"Sfantul Inchisorilor" Valeriu Gafencu, evocat de Consiliul Local Baia Mare. Gazeta de Maramures despre „Îngerul de la Rohia”, Arhimandritul Serafim Man - Ziaristi OnlineZiaristi Online

“Sfantul Inchisorilor” Valeriu Gafencu, evocat de Consiliul Local Baia Mare. Gazeta de Maramures despre „Îngerul de la Rohia”, Arhimandritul Serafim Man

Arhimandrit Serafim Man - Sfantul Maramuresului si Sfantu Inchisorilor Valeriu Gafencu  - GazetaSolidari în durere

Zilele trecute Consiliul Local Baia Mare a acordat titlul de cetăţean onoare al municipiului Baia Mare lui Dumitru Istvan, personalitate a geologiei şi speologiei maramureşene şi naţionale. Au vorbit primarul Băii Mari, Cătălin Cherecheş, colegi de profesie de-ai eminentului geolog, prieteni. A luat cuvântul şi Teodor Ardelean din partea Consiliului Local. Dr. Teodor Ardelean a ţinut un discurs în stilul său, dens, inteligent, plin de informaţii. Spre surprinderea noastră a introdus în cuvântul său întâmplarea nefericită care s-ar putea desfăşura la Tg. Ocna în memoria lui Valeriu Gafencu, cetăţean de onoare al acestui oraş. Întâmplarea nefericită a fost prezentată de Ioana Lucăcel într-un editorial incredibil: Adevarul e antisemit. Tedi Ardelean  a preluat subiectul, l-a legat de Instituţia Cetăţeniei de Onoare şi a venit cu completări, cu mesaje ce trebuie înţelese corect.

Vă prezentăm cele spuse de Teodor Ardelean şi îi mulţumim că este alături de noi în demersul nostru de suflet.

„Instituţia Cetăţeniei de Onoare nu este o invenţie a zilelor noastre. Se pare, privind diacronic lucrurile, că nu mult după apariţia categoriei juridice de cetăţean a trebuit, pentru anumite cazuri speciale şi specioase, să fie inventată şi categoria mai întâi existenţial-pragmatică, iar mai târziu juridică a cetăţeniei de onoare. Mai întâi pentru cazuri in viata, apoi şi pentru post mortem, în semn de mulţumire şi recunoştinţă pentru acte factuale săvârşite în favoarea unei comunităţi (…)

Şi încă un caz tipic pentru o situaţie prototipică. Cazul lui Valeriu Gafencu, cetăţean al Raiului din 18 februarie 1952 şi cetăţean de onoare post-mortem al oraşului Tg. Ocna din 10 februarie 2009, oraş unde şi-a petrecut în penitenciar ultimii ani din viaţă. Se ştie că pentru felul său hristic de comportament din Spitalul penitenciar, Valeriu Gafencu a fost supranumit de către Părintele Nicolae Steinhardt „Sfântul Închisorilor”. Acest gest a fost făcut de părintele Nicolae după ce a aflat că tânărul studios anticomunist şi-a dăruit ultimele medicamente pentru salvarea unui pastor, de origine ebraică, Richard Wurmbrandt, la închisoarea din Tg. Ocna.

Cu toate acestea, Institutul Ellie Wiesel, printr-o ciudată filosofie, cere, prin intermediul unui alt evreu, Alexandru Florian, fiul comunistului ideologic, Radu Florian, care în anii `50 îl incrimina în Scânteia pe marele filosof Constantin Noica, deci acest evreu Alexandru Florian cere Consiliului Local Tg. Ocna retragerea titlului de cetăţean de onoare post-mortem lui Valeriu Gafencu!

Aceasta, în condiţiile în care cei mai mari suferinzi pentru dreptate tocmai se pregăteau să facă paşi urcători pe treptele memoriei spre a împlini, spre exemplu, spusele Părintelui Gheorghe Calciu, care a petrecut peste 20 de ani de temniţă grea în România şi care a rostit clarificator şi definitivant expresia: „Nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu!”. Iar profesorul Radu Ciuceanu, director al Institutului pentru Studiul Totalitarismului Românesc, tocmai propusese Bisericii Ortodoxe Române canonizarea lui Valeriu Gafencu, a lui Ioan Ianolide, coleg de celulă şi biograf al său şi a părintelui stareţ de la Tismana Gherasim Iscu.

Alaltăieri, 9 februarie, la Paris, cu binecuvântarea I.P.S. Iosif al Europei, s-a desfăşurat o conferinţă din ciclul comemorativ MARTOR dedicat martirilor mărturisitori din temniţele comuniste. Programul a fost consacrat memoriei lui Ioan Ianolide, prieten de suferinţă şi rugăciune al „Sfântului Închisorilor”. I.P.S. Iosif a săvârşit şi parastasul de veşnică pomenire pentru deţinutul profet, mort la 5 februarie 1986, iar pe internet a fost difuzat Filmul „Noaptea Patimirilor”, despre martiriul lui Valeriu Gafencu, realizat de Radu Dinu.”

Teodor Ardelean / Gazeta de Maramures

S-a născut un Sfânt al Maramureşului

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

„Îngerul de la Rohia” s-a întors în Ceruri. S-a stins unul dintre cei mari duhovnici ai României: Arhimandritul Serafim Man, Ucenic a Î.P.S. Justinian, stareţul care l-a tuns în monahism pe Steinhardt şi care a impresionat cu iubirea, credinţa şi răbdarea sa, deopotrivă oameni de cultură ca şi Noica, preşedinţi – a fost duhovnicul lui Traian Băsescu, preoţi sau oameni simpli O viaţă care a stat sub semnul miracolului divin. Un OM care ne-a învăţat că singura boală care ne poate birui este lipsa de iubire. Maramureşul a pierdut un duhovnic, dar a câştigat un Sfânt.

Pe un colţ de ziar, din care zâmbeşte un om a cărui trup pare că s-a „retras” pentru a-i face loc unui suflet uriaş, stă scris, cu litere îngrijite, dar tremurânde: „Atunci când vei auzi vorbindu-se de bine despre un om, să crezi că e de două ori mai mult. Când vei auzi vorbindu-se de rău, să crezi numai un sfert”.

Auzisem că este unul dintre marii duhovnici ai României, un monument al Maramureşului, un om al cărui destin şi trăire sunt pe măsura numelui său de monah: Serafim. Dar, nicio referinţă „de bine”, înmulţită, nu cu doi, cu 2000, nu-i putea defini ochii negri, vioi şi lumina de pe chipul palid, uscat, de ascet. El, viaţa lui, era cea mai bună dovadă că Dumnezeu nu e „contabil” şi că lucrurile mari, importante, sunt mai presus de logică, raţiune, calcul

În vara anului trecut, Arhimandritul Serafim Man ne-a acordat un interviu. Probabil ultimul său interviu. Ne-a primit modest, vesel, zâmbitor, ca un bunic, care se pregăteşte să le spună o poveste nepoţilor. Povestea lui era simplă, dar profundă: „Cu fiecare om, Dumnezeu are un plan”. Cu el, Dumnezeu a avut planul de a da o lecţie: lecţia iubirii, credinţei şi răbdării. Toate la absolut.

Serafim Man părea un înger în trup de om. Aşa că, vestea morţii lui, venită săptămâna trecută, a întristat, dar a apărut firesc. E normal ca îngerii să se întoarcă în Ceruri după ce au îndeplinit misiunea cu care au fost trimişi aici.

Misiunea lui a început de mic. A ştiut de la 12-13 ani că trebuie să meargă la mănăstire. Şi la 14 ani, a ajuns la Rohia. Era în toamna lui 1952. Prima lecţie pe care avea să o înveţe şi să o transforme cu timpul în lecţia sa de căpătâi a fost ascultarea şi răbdarea.

Trei ani a fost păstor la vite. Muncea, smerindu-se prin muncă şi se înălţa prin rugăciune şi citind cărţi de căpătâi. După trei ani s-a călugărit. După încă doi, a devenit preot. A venit însă abuzivul Decret 410, iar călugării au fost daţi afară din mănăstiri.

Pentru părintele Serafim a început o nouă etapă: a fost preot, dar şi-a păstrat legământul de călugăr. Această perioadă l-a făcut să înţeleagă mai bine oamenii din afara mănăstirii, problemele şi zbucuiumurile lor. Şi i-a dat o îngăduinţă deosebită şi o înţelegere pentru natura umană. A învăţat lecţia iertării şi iubirii necondiţionate. Apoi, Î.P.S. Justinian l-a rechemat la mănăstire şi după plecarea sa la Cluj, părintele Serafim a preluat stăreţia mănăstirii. Acum învăţa lecţia trudei, a râvnei şi renunţării la sine.

Pe atunci, mănăstirea era un mic schit, fără apă potabilă, fără cale de acces-doar un drum de căruţe, fără energie electrică. Părintele Serafim a continuat proiectele Înalt-Preasfinţitului Justinian şi a ctitorit Casa cu Paraclis, Casa Poetului, Altarul de vară, a adus utilităţile, a împrejmuit mănăstirea…

Îmbrăcat în haine de muncitor, muncea cot la cot cu cei tociţi pentru aceste lucrări grele. P.S. Justin, ucenicul părintelui, îşi aminteşte că veneau credincioşii la mănăstire şi vroiau să vorbească cu stareţul. Îl întrebau tocmai pe părintele Serafim dacă stareţul nu e cumva acolo. El lăsa roaba din mână, îmbrăca haina de călugăr şi îi asculta pe credincioşi. De fapt, cele duhovniceşti nu le-a lăsat niciodată pe plan secund. Îi plăcea să le vorbească oamenilor, să slujească la Altar. Mănăstirea a crescut deosebit de mult. Tot în timpul stăreţiei sale a fost aranjată biblioteca, ctitorie a Î.P.S. Justinian. De fapt, Serafim Man este cel care l-a primit la Rohia pe Nicolae Steinhardt şi care l-a tuns în monahism.

Între timp, părintele Serafim probase lecţia stăruinţei şi statorniciei şi a curajului. În anii ’70 avea însă să înveţe şi să ne înveţe cea mai mare lecţie: ieşirea din sine. A fost diagnosticat cu cancer. Medicii l-au trimis acasă, pentru că nu mai aveau ce să-i facă. Călugărilor li s-a spus că e o chestiune de ore şi zile până când părintele va muri. Dar Dumnezeu a vrut altfel.

Părintele se ruga mult lui Dumnezeu şi mai ales Maicii Domnului, pe care o numea „advocata mea”. Nu s-a plâns, nu s-a răzvrătit, nu a întrebat „de ce tocmai mie, Doamne?”. A vorbit direct cu Dumnezeu rugându-l că, dacă mai are vreun plan cu el, aici, pe pământ, să-l mai lase, dacă nu, el e pregătit oricând să plece. Şi Dumnezeu l-a lăsat. Credinţa lui a învins cancerul. Boala i-a rămas în trup, l-a istovit, dar nu a şters niciodată zâmbetul de pe chip. Părintele Serafim s-a înnobilat prin suferinţă, devenind încă de aici, de pe pământ, înger. Spunea că „Numai dacă nu vrem, numai atunci Dumnezeu nu ne iartă”. Şi ştia că, un om nu trăieşte cu hrană. Ci cu credinţă. Aşa a trăit şi el, întreaga viaţă.

În preajma Crăciunului, P.S. Justin Hodea Sigheteanu, ucenicul său, i-a făcut o mare bucurie. I-a acordat „Crucea maramureşeană” şi le-a vorbit credincioşilor prezenţi la Rohia despre personalitatea sa. A fost un gest pe care părintele nu l-a cerut, dar care l-a bucurat enorm. A fost ultima dată când Serafim Man a slujit la Altarul de la Rohia, pe care l-a iubit atât de mult.

Săptămâna trecută, s-a întors în Ceruri. Acolo, va sluji la un alt altar, împreună cu părintele Nicolae şi alţi duhovnici mari. De acum, el a devenit „advocatul” nostru. Sfântul nostru, al maramureşenilor.

Despre tunderea sa în monahism, părintele Steinhardt mărturiseşte: „în anul 1979, părintele Serafim Man mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980, la Rohia, numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august, în paraclisul noii clădiri, de părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior.”

„Părintele Arhimandrit Serafim Man, care a plecat de curând de la noi la Domnul, a fost un mare duhovnic al Nord-Vestului României, unul dintre marii duhovnici ai României. Şi prin el nu numai Episcopia noastră, credincioşii, preoţii pe care i-a povăţuit pierd un părinte bun şi un mare duhovnic, ci întreaga ortodoxie. Iată, se împuţinează părinţii cu experienţă duhovnicească şi rămâne ca tinerii monahi, tinerii slujitori să devină tineri bătrâni. Părintele Serafim face parte din generaţia de aur a monahismului nostru, ucenic al I.PS. Justinian, şi de aceea este un moment de doliu pentru mănăstirea Rohia şi pentru toată Episcopia. Părintele Serafim a fost un monah de mare vocaţie, dovada este vârsta la care a intrat în Mănăstirea Rohia, de numai 17 ani. Acest lucru se întâmpla în 1952. A descoperit foarte de timpuriu dragostea de mănăstire, de aceea a şi avut o viaţă duhovnicească deosebită. La doar 3 ani de la intrarea în mănăstire a devenit monah şi la doar 2 ani cleric, preot. Era foarte tânăr slujitor la altarul mănăstirii Rohia, entuziasmul părintelui Serafim şi celorlalţi ucenici a fost întrerupt de Decretul 410 prin care călugării erau daţi afară din mănăstiri. Şi aceasta a fost o modalitate prin care Dumnezeu i-a deschis o altă uşă, pentru că a păstorit în parohii de mir, Cupşeni, Costeni şi Băiuţ, rămânând în acelaşi timp călugăr. Şi când Dumnezeu a vrut şi Î.P.S. Justinian a fost chemat la Cluj, l-a chemat înapoi, el a rămas un ascultător şi un slujitor a lui Dumnezeu care nu şi-a fixat niciodată dinainte drumul, ci l-a lăsat pe Dumnezeu. Trebuie să lucrăm cu darurile pe care ni le-a dat Bunul Dumnezeu, dar să ne încredinţăm mereu Lui. A revenit la Rohia în ’71, în ’73 a preluat cârma mănăstirii Rohia, pentru că o iubea foarte mult. A îmbogăţit mănăstirea. Bun povăţuitor şi chivernisitor, a făcut ca mănăstirea să progreseze atât de frumos, încât după 11 ani de stăreţie, când a fost internat şi diagnosticat cu ganglion canceros, organismul său a fost epuizat. Ultima internare, în ’84, l-au trimis acasă să moară în patul lui. Călugărilor li s-a spus să se pregătească de înmormântare. El, prin rugăciune şi multă credinţă şi iubire pe care a avut-o faţă de Dumnezeu şi Maica Domnului, a reuşit să învingă cancerul. L-a petrecut pe părintele Nicolae Steinhardt şi a rămas între noi stareţul cel bătrân. Eu am devenit stareţ în 1988, fiind slujitor la altar din 1983.

Numele de Serafim vorbeşte despre viaţa lui. A devenit un fel de înger, care nu avea nevoie să spună multe cuvinte, un schimb de priviri era suficient să te convingi pe cine ai în faţă.

Nu s-a aşteptat să primească „Crucea maramureşeană”. Am vrut să-i fac o bucurie, poate ultima. Nu avea nevoie de Crucea maramureşeană, deşi a ctitorit ca un voievod. Am făcut-o ca să-i fac un portret în faţa oamenilor. Am zis că trebuie să fac această reparaţie publică, eu, ucenicul lui. Am intrat la Rohia la 14 ani, eu, copil rămas orfan de tată, şi   mi-a devenit el tată. M-a trimis la şcoală, la Seminar la Craiova, nu m-am putut acomoda acolo, m-a adus la Cluj, s-a ocupat de mine. M-a şcolarizat. Când a venit momentul să hotărăsc dacă rămân sau nu la mănăstire, mi-a spus să aleg eu, nu mi-a spus că aş fi dator. Am făcut această trecere în revistă în faţa oamenilor.

N-a aşteptat niciodată ca cineva să-l ridice. Am socotit că este nevoie, pentru pacea lui interioară, să simtă că a fost mult iubit şi preţuit. Nici n-a mai slujit de atunci. Este o icoană vie a unui miracol dumnezeiesc. Câţi n-ar plăti cu bani grei să se vindece de o boală grea. El a plătit cu credinţă, a vorbit direct cu Dumnezeu. Aceasta este învăţătura din viaţa părintelui Serafim, să nu-i cerem lui Dumnezeu ceea ce credem noi că ne-ar fi de folos, ceea ce credem noi, să lăsăm în grija lui Dumnezeu viaţa noastră. Când îl petrecem cu pioşenie, cu evlavie şi cu sufletele îndurerate pe părintele Serafim, suntem încredinţaţi că se va întâlni cu părintele Nicolae, pe care l-a călugărit şi pe care l-a şi spovedit şi se alătură în rugăciune pentru noi. Am pierdut un părinte şi duhovnic, am câştigat un rugător în cer” Iustin Hodea Sigheteanu, Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului.

Gazeta de Maramures

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.