsulă ataşată Japoniei şi pod care o leagă de continent trecând prin Manciuria, străduindu-se să devină independentă, dar disputată între China, Japonia, Uniunea Sovietică (aproape 1 milion Km2, 3o milioane locuitori fiind cuprinşi direct în zona sa de putere şi 60 milioane cuprinşi indirect aici), în spaţiile vechilor imperii ale Asiei superioare…”[48].

Haushofer prezintă panideea ca formaţiune geopolitică, însă panideea este asemănătoare unei „fiinţe istorice”: trăieşte, adică se naşte, se maturizează, se îmbolnăveşte, iar boala unei panidei este cumplită căci declanşează turbulenţe teribile, adevărate tsunami istorice care devastează spaţiul de viaţă al popoarelor la scara continentelor şi chiar a întregii planete. Nimic nu este mai potrivit pentru înţelegerea modului în care se propagă panideile în perioadele lor ofensive sau de criză decât cele două fenomene naturale comparabile: tsunami şi turbulenţele atmosferice ori induse de mari cutremure. Generalul Haushofer vorbeşte despre cele cinci forme de manifestare (de ţâşnire şi de propagare) a unei panidei: propagarea prin seducţie, prin străpungere geopolitică, prin reţele oculte, prin turbulenţe şi prin războaie ideologice. Dacă ar fi să exemplificăm, am găsi pentru fiecare formulă câte un exemplu. Americanizarea spaţiului noii lumi, de pildă, a îmbrăcat pentru indigeni formula unui tsunami. Revărsarea albilor în noua lume s-a derulat cu viteza, amploarea şi forţa de remodelare spaţială a unui tsunami.

Haushofer menţionează pe hartă astfel de panregiuni: Pan-Europa cu apendicele ei în Africa, America, Asia de Sud-Est. „Ideea paneuropeană cu spaţiul şi numărul ei de locuitori” (K. Haushofer) are o mare eficacitate (începând cu acea parte a lumii reunită în „Pan-Federaţii”).

Problemele ei apar în zona de întâlnire cu alte panidei, care sunt zone de realizare ale acestora: ideea panasiatică, panafricană, panpacifică. Teoria panideilor permite decuparea „zonelor incomode”.

„În zonele paneuropene s-a născut un proiect de hartă a lumii marilor conexiuni spaţiale; acest proiect indică drept spaţii incomode de apartenenţă indeterminată (…) în Asia Orientală (…), în unele părţi din Orientul Apropiat, între care Turcia şi Persia, Etiopia, în Africa şi Siamul, în Africa de Sud, care – spaţiu foarte incomod – devine foarte mic între zonele de interese externe ale Franţei şi Marii Britanii”. [49]

Panideea, deci, este un cadru de agregare a unor relaţii simbolice între o populaţie (sau mai multe) şi un spaţiu sau teritoriu de expansiune.

Într-o accepţie mai riguroasă, panideea este o ideologie pangeografică solidară cu acele „imense perspective asupra spaţiului, vizibile după Al Doilea Război Mondial”, forţe capabile să „străpungă hărţile şi liniile directoare ale micilor şi marilor puteri”; ele „sunt atât de puternice că numai marile puteri planetare îşi mai pot urmări obiectivele pe termen lung şi adesea doar cu ajutorul lor. Puterile medii şi mici sunt pur şi simplu stele de a treia mărime, proiectate de jocul panideilor în afara orbitelor lor sau obligate să încheie prietenii defensive”[50]. „Astfel de panidei sunt: ideea panpacifică, paneuropeană, ideea puterilor panasiatice” (Ibidem). Puterile coloniale, precizează Haushofer, au trebuit să organizeze „comunităţi de interese” pentru a se descurca.

Panideile sunt uriaşe forţe psihologice şi ideologice. Psihosociologic, ele sunt „procese de străpungere prietenoasă” şi de „subminare geopolitică” .

Panideile, deci, sunt imperialiste în esenţa lor şi se insinuează în teritoriile vecine, cucerind spaţiul mental care nu mai are capacitate spirituală şi forţă ideologică de a riposta.

Am reţinut că panideile au puterea de a remodela spaţiile mentale ale popoarelor aflate în raza lor de acţiune. Ele se folosesc în acest scop de hărţi mentale pe care le promovează ca pe nişte hărţi cognitive referitoare la spaţiul respectiv, declanşând un adevărat război împotriva hărţilor mentale ale popoarelor autohtone (cucerite şi ocupate).

Dar ce este o „hartă cognitivă”? Popoarele, remarcă Shills, dispun de o „hartă” sau un „tablou al lumii” pe care şi le dispută mereu. Aceste „rudimente de hărţi” intervin în actele cognitive ale oamenilor.

„Distrugerea sau discreditarea acestor hărţi cognitive, morale, metafizice şi tehnice este un pas spre haos” (ibidem). Curiozitatea este să aflăm lucrul tulburător că imperiile, în faza lor crepusculară, s-au folosit în această operaţiune de distrugere sau doar de desfigurare a hărţilor mentale ale elitelor şi ale claselor mijlocii urbane de o tehnică care procură evaziunea din real cu o eficacitate extraordinară: bordelul, locurile de plăceri, baia şi restaurantul, fastul palatelor şi al grădinilor capitalelor imperiale, stilul galant şi hiperluxos al veştmintelor aristocraţiei, cultivarea apetitului polimorf pervers şi a trufiei imperiale totul conducând la un izolat demo-politic numit aristocraţie, de fapt o poliarhie, în care se regăsesc deopotrivă o plutarhie şi un ochlos lumpenaristocratic.

O asemenea elită, un astfel de izolat oligarhic, cultivă deopotrivă senzualismul, nomadismul sexual şi un criticism împins spre formele anarhiei şi ale nihilismului vitalist. „Criticismul distructiv este o extensiune a criticismului echilibrat, agravat de răutate, astfel că spulberă beneficiile raţiunii”.[51] Grupurile oligarhice (actorii) din marile metropole subimperialiste încearcă mereu să creeze o anume „hartă cognitivă” pe care s-o impună într-o zonă. Pentru impunerea ei oligarhiile se folosesc de un formidabil aparat instituţional, ideologic, chiar simbolic (persuasiv) etc. Războiul, acţiunile de genocid, provocarea unor turbulenţe cu efecte catastrofale, moartea civilă etc., sunt toate folosite într-o atare operaţiune.[52]

Când o comunitate a fost silită să adopte o hartă cognitivă străină de tradiţiile ei, urmează sfârşitul său: „Un astfel de tablou al lumii (construit prin ruptura de trecut) nu ar mai oferi tuturor posibilitatea cunoaşterii rădăcinilor, ar nega trans-temporalitatea societăţii şi ar conduce la amnezie civilă”[53].

Haushofer a dovedit că panideile au puterea să divizeze lumea în „Panregiuni”, fiecare dintre ele fiind dominată de o mare putere regională. Haushofer a militat pentru formarea unui „mare bloc continental eurasiatic”, o „alianţă între Germania, Rusia şi Japonia, care va strivi Imperiul Britanic” (Sempa, 18). „Pactul sovieto-nazist” din 1939 pare a fi fost inspirat de gândirea lui Haushofer. Să formulăm, în fine, o idee concluzivă: graţie analizelor lui Mackinder şi Haushofer, a devenit clar că Europa este disputată de două etnometode sau paradigme privind organizarea păcii şi garantarea securităţii europene: etnometoda Istmului pontobaltic şi etnometoda Panregiunilor. Acestea sunt cele care îşi dispută spaţiul mental în momentul de faţă. Succesul geostrategic al etnometodei panregiunilor atârnă de un consimţământ general pentru o panregiune ruso-americano-chineză, o alianţă dificil de realizat la scară tricontinentală. Nu este însă imposibilă o atare înţelegere tripartită (a celor teri mari) în chestiuni locale, precum ar fi, de pildă, Transnistria ori Cecenia, sau regionale, precum ar fi, de pildă, co-gestionarea problemelor din zona ponto-baltică dimpreună cu cele din aria de centură caucaziano-caspică. Să insistăm, mai departe, în chip conclusiv, asupra semnificaţiei cartografiei lui Mackinder.

Harta Lui Mackinder.

Primul rod al noii filosofii asupra spaţiului datorată concepţiei columbiene a lui Mackinder este chiar noua hartă geostrategică a lumii, cunoscută după numele autorului ei. Harta lui Mackinder subîntinde următoarea configuraţie:

1)    Oceanul – 9/12 din glob

2)    „Marele continent” incluzând Europa, Asia, Africa

3)    Arii insulare: Britania, Japonia, America de Nord şi de Sud, Australia

Marele continent este divizat în 6 regiuni, subliniază Sempa: ţărmul european (Europa Centrală şi Vestică), ţărmul Asiatic (India, China, Asia de sud-est, Coreea, Siberia estică), Arabia (peninsula arabică), Sahara (Africa de Nord), Heartland-ul sudic (Africa de la sudul Saharei) şi Heartland-ul (nucleul) central-nordic al Eurasiei, pe care l-a numit regiune-pivot. A doua idee care a dirijat construcţia cartografiei lui Mackinder este aceea că Insula Mondială este ţinta oricărei mari superputeri care năzuieşte să domine lumea (iată o modalitate de cartografiere a lumii în spirit Mackinder-ian, datorată sugestiei lui A. Dughin şi realizării tehnice a lui Radu Baltasiu[54]).

„Strategiştii nu mai trebuie să se gândească la Europa separat de Asia şi Africa. Lumea veche a devenit insulară sau, cu alte cuvinte, unitatea geografică cea mai largă şi necomparabilă a globului”[55]. Deşi Germania fusese înfrântă, Mackinder se întreba: „n-ar trebui oare să evaluăm probabilitatea ca o mare parte a Marelui Continent să se afle unită într-o zi sub o singură dominaţie şi o putere maritimă invincibilă să se poată sprijini pe ea? (…) Aceasta ar fi ultima mare ameninţare a libertăţii lumii”[56].

Heartland-ul, a doua entitate pe harta lui Mackinder, se întinde „de la ţărmul îngheţat al Siberiei spre coastele de stepă toridă ale Balucistanului şi Persiei” (ibidem). Râurile heartland-ului sunt: Lena, Jenisei, Obi, Volga şi toate „se varsă fie în Oceanul Arctic fie în mările interioare (Aral şi Caspică)” (Sempa, 16) şi aceasta face Heartland-ul „inaccesibil navigaţiei dinspre ocean”.

În fine, a treia entitate geopolitică pe harta lui Mackinder este Oceanul Median: jumătatea estică a Canadei şi SUA, bazinul nord-atlantic şi „subsidiarele lui”: Mările Mediterană, Baltică, Arctică şi a Caraibelor, Anglia şi Franţa (este „o descriere prevestitoare a alianţei NATO, formată la şase ani după aceea”, Sempa: 19).

Alte entităţi: „centura de deşerturi şi sălbăticie care se întinde din Deşertul Sahara spre est, până în Arabia, din Tibet şi Mongolia spre estul Siberiei, Alaska şi o parte a Canadei şi a vestului SUA” (Sempa).

Mackinder a sperat, ne spune Sempa, că „Rusia Heartland-ului va coopera cu puterile oceanice mediane în lumea postbelică şi va preveni agresiunea germană”.

„Strategiştii americani s-au inspirat din Mackinder după Al Doilea Război Mondial când au formulat politica de containment a Rusiei Sovietice” (Sempa: 19); dintre aceşti strategişti îi menţionăm pe: Nicholas Spykman, James Burnham, George Kenan, Omar Bradley, W. C. Bullit) (ibidem, Sempa: 23).

Caracteristicile geografice ale „regiunii pivot” (rezumăm după Sempa):

–      „Regiunea pivot” este o „întindere vastă, de câmpii joase, permiţând o înaltă rată de mişcare a puterii uscatului”).

–      „Statul pivot se poate extinde spre ariile marginale ale Eurasiei fără a traversa vreo întindere semnificativă de apă, adică fără a se folosi de o putere maritimă”.

–      „Regiunea pivot este impenetrabilă pentru puteri maritime, întrucât râurile majore (Ienisei, Obi, Volga etc.) se varsă în mări interioare (Aral sau Caspică) sau în Oceanul Arctic”.

Regiunea-pivot, subliniază Sempa, este o „citadelă naturală pentru o putere de uscat mobilă! Lupta între puterile peninsulare şi puterile maritime, de-a lungul istoriei:

Creta vs. Grecia;

Britania celtică vs. Roma.

În ambele cazuri au învins puterile peninsulare. La ceasul modern al istoriei universale, însă, în confruntarea dintre Marea Britanie şi puterile continentale europene a învins puterea maritimă” (ibidem). Să reţinem, deci, ideea concluzivă a lui Mackinder că unitatea oceanului este „faptul fizic” care susţine valoarea dominantă a puterii maritime într-o „lume globală” (global-wide world). Acest factor devine eficient în dinamica istoriei numai după ce va fi ridicat la rang de sistem şi de metodă a comerţului: sistemul şi metoda oceanică.

Metoda oceanică a comerţului.

Ce putem spune în legătură cu metoda oceanică a comerţului? Care este raportul dintre sistemul comercial continental şi cel maritim? Cum evoluează acestea? Care este configuraţia lor actuală? Chestiunea a fost ridicată de către Mackinder, cum s-a precizat deja. Să schiţăm, pe baza studiului lui Mackinder, câteva elemente ale modelului analizei noastre asupra chestiunii (marelui spaţiu creat de comerţ) prin care vom circumscrie încă mai sever trăsăturile unei analize non-ideologice asupra Rusiei. Am precizat deja că poziţionarea Rusiei faţă de Heartland este un element decisiv al unei analize non-ideologice a statului rus. Raportul cu potenţialul comercial al oceanului este un al doilea element. Să insistăm asupra chestiunii.

I. În lumina teoriei globaliste a lui Mackinder, care sesizează importanţa mărilor şi oceanelor ca factor de integrare a lumii într-un sistem comercial unic, comerţul, în faza oceanică a istoriei universale, transferă marfa prin patru etape sau momente – „fabrica; portul expeditorului; portul destinatarului şi depozitul de vânzare cu amănuntul. S-ar putea adăuga şi extracţia care adeseori este în mâini străine” (Sempa). Calea ferată continentală ca şi cea rutieră duc marfa direct de la fabrică la depozitul importatorului. Prin mijlocirea acestei reţele logistice se poate controla sistemul continentalist sau uscatul în cadrul supra-sistemului cu patru elemente neutre ideologic ale puterii unui stat.

II. Dacă ar fi să dezvoltăm paradigma lui Mackinder, ar trebui să rediscutăm tezele sale în lumina teoriei logisticii sistemelor mari şi în acest cadru elementul cheie este controlul: cine controlează sistemul şi în ce formulă. În sensul acesta, vom sesiza că ţările se disting între ele în funcţie de controlul exercitat asupra lanţului logistic compus din cele patru sau cinci momente ale comerţului. Când, într-un stat, extracţia, fabrica şi portul expeditorului sunt controlate de corporaţii sau puteri geo-economice străine putem vorbi despre sisteme coloniale. Adeseori, corporaţiile străine controlează tot lanţul logistic al sistemului comercial, cu cele cinci momente ale lui, şi atunci vorbim despre o putere logistică sau o dominaţie logistică asupra întregului areal (mare spaţiu), care cuprinde uneori ţări din mai multe continente. De regulă, reţeaua de transport naţională este lăsată în seama statului gazdă fiindcă cheltuielile sale măresc costul sistemului comercial. Când e vorba, însă, de reţele transcontinentale sau simplu continentale ori globale se preferă sistemul corporaţiilor multinaţionale sau transnaţionale de transport şi atunci vorbim despre sisteme logistice globale. Ştiinţa noului sistem este fondată pe paradigma analizei lanţurilor valorice, o paradigmă de abordare spaţială a procesului economic de producere a valorii adăugate.

III. Comerţul oceanic intermediar antrenează ivirea unei zone de pătrundere (de crescent) în jurul continentelor a cărei graniţă internă este desemnată de o linie de-a lungul căreia preţul celor 4 operaţii, adică fabricarea, expediţia sau exportul, importul şi depozitarea în vederea desfacerii (la care trebuie să adăugăm transportul oceanic + transportul pe calea ferată) este egal cu preţul celor două operaţii: producerea şi comercializarea maritimă (+ transport pe calea ferată continentală).

IV. Dacă legea lui Mackinder e validată astăzi, şi anume că preţul celor două sisteme comerciale (oceanic şi continental) este echivalent, înseamnă că diferenţa celor 2 puteri (maritime şi continentalistă) provine de la al treilea factor:  controlul liniei de Rimland.

Chestiunea este încă mai accentuată în cazul gazoductelor care au nevoie de „depozitele din zonele de pătrundere”, din jurul continentului european.

Identitatea strategică a României este dată de controlul unui segment al acestei linii de care depinde balanţa celor două mari puteri geopolitice – eurasiatică (în care se ramifică „sistemul logistic” de reţele de oleoducte şi gazoducte) şi maritimă. Venim în atingere, iată, cu importanţa Mării Negre în genere şi, în particular, cu însemnătatea ei pentru definirea identităţii strategice a României:

Southstream-ul ca mare canal gazolifer şi ca sistem de cooperare geoeconomică şi geopolitică interioară şi ca zonă de sinergii geopolitice (sinergetism geopolitic);

controlul depozitelor pentru gaze;

România poate coopera cu Rusia la acest capitol dată fiind poziţia ei semnificativă în zona de crescent interior (de Rimland) şi în spaţiul de control al depozitelor zonei de pătrundere;

România este actor geopolitic în zona maritimă;

România poate să-şi adjudece poziţia de control a zonei de pătrundere.

V. Un alt element al analizei nonideologice a chestiunii ruseşti se referă la presiunea Rusiei asupra Finlandei, Scandinaviei, Poloniei, Turciei, Persiei, Indiei şi Chinei.

VI. În fine, celelalte două elemente ale tabloului lumii şi deci ale unei analize dezideologizate a unui spaţiu prin recursul la harta lui Mackinder sunt:

Centura internă: Germania – Austria – Turcia – India – China

Centura externă: Britania – Africa de Sud – Australia – Statele Unite – Canada – Japonia

Să formulăm o primă concluzie la acest prag al analizelor noastre. Problema-cheie a analizei non-ideologice a unui stat este raportul statului cu cel ce-i controlează viziunea sau privirea strategică. Aceasta poate fi cunoscută prin cele două elemente care activează şi fac funcţională puterea vizionară a statului: harta mentală şi perspectiva panoramico-focalizată. Pentru orice diplomat este important să cunoască harta mentală a celuilalt, ştiut fiind că orientarea în spaţiu şi în timp este dictată nu de un stimul, ci de întreg câmpul de stimuli. Pentru o bună înaintare în câmpul analizei non-ideologice vom stărui asupra câtorva aspecte ale geopoliticii Rusiei înainte şi după Putin. Să reţinem, deocamdată, un concept special pe care l-am putut deriva din analiza dezideologizată a marelui spaţiu: puterea sistemică, concept asupra căruia vom stărui mai jos.

Rusia înainte şi după Putin. Putin şi noua geopolitică a „statului-continent”. „Instrumentele de expansiune”.

Dacă ar fi să pornim cu o referire la harta mentală a ruşilor la ceasul analizei de faţă vom fi determinaţi să consemnăm un aspect de departe extrem de semnificativ: clasa politică şi opinia populară coincid în ceea ce priveşte proiectul revenirii la continuitatea istorică a politicii Rusiei. Mecanismul revenirii este atestat de primul război cecen, care a condus la blocarea secesiunii (războiul din 1994-1996), şi de al doilea război contra Ceceniei din 1999. Miza geopoliticii Rusiei este aceiaşi: realizarea „statului-continent”. Instrumentele de expansiune create în scopul realizării imperativului „statului continent” sunt: Străinătatea apropiată; Comunitatea Economică Euroasiatică; Organizaţia Tratatului de Securitate colectivă. Să prezentăm sintetic informaţiile relevante asupra celor patru instrumente de expansiune, folosindu-ne în acest sens de Raportul Rand Corporation.

1.    Străinătatea apropiată. Soarta ruşilor din zona de centură este un argument puternic al doctrinei „vecinătăţii apropiate”. Aviditatea de independenţă a noilor state din CSI videază formula aceasta de un conţinut mai substanţial. Moscova se mulţumeşte cu o CSI cu geometrie variabilă, ne spun autorii Raportului Rand.

2.    Comunitatea Economică Euroasiatică (CEE) este un alt „instrument de expansiune”, lansat în octombrie 2000, de cele 6 republici: Rusia, Bielorusia, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrghistan şi, din 2006, Uzbekistan.

3.    Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), 1992, din 7 membri: Rusia, Belorusia, Armenia, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrghistan, Uzbekistan. „SUA şi UE au închis ochii asupra războiului cecen, dar instalarea bazelor militare americane în Uzbekistan şi Kîrghistan pentru a purta războiul contra talibanilor a provocat grimase militarilor ruşi. În 2004, Rusia aderă la Organizaţia de Cooperare a ţărilor Asiei Centrale (Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kîrghistan)” (ibidem).

4.    Reţelele de oleoducte şi gazoducte induc propriile lor modelări marelui spaţiu eurasiatic: Kazahstan furnizează petrol Chinei, Turkmenistan, oferă gaz Rusiei.

Problema punerii în funcţiune a unui sistem de reţele de oleoducte şi gazoducte este, iată, o chestiune geopolitică nu pur şi simplu una economică. Ea vine în atingere cu sistemul oceanic al comerţului, mai precis, cu stăpânirea acestui sistem (de fapt, cu stăpânitorii lui). A distribui petrol şi gaze ori a controla valorificarea acestor două resurse înseamnă evident a face geopolitică, iar lucrul acesta presupune un tip de putere asupra marilor spaţii şi un tip de competenţă geostrategică. Dar, încă mai dramatic, a distribui petrol şi gaze, înseamnă a participa la controlul marelui spaţiu maritim, cu termenul lui Mahan. Înseamnă, deci a avea „putere maritimă” peste puterea continentalistă (controlul uscatului). Să ne reamintim ideea lui Mackinder că sistemul comercial bazat pe metoda oceanică conferă spaţiului unitatea unui proces în patru faze: fabrica, depozitul de export, depozitul de import, desfacerea.

În cazul gazelor chestiunea se complică: 1) sistemul este în 2 faze: fabrica + transportul la utilizator, care înseamnă traderi şi mai multe ţări (tranzit). Dacă cele două sisteme sunt echivalente, înseamnă că diferenţa o face „tranzitul”. Conductele înseamnă geopolitică, geoeconomie, geocultură, identitate strategică. Prin aceste particularităţi înţelegem că gestionarea unei reţele de tranzit pentru gaze şi petrol nu este o chestiune economică ci esenţialmente una geopolitică. Aceasta complică enorm gestionarea sistemului energetic rusesc atât pentru guvernele Rusiei cât şi pentru sistemul economiei mondiale. Tranzitul în acest caz nu este o chestiune de simplă rută comercială ci o chestiune geopolitică de traversare a unor spaţii naţionale diverse, aflate într-un display extrem de diferenţiat. În aceasta constă dificultatea monogestionării resurselor şi acest aspect face slăbiciunea unui sistem aşa de puternic precum este sistemul energetic rusesc. Ceea ce procură putere sistemică deopotrivă stăpânului resurselor şi reţelei induce şi slăbiciunea lor conferind o bruscă însemnătate şi relevanţă geopolitică unor state de mărime mijlocie aflate în zona de tranzit. Rusia n-are nevoie de nimeni când e privită prin faptul independenţei sale energetice (este sigura ţară care nu depinde energetic de nimeni). Pe de altă parte, prin chiar acest fapt, care-i conferă o aşa de extraordinară putere, Rusia se poate regăsi în faţa unui sistem fragil exact în clipa în care se pune problema funcţionării sistemului, deci al actualizării acestui extraordinar potenţial geoeconomic şi geopolitic. În momentul acela, momentul doi al sistemului, Rusia are nevoie de consimţământul unui stat mijlociu sau mic pentru tranzit şi uneori chiar pentru depozitul de la destinaţie, stat al cărui consimţământ trebuie să-l „cumpere”, fie prin mijloace economice de plată fie prin costuri militare alternative, în cazul în care ar opta pentru o politică de forţă. Pentru cel ce-ar dori să afle ce-ar putea oferi o ţară ca România unui colos ca Rusia, pentru ca acest colos să fie cointeresat într-o bună cooperare cu România, în dezvoltarea de bune relaţii cu un asemenea stat de mărime mijlocie din Europa de sud est (care cu cele 238 391 km², la care se adaugă 23 700 km² din platforma Mării Negre, reprezintă cam a 80-a parte din teritoriul Rusiei actuale, altfel spus, în teritoriul Rusiei se cuprind circa 80 de Românii), îi putem răspunde că România este tocmai una dintre rotiţele care pot gripa întregul mecanism funcţional al maşinii ruseşti (chiar de-ar fi să ne referim doar la depozitele pentru gaze de care Rusia are nevoie pe ţărmul pontic al României dată fiind temperatura scăzută din Siberia, care nu îngăduie depozitarea gazului). Soluţia militară privind repararea unei eventuale defecţiuni româneşti ar crea atâtea complicaţii încât nici o administraţie inteligentă n-ar recurge la o atare variantă. Chestiunea merită o analiză de sine stătătoare şi nu vom insista mai mult aici. Să reţinem doar faptul acesta oarecum „paradoxal” că „resursele energetice” (care compun forţa de percuţie şi puterea de lovire a armei energetice ruseşti) reprezintă un alt factor non-ideologic al analizei Rusiei. Vom stărui mai încolo asupra chestiunii resurselor energetice care pot fi utilizate şi ca armă energetică dacă echipa de la conducerea Rusiei va dori şi va dovedi destulă abilitate să facă lucrul acesta. Echipa lui Elţîn n-a ştiut s-o facă, echipa lui Putin a dovedit o specială măiestrie geostrategică în această direcţie. Un al treilea factor al analizei non-ideologice a Rusiei se referă la etnosistemul rusesc. Analiza etnosistemului este la rândul său marcată de riscul ideologizării unei atari analize şi o atare variantă ar bloca buna cunoaştere a chestiunii ruseşti motiv pentru care consider că analiza inteligentă trebuie să evite din toate puterile riscul ideologizării.

Etno-sistemul şi diagnoza imperiului ca „formaţiune superpusă”.

Dacă luăm în seamă perspectiva oferită de ştiinţele cu prefixul etno putem spune că etno-demografia, etno-geografia şi etnopolitica Rusiei au fost implicatele de bază ale marelui proces eurasiatic antrenat de căderea URSS. URSS avea 287 milioane locuitori, fiind compusă din 126 naţionalităţi dintre care 22 depăşeau milionul, o populaţie tipică pentru imperii care sunt politico-militar unificate şi etnic eteroclite. După cădere, populaţia din cadrul CSI-ului se ridica la o populaţie de 147 milioane şi un număr de 15 state. Ne dăm seama că niciodată un imperiu eurasiatic nu va putea să scape de spectrul etnodiversităţii. A gestiona un etno-sistem de o aşa mare diversitate etnică este o chestiune cu totul specială şi probabil că una dintre cauzele colapsului URSS-ului îşi are rădăcinile în etno-sistem.

În viziunea geopoliticienilor ruşi etnosistemul este o temă pivot pentru înţelegerea Rusiei şi reprezintă o constantă a preocupărilor ştiinţei ruse. În viziunea lui Aleksandr Dughin, de pildă, „realitatea etnică se va consolida în limitele poporului, iar misiunea supraetnică se va exprima în limitele Imperiului” (Dughin). „Modelul ţarist s-a bazat pe principiul «rusificării», iar cel sovietic a neglijat calitatea etnică a poporului rus” (Ibidem). „Ruşii în Noul Imperiu se afirmă, susţine acelaşi geopolitician, în 2 roluri: 1. ca unul din popoarele mari care sunt subiecte politice ale Imperiului Federativ al Naţiunilor; 2. ca iniţiator al integrării continentale în acest Imperiu Federativ, al Naţiunilor”. Rusia a iniţiat un proiect de Imperiu Federativ, pe care, ar trebui să-l actualizeze împreună cu alte popoare.

În viziunea lui Dughin există două categorii de popoare: „popoare care sunt subiecte politice ale Imperiului Federativ” (ruşii, nemţii, japonezii, iranienii) şi „popoare aliate”.

La polul opus faţă de un atare megaproces geopolitic stau:

–      ordinea comercială a lumii

–      persoane colective şi individuale în cadrul sistemului.

Nici celelalte elemente ale sistemului nu sunt ocolite de criza dezagregării. Primul este sub-sistemul tehnologic. În 1986, catastrofa de la Cernobîl atesta deficienţele tehnologiei electronucleare sovietice. La dificultatea indusă de factorul decalajului se adaugă sfidarea strategică a lui Reagan (1983). Dificultăţile CMI (complexului militar industrial sovietic) cresc în ultima fază a etno-sistemului sovietic, ceea ce-a adus după sine al doilea factor dezintegrator al sistemului (pe lângă cel de ordin politic care a intrat în faza crizei endemice sub Gorbaciov, cel ce-a deschis cutia Pandorei prin doctrina sa de glasnost şi prin utopia numită perestroika). Glasnost-ul a devoalat bolile unui tip de sistem monocentric bazat pe constrângere politică şi pe integrare militară şi ideologică atee care n-avea cum să prindă rădăcini în sufletul creştin al poporului rus. Defectul cel dintâi al unui atare sistem este tocmai deficitul său spiritual ca să nu spunem de-a dreptul: religios.

Periferia sistemului – organul centrului.

Nici marginile etno-sistemului nu mai erau gestionate într-o concepţie pro-sistemică în faza finală a istoricului URSS. Antisistemul a căpătat aici forma cea mai radicală. Ţările PECO (Pays d’Europe Centrale et Orientale) au experimentat în acelaşi timp (o incredibilă unitate de ritm) căderea megasistemului. Acestea, toate şi fiecare în parte, s-au mişcat şi se mişcă spre modelul vest-european în vreme ce Rusia rămâne la modelul propriu.  În anul 1990 se petrec cele două procese antisistemice radicale:

în 25 februarie = disoluţia Pactului de la Varşovia

în 26 iunie = dezintegrarea CAER

URSS-ul însuşi se transformă, prin acordul de la Belaveja (în decembrie 1991), al preşedinţilor republicilor sovietice, în CSI, compusă din 15 republici independente. În zona rimlandului extins se înfăptuieşte, pe 30 octombrie 1990, reunificarea Germaniei.

Noul realism este, se pare, cel mai mare avantaj geostrategic al Rusiei actuale. Iată doar câteva dintre trăsăturile noului realism rusesc, sintetizate de un specialist al chestiunii (Secrieru):

„fuziunea dintre geopolitică şi geoeconomie în diplomaţia lui Putin”,

„naţionalizarea politicii externe ruse”

„Grupul de elită strategică al lui Putin este compus din trei subgrupuri:

– Liberalii

– Tehnocraţii

– Siloviki

Constanţa interesului rus pentru istmul ponto-baltic derivă din doctrina  „vecinătăţii apropiate”. Pentru România chestiunea implică realizarea unor punţi culturale cu Rusia. O chestiune sensibilă pentru Rusia este majoritatea musulmană din Rusia şi primejdia „radicalismului islamic”, ceea ce reprezintă un motiv în plus pentru o sensibilitate sporită a Rusiei la politicile punţilor sau coridoarelor culturale. De altminteri, România a practicat în toată lunga sa perioadă de 1000 de ani de consolidare etnopolitică diplomaţia coridoarelor culturale, care i-a creat pe Sf. Voievozi Neagoe Basarab şi Ştefan cel Mare şi deopotrivă pe sfinţii martiri mărturisitori Brâncoveni, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache.

Evoluţiile geopolitice ale Rusiei în ochii occidentalilor.

R. Aron, în cartea sa, „Secolul Războiului Total”, subliniază: „Rusia a reuşit aproape să atingă  calitatea de „Insulă Mondială” pe care Mackinder o considera condiţia suficientă pentru realizarea Imperiului Universal” (R. Aron, Boston, 1955). Este, probabil, una dintre evoluţiile cele mai spectaculoase ale Rusiei în ultimii 500 de ani de istorie universală.

N. Spykman obişnuia să spună (ca un ecou al celebrei reflexii a lui Mackinder): „Cine controlează Rimlandul controlează Eurasia, cine controlează Eurasia controlează destinele lumii” (N. Spykman, The Geography of Peace, New York, Harcourt, Brace&Co, 1944, p. 43). El numeşte zona de ţărm a Eurasiei: „Eurasian Rimland”. Rusia a reuşit să atingă această condiţie în timpul imperiului sovietic când, practic, Rusia controla toată Europa de dincoace de linia care leagă Stettin de Trieste. Bătălia pentru controlul lumii implică, iată, războiul geopolitic pentru controlul heartland-ului al cărui deznodământ depinde de capacitatea folosirii rimland-ului ca armă de succes. Acesta este Al Treilea Război Mondial cu sintagma memorabilă a lui Burnham.

James Burnham (1944) a sugerat în cartea sa, „The Struggle for the World” (New York, John Day co., 1947), tipurile de politici destinate câştigării a ceea ce a numit: „Al Treilea Război Mondial”. În „Containment or Liberation” (1953: New York, John Day Company), şi deopotrivă în „The Coming Defeat of Communism” (1950, New York, John Day Co., p. 14)[57] el avertizase:

„Ca politică şi ideologie revoluţionară, comunismul sovietic nu poate fi încercuit (contained) de margini geografice tradiţionale, deoarece sovieticii se vor extinde prin războaie politice purtate (waged) de forţele obediente (surrogate forces) din alte ţări. În plus, cuceririle sovietice (incluzând China) i-au adus controlul vastei majorităţi a Eurasiei, încât „dacă [ruşii] vor reuşi să consolideze ceea ce au cucerit, atunci victoria lor mondială finală este sigură… De aceea, politica de containment, chiar dacă este 100% de succes, este o formulă pentru victoria sovietică” (Burnham, 1953, apud Sempa). Să observăm, iată, că încă prin anii 1953 Occidentul, în frunte cu strategiştii americani renunţaseră la strategia containment-ului (încercuire şi descurajare) în chestiunea raporturilor cu Rusia. Este adevărat că Burnham optează pentru confruntare, dar aceasta nu exclude politicile dialogului, astfel că marile confinii militare şi ideologice pot lăsa locul competiţiei economice şi confluenţelor geostrategice, cum arată tendinţele actuale.

Variante pe care Burnham le identifică pentru spaţiul eurasiatic şi deci pentru politicile posibile se referă toate la alternativele atitudinii SUA faţă de Eurasia şi deci faţă de Rusia. Aceste variante posibile se distribuie între: a) varianta „continentului euroasiatic sub control (dominaţie unică)”; b) varianta „retragerii influenţei SUA din Eurasia”; c) „în acest caz, fără de confruntare, naţiunile eurasiatice, care însă sunt exterioare Imperiului Sovietic, vor trebui să se supună controlului sovietic” („Containment or Liberation”, p. 114).  „Harta referenţială” e tot a lui Mackinder, cum vedem, şi în analizele lui Burnham.

În fine, Burnham arată că geopolitica expansiunii sovietice s-a bazat, în vremea lui Brejnev, pe dihotomia zone de pace / zone de război („zone of peace” – „zone of war”), concepute ca o reţea mondială şi folosite ca tehnici de expansiune. Burnham a previzionat „doctrina Brejnev” şi, totodată, „strategia conflictuală sovietică” în lumea a treia (apud Sempa, p. 74). Cf. şi „Suicide of the West” (Chicago, 1985, p. 227-228).

Teoria competiţiei pentru putere.

Nicolas Spykman a elaborat teoria sa a competiţiei pentru putere în „America’s Strategy in World Politics” (1942. New York, Harcourt, Brace&Co, 1942, p. 24). În viziunea sa „marginea de securitate pentru o naţiune este margine a ameninţării (primejdiei) pentru alta (…); deci alianţa trebuie acompaniată de contra-alianţe şi armamentul de contra-înarmare totul încadrându-se într-o competiţie permanentă pentru putere” (apud Sempa, p. 75). În această lumină, „prima linie de apărare a SUA constă în prezervarea balanţei de putere în Europa şi Asia” (p. 4). În viziunea celor trei „strategişti” americani, cei trei factori geopolitici ai Războiului Rece sunt (apud Sempa):

a) „sfidarea superputerii americane: securitatea Americii va fi grav ameninţată dacă Eurasia va fi politic dominată de o putere ostilă” (Mackinder, Spykman)

b) „balanţa de putere în Eurasia” (dominaţia asupra zonei-pivot). Aceasta va fi influenţată de puterea care va controla heartland-ul Eurasiei (pe atunci URSS ameninţa să domine toată Eurasia) (Mackinder).

c) „forţele-surogat”: URSS, ghidată de ideologia revoluţionară, ori o altă formaţiune sistemică a puterii în Eurasia, va căuta să-şi extindă puterea globală prin „forţe-surogat” (Burnham) sau, cu limbajul epocii, prin „sateliţi”. Ne dăm seama că principalul proces regional în zona răsăriteană a continentului european, după război, a fost tocmai satelizarea ţărilor de la est de Elba. Căderea sistemului a adus pe urmele sale nu o simplă desatelizare a regiunii, ci o perioadă de interregn cu foarte multă dezordine, cu haos şi capitalism sălbatic, ceea ce obligă la o regândire a strategiei de securitate în regiune în raport cu o asemenea conjunctură. Desatelizarea a fost un proces secundar şi a cuprins ţările din lagăr, dar haosul şi turbulenţele în lanţ au lovit şi spaţiul rusesc propriu-zis (controlat de Rusia). Aceasta reclamă o reconsiderare a tipului de capitalism instaurat în toată regiunea, în frunte cu Rusia.

Rusia lui Elţîn evoluase spre modelul „sistemului fragil”. Reacţia lui Putin: noua politică.

Capitalismul rusesc se identifica, în prima lui fază, ca peste tot în Europa de Răsărit, cu un sistem alternativ pe care unii specialişti îl numesc afacerism, îndepărtându-se astfel de modelul occidental al capitalismului auto-centrat. În vederile noastre, afacerismul este, de fapt, un capitalism oligarhic în şi prin care un cerc relativ restrâns de afacerişti se folosesc de aparatul reformei şi al statului în interes propriu, adoptând, în numele reformei, al privatizării etc., legi antisistemice, deopotrivă anticapitaliste (căci nu servesc criteriilor de rentabilizare a sistemului) şi antipopulare. Unul dintre procesele definitorii pentru „afacerism”, ca sistem alternativ la capitalismul autocentrat, este concepţia şi modelul privatizării. În sistemul afacerismului, privatizarea nu a condus şi nu conduce la constituirea de firme capitaliste puternice ci la emergenţa conglomeratelor oligarhice. Să examinăm cifrele. După Curtea de Conturi rusă, de pildă: 90% dintre privatizările făcute între 1994-2000 au fost ilegale. Concepţia oligarhică a condus, peste tot, la constituirea unor imperii economice în jurul celor 4 poli: băncile, industria, comerţul, media. Faza aceasta, în Rusia, s-a întins pe intervalul guvernării lui Elţîn. Sub B. Elţîn Rusia pierde 50% din PIB şi ajunge la un PIB/locuitor egal cu 40-60% din cel de la 1860. Hiperinflaţia, umflarea datoriei externe, tutela FMI, speculaţii, crah financiar, fuga capitalurilor, prăbuşirea monedei (1998), sărăcia masei şi averile ostentative, reţele mafiote, iată fenomenele care, în viziunea lui Secrieru, descriu starea Rusiei acestei perioade. Între consecinţele evidente ale epocii se disting apatia şi votul protestatar.

Cu toate acestea, Rusia rămâne un mare exportator de grâu: 10 milioane tone de grâu pe an (al 4-lea loc în lume). Agricultura familială reprezintă 60% în producţia agricolă din 2006 (restul este colectivism). Faţă de perioada domniei afacerismului, se produce o transformare axială odată cu venirea lui Putin. Putin decide – în anul 2000 – „să închidă paranteza haotică a anilor 1990” (p. 782, „Le Monde. Manuel de géopolitique et de géoéconomie”, coord.  Pascal Gauchon, PUF, 2008). Redăm, prin sinteza mijlocită de cartea coordonată de P. Gauchon, de Raportul Rand şi de alte surse, precum este şi cartea lui Secrieru, principalele trăsături ale Rusiei actuale, în şi prin care se pot zări zguduirile provocate de ciocnirea dintre sistemul afacerismului şi sistemul capitalist auto-centrat, ciocnire care a marcat starea Rusiei începând cu noua politică a lui Putin. Trăsătura cea dintâi a noii politici: reforma instituţiilor şi a finanţelor publice restabileşte „verticala puterii”. Iată şi alte caracteristici ruseşti derivate din analizele autorilor manualului coordonat de Pascal Gauchon, din cartea lui Secrieru şi din sinteza Raportului Rand (datele au ca sursă, în principal, acest raport):

„Tendinţa începută de Elţîn de a păstra controlul asupra sectoarelor strategice – bănci, producerea şi exportarea armamentului, energie, transport feroviar – s-a accentuat după 2005 prin renaţionalizarea unor mari întreprinderi care înseamnă 35% din PIB”.

Evoluţiile grupului petrolier Jukos sunt mai mult decât grăitoare în privinţa noii politici. Acest grup gigantic era controlat de M. Hodorkovski, care anunţase în 2003 fuziunea cu grupul Sibneft şi cu o posibilă participare a lui Exxon Mobile.

În 2003 este Hodorkovski este arestat şi, în 2005, este condamnat la 9 ani închisoare.

Jukos a fost cumpărată în decembrie 2004 de Rosneft, companie petrolieră de stat şi primul producător din 2007.

La Gazprom statul redevine majoritar în 2005.

Gigantul gazolifer (88% din producţia Rusiei, 20% din rezervele mondiale) realizează 38% din cifra sa de afaceri în afara „gazului”, adică în construcţia de centrale atomoelectrice nucleare în afară, este implicat în media etc.

În 2001 se relansează „parteneriatul strategic” SUA-Rusia. Dar, din nou, Putin decide să reia controlul hidrocarburilor: întreprinderile de stat deţin de atunci 30% din rezervele de petrol, 87% din rezervele de gaz.

Intră pe scenă „oligarhii statului”.  „În toamna lui 2006 Gazprom îndepărtează candidaţii occidentali de la exploatarea zăcământului de gaze din Marea Barenţ. Proiectul lansat în 1996 de Shell pentru zăcământul de la Sahalin 2 era cea mai mare investiţie postsovietică în Rusia şi singurul proiect de anvergură fără asociat rus. Sub ameninţarea suspendării permisului pentru non-respectarea normelor ecologice, consorţiul a acceptat în decembrie 2006 partajul cu Gazprom (50%), Shell (25% în loc de 55), Mitsui şi Mitsubishi. La fel în cazul Sahalin 1, iniţiat de Exxon Mobile şi Khariaga în extremul Nord, în urma unor acorduri foarte favorabile companiilor occidentale. În 2003, societatea a cedat Gazprom-ului 63% din părţile zăcământului de la Kovitka în Siberia Orientală” (ibidem).

Puterea ideologiei asupra geografiei încetează după 2001. Comunismul a „situat Cuba la Est şi Japonia la Vest”. „Revanşa geografiei asupra ideologiei a determinat revenirea frontierelor trecutului” (ibidem).

Ilie Bădescu


[1]) * Ilie Bădescu, „Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone”, Editura Ziua, Bucureşti, 2005

[2])  Ir 46, 19

[3])  Ir 47,10

[4])  Ir, 44, 2-6

[5])  Ir 44, 7-8

[6])  Cf. nota b la p. 1019 a Bibliei, ediţie jubiliară, diortosită de episcopul Clujului şi Feleacului.

[7])  Cap. 46

[8])  Ir 46, 19

[9])  Din Introducerea IPS Bartolomeu la Ieremia

[10])  IPS Bartolomeu, nota la Ir 4,11

[11])  Ir 6,18

[12])  Ir 2, 5-7

[13])  Cap.4,11

[14])  Cap. 5, 6-9

[15])  Cap 7, 18-19

[16])  Cap. 8, 4-5

[17])   Ir 8,9

[18])   Ir 8, 12

[19])  Cap. 9,1

[20])   Cap. 9,2

[21])  Cap 9, 3-4

[22])   Ir 9, 18-23

[23])   Ir 9,11

[24])  Ir 50, 13

[25])   Ir 51,26

[26])   Sof 3, 11-12

[27])   Sof 3, 12-13

[28])   Sof 3, 16-17

[29])   Sof 3, 19

[30])  Halford Mackinder s-a născut la 1861 şi a murit în 1947. Între 1910 şi 1922 a fost membru al Camerei Comunelor, iar între 1919-1929 a fost „trimisul britanic în Rusia de Sud” (Dughin, op. cit, cap. 3, pp. 43-51). Cf. şi Ancel, J. „Manuel geographique de la Politique Europeenne, tome I: L’ Europe centrale”, 1936 şi M. Foucher, op. cit. p 18, subliniind şi el viziunea dualistă a lui Mackinder, vezi şi p 20 Cf şi Paul Claval, „Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea”, Ed. Corint, Bucureşti, 2001, în special, cap. II

[31])  The Geographic Pivot of History în „Democratic Ideals and Reality”, New York, 1919.sau Halford Mackinder Geographical Pivot of History in Geographical Journal, 1904

[32])  Asupra unei prezentări extinse a teoriilor geopolitice se pot consulta I. Bădescu, „Tratat de geopolitică”, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2007

[33])  Rudolf Kjellen, „Die Staat als Lebensform”, 1916 şi „Die Grössmächte for und nach dem Weltkriege”, Leipzig şi Berlin, 1953

[34])  Friedrich Ratzel: „Politische Geographie”, 1987 şi: Friedrich Ratzel „Ueber die Gesetze des raeumlicher Wachstum der Staaten”, 1901. cf. de asemenea, Brunhes J. şi Vallaux, C. „La Geographie de l’histoir: Geograpie de la paix et de la guerre sur terre et sur mer”, 1921. Michel Foucher, „Fronts et frontieres”, Fayard, Paris, 1991

[35])  I. Bădescu, D. Dungaciu, „Sociologia şi geopolitica frontierei”, Ed. Floare Albastră, Bucureşti, 1995 şi „Tratat de geopolitică”, ed. Cit.

[36])  Cf. A. Dughin, „Osnovî Geopolitiki”, Arktogheea, Moscova, 1997

[37])  Vezi P. Claval, ibid. şi de asemenea A. Dughin, ibidem

[38])  P Claval, op. cit., cap II

[39])  Mcakinder: „Britain and the British-Seas”, 1902, pp. 350-351

[40]) „The Geographic Pivot of History”, p. 242 în „Democratic Ideals and Reality”, apud F. Sempa, Geopolitics, from the Cold War to the 21st Century, New Brunswick, New Jersey, 2007, 17

[41])  Sempa, op.cit., 17

[42])  (apud Sempa, ibidem).

[43])  (Mackinder, op.cit., pp. 257-258, în „Democratic Ideals and Reality”, New York, 1962, W. W. Norton & Company, apud F. P. Sempa, op.cit., p. 12)

[44])  (F. Sempa, p. 12)

[45])  (F. Sempa, p. 12)

[46])  (Ibidem)

[47])  „Axa geografică a istoriei”: „Geographical Pivot of History” în „Geographical Journal”, 1904, cf. de asemenea „Democratic Ideals and Reality”, New York, 1919, Vezi şi P. Claval, pp47-48

[48])  K. Haushofer, „De la Geopolitique”, Paris, Fayard, 1986

[49])  K. Haushofer, op. cit., p. 14

[50])  Ibidem

[51])  Shils, Edward, Tradition, Chicago, The University of Chicago Press, 1981. p. 326.

[52])  Un astfel de fenomen s-a produs, ne spune Mihai Deaconescu, în faza letală a imperiului dualist, de exemplu, în Transilvania. „Ura lui [a lui Tisza] maladivă faţă de tot ce ea românesc, amestecată cu teama de noi agitaţii în Transilvania, îi dictaseră măsurile sângeroase cu transferul populaţiei săteşti din ţinuturile decretate peste noapte drept zonă culturală maghiară – măsuri pe care numai căderea guvernului său le dezorganizase sau amânase. Mai devreme sau mai târziu, Tisza va plăti. Nu însă prin simpla cădere de la guvern – o cădere care nu însemna nimic prin raportare la milioanele de morţi şi răniţi în tranşee, de mutilaţii pe viaţă, împuşcaţii şi de spânzuraţi pentru culpa că nu doriseră să mai lupte.” (Mihail Diaconescu, Sacrificiul, p. 465).

[53])  Irina Cristea, studiu în manuscris, apud. I. Bădescu şi D. Dungaciu, op. cit., p. 311, vol. I

[54])  Cf. Ilie Bădescu şi Radu Baltasiu, „Tratat de geopolitică – teorie şi hărţi ”, format CD-ROM, Centru de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, Bucureşti, 2008

[55])  H. Mackinder, „Democatic Ideals..”, ed.cit., p. 62

[56])  ibidem, p. 70

[57]) Prezentăm o listă bibliografică extinsă a principalelor lucrări ale lui Burnham:

„The Managerial Revolution: What is Happening in the World”, New York: John Day Co., 1941.

„In Defense of Marxism (Against the Petty-Bourgeois Opposition)” (with Leon Trotsky, Joseph Hansen and William Warde), New York: Pioneer Publishers, 1942

„The Machiavellians: Defenders of Freedom”, New York: John Day Co., 1943 ISBN 0-895267853

„The Struggle for the World”, New York: John Day Co., 1947

„The Coming Defeat of Communism”, New York: John Day Co., 1949

„Containment or Liberation? An Inquiry into the Aims of United States Foreign Policy”, New York: John Day Co., 1953

„The Web of Subversion: Underground Networks”, New York: John Day Co., 1954

„Suicide of the West: An Essay on the Meaning and Destiny of Liberalism”, New York: John Day Co., 1964 ISBN 0-89526-822-1

„The War We Are In: The Last Decade and the Next New Rochelle”, NY, Arlington House 1967

Ziaristi Online si Eurasiatica.ro


2 comments

  1. Pingback: Prof. Ilie Bădescu: Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari în Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei | Sociologia Azi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare *