După – şi începând cu decembrie 1989, întreaga noastră „elită” s-a angajat – cu o încrâncenare specifică grupurilor incapabile de a se prezenta şi exprima în ceeace ar fi putut să le definească starea „neascunsului” probat – într-o disperată vehiculare, promovare şi reclamare a conceptelor de „adevăr”, „libertate”, „realitate” şi „democraţie”.
Nimănui – dintre acei care păreau a prelua ştafeta unor noi „adevăruri” absolute, la fel de irefutabile precum cele exprimate de foştii părelnici eterni conducători – nu-i părea necesară acomodarea şi formarea foştilor prizonieri ai peşterii comuniste la lumina „neascunsului cel mai neascuns” al lumii capitaliste.
Şi toate acestea, într-o congregaţie a novicilor întru Heidegger, exhibat în pieţele publice ale „revoluţiei furate”, intrată în faza recuperării stării de continuitate atât de necesară eternului „don Mitică”.
Pe baricadele rostirilor din pieţele publice, amenajate şi susţinute de securiştii „demobilizaţi” şi obligaţi la „adevărată angajare revoluţionară”, au fost promovate personalităţi ale rezistenţei anticeauşiste „toţi cei cu fişe şi ştate de plată – foste, prezente şi viitoare – la toate „azimuturile”, în numele marilor adevăruri ale „furăciunii” petrecute în chiar ziua de 22 decembrie, atunci când „cei doi dictatori” au părăsit acoperişul Comitetului Central.
Într-o derulare aproape fascinantă, promotorii şi organizatorii „adevăratei revoluţii”, programaţi în chiar tranşeele nevoii de recuperare a schemelor perestroikăi cu încadrare proprie, au dezlănţuit vacarmul destructurant, într-o confiscare târzie a puterii din mâinile rătăciţilor internaţionalişti reconvertiţi, pe ultimii metri, la profeţiile magnifice ale economiei de piaţă, după o eventuală reproiectare a principiilor socialismului cu chip uman.
Pornită astfel, de la convingerea că „eliberarea propriu-zisă înseamnă statornicia întoarcerii către ceeace apare în aspectul său şi care, în această apariţie, este neascunsul cel mai neascuns” este şi rămâne evident faptul că „libertatea nu există decât dacă este o astfel de întoarcere”, iar „esenţa formării” îşi va găsi temeiul în „esenţa adevărului”, gardurile şi zidurile Capitalei au intrat în starea de asediu contaminant.
Refuzându-i alte minime consideraţii, continuând a mă afla şi a rămâne în condiţia lui Glaucom, sesizând şansa reconcilierii între gruparea naţionalist comunistă beneficiară majoră a rămăşiţelor economice ale statului comunist şi cea internaţionalist proletară, diriguitoare a marilor reforme investiţionale din chiar substanţa valorilor imobiliare, simt, chiar pot sesiza, efectele noilor cacialmale electorale.
Cât despre acei care n-au fost niciodată „formaţi” pentru a reuşi să înţeleagă esenţa „adevărului”, repetabilitatea secvenţială a „Duminicii Orbului” răspunde tuturor aşteptărilor.
Asta, cu atât mai mult cu cât topul personalităţilor României, care formează astăzi „noua elită” ne convinge anual de constanţa valorilor asistate din aceeaşi pungă.
Fără elite un popor moare sau intră în marginalizare istorică.
Noi, românii, am atins cote evidente ale marginalizării, promovându-ne „elitele” actuale.
De la adevărul posibil apropiat de „neascunsul cel mai neascuns”, ne reformulăm în substanţa „realităţii comune”, singura regulă acceptată cotidian.
Ioan Talpeş
