"22"-ul lui Noica rasturnat si Grupul pentru Dialog Social mosit de Plesu cu Iliescu si Brucan in decembrie 1989 si finantat de Soros in ianuarie 1990. PAMFLETUL NEGRU (III) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

“22”-ul lui Noica rasturnat si Grupul pentru Dialog Social mosit de Plesu cu Iliescu si Brucan in decembrie 1989 si finantat de Soros in ianuarie 1990. PAMFLETUL NEGRU (III)

Publicam cea de a treia parte a exceptionalului interviu realizat de Costin Cretu cu filosoful Constantin Barbu, unul dintre geniile Romaniei care nu ajung sa fie cunoscute la televizor, la programul de teleshopping al editurii Humanitas cu care este agresat contribuabilul TVR in fiecare duminca. Constantin Barbu este unul dintre elevii lui Noica ramas fidel maestrului si planurilor sale, de la Proiectul Eminescu, realizat in mare parte prin publicarea de catre Academie a manuscriselor jurnalistului, poetului si ganditorului national, la Proiectul Cantemir, pe care filosoful craiovean il duce acum la bun sfarsit. Dupa primele doua parti, PAMFLETUL NEGRU (I). Filosoful Constantin Barbu despre Noica si Proiectul National Mihai Eminescu si PAMFLETUL NEGRU (II). Filosoful Constantin Barbu despre genii dar si despre Plesu si Liiceanu. Fotografii literare despre origini tiganesti, plagiate si Securitate, Constantin Barbu vorbeste in ultima parte a interviului publicat de Ziaristi Online despre Platon, Aristotel, Kierkegaard, Kant, Hegel, Heidegger dar si despre Paltinis, Noica, Cioran si una dintre marile realizari si recuperari ale culturii romane: Integrala Manuscriselor Cantemir.

Printre fanetele filosofiei europene, filosoful isi gaseste timp sa se ocupe si de buruienile ei, cum ar fi Eugen Simion sau capusele lui Noica, “initiatii” sectei “Catarilor de la Paltinis”, dupa cum ii numea Parintele Steinhardt (foto jos), reorganizati dupa 1989 in “arhitectii” Grupului pentru Dialog Social si Colegiului Noua Europa (numit la origini “Colegiul Invizibil”) cu bratele lor inarmate, succesoarea Editurii Politice a PCR, Editura Humanitas, completata de Editura Polirom a vechiului Komintern resapat.

Constantin Barbu povesteste cum, dupa doua zile si doua nopti de examinare, Noica l-a “promovat” oferindu-i o bursa la Heidelberg (blocata insa de Securitate, dupa cum puteti afla din episoadele anterioare) si marturisindu-i cum in urma dialogului i s-a nascut ideea “Celor 22”.

Este binecunoscut eseul “antrenorului” Noica, “Cei douăzeci şi doi sau despre cultura de performanţă”, prin care fostul filosof legionar care a pactizat cu comunistii sperand in perpetuarea filonului national propunea o selectie a elitelor natiunii, pentru a scapa tara de “lautarism” . Dar ce te faci cand dintre semintele lui Noica a ramas – cel putin in ecranul tv -, in loc de grau, doar neghina, si din neghina au crescut, adapati de securitatea securitatilor doar doi lautari: Plesu si Liiceanu?! Misterul relatiei lui Noica cu cei doi filosofi fara opera pare sa fie lamurit cunoscand metalitatea si planurile conspirative ale “antrenorului”, relevate de camarazii sai din inchisoare. Profesorul Raul Volcinschi povestea adeseori apropiatilor cum Noica ii propusese inaintea eliberarii sa i se alature in planul de “penetrare” a Partidului Comunist si aparatului de securitate. Ceea ce nu putea controla nici macar Securitate e faptul ca “antrenorul” Noica pregatea, de fapt, 22 contra 22.

Pe scurt, pentru a nu lungi povestea, cei doi fii de nomenclaturisti, Liiceanu si Plesu, unul cu tatal in Ministerul de Finante al RSR, altul cu mama in cel de Externe, sub Ana Pauker (ati observat ca niciodata nu vorbesc de parintii lor?!) erau folositi de Noica drept simple “curele de transmisii” ale dorintelor lui spre Partid si Securitate. Sa nu uitam ca “Jurnalul de la Paltinis” a fost publicat – in zeci de mii de exemplare – cu avizul Securitatii, aceeasi care ii plasase pe cei doi pe orbita burselor lui Noica la Bonn si Heidelberg (pe Plesu chiar de doua ori). Revenind la planul informativ post-decembrist, numele reviste “22” a GDS isi are izvoarele exact in aceasta preluare si confiscare a ideii lui Noica, a “Celor 22”, de fapt o intoarcere pe dos a ei demna de experimentul Pitesti, de data aceasta cu perspectiva extinderii reeducarii la nivel national (sa observam ca acum GDS a ocupat cu brio centrul manipularii maselor, TVR).

De altfel, e bine de stiut ca grupul in cauza a fost mosit de Silviu Brucan impreuna cu Andrei Plesu si Ion Iliescu acasa la Ascanio Damian, cumnatul si vecinul lui Plesu din strada Paris, o veriga a retelei pe deplin conspirate a  Kominternului in Romania. Operatiunea s-a petrecut chiar in zilele lui decembrie 1989, pe cand grupul de “revolutionari” se retragea “la baza”, intre excursiile de pe itinerariul Televiziune – Guvern – CC – MApN. Obsesia confiscarii “22”-ului lui Noica avea sa urmareasca in continuare grupul de lautari ai tuturor serviciilor, Plesu publicand, impreuna cu Elena Stefoi si… Petre Roman, in 2002, cartea “22 de luni dupa 22 decembrie 1989. Transformari, inertii, dezordini”. Normal, daca nu la Humanitas, la Polirom. Intentia initiala a celulei de baza a “ilegalistilor” GDS a fost ca grupul sa aiba doar 22 de membri. Dar, ce sa-i faci?, se pare ca aici Noica a gresit: sunt mai mult de 22 de “genii” malefice in Romania… si toti tovarasii intelectuali sunt, aproape fara exceptie, fii si nepoti de agenti kominternisti.

In ianuarie 1990, la chemarea lui Brucan, in Bucuresti aterizeaza George Soros, care, impreuna cu o agenta, acum cu acoperire diplomatica a unui serviciu strain, merge direct la sediul “22” pus la dispozitia GDS de FSN in fostul local UTC al lui Nicu Ceausescu din Calea Victoriei 120, unde incepe sa traseze directive “celor 22”, care iau notite ca niste sefi de detasament pioneresc, de la activistul UTC Stelian Tanase pana la informatorul DSS Alecu Paleologu. Sef al GDS si, concomitent, al Fundatiei Soros este instalat Alin Teodorescu, viitorul sef al Cancelariei Guvernului Nastase, pe atunci doar informator al Securitatii si agent al serviciului secret al Republicii Populare Ungare, conform ofiterilor UM 0110 “anti-KGB”. De atunci, tentaculele centrului ideologic GDS si ale Retelei Soros se intind ca un blestem asupra Romaniei prin toate Guvernarile ei, de la Iliescu-Roman la Basescu-Boc, regim care va sucomba exact pe mana Partidului Civililor din Romania (PCdR). Pana la acel moment, sa urmarim ce ne mai dezvaluie Constantin Barbu:

16. Spune, te rog, cum s-a conceput, cum s-a născut şi mai ales cum creşte tezaurul cultural al României: Manuscrisele Cantemir.

Tezaurul Cantemir are azi 16 volume, adică peste 8.000 de pagini – tipărite pe carton de 135 g/cm2, color. Uneori arată mai bine decât originalul. A fost o adevărată expediţie (întreprinsă cu Paul Tudor şi Ion Deaconescu), Cantemir scriind în zece limbi, manuscrisele lui fiind, uneori necunoscute, nedescoperite. Să tipăreşti inedite din Cantemir, înseamnă un noroc inegalabil. Integrala manuscriselor Cantemir este, tehnic, superioară chiar editării Academiei a Manuscriselor lui M. Eminescu. Ediţia semnată „Eugen Simion” se prezintă cu 32 din 38 de volume tipărite cu cumplite greşeli de impozare, astfel încât vor trebui tipărite din nou.

Spun ca să se ştie că ES n-a respectat înţelegerea prin care eu ar fi trebuit să postfaţez fiecare manuscris, astfel încât nu ar mai fi fost posibilă nici o greşeală şi cheltuirea în chip stupid a peste o jumătate de milion de euro. ES n-a făcut decât să profite şi să fure un proiect pentru care niciodată n-ar fi fost pregătit intelectualiceşte. Are însă o scuză: e academician.

17. Cum se poate să repatriezi pe cont propriu o întreagă istorie a ţării, în condiţiile în care ”n-ai bani” să plăteşti Kosmosul?

Repatrierea manuscriselor lui Cantemir în facsimil color (să nu se înţeleagă că Rusia ne-ar fi dat vreo filă sau vreo literă din Cantemir!) s-a făcut cu finanţarea particulară a lui Paul Tudor, statul român neparticipând nici măcar cu buletinul meteorologic. Care stat român? Eu nu mi-am plătit personal Kosmosul, dar, sper, că mi-am răsplătit cosmosul…

18. Ce te-a descumpănit cel mai mult în această acțiune legată de manuscrisele Cantemir?

Nu m-a descumpănit nimic. Doar când am lansat Integrala mansucriselor lui Cantemir în Parlamentul European de la Bruxelles (vezi Programul şi broşura Misiunea Moscova), am suportat un gust amar când câţiva participanţi (cu denumirea de academicieni) au refuzat medalia aurită Cantemir.  Dar ei nu fac parte din legendă. Dar hai să-ţi dau coperţile de la primele 12 volume Cantemir (fotografiile in baza textului).

19. Care este prima fraza rostită de Cioran şi întipărită definitiv în memoria ta?

Frază tare rostită de Cioran: Nihilismul nu se învaţă. Îţi arăt şi o fotografie în care Cioran citea în 1989 Gramatica fiinţei scrisă de mine. Uite fotografia. Mă citea la Paris cel mai mare nihilist al secolului, prietenul meu Cioran.

20. Spune câteva fraze despre perioada petrecută la Păltiniș, în apropierea lui Noica.

Despre Păltinişul meu la Noica vorbesc Cei douăzeci şi doi sau despre cultura de performanţă. Nu pot să spun câteva fraze; poate vom spune câteva cărți.

Cândva, îmi reaminteam astfel de domnul Domnul Noica:

”Pe măsură ce trec anii, începe să-mi apară noicitatea lui Noica. Ochii calzi, o bunătate a vocii, intenţia neîntreruptă de a te ocroti. Grija pentru ,,sensul” tău; ce citeşti şi cum citeşti, ,,ce ştii”, ,,ce-ţi mai trebuie”. Avea întotdeauna grijă să te încurajeze, orice întrebare pe care i-o adresai găsea o resoluţie.

Avea o memorie ieşită cu totul şi cu totul din comun. Ţin minte că la un moment dat mi-a spus că a recitit ,,Şase maladii ale spiritului”. „Am recitit Şase maladii… Credeam c-am uitat vreun cuvînt”. Într-o noapte,  la Sibiu, mi-a ,,spus” trei interpretări la dialoguri platoniciene; mai tîrziu, le-am citit în ediţia Platon. Erau identice, cuvînt cu cuvînt, cu cele din noaptea în care împlinise 72 de ani.

Am fost la Păltiniş, prima dată, în 11 octombrie 1980.

Nu ştiu nici cum nici de ce m-am dus direct la vila în care stătea Noica. Am ,,ales-o” fiindcă semăna cu cabana lui Heidegger din munţii de unde răsărea Dunărea. Nu voi uita niciodată primele cuvinte pe care mi le-a spus: ,,Într-un fel, te aşteptam!

Am stat trei zile. Aveam cu mine un geamantan de cărţi, înarmat cu un dicţionar sanskrit-englez (nu ştiam ce voi găsi în caietele lui Eminescu, de la Iaşi, unde zăcea de aproape 100 de ani traducerea din Gramatica mică a limbii sanskrite a lui Bopp), o ediţie bună din Bhagavad-Gita, un Burnouf, mai multe volume Schopenhauer (unde i-am arătat ceva privitor la ,,conştiinţa identităţii numerice”), cărţi Eminescu etc.

Am vorbit mult despre Eminescu şi manuscrisele de la Academie; nu se aştepta să fii văzut originalele, toate. Dintre filosofi, Nietzsche, Heidegger şi Toma d’Aquino — comentaţi. Consultasem ediţii bune din De Ente et Essentia. Din Heidegger citisem peste 60 de lucrări şi le ştiam pe de rost (peste un an, m-a întrebat, la un moment dat: ,,De unde crezi că i-a venit lui Heidegger ideea cu Verschulden?”).

,,Examinarea” lui Noica a fost, două zile şi jumătate, cumplit de grea. Am fost foarte încordat; la sfîrşit aveam senzaţia că am fost complet ,,distilat”. Şi acum mi se pare că este singurul examen pe care l-am dat în viaţa mea. În seara celei de-a treia zile a venit ,,cu hîrtiile verzi” (pentru o bursă ,,Alexander von Humboldt”); nu ştiam nimic despre o astfel de bursă, nu-i cerusem nimic. A fost un dar al lui Noica.

Seara mi-a spus (într-o discuţie despre Leibnitz): ,,Mi-ai dat ideea să caut cele 22 de tinere genii de azi; cîte unul la un milion de români. Ei trebuie să facă de mîine cultura de performanţă”. Şi-a amintit, am impresia, un gest asemănător al lui Leibnitz pe lîngă nu ştiu care prinţ german, un Eugeniu de Savoia.

A scris apoi ,,Cei douăzeci şi doi sau despre cultura de performanţă”, care a apărut, nu întîmplător, la Craiova, în revista ,,Ramuri”, în martie, anul următor.

Începînd din seara aceea, am devenit prieteni şi nu i-am cerut niciodată lui Noica nimic fiindcă simţeam că nu-mi va refuza nimic.

Simţea fără îndoială că-l iubesc ca pe tatăl meu spiritual. Ceea ce simţea – aşa era.”

21. Marea Traversare a Vidului este…?

O vorbă despre Marea Traversare a Vidului o poţi găsi printre rândurile dintre Autoreversiunea nonmentală.

Autoreversiunea nonmentală

Nonmentalul meu din sinea mea oarecum şi-a imaginat, rătăcind rătăcitor, o versiune a lumii şi nelumii. De-o fi una, de-o fi alta, ca nealtă.

«Hestia» a fost ca un medicament magic. Fiindcă, în nebunia anilor ’70 – ’80, a desco­peri că a fi înseamnă “a locui” şi “a rămîne” era pentru mine un drog.

Farmacia luase fiinţă.

Mi-am dat seama că magia transmentală va lucra această versiune pînă cînd va ajunge la o autoversiune care să se disolve de la sine într-o autoreversiune.

Căutam autoreversiunea care să mă salveze; deşi verbul vieţii mele lyo – îmi aducea şi moartea şi eliberarea.

Nimic adică.

Pînă la moartea tatălui meu, Ion, am crezut că există «Fiinţă». Neputinţa mea în faţa mor­ţii, moartea lui fără nici o rostire – acestea toate m-au catastrofat.

Catastrofa minţii a produs înfloritor…

Ens îmi adusese participaţia care mi se arătase, mai adînc, o depăşire; oare ce să fie depăşirea, dacă nu cel mult o de–păşire (o gă­tire pentru pregătire?).

Inventasem un sentiment eontic al Fiinţei, descoperisem arhei prin toate pliurile «gîndirii» “româneşti”.

Scriu «gîndire» şi “românesc” astfel fiindcă dincolo de măsură (o iluzie lunatecă) nu există nici «gîndire» nici “românesc”. Şi nici «există» nu ex–sistă. Exstaz vid, dacă vidul deşiră exstazul.

Am încercat să mă ascund în eminescianitatea pură (a lui Eminescu) şi în convent. «Eminescianitatea» pură era ca o dezobstrucţie, o întrafară, o însuşime (cum le voi boteza mai tîrziu pe acele metastaze perihoretice pertransversante în care zadarnic de–păşeşti fiindcă traversare este răspundere fără corespundere: un du-te-vino instanta­neu/pe loc ca un fulger în care se consumă renăscînd nu ştiu ce şi cîte megachiliocosmosuri).

Ascunderea în convent mi-a arătat puritatea goală a conventului şi a gîndirii producţiei de­pendente.

Conventul mi-a arătat că tot cuvîntul se contra-zice şi se dă peste cap şi se autodis­truge.

Platon se autodistruge prin lysiteloyn şi epekeina tes ousias.

Kant, prin Ding an sich.

Hegel, prin Aufheben.

Heidegger, prin Ereignis.

Śūnyata şi kenos – şi toate metafizicele nu erau decît ginecologii lirice nu, măcar, imaginale ontologii (ontologie nici nu este, nici nu există).

Încercînd să străbat vidul, am văzut vidul răspunzîndu-mă, limba română (de care m-am contaminat prin naştere de către mama mea) spunîndu-mi că un cui de argint răspunde lem­nul sicriului în vid, astfel încît nici n-ar mai fi voie şi nici nevoie să răspunzi lemnul cu un cui vid. Dacă sîntem foarte atenţi şi subtili ve­dem cum vîrful cuiului urmează vidul fără să ştie, el nici nu răspunde lemnul ci urmează şi urmăreşte doar vidul.

Marea traversare a vidului nu era nici o tra­versare.

Cînd întrebi ceva te rogi din lipsă de înţele­gere şi depăşire, răspunsul fiind o răs-pundere. O revărsare. Revărsarea răs-punderii dă peste margini şi peste magìi şi mentalul se revarsă şi se arată ca o auto(re)versiune mentală-nonmentală.

E ca şi cum îi dai Demiurgului diagnosticul de paralizie generală şi, deodată, Demiurgul îţi re-dă ţie însuţi în dar paralizia generală. De-păşirea acestei “imagini” magice nu-i decît dezobstrucţia prin însuşime întrafară.

Întărirea mentalului am încercat-o printr-o imaginare de diamant, anume: mintea să “gîndească” vacuitatea pînă la vacuitatea de vacuitate care în răspundere cu vacuitatea de vacuitate “a mea” să-mi con-fere diamantul co-vacuităţii. O dezobstrucţie prin însuşime întrafară: śūnyata:: alayavijñana.

O altă încercare subteran-catalitică a fost zădărîrea timpului; de ce să nu retroiectezi timpul dacă el poate fi proiectat (căderea, Zeit, uccheda – nu sînt decît pro-iecte care cad, după gîndirea proastă a pămîntenilor cău­zaşi…).

A mă juca împotriva timpului.

A de-juca timpul care nu şi-a “ieşit din ţîţîni”, fiind chiar ieşire din ţîţîni, o dejoncţiune.

Cît de săraci!: Platon, Aristotel, Kierkega­ard, Heidegger!

Limbajul, limbile (greacă, sanskrită, ger­mană) – neputincioase cînd vine vremea să explice timpul, pliul acesta al minţii cu putere în putinţă. Săracă gramatica lui Dumnezeu, cu tot geniul lui Panini (pentru sanskrită), cu toată farmacia lui Socrate (pentru greacă) şi cu toată con-torsiunea lui Hegel (în germană).

Nietzsche a văzut metastaza gramaticii lui Dumnezeu, dar n-a putut-o evita. Umwertung aller Werte nu rezistă, doar fărăurma lui Dionysos.

Am exersat în lucrurile cele mai grele, căci altfel n-aş fi învăţat nimic de la marii mei ma­eştri.

Am îndrăznit să înţeleg altfel epekeina tes ousias.

Am “inventat” (independent de Platon şi de Biblie): exousia, care “la mine” are şi un înţe­les cu totul şi cu totul altfel.

Îmi vine să rîd cînd scriu aceste cuvinte şi oricare altele, cînd mă gîndesc (că “mă gîndesc”) – că folosesc “cuvinte”, semne, ima­gini (rătăci-toare), limba (română – plus un vocabular indo-european…), o gramatică ru­dimentară pentru a exprima vreo trecere peste punte într-o regie grafică mai puţin plastică decît cea imaginată de Hakuin pentru orbii ni­micului…

Maeştrii mei? dacă maestru înseamnă cel ce învinge, cel ce traversează, cel ce distruge? Atunci? N-am ce învăţa de la nici un maestru decît că sînt un orb ce trece puntea. Să-mi fie vreo minte călăuză? Călăuza mi-e minte sau călău? Căci călăuza nu-i precum venaiyka, şi cel ce te îndrumă şi cel ce te distruge.

Îmi pare a fi un orb pe care la capătul eventual al punţii (mergînd, impon-derabil, pe sub punte) nu-l aşteaptă decît, în cea mai bună lume posibilă, – o decapitare în vid.

Gîndirea tradiţională (a conceptului, a do­naţiei, a gramaticii, a logicii) trebuie de-capi­tată. Fiindcă averea se întreidentifică gîndirii şi “domină”, în chip, totuşi, sclav, fiinţa-fiindă. Cîtă vreme se află Dumnezeu în mintea insu­lui, gramatica tradiţională, averea (gîndirea gravitaţională cu mitul căderii, es gibt, cha­rismă şi dar) – cîtă vreme toate şi cele dim­prejur se află, – nimic nu se află.

Mintea trebuie dez-minţită.

Altfel ai o autoreversiune (chiar şi a non-) mentalului.

Dacă mintea nu se va dez-minţi, fiinţa se va desfiinţa pînă la sfîrşitul lumii mici.

Înnoirea va veni (de) pe altă stea, de la vreun fecior de împărat cu stea în frunte. “Îm­părăţia” din Biblie se numeşte exousia (? epekeina tes ousias?). Tara, în sanskrita buddhismului în-seamnă “traversare” şi “stea” dar şi . “timp înnoit”

Exousia şi tara sînt in-semne fără-urme?

M-am deprins cu vacuităţile buddhismului Marelui Vehicul (completate) inventînd chiar un fel de vacuitate de vacuite în-spre vacuitate, numind-o vacuitate de însuşime.

Cînd Suzuki a zis, că paradoxul exprimat; în 788 de Hokoji către Basho, anume: “Ce fel de a fi este acela neataşat niciunui lucru?” este cea mai stranie întrebare din istoria gîndirii, atunci am vrut să răsgîndesc aceasta şi am adus vorba de enigma obscunsă.

Studiind tetralema lui Nāgārjuna, am “îm­bogăţit-o” prin autodisolvare, radicalizînd:

A

A

A şi A

A şi nu nici A

versus , adică am numit metafora vidu­lui faţă în faţă cu sine însuşi:

supra in t r a n s a poziţie.

Totdeauna gîndeşti întradins, şi cînd ştii şi cînd nu. Aşa e cifrul. Iar cifrul nu e decît enigmă eliberîndu-te de tine prin distrugere. Aceasta în chip comun.

Altfel, cu totul altfel, – acea grea dezobstrucţie prin însuşime (întradins:) întrafară.

Dacă o carte o învîrţi şi o inverteşti pînă la capăt, la capăt dată peste cap ea “devine” un cuvînt.

Dacă inverteşti dincolo de cap cuvîntul, el se luminează pînă cînd, vid vidat, o adevărată Împărăţie a smintirii în translucenţă diafană se i-luminează.

Am exersat-o pînă la expiere.

Dacă tot «nu-mai-există-Carte», după lysisphragidon, atunci am experimentat şi cartea-înnălbită-de-vreme-în-timp, aproape in­descifrabilă; şi cartea-înnegrită-de-timp-în-vreme în care citeşti precum citeşti în cenuşa din diamant.

Carte vidă, iarăşi.

Iarăşi iarăşi:

Cartea underground, adevărată Taralysia, prin care hazardul aruncă zarurile la întîmplare, fiind-că zarurile căzuseră înafara Cărţii, inconştiente de întrafara Cărţii.

Şi cărţile sînt ca zarurile: zboară pertransversant întrafara Cărţii.

Dacă nu se mai află Carte, nimic nu se mai află?

S-mintire?

De-capitare în vid?

Şi ca să nu zici că nu îţi spun ceva personal, această Autoreversiune nonmentală am scris-o într-o cârciumă, într-o zi de 8 Aprilie după ce scrisesem tot felul de declaraţii la viteaza poliţie din Craiova (vorba lui Macedonski) timp de 14 ore. 8 Aprilie fiind ziua de naştere a lui Cioran am zis că dacă am scris 14 ore lucruri care nu îmi plac, de ce n-aş scrie o oră şi lucruri care îmi plac. După cum vezi, încă din tinereţe, am împletit inutilul cu plăcutul. Declaraţiile le dădeam fiindcă folosisem creditele financiare ca să tipăresc primele 19 manuscrise ale nihilistului Mihai Eminescu, cel ucis de Carol I – Maiorescu – D.A. Sturdza. Cel care este ucis şi astăzi, cam din 30 în 30 de ani. Numai că vreau să fie dezhumat, să vedem dacă a fost ucis în oase cu mercur (şi a fost), să luăm o probă ADN care să fie depusă ca Tezaur al Românilor într-o bancă a umanităţii (ca să nu mai moară românii niciodată).

22. Dacă în aceste momente l-ai întâlni pe Petre Ţuţea, ce-ar conţine primele fraze pe care le-ai rosti?

Pe Ţuţea l-am cunoscut, m-a prezentat Marin Sorescu. Ce i-aş spune lui Ţuţea? Trebuie să vă contrazic domnule Ţuţea, Cioran avea dreptate nu dumneavoastră: „Sunteţi genial!”. Mai ales când spuneţi că aţi făcut 13 ani de puşcărie pentru un popor de imbecili.

23. Câte cărți ai tipărit Constantin Barbu?

Nu știu.

Dar dacă le numeri ies 232.





Print Friendly, PDF & Email

2 comments

  1. NEDUMERITU'

    FRATILOR!

    E oare o parere, o gresala, o scapare?!
    Chiar scrieti sint in loc de sunt? Gindirea si nu gandirea?!
    Sa va judece Eminescu, mie-mi mirositi dubios!
    Pentru filosofie iti mai trebuie si stiinta , nu doar interpretari lingvistice cu operatiile elementare asupra multimilor…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.