Linsat pentru ca era roman
Aurel Agache, maior de Miliţie, a fost omorât în bătaie la Târgu Secuiesc, pe 22 decembrie 1989. Unul dintre ucigaşi a fost graţiat de Ion Iliescu. Justiţia română a tratat cu indiferenţă cazul „Agache“. Doi dintre criminalii săi trăiesc bine mersi în Ungaria.
Dosarul complet al Cazului Agache aici / Vedeti si stiri Video aici
Judeţele Harghita şi Covasna au fost, în timpul Revoluţiei din 1989, teatrul unor adevărate scene de groază. După fuga lui Ceauşescu din Comitetul Central (22 decembrie, ora 12.09), populaţia de etnie maghiară din aceste regiuni a recurs la acte de violenţă extremă, în urma cărora şase ofiţeri şi subofiţeri de Miliţie şi Securitate au fost omorâţi cu sălbăticie de mulţimea dornică de răzbunare.
După ce în ultimele două episoade v-am prezentat pe larg cazul plutonierului-major Liviu Cheuchişan, şeful postului de Miliţie din comuna harghiteană Dealu, linşat de localnici în faţa soţiei şi a celor doi copii, episodul de astăzi tratează cazul unui maior de Miliţie, Aurel Agache, omorât la Târgu Secuiesc, judeţul Covasna, în aceeaşi zi de 22 decembrie 1989. La fel cum s-a întâmplat în majoritatea oraşelor şi comunelor din Covasna şi Harghita, în după-amiaza de 22 decembrie posturile de Miliţie şi sediile Securităţii au fost atacate de populaţia ieşită în stradă.
La Târgu Secuiesc, furia manifestanţilor, printre care se aflau şi foşti condamnaţi sau cercetaţi penal pentru deţinere ilegală de aur şi valută, l-a vizat în primul rând pe maiorul Aurel Agache (43 de ani, în 1989), şeful secţiei economice din Miliţie. Acesta a fost lovit cu beţele de la steaguri şi cu alte obiecte contondente, dar, după intervenţia câtorva persoane care au încercat să calmeze spiritele, ofiţerul de Miliţie a reuşit să scape din mâinile agresorilor şi a fugit către centrul oraşului. A fost urmărit de un grup numeros de persoane, care l-au prins lângă fântâna din parcul central şi au început din nou să-l lovească.
Cu disperarea firească a omului aflat în faţa morţii, maiorul Agache a reuşit să scape încă o dată şi a încercat să se adăpostească într-o farmacie din zonă. Din mulţimea furioasă s-au desprins patru-cinci persoane care au intrat în farmacie şi l-au scos afară pe miliţian. Acesta nu era înarmat când a fost atacat, întrucât toţi miliţienii din Târgu Secuiesc depuseseră armele în acea dimineaţă, ca urmare a ordinului venit de la Bucureşti.
Măcelarul dinspre „Sport”
Csesznek Oliver, unul dintre martorii oculari, a declarat la Procuratură: „La un moment dat, numitul Agache a fost lovit în cap cu lancea unui steag, care în acel moment s-a rupt, iar cel lovit a căzut în genunchi. Reţin că a venit dinspre magazinul «Sport» un bărbat de statură mijlocie, care striga să se dea lumea la o parte, deoarece el este măcelar şi o să-l taie pe Agache în bucăţi”.
Nu toată mulţimea prezentă în stradă a participat la linşarea ofiţerului. O parte dintre oameni au chemat Salvarea şi apoi au încercat să-l scoată pe Aurel Agache de sub ploaia de lovituri şi să-l urce în ambulanţă pentru a fi dus la spital. Mai multe persoane agresive, dintre care procurorii i-au identificat ulterior pe Octavian Paisz şi pe Dezideriu Hejja, l-au scos pe maior afară din Salvare şi i-au ameninţat pe cei care încercau să-l salveze. „Când a venit Salvarea şi l-am urcat în ea pe cel bătut, am fost ameninţat de un bărbat gras, care mi-a spus că mă va lua la bătaie dacă mai încerc să dau vreo mână de ajutor. Mi s-a făcut frică şi am plecat acasă”, a declarat Erszebet Măgureanu în faţa procurorilor care au anchetat cazul.
Un şobolan mort în gură
Maiorul Aurel Agache a fost bătut în continuare, deşi era prăbuşit la pământ şi nici măcar nu mai mişca. După ce au constatat că nu mai este în viaţă, agresorii nu s-au mulţumit cu ce „realizaseră” deja, ci i-au profanat trupul în cele mai sălbatice feluri. Într-un ochi i-a fost înfiptă o monedă, în celălalt emblema de la caschetă, iar în gură i-a fost pus un şobolan mort.
Colonelul Gavril Ardeleanu, şeful Inspectoratului de Miliţie Covasna în 1989, susţine că trupul profanat al maiorului Agache a rămas ore în şir întins pe asfalt, ca un trofeu pe care atacatorii ţineau să-l arate tuturor: „Un număr mare de persoane s-a postat în apropierea cadavrului, nepermiţând ridicarea acestuia. În jurul orelor 18.00 a fost organizat un marş în centrul oraşului, iar în timpul trecerii pe lângă cadavru multe persoane l-au scuipat şi lovit cu picioarele. După terminare marşului, când circulaţia pietonală s-a rărit, două persoane au luat cadavrul şi l-au dus la morga spitalului orăşenesc”.
În aceeaşi seară de 22 decembrie 1989, mai multe persoane necunoscute au pătruns în casa maiorului Agache, pe care au devastat-o, iar în final au vrut să o incendieze, dar au fost opriţi de vecinii ale căror case erau puse în pericol. Familia ofiţerului a reuşit să fugă la timp. Aurel Agache era căsătorit cu o femeie de etnie maghiară şi aveau împreună cinci copii.
Fiul obiectiv
În ultimii 21 de ani s-au făcut multe interpretări cu tentă naţionalistă ale acestui caz. Paradoxal sau nu, tocmai Dionise Agache, unul dintre fiii maiorului ucis la Târgu Secuiesc, este cel care îndeamnă la o judecată obiectivă.
„Latura etnică a avut o relevanţă de maximum 15% în cazul tatălui meu. Motivaţia principală a fost răzbunarea. Nu cred că impulsul iniţial de a-l bate pe ofiţerul Agache a pornit de la faptul că era român. Aş putea să adopt o atitudine simplistă şi să merg pe latura etnică. Tot în Târgu Secuiesc, ofiţerul Teodor Nichita s-a plimbat în uniformă prin centrul oraşului şi nu a fost agresat. Violenţa exacerbată, faptul că s-a ajuns la linşaje… se poate spune că şi latura etnică a avut o relevanţă pentru duritatea morţii acestor oameni, dar nu a fost determinantă. Eu niciodată nu am încercat să acuz pe o latură etnică. Eu am zis că un grup de indivizi s-a comportat ca nişte animale, în faţa unei mulţimi care a avut o pasivitate criminală. Erau mii de oameni şi nimeni nu a ridicat un deget, toţi au privit ca la un spectacol de circ din Evul Mediu”. Dionise Agache mărturiseşte că mama sa nu a putut trece niciodată peste ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 21 de ani. „Mama mea a clacat psihic şi refuză să mai discute acest subiect. Ea e un om simplu, fără prea mare cultură. Fiind unguroaică la origini, evident că a privit moartea tatălui meu ca pe o trădare din partea oamenilor”.
“La un moment dat, numitul Agache a fost lovit în cap cu lancea unui steag, care în acel moment s-a rupt, iar cel lovit a căzut în genunchi.” Csesznek Oliver martor ocular la linşarea maiorului Aurel Agache
“În jurul orelor 18.00 a fost organizat un marş în centrul oraşului, iar în timpul trecerii pe lângă cadavru multe persoane l-au scuipat şi lovit cu picioarele.” Gavril Ardeleanu şeful Inspectoratului de Miliţie Covasna în 1989
Frizerul se înclină şi ucide
E greu de spus, în cazul Agache, cât a fost dorinţă de răzbunare faţă de un om al Miliţiei şi cât a fost ură naţionalistă, dar balanţa pare să încline spre prima variantă. Maiorul Aurel Agache nu era tocmai un om adulat în Târgu Secuiesc. Chiar fiul său recunoaşte acest lucru: „Tatăl meu era urât de oameni pentru că a fost un ofiţer dur. Avea o imagine negativă, pentru că aşa şi-a construit-o. Noi am încercat să fim obiectivi, n-am spus niciodată că a fost uşă de biserică, iar ca ofiţer de Miliţie cu siguranţă a încălcat drepturile unor oameni, pentru că metodele de represiune în acele vremuri presupuneau şi acest lucru.
Cineva din Baraolt s-a sinucis după o anchetă făcută de el, pentru că tatăl meu nu a avut tactul necesar şi i-a strigat că-l mănâncă puşcăria, iar, omul, văzând această alternativă în faţă, a ales ştreangul”. Fiind şeful secţiei economice la Miliţia din Târgu Secuiesc, maiorul Agache s-a ocupat şi cu confiscarea bijuteriilor din aur, care erau deţinute ilegal, ceea ce i-a sporit capitalul de antipatie.
Criminalii maiorului de Miliţie Aurel Agache:
De altfel, o parte dintre cei care au participat la linşarea sa în mijlocul oraşului avuseseră de-a face, în trecut, cu maiorul Agache. Cinci persoane au fost identificate de procurori şi considerate principalii vinovaţi pentru moartea ofiţerului de Miliţie: Daniella Filip Orban (24 de ani în 1989), Octavian Paizs (56 de ani), Konrad Janos (23 de ani), Anton Reiner (42 de ani) şi Dezideriu (Dezso) Hejja (43 de ani).
Cu picioarele în zona organelor
Daniella Filip Orban, deşi femeie, a fost printre cei mai feroce atacatori ai ofiţerului. Mai mulţi martori au nominalizat-o ca fiind cea care a sărit cu picioarele pe abdomenul şi în zona organelor sexuale ale lui Agache. Apoi s-a descălţat de una din cizmele cu tocuri metalice şi a aplicat mai multe lovituri în capul victimei, strigând: „Tu l-ai băgat pe tata la închisoare!”. La audieri, Daniella Filip Orban a recunoscut că-l cunoştea pe maiorul Agache, întrucât acesta instrumentase un dosar în urma căruia tatăl ei fusese arestat pentru luare de mită. Iniţial, femeia şi-a recunoscut faptele, motivând că „se afla într-o stare psihică depresivă datorată morţii mamei sale şi suferinţelor îndurate în trecut de tatăl său”, după care şi-a schimbat declaraţiile, negând că l-ar fi lovit pe Aurel Agache.
Şi Dezideriu Hejja avusese probleme cu Miliţia, după ce cu ani în urmă fusese condamnat la un an cu suspendare pentru conducerea unui autoturism sub influenţa băuturilor alcoolice. A recunoscut tot timpul că s-a aflat printre agresorii maiorului Agache. „Aflând că acolo se afla maiorul Agache, faţă de care de câţiva ani purtam o ură, am mers şi l-am lovit cu piciorul în regiunea abdominală şi cu coada unui steag”, a declarat el în cadrul anchetei. Anton Reiner a negat în permanenţă implicarea în uciderea lui Aurel Agache, dar a fost nominalizat de mai mulţi martori printre cei care l-au lovit pe ofiţer şi care-i îndemnau şi pe alţii să o facă. În aceeaşi situaţie s-a aflat şi Konrad Janos, cunoscut în Târgu Secuiesc la acea vreme ca un practicant de karate şi mare consumator de alcool.
Foarte bizară, în schimb, este situaţia lui Octavian Paizs, nominalizat la rândul său de mai mulţi martori printre cei mai violenţi atacatori ai lui Agache. Paizs nu doar că nu avusese relaţii tensionate cu ofiţerul linşat la 22 decembrie, ba chiar era frizerul său personal şi, conform lui Dionisie Agache, îi servea şi ca informator. „Am reuşit să-l urc în Salvare pe maiorul Agache, dar Hejja Dezideriu şi Paizs Octavian l-au tras jos şi au început să-l lovească”, a declarat martorul Vardo Vilmos. Paizs a participat la linşaj îmbrăcat în halatul său alb de frizer.
Incompetenţa Justiţiei şi tupeul lui Ion Iliescu
Cu toate că a fost cel mai sălbatic dintre cele şase cazuri de linşaj înregistrate în zilele Revoluţiei în Harghita şi Covasna, în dosarul Agache s-au făcut cele mai puţine zile de închisoare. Cele cinci persoane identificate ca principali agresori ai ofiţerului Agache au fost trimise în judecată abia în 1997. A trebuit să mai treacă încă patru ani pentru o sentinţă definitivă şi aproape inutilă.
Justiţia din România nu doar că s-a chinuit 11 ani să condamne autorii unei crime odioase, dar n-a făcut prea mari eforturi nici pentru a-i împiedica să plece din ţară. Daniella Filip Orban, condamnată în 2001 la 7 ani de închisoare, n-a ispăşit nici măcar o zi, întrucât fugise, încă din 1992, în Ungaria, unde trăieşte şi astăzi ca profesoară la un liceu din Budapesta. Octavian Paizs, condamnat la 4 ani de închisoare, n-a ispăşit nicio zi întrucât a fugit în Ungaria, unde a şi murit în 2009. Konrad Janos a fost achitat de instanţa de fond şi apoi condamnat definitiv în 2001. El fugise în Ungaria imediat după Revoluţie şi n-a făcut nicio zi de puşcărie.
Anton Reiner şi Dezideriu Hejja sunt singurii care au stat în spatele gratiilor pentru uciderea maiorului Agache. Primul a primit 3 ani de închisoare, din care a executat doar jumătate, fiind eliberat condiţionat după un an şi şase luni. Apogeul nesimţirii cu care statul român a tratat familia Agache este atins în situaţia lui Hejja, condamnat la 4 ani de închisoare. Acesta a ieşit însă din puşcărie după mai puţin de un an, datorită lui Ion Iliescu, care, prin decretul semnat la 13 martie 2002 în calitate de preşedinte al României, l-a graţiat pe singurul criminal de la Târgu Secuiesc care mai era în închisoare.
Criminalii, apăraţi de Gyorgy Frunda
Dionise Agache, fiul maiorului ucis la Târgu Secuiesc, s-a luptat în ultimii 21 de ani cu toate absurdităţile statului român. A făcut numeroase memorii către Palatul Cotroceni pentru a împiedica decretul de graţiere şi, neobţinând niciun rezultat, într-un final i-a returnat preşedintelui Iliescu diploma şi medalia de erou-martir primite post-mortem de maiorul Agache Aurel. „Ce a făcut Ion Iliescu este un abuz incalificabil. A fost presat de politicieni din UDMR, care s-au implicat trup şi suflet în acest caz. De altfel, cei cinci criminali au fost apăraţi în instanţă de senatorul Gyorgy Frunda, unul dintre liderii UDMR. El şi alţi lideri maghiari au dus o adevărată campanie de denigrare a tatălui meu, transformându-l într-un demon care omora oameni, viola femei şi care, în accepţiunea lor, şi-a meritat soarta. S-au folosit de drama noastră în scopuri politice”, afirmă Dionise Agache.
Acesta este la fel de scârbit şi de felul în care justiţia română a tratat cazul uciderii tatălui său. „Procesul a durat nepermis de mult. Am apelat la CEDO, care a obligat statul român să ne plătească 25.000 de euro daune morale. În 2007 am forţat statul român să emită mandate europene de arestare pentru cei doi condamnaţi care trăiesc în Ungaria, iar statul maghiar a solicitat o copie certificată după întregul dosar. Românii noştri n-au fost capabili într-un an şi jumătate să facă o copie după un dosar. Nu au făcut nimic pentru a-i supune pedepsei pe cei doi condamnaţi aflaţi în Ungaria”, mai spune Agache.
“Am apelat la CEDO, care a obligat statul român să ne plătească 25.000 de euro daune morale.” Dionise Agache fiul lui Aurel Agache in Adevarul
De ce i-ai graţiat pe ucigaşi?
„Adevărul“ îi pune „emanatului“ Ion Iliescu o întrebare la care fostul preşedinte răspunde halucinant: „Este o istorie trecută“. În Harghita şi Covasna, evenimentele din decembrie 1989 s-au soldat cu 6 morţi şi 100 de răniţi din rândul miliţienilor şi securiştilor. Ion Iliescu a fost milos cu ucigaşii.
Majoritatea locuitorilor din Harghita şi Covasna, judeţe cu populaţie preponderent maghiară, au trăit Revoluţia din 1989 ca pe un prilej de răzbunare asupra organelor de Miliţie şi Securitate ale regimului comunist. Frustrările acumulate de populaţia maghiară în anii de dictatură ceauşistă au defulat începând cu 22 decembrie (ziua în care cuplul dictatorial a fugit cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central al PCR) şi au degenerat în acte de violenţă extremă, soldate cu 6 morţi şi aproximativ 100 de răniţi în rândul miliţienilor şi securiştilor din cele două judeţe.
Flăcările
Epilogul batjocurii la care aceşti oameni au fost supuşi începe cu incompetenţa justiţiei române, continuă cu presiunile politicienilor maghiari aflaţi în goană după imagine şi se încheie cu semnătura pusă de Ion Iliescu pe două decrete de graţiere absolut scandaloase. Dintre cei şase oameni ucişi de locuitorii din această zonă în zilele Revoluţiei, cinci erau ofiţeri sau subofiţeri de Miliţie, dintre care unul în rezervă, iar al şaselea era ofiţer de Securitate. În toate cele şase cazuri a şocat cruzimea cu care aceştia au fost omorâţi. Crimele au fost săvârşite în plină zi, în spaţii publice, în faţa a zeci sau sute de „spectatori”, victimele fiind bătute şi schingiuite, iar cadavrele lor – profanate. Niciunul dintre cei şase nu a folosit arma din dotare împotriva agresorilor.
Subofiţerul de Miliţie Liviu Teofil Cheuchişan
Plutonierul-major Liviu Teofil Cheuchişan (33 de ani), şeful postului de Miliţie din comuna harghiteană Dealu, a fost ucis pe 22 decembrie 1989 de un grup de localnici aflaţi în stare de ebrietate. Aceştia l-au bătut cu sălbăticie pe subofiţer în faţa soţiei şi a celor doi copii, după care au incendiat clădirea Miliţiei. La cumplita scenă a asistat întreaga populaţie a comunei, dar o singură persoană a intervenit şi a reuşit să-i salveze din flăcări pe soţia şi pe copiii şefului de post, aflaţi în locuinţa de la etajul clădirii în care se afla Miliţia. Doar patru persoane din grupul de atacatori au fost condamnate ulterior la închisoare, toate fiind graţiate după câţiva ani.
Maiorul Aurel Agache (43 de ani), ofiţer în Miliţia Târgu-Secuiesc (Covasna), a fost atacat pe 22 decembrie de mai mulţi localnici de etnie maghiară, care au pătruns în sediul Miliţiei. Aceştia l-au fugărit până în centrul oraşului, unde l-au bătut şi l-au torturat până la moarte. După deces, atacatorii i-au profanat trupul, scoţându-i ochii şi băgându-i în gură un şobolan mort. Cinci persoane au fost condamnate în urma acestei crime abominabile, dintre care doar unul a efectuat câteva luni de închisoare.
Plutonierul Gabriel Dănăilă (28 de ani), ajutorul şefului de post din comuna Zetea (Harghita), a fost omorât, tot la 22 decembrie, de sătenii maghiari, care au pătruns în sediul Miliţiei şi l-au bătut până la inconştienţă. Într-un raport al Parchetului Militar se menţionează că subofiţerul a fost lovit în cap cu un grătar metalic, înjunghiat şi apoi împuşcat cu propriul pistol. Dănăilă era căsătorit cu o tânără de etnie maghiară şi avea o fetiţă de 3 ani. Trei persoane au fost condamnate, dar au ieşit din închisoare după numai câţiva ani.
Tăierea gâtului
Plutonierul-major Ferencz Emeric a fost ucis la 27 decembrie în curtea postului de Miliţie din Cristuru Secuiesc (Harghita) de un grup de localnici. Aceştia l-au bătut cu bestialitate, după care cineva i-a tăiat gâtul cu un cuţit. Cuţitarul a fost singurul condamnat. Plutonierul în rezervă Gavril Szekely (42 de ani), fost subofiţer în Miliţia Odorheiul Secuiesc (Harghita), a fost omorât la 22 decembrie de un grup de agresori care nu au putut fi indentificaţi. Szekely fusese rugat de un fost coleg din Miliţie să-i mute maşina aflată în centrul oraşului, pentru a nu fi vandalizată de manifestanţi, şi a intrat în conflict cu un grup de persoane care l-au lovit în cap cu o rangă şi l-au aruncat într-un gang. Atacatorii n-au fost identificaţi, nimeni nu a fost condamnat.
Ofiţerul de Miliţie Aurel Agache
Locotenent-colonelul Dumitru Coman, şeful Securităţii din Odorheiu Secuiesc, a fost ucis de populaţia dezlănţuită în după-amiaza de 22 decembrie. Agresorii l-au bătut chiar în faţa clădirii în care se aflau Miliţia şi Securitatea, iar după ce ofiţerul şi-a dat duhul, a fost aruncat peste gardul spitalului. Agresorii nu au fost niciodată identificaţi.
Devastările
Bilanţul morţilor din Harghita şi Covasna putea fi şi mai tragic, întrucât după fuga cuplului Ceauşescu s-au produs atacuri asupra clădirilor în care se găseau Securitatea şi Miliţia în aproape toate localităţile mai mari din cele două judeţe. 38 dintre acestea au fost distruse parţial sau în totalitate, valoarea pagubelor ridicându-se la peste 10 milioane de lei, sumă uriaşă pentru anul 1989. Aproximativ 200 de domicilii ale ofiţerilor şi subofiţerilor de Miliţie şi Securitate din cele două regiuni au fost incendiate, pagubele depăşind 5 milioane de lei.
În urma acestor acţiuni a rezultat un număr de aproximativ 100 de răniţi din rândul ofiţerilor şi subofiţerilor, îngrijirea celor maltrataţi însumând peste 500 de zile de spitalizare. Din sediile posturilor de Miliţie distruse au fost sustrase 468 de arme şi 17.832 de cartuşe, din care ulterior au fost recuperate 396 de arme şi 2.832 de cartuşe. 72 de arme şi 15.000 de cartuşe n-au fost recuperate niciodată.
“Nu mai ţin minte, am semnat zeci de decrete de graţiere, nu pot să-mi amintesc de fiecare în parte.” Ion Iliescu fost preşedinte al României
“Decretele veneau de la Ministerul Justiţiei, erau verificate de o comisie de la Cotroceni şi eu doar le semnam.” Ion Iliescu fost preşedinte al României
Ură faţă de comunism sau ură faţă de români?
Interpretarea atrocităţilor săvârşite de populaţia de etnie maghiară din Harghita şi Covasna în zilele Revoluţiei a pendulat, în ultimii 21 de ani, între două variante diametral opuse, în care s-a exagerat fie într-o direcţie, fie în cealaltă, din dorinţa de a câştiga imagine de pe urma unor tragedii. De o parte s-au aflat politicienii din UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor din România) şi reprezentanţii diverselor asociaţii ale minorităţii maghiare, care au susţinut tot timpul că n-a existat nicio urmă de naţionalism în evenimentele din cele două judeţe, ci doar răzbunarea oamenilor simpli pe organele de represiune ale regimului comunist. Ei au încercat mereu să contrapună violenţele populaţiei maghiare din zilele revoluţiei cu abuzurile săvârşite înainte 1989 de miliţieni şi securişti.
De cealaltă parte s-au aflat politicienii români din partidele extremiste şi portavocile fostei Securităţi, care au amplificat desfăşurarea reală a evenimentelor şi au încercat să acrediteze ideea că violenţele din Harghita şi Covasna au avut la bază un singur lucru: ura maghiarilor faţă de români. Din nefericire, inclusiv Raportul comisiei parlamentare special înfiinţată în 1991 pentru a lămuri ce s-a petrecut în Harghita şi Covasna în decembrie 1989 şi în prima parte a anului 1990 este lipsit de obiectivitate şi marşează pe credibilizarea aceloraşi idei exclusiv naţionaliste.
Ipocrizie contra suferinţă
Paradoxal sau nu, tocmai cei care au avut cel mai mult de suferit de pe urma crimelor săvârşite de populaţia maghiară sunt şi cei mai obiectivi când vine vorba de explicaţii. Dorina Cheuchişan, soţia subofiţerului de Miliţie ucis cu sălbăticie în comuna Dealu, are puterea să analizeze la rece: „În ciuda tragediei şi a suferinţelor prin care am trecut, nu pot să spun «toţi maghiarii sunt răi», «toţi maghiarii urăsc românii». Ungurii mi-au omorât soţul, dar tot un ungur ne-a salvat din flăcări pe mine şi pe copii.
E adevărat că a fost şi o influenţă naţionalistă în ceea ce au făcut, pentru că îi auzeam pe cei care ne-au atacat cum strigau: «Gata cu românii, gata cu românii!». Dar nu pot să generalizez şi să acuz toţi oamenii de etnie maghiară. La un moment dat l-am văzut pe Corneliu Vadim Tudor la televizor cum spunea că ungurii i-au tăiat capul soţului meu şi au jucat fotbal cu el.
Asta nu este adevărat. Pentru mine, acele momente au fost groaznice şi nu am nevoie ca cineva să le exagereze şi să le facă şi mai groaznice decât au fost”. Dionisie Agache, fiul maiorului de Miliţie omorât şi profanat la Târgu Secuiesc, crede că dorinţa de răzbunare a populaţiei maghiare a fost mai mare decât ura naţionalistă. „Latura etnică are o relevanţă de maximum 15% în cazul tatălui meu. Motivaţia principală a fost răzbunarea, pentru că tatăl meu acumulase un mare capital de antipatie de-a lungul carierei. Nu cred că impulsul iniţial de a-l bate pe ofiţerul Agache a pornit de la faptul că era român. Aş putea să adopt o atitudine simplistă şi să merg pe latura etnică, dar e mai corect să fiu obiectiv”, ne-a explicat Dionise Agache.
În cazul tatălui său, exagerările şi încercările de a denatura realitatea au fost de altă natură. „Eu pot să fiu de acord că tatăl meu nu a fost uşă de biserică, pentru că până la urmă a reprezentat un organ de represiune al regimului comunist, dar au fost voci din UDMR şi din presa maghiară care l-au transformat într-un monstru care viola femei şi omora oameni în bătaie. Or, asta este prea mult”, afirmă, indignat, Dionise Agache.
Acumulările de ură
Un alt argument care contrazice interpretarea exclusiv naţionalistă a atrocităţilor din Harghita şi Covasna este acela că printre cei şase morţi s-au aflat şi doi subofiţeri de etnie maghiară. De asemenea, la 23 decembrie 1989, fără a fi încadrat la capitolul „mort în legătură cu Revoluţia”, cetăţeanul de etnie maghiară Samuel Şandor, preşedinte al cooperativei agricole de producţie din comuna harghiteană Beteşti, a fost omorât în bătaie de localnicii din zonă.
Se poate deduce, astfel, că ura populaţiei maghiare a fost stârnită în primul rând de persoanele care reprezentau autoritatea regimului comunist, majoritatea români. Alexandru Benko, fost director al uzinei de tractoare din Miercurea-Ciuc, explică o parte dintre cauzele care au stat la baza acestor acumulări de ură. „Cu patru-cinci ani înainte de Revoluţie, din neîncredere în populaţia maghiară, s-a trecut la o schimbare totală a oamenilor de decizie din această zonă. În ’86, pe ideea rotaţiei cadrelor, s-au schimbat în Harghita 33 de directori, toţi maghiari, cu 31 de directori români şi doi maghiari.
Toată conducerea Miliţiei şi a Tribunalului a fost schimbată cu români aduşi din alte părţi. Românii care veneau aici erau consideraţi aduşi într-o poziţie dificilă şi primeau sporuri mari de instalare şi de stat în zona asta. Erau un fel de mercenari. Ei îşi făceau meseria cu un zel deosebit, ca să demonstreze că merită aceste privilegii. Şi de aici s-a acumulat ura”.
Ofiţerul de Securitate Dumitru Coman
Iliescu nu-şi mai aminteşte
Contactat de „Adevărul”, Ion Iliescu a abordat cu detaşare tema graţierilor pe care le-a făcut în cazul crimelor din Harghita şi Covasna. „Nu mai ţin minte, am semnat zeci de decrete de graţiere, nu pot să-mi amintesc de fiecare în parte. Decretele veneau de la Ministerul Justiţiei, erau verificate de o comisie de la Cotroceni şi eu doar le semnam. Nu am ce să spun mai mult, este o istorie trecută”, ne-a declarat fostul preşedinte al României.
Clemenţa lui Ion Iliescu faţă de criminali
Statului român i-a păsat prea puţin de suferinţele şi traumele la care au fost supuse familiile celor şase oameni omorâţi în decembrie 1989 în Harghita şi Covasna. Doar în patru din cele şase cazuri de crimă, organele de anchetă i-au identificat pe autorii lor şi i-au trimis în judecată. Trei dintre procese s-au încheiat în cursul anului 1991. În cazul de la Dealu au fost condamnate patru persoane, pentru crima de la Zetea – trei persoane, iar pentru cea din Cristuru Secuiesc a fost condamnată o persoană. Pedepsele celor opt condamnaţi variau între 13 şi 20 de ani de închisoare.
Executarea lor n-a durat însă prea mult, pentru că, la 24 martie 1994, Ion Iliescu, preşedintele de atunci al României, a semnat un decret de graţiere prin care reducea la o treime pedepsele celor care aveau între 13 şi 15 ani şi la o pătrime pedepsele celor care trebuiau să stea în închisoare între 15 şi 20 de ani. Niciunul dintre ei nu mai rămânea, astfel, cu mai mult de cinci ani de închisoare. În condiţiile în care toţi fuseseră arestaţi la începutul lui 1990 şi judecaţi sub stare de arest (perioadă care se scade din pedeapsă), în scurt timp toţi criminalii au fost puşi în libertate, urmare a gestului de clemenţă făcut de Ion Iliescu.
În cazul maiorului Agache, justiţia română n-a fost capabilă să dea o sentinţă definitivă decât în anul 2001. Până atunci, patru dintre cei cinci inculpaţi au avut timp berechet să fugă în Ungaria şi n-au făcut nici măcar o zi de închisoare. Al cincilea, Dezideriu Hejja, a intrat la puşcărie, dar după mai puţin de un an a fost pus în libertate în urma unui nou decret de graţiere semnat, la 13 martie 2002, de acelaşi Ion Iliescu, redevenit preşedinte al României după o pauză de patru ani (1996-2000).
Comportamentul lui Ion Iliescu faţă de nişte criminali sadici este şocant. Clemenţa sa confirmă generozitatea cu care fostul preşedinte i-a tratat pe mulţi alţi ucigaşi, instigatori ori complici la crimă în timpul Revoluţiei. Pe unii i-a făcut miniştri (generalii Nicolae Militaru, Mihai Chiţac, Victor Atansie Stănculescu, căpitanul Mihai Lupoi, Gelu Voican Voiculescu), pe alţii i-a luat consilieri prezidenţiali la Cotroceni (generalii Vasile Ionel, Iosif Rus, Dumitru Roşu şi Dumitru Iliescu, contraamiralul Cico Dumitrescu, Cătălin Voicu), iar pe alţii i-a plasat în diferite structuri ale statului ori în diplomaţie. Grija lui Ion Iliescu este extrem de suspectă, întărind bănuielile că favoritul Moscovei a avut nu doar misiunea de a prelua puterea în stat călcând pe cadavre, ci şi de a şterge urmele crimelor şi de a-i salva pe asasini.
Cristian Delcea / Mihai Voinea
Sursa: Adevarul via Ziaristi Online
Dumnezeu sa-i ierte pe cei ucisi cu barbarie in asa-zisul “Tinut Secuiesc”!
