Ziua de 28 iunie in istoria Romaniei este de cel putin doua ori fatidica: reprezinta ziua ultimatumului sovietic asupra Basarabiei, in 1940, cat si ziua in care Eminescu a fost eliminat din viata publica printr-o asa-numita moarte civila, executata in mod eminamente ocult la 28 iunie 1883. Misterele acelei zilei au fost descalcite de eminescologi pasionati, ca Nae Georgescu, Theodor Codreanu, Constantin Barbu, George Ene sau Dan Toma Dulciu, cercetator acerb, din lucrarile caruia publicam astazi doua studii pe care le consideram extrem de importante pentru a intelege mai bine statura reala a lui Eminescu, luptatorul pentru cauza nationala, Marea Unire, “Dacia Mare”. 28 iunie este ultima zi a marelui nostru inaintas la Timpul. Zi pe care profesorul Nae Georgescu o analizeaza in studiul sau, publicat in exclusivitate de Ziaristi Online si insotit de numeroase documente, sub titlul: Controversele arestarii lui Eminescu in ultima sa zi de la ziarul Timpul: 28 iunie 1883. Nae Georgescu: Cele trei arestari ale lui Eminescu. DOCUMENTE. Este ziua in care Eminescu isi scrie ultimul articol de fond din Timpul, identificat tot de profesorul Nae Georgescu: “Pentru Libertatea Presei“. Este ziua in care, asa cum demonstreaza Dan Toma Dulciu, jurnalistul Mihai Eminescu, membru al Societatii nationaliste “Carpatii”, fost diplomat si chiar cifror la Legatia Romaniei de la Berlin, s-a aflat la Casa Capsa, dar nu pentru a-si agita revolverul, ci pentru a lua legatura cu diplomatului Eugene Schuyler, la randul lui ziarist dar si reprezentat al SUA in Balcani, primul ambasador american in Romania. Amanuntele despre aceste istorii fascinante sunt date in studiile eminescologului Dan Toma Dulciu Eminescu şi meandrele Diplomaţiei si Adevărata cauză a înlăturării lui  Eminescu din viaţa publică, pe care le publicam integral mai jos multumindu-i autorului. (V.R./Z.O.)

Eminescu şi meandrele Diplomaţiei

Un studiu scris în urmă cu 15 ani, dedicat prezenţei lui Eminescu în capitala germană (1), pe care l-am înaintat conducerii ministerului român de Externe din acea vreme, sublinia un adevăr istoric surprinzător, asumat prompt de ministrul în funcţie al momentului: pe vremea cât a fost la student la Berlin, Eminescu a fost angajat al Ministerului Afacerilor Străine al României, îndeplinind activităţi caracteristice unui veritabil diplomat, inclusiv pe aceea de cifrator !

Ca urmare, în toamna anului 1992, printr-o scurtă ceremonie desfăşurată într-o atmosferă plină de recunoştinţă, dar de o discreţie nemeritată faţă de memoria Poetului, statuia lui Eminescu a fost aşezată sub fereastra clădirii Ataşaţilor Culturali, în curtea MAE de la Bucureşti. Mai mult, o sală din sediul ministerului a primit numele genialului reprezentant al spiritualităţii româneşti.

Pentru a înţelege legăturile lui Eminescu cu lumea diplomaţiei acelor vremi, evocăm numele a trei personalităţi care au influenţat în bună măsură existenţa acestuia.

Eminescu si dr. Eugen Schuyler

Se stie că primul sediu al Legaţiei SUA în România a fost CASA CAPŞA. Aici locuiau şi alţi diplomaţi străini.Începând cu anul 1876, Grigore Capşa schimbă destinaţia iniţială a Salonului Slătineanu, amenajând, la etajul I, apartamente luxoase, destinate oamenilor politici dar mai ales pentru diplomaţii străini. În Jurnalul lui Titu Maiorescu este menţionat numele diplomatului Eugene Schuyler, ziarist redutabil, ca şi Eminescu, cunoscător al limbii române, ales membru de onoare al Academiei Române, o personalitate care a influenţat decisiv evoluţia unora din ţările din această parte a continentului.

Observator avizat al situaţiei din Balcani, Schuyler era desigur interesat de minuţioasele analize de ordin politic publicate de Eminescu, pe care îl cunoştea personal, şi ale cărui articole erau de mare folos pentru diplomatul american.

Contactul dintre Eminescu şi diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti a fost facilitat de către Mite Kremnitz. În salonul său, ale cărui uşi erau larg deschise elitei bucureştene, cumnata lui Maiorescu primeşte literaţi, politicieni şi diplomaţi străini: „ Mi-aduc aminte că diplomaţii care erau de faţă la un dineu, îl plăceau foarte mult (pe Eminescu, n.n.) şi finul american Mr. Schuyler observase numaidecât cu ce cap spiritual avea a face” (2).

În anul 1883, în luna Mai şi Iunie, Dr. Eugene Schuyler era în Bucureşti. Acelaşi Jurnal aminteşte că, în ziua de 23 Iunie, Eminescu a avut o lungă convorbire cu acesta, acasă la Maiorescu:
.„Prea cald! Astăzi la 6 1/2 la cină la mine ministrul american E. Schuyler, Beldimano, Gane, Jacques [Negruzzi] si doamna, al-de Kremnitz, Annette, Eminescu. Rămas cu toţii în cea mai plăcută atmosferă până 11 1/2” (Titu Maiorescu, “Însemnări Zilnice”).

Admirând abilităţile lingvistice ale diplomatului american, cunoscător al limbii române, dar nu numai, Eminescu, la rândul său, afirmă că ar dori să înveţe limba albaneză. Expresia aceasta, scoasă cu abilitate din context, este menţionată de Maiorescu în însemnările sale amintite drept o dovadă a „nebuniei” incipiente a ziaristului rebel ! Dacă Eminescu ar fi dat semne de alienare, atmosfera nu putea fi caracterizată ca fiind „cea mai plăcută” !

Cu toate acestea, în opinia noastră, momentul 28 Iunie 1883, atât de amplu comentat în ultima perioadă, ar putea avea o altă explicaţie decât cele cunoscute până în prezent.
Avem motive sa credem ca prezenţa lui Eminescu la Capşa a fost motivată de speranţa de a-l întâlni pe acest influent personaj diplomatic, prieten apropiat, în acelaşi timp, al Poetului. Apreciem că, în disperare de cauză, Eminescu intenţiona să atragă atenţia diplomaţilor străini, cazaţi aici, într-un mod zgomotos, scandalos am spune, arătând astfel că nu întreaga opinie publică românească aprobă schimbarea radicală a politicii autorităţilor de la Bucureşti. Printre ei, desigur, şi Eugene Schuyler – un prieten al României – pe care Eminescu nădăjduia să-l avertizeze asupra pericolelor ce ameninţa această ţară.

Poetul, care detesta asemenea localuri frecventate de “stâlpi de cafenea”, a fost prezent la CAPŞA, în fatidica zi de 28 Iunie 1883, dar nu dintr-un exces de Iresponsabilitate, cum s-a încercat să se acrediteze această idee, ci animat de o adâncă Luciditate, în încercarea de a exlica unui diplomat străin, pentru a protesta în legătură cu un act politic important, cu urmări considerate de Eminescu extrem de grave. Intuitiv, putem afirma că diplomatul american era convins, în calitatea sa de fin şi avizat cunoscător al situaţiei ţărilor din Balcani, că Regatul Român intra în sfera de influenţă a Puterilor Centrale, aşa că eforturile sale de promovare a intereselor americane aici nu ar fi putut avea succes. Din acest motiv, rezultă, probabil, şi absenţa pentru mai mulţi ani a unor relaţii dinamice între cele două ţări, după plecarea lui Schuyler din postul deţinut la Bucureşti.

Eminescu şi R. Kunisch sau despre rolul unui diplomat mai puţin cunoscut

După cum se ştie, timp de decenii s-au purtat discuţii aprinse, ce par a nu avea nici azi sfârşit, cu privire la sursa de inspiraţie care a stat la baza capodoperei eminesciene, “Luceafărul”. Majoritatea exegeţilor au plecat de la însemnarea aflată pe una din filele de manuscris, care atribuie unui misterios “K”, călător, memorialist dar şi culegător de folclor românesc (“Fata în grădina de aur” şi “Frumoasa fără corp”) cheia de înţelegere a “Luceafărului”.

Moses Gaster este primul care abordează problema modelului literar ce a stat la baza creaţiei inegalabilului poem. În studiul său, intitulat “Literatura populară română”, dezvăluie încă din 1883 numele lui R. Kunisch şi cele două basme traduse de acesta în germană.

N. Iorga precizează contextul apariţiei acestor traduceri din folclorul românesc: Richard Kunisch face o călătorie pe Dunăre, ajungând şi la Bucureşti, în urma căreia publica la Berlin, în 1861, memoriile sale prin Ţările Române şi Orient, sub titlul: “Bűkarest und Stambul, Skizzen aus Ungarn Rűmanien und der Tűrkei”. El observă un Bucureşti cosmopolit, care păstrează însă mult din farmecul Orientului. Deşi este un oraş select, având spectacole de operă italiană, franceză şi teatru în limba română, Capitala nu i se pare un oraş european, semănând mai degrabă cu Algerul.Kunish ne povesteşte că, în timpul unei petreceri, o doamnă a cântat arii italiene, iar la o altă reuniune, o invitată ,,ceteşte uşor manuscrise greceşti”. În tot acest timp ,,autorul este uimit de farmecul femeilor”.

N.Iorga, care a abordat acest subiect, mai ales prin prisma călătorilor străini în trecere prin Ţările Române, aminteşte că Richard Kunisch a scris şi o nuvelă, intitulată “La belle Florica”.
Dar cine este acest Richard Kunisch şi cum a ajuns Eminescu să se inspire din cele două poveşti traduse în germană ?

Cercetări datând din deceniul 9 al secolului trecut (3) dezvăluie identitatea misteriosului “K”: este vorba de colonelul Richard Kunisch, care efectuase o călătorie la Bucureşti şi Istambul, cu sarcini diplomatice, primite din partea Austro – Ungariei.

Această lucrare memorialistică a avut-o la îndemână Mihai Eminescu, pe când era angajat al Agenţiei Diplomatice de la Berlin şi, desigur, a fost impresionat de conţinutul ei.
Iată, aşadar, încă un diplomat care influenţează biografia marelui nostru poet. De altfel, în setul de documente eminesciene, aflate în Arhiva MAE, pus în valoare prin studiul nostru din 1988, există unul, scris de Eminescu, dar semnat, evident, de Th. Rosetti, care demonstrează că la sediul Agenţiei de la Berlin exista practica de a se distribui celor interesaţi lucrări traduse în germană, evocând realităţile româneşti.

Iată conţinutul acestuia:

“ Agenţia României
Domnule Ministru,
Fiindcă D. Ulysse de Marsillac, după cum anunţaţi prin adresa D-Voastră No 7646, se oferă a distribui la cabinete de lectură “Journal de Buckarest”,
Vă rog să mijlociţi ca, deocamdată, această foaie să se trimută la
“ Akademische Leschalle”, Berlin, Georgenstrasse, rămânind a vă comunica mai în urmă şi alte asemenea locale.
Primiţi Domnule Ministru, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni. Domniei Sale, Domnului Ministru de Esterne, S.S. Th. Rosetti “

Eminescu şi Eduard Griesbach sau legătura dintre un Poet şi un exeget al lui Schopenhauer

Eduard Griesbach este numele unui alt diplomat străin, prieten apropiat al lui Mihai Eminescu, despre care s-a scris foarte puţin în studiile ce au fost dedicate acestuia de-alungul celor peste o sută de ani ce s-au scurs de la moartea sa. Printre exegeţi, George Muntean (“Viaţa lui Mihai Eminescu”, Editura Minerva, Bucureşti, 1973) aminteşte în treacăt: “Iar cu consulul prusian Griesbach, poet de o reală distincţie şi frecventator al Salonului Mitei, Eminescu se întreţinea îndelung acum ca şi mai târziu”.

Bănuind că în salonul Mitei Kremnitz se adunau numai poeţi, George Muntean îi dezvăluie diplomatului Prusiei calităţi mai ales poetice.

Acest ignorat prieten al lui Eminescu, Eduard Griesbach (1845 – 1906 ), a fost nu numai diplomat de carieră ci, mai ales, unul dintre cei mai importanţi istorici literari dar şi editori ai operelor lui Schopenhauer.

Datorită acestei calităţi, discuţiile dintre Eminescu şi Griesbach nu puteau fi decât extrem de benefice. Mai mult decât atât, Eduard Griesbach îl încurajează pe Eminescu să facă traduceri din marii poeţi germani iar dovada este numărul 128 al Telegrafului Român, din 1881, în care apare traducerea baladei Der Handschuh (Mănuşa) de Fr. Schiller, semnată de Mihai Eminescu.

Redactorul ziarului amintit semnalează apariţia la Lipsca (Leipzig) a unui „fasciculu nou (V) din Schalk-Bibliothek, cuprindend: Der Hanschuh. Von Friedrich von Schiller. Eine polyglotte Zusammenstellung von Fr. Thiel. Mit 24 Original-Illustrationen von W. Wellner.
În cărticica aceasta aflăm de traducerile în 12 limbi încă. (…) Pe noi ne interesează cu deosebire atenţiunea progresivă a străinetăţii faţă cu limba română: din prefaţa editorului vedem adecă, cum dl. Eminescu a fost anume recercat prin mijlocirea consulului german Griesbach din Bucuresci, a traduce balada lui Schiller în limba română pentru ediţia poli- glotă de faţă. Apoi ne bucurăm că dl. Eminescu ne-a dat o traducţie, care se poate presenta fără cea mai mică sfieală lungă ori şi care din celelalte 11 traduceri, toate fiind de autori eminenţi.”

Diplomatul Eduard Griesbach era cunoscut şi de Titu Maiorescu, încă din 1880, (anul în care sunt stabilite relaţiile diplomatice româno-germane). Rolul acestuia devine important în momentul transferului lui Eminescu la o clinică din Viena, în toamna anului 1883, precum şi la începutul anului 1884.

Rămâne un mister cine, când şi cum a dat viză lui Eminescu pentru a pleca în Austria şi, mai ales, cine a intervenit pentru obţinerea vizelor necesare unor eventuale deplasări ale Poetului în Italia sau Germania.

Un răspuns plauzibil îl aflăm în Jurnalul mentorului Junimii, unde T. Maiorescu consemnează că, la 27 ianuarie 1884, a luat legătura cu Griesbach, care se afla în acel moment în misiune la Milano.

Mentorul Junimii ar fi dorit să faciliteze lui Eminescu o întâlnire, la Milano, cu bunul său prieten, Eduard Griesbach, pe care Poetul însă o evită.

Despre momentul reîntâlnirii celor doi prieteni la Milano vorbeşte şi Eugeniu Speranţia:
“ Eminescu şi Chibici trebuiau să se prezinte “ la locul indicat”, decent îmbrăcaţi, deoarece se pare că Griesbach a înlesnit lui Eminescu obţinerea documentelor pentru şederea acestuia în Italia.
Dar Eminescu nu era pe deplin în stare să se întâlnească cu vechiul său prieten. Conştient de starea în care se afla, Poetul doreşte să revină cât mai iute în ţară.Este evident că acest cărturar german a avut un rol important în biografia lui Eminescu, rol pe care studiile ulterioare urmează a-l defini cu mai multă claritate.

Un scandal diplomatic petrecut la Sinaia, in toamna anului 1882, ar putea sa lamureasca anumite aspecte tenebroase privind capodopera eminesciana, Luceafarul. Istoriografia consemneaza ca, la 8 Octombrie 1882, în plin scandal de Palat, Poetul citeşte “Luceafărul”, după ce Maiorescu insistă să se modifice anumite pasaje din poezie.

Câteva evocări ale contemporanilor lui Eminescu ne dau de gândit:
Brătescu Voineşti, publică in revista Din pragul Apusului un crâmpei dintr-o convorbire cu Titu Maiorescu: “Citirea Luceafărului mă face să cred că Eminescu a fost îndemnat să-l scrie de o mare durere pe care trebuie s-o fi îndurat (s.n.)”.

In Amintiri despre Eminescu publicate îa File rupte, Vlahuţă atestă parcă veridicitatea “spovedaniei” lui Brătescu-Voineşti: “Intr’o conversaţie cu Eminescu, prelungită până noaptea târziu, poetul mi-a povestit o dragoste a lui, o întâmplare curioasă, care i-a inspirat Luceafărul, şi care nu se poate spune aici”(s.n.).

Oare ce întâmplare curioasă, “care nu se putea spune aici”, i-a mărturisit Eminescu lui Vlahuţă?
Pornind de la cele petrecute în toamna anului 1882, am putea să conferim o altă semnificaţie poemului capodoperă. Prin elementele de decor, prin atmosferă şi personaje, putem sa identificam Palatul de la Sinaia, drept fundal al actiunii.
Creaţia de apogeu a Poetului exprimă, în formă metaforică şi într-o manieră artistică ce atinge perfecţiunea, atitudinea lui Eminescu (“străin la vorbă şi la port”) vis à vis de tentativa eşuată lamentabil a asimilării sale de către “cercul literar” patronat de Carmen Sylva.
Eminescu detesta cu sinceritate viata frivola a personajelor „ negrului castel”, populată de tinere de familie buna, “din rude mari, împărăteşti”, unde pajii de curte le ofera cu lipsa de masura “cupele de vin”, ori evadeaza in promiscuitatea carngului din apropiere.
Dezamăgit de “cercul strâmt”, imoral şi decadent, atitudinea lui Eminescu este transanta: Poetul prefera sa traiasca izolat, nemuritor si rece, departe de lumea plina de ipocrizie, de false valori pe care i-ar oferi-o viata in apropierea Palatului Imparatesc.

DAN TOMA DULCIU

NOTE

1. Studiul a fost publicat de noi, împreună cu Ion C. Rogojanu, sub egida Memorialului Ipoteşti, Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu, sub titlul “Biblioteca Eminescu, Arhive, Biblioteci – Ambrozie şi Aguridă”, Editura Geea, 1998.
2. Mite Kremnitz, “Amintiri fugare despre Eminescu”, Cartea Românească, 2000, p.25
3. Klaus Heitman, “ Sűdosteurope –Studie”, 47, Műnchen, 1988, p.97 -112

28 iunie 1883 – Eminescu la Capşa

Adevărata cauză a înlăturării lui  Eminescu din viaţa publică

Momentul 28 iunie 1883, zi de hotar în viaţa lui Mihai Eminescu, a fost cercetat în ultimul timp cu sârg, pe toate feţele, de mulţi biografi.

În acea zi toridă de vară, viaţa politică românească era marcată de gesturi fără precedent: a fost expulzat din ţară Emil Galli, directorul ziarului “L’Independance Roumaine”, sub acuzaţia că ar fi cauza scandalului diplomatic în care a fost angrenată România, un alt indezirabil – Zamfir C. Arbore – a primit acelaşi tratament, au fost devastate sediile unor organizaţii ale iredentei române, s-a declanşat prigoana împotriva activiştilor de peste munţi.

Nicicând o zi mai încărcată de evenimente: Austro-Ungaria recurge la retorsiunea relaţiilor sale diplomatice cu România (se pare că timp de 48 de ore au fost suspendate), Germania ameninţă cu războiul (Bismark transmite o depeşă ameninţătoare lui Carol I), autorităţile scoteau în afara legii “Societatea Carpaţii”, dând satisfacţie baronului Von Mayer, consulul Austro‑Ungariei în Bucureşti iar vocea lui Mihai Eminescu este redusă la tăcere.

P.P.Carp, prezent la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale tratatului secret cu Austro-Ungaria, îl implora pe Titu Maiorescu, de fapt îi comunica un imperativ politic: anihilarea incomodului ziarist de la Timpul (“Mai potoliţi-l pe Eminescu”).

În timpul negocierilor ce au precedat încheierea acestuia, Junimiştii (prin Petre Carp, în special), au înţeles că încheierea Tratatul Secret de alianţă între România şi Austro-Ungaria, Italia şi Germania (acesta a fost semnat în 1883, la 18/30 octombrie, de către miniştrii de externe ai României si Austro-Ungariei, D.A. Sturdza şi Gustav von Kalnoky, în aceeaşi zi aderând la el şi Germania)  era condiţionată de îndeplinirea anumitor condiţii prealabile, printre care şi înlăturarea cu orice preţ, prin orice mijloace, a indezirabililor.

Eminescu nu putea fi expulzat, nici arestat, invocându-se raţiuni politice. Împotriva sa, o acţiune de ordin violent era exclusă. Trebuia “izolat” într-un spital de boli nervoase; era plauzibil şi mult mai eficient.

Ca urmare a aderării la acest tratat, autorităţile de la Bucureşti erau obligate să se alinieze politicii promovate de Austro-Ungaria în această zonă a continentului. Totodată, România nu mai putea să-şi manifeste interesele legitime în raport cu Ardealul. Prin semnarea Tratatului, România intra în sfera de influenţă a Puterilor Centrale.

Astfel, ardelenii erau părăsiţi în mod laş, după ce, timp de un deceniu, revigoraseră cultural viaţa bucureşteană. În plus, pe lângă acţiunea culturală, ei erau cei mai motivaţi în plan politic, militând pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile naţiei române asuprite. Or, blestematul de tratat anihila, dintr-un foc, toate acţiunile patrioţilor ardeleni, interzicându-le să lupte pentru interesele lor cele mai arzătoare.

După cum bine s-a spus, Ziua de 28 iunie este ziua înfrângerii luptei lor pentru Transilvania dar şi începutul campaniei duse de unii singuri, peste munţi.

Astfel, convins de trădarea politicienilor regăţeni, Ioan Slavici părăseşte capitala ţării, în 1883, şi întemeiază „Tribuna” (1884), în jurul căreia se coagulează forţele militante pentru Ardeal. După încă un deceniu, Mişcarea Memorandistă îşi încheie lupta, în 1894, cu un răsunător proces, ale cărui ecouri au făcut senzaţie mai mult în Europa decât la Bucureşti.

Atunci, în acea decisivã zi de 28 iunie 1883, se petrec o seamă de evenimente minuţios regizate, având ca scop acreditarea ideii că demenţa de care suferea Eminescu este motivul scoaterii din viaţa publică a celui mai periculos exponent al liniei politice ostile alianţei cu Puterile Centrale.

Aşadar, incomodul Eminescu trebuia înlăturat, dând astfel satisfacţie numeroşilor săi adversari, atât din interiorul dar şi din afara ţării. Motive erau destule: Eminescu este cel care a înfierat corupţia politicienilor români în afacerea soldată cu comisioane grase a concesiunii de cale ferată Warshawsky, Kalinowsky, Horowitz, Hirschler, Rafalovitch, Boboritz si Rubinstein, culmea – toţi asistaţi de avocatul Titu Maiorescu !

Dar curajosul ziarist deranjase prin articolele sale şi alte entităţi interne sau externe. Astfel, în 1879, acesta publicase în ziarul “Timpul” studiul intitulat “Chestiunea evreiască” (numerele din 24 mai, precum şi 12,13 şi 21 iunie), subiect extrem de sensibil, asupra căruia România trebuia să vegheze, ţinând cont de condiţionările impuse ţării noastre de  către puterile europene, ca monedă de schimb a recunoaşterii Independenţei.

La 5 august 1880, redactorul şef al ziarului „Timpul” declanşează o incitantă campanie de presă în chestiunea dunăreană (cea mai lungă campanie de presă), fapt care nu putea să nu intereseze marile puteri ale Europei.

În sfârşit, chiar în preajma datei de 28 iunie 1883, Eminescu abordase o altă problemă sensibilă: prezenţa catolicismului în România, în contextul unui moment istoric atât de complicat. Pentru a defini dimensiunea acţiunilor deranjante ale lui Eminescu, în conjunctura deja existentă, amintim şi plecarea sa la Iaşi, la începutul lunii iunie, ca trimis al ziarului “Timpul”, pentru a asista la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, dar şi pentru a citi poezia manifest “Doina”. Sunt cunoscute detaliile privind imensul scandal iscat de ceremoniile din capitala Moldovei şi modul cum au reacţionat autorităţile.

Ultimul articol semnat de Eminescu în “Timpul”, apărut în ziua de 28 iunie (dar, după obiceiul vremii, datat 29 iunie 1883) era un violent protest la adresa încălcării libertăţii presei, a dreptului de liberă exprimare, lansând un semnal de alarmă împotriva măsurilor represive luate de către Brătianu şi guvernul pe care îl conducea.

De aceea, cu ziarul “Timpul” sub braţ, Eminescu se duce la Titu Maiorescu, evident, nu pentru o vizită de protocolară. Nu vom insista asupra acţiunilor întreprinse de Titu Maiorescu et comp. pentru internarea lui Eminescu la stabilimentul Dr. Şutzu, pentru că ele sunt cunoscute şi analizate îndeajuns de mult în studiile dedicate acestei zile.

Se ştie că, în dimineaţa acelei fatidice zile, prima soţie a lui Slavici, Ecaterina Szöke Magyarosy, cu un trecut destul de dubios (se căsătorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un şantaj: ar fi rămas însărcinată de el) şi cu comportări reprobabile ( „Am luat ca soţie pe o femeie, cu care trebuie să mă credeţi nenorocit”, mărturisire făcută la 30 octombrie 1875 de nefericitul soţ într-o confesiune scrisă, adresată lui Titu Maiorescu. Cf: D. Vatamaniuc, „Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut”, p.200) îi trimite lui Maiorescu o abjectă delaţiune, consemnată în Jurnalul său ca o justificare morală: „ Astăzi, marţi, la ora 6 dimineaţă, o carte de vizită de la d-na Slavici, la care locuieşte Eminescu, cu aceste rânduri scrise: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu.”

În jurul orelor 10 a.m., Eminescu soseşte în casa Maioreştilor, fără a da semne de manifestări anormale, aşa cum te poţi aştepta din partea unui iresponsabil.

Are loc o discuţie importantă, pe care însă mentorul Junimii nu o dezvăluie în totalitate în ale sale însemnări zilnice. Apoi, Maiorescu îi propune lui Eminescu să meargă la “Societatea Carpaţii”, pentru a se întâlni cu Simţion, urmând să analizeze cu acesta situaţia creată.

Bănuim că, înainte de a pleca, Eminescu, expune un plan de acţiune îndrăzneţ, ceea ce îl îngrozeşte pe Maiorescu.

Pentru a putea înţelege faptele precipitate săvârşite de
Eminescu în cursul acelei zile, ar trebui să răspundem mai întâi la următoarele chestiuni preliminare: Era CAPŞA unul dintre localurile favorite ale jurnalistului ? De ce a ales Eminescu să meargă la CAPŞA şi nu la sediul Societăţii “Carpaţii” ?

La prima întrebare, este util să rememorăm câteva consemnări privind localurile, cafenelele şi restaurantele frecventate de Eminescu în timpul şederii sale la Bucureşti.

Localuri frecventate de Eminescu

Se ştie că Eminescu s-a stabilit în Bucureşti în 1877. Necăsătorit, fără ajutor gospodăresc, obişnuia să intre în birturi, berării, restaurante, cafenele şi cofetării bucureştene pentru a mânca frugal sau pentru a se întâlni cu diverşi prieteni – ziarişti sau literaţi- dar şi datorită faptului că aceste localuri se aflau în apropierea sediilor redacţiei la care lucra.

La începutul activităţii sale de jurnalist, redacţia ziarului „Timpul” era situată la Etajul I, în Palatul “Dacia”, de la intersecţia străzii Lipscani cu Calea Victoriei.

În perioada octombrie 1877 – octombrie 1879, redacţia ziarului “Timpul “ a funcţionat pe Str. Academiei la nr. 19, în apropiere de Grădina “Union”, dar ziarul era cules în Tipografia Gregoire Louis, situată în Calea Victoriei nr.21, aflată în Casa Hristodor, vis à vis de Cofetăria CAPŞA.

Ulterior, redacţia funcţionează în str. Luterană, din primăvara anului 1880 până în octombrie acelaşi an, când se mută în Str. Covaci nr.14, iar din 3 martie 1881 se transferă în Calea Victoriei nr.102 (Casa Mandi), în apropiere de Cafeneaua Fialcowski şi de Clubul Conservator (Casa Vanicu).

În perioada 23 aprilie 1882 – 2 iulie 1883, redacţia se gasea în Str. Ştirbei Vodă nr.2, lângă locuinţa lui Slavici, din Piaţa Amzei, unde Eminescu era primit în gazdă.

O parte dintre contemporanii lui Eminescu îşi amintesc de prezenţa Poetului, desigur, atunci când avea bani, la Birtul Ştefănescu, de la parterul Hanului „Kiriazi” (Strada Blănari nr.3, colţ cu Strada Băcani), unde lua masa. Alteori, intra la Berăria şi Cafeneua „Iordache”, din Str. Covaci nr.3

În mod cu totul întâmplător, când se întâlnea cu vechi amici din tinereţe, Eminescu intra la Bodeguţa lui Dedu, de pe Bulevard, cinstindu-se cu botoşeneanul Leon Nicoleanu, sau mânca cu Slavici la restaurantul situat pe Str. Doamnei (Blanduziei), ţinut de un machedon, pe nume Duro.

În general, Eminescu ocolea localurile frecventate de politicieni, ziarişti sau literaţi cu care acesta polemiza. Deci, la cafeneaua „Otetelişanu” nu prea se ducea, deşi se afla vis à vis de redacţia „Timpului”. Obligat însă de munca de comentator politic, Eminescu venea aici, foarte rar, mai mult pentru a citi sau copia, prin apăsarea cu unghia, articolele din presa germană. În schimb, îi plăcea să se ducă în localurile frecventate de „gaşca” ardelenilor: G. Ocăşeanu, C. Simţion, Irimie Manole, N. Danielescu, N. Făgărăşanu, Tit. Dunca, mai rar Anghel Saligny, adică la „Iordache”, pe Covaci nr. 3, la Fraţii Mircea, lângă Universitate, la „Enache”, pe Str. Academiei.

În 1882, Eminescu discuta cu compozitorul Alexandru Podoleanu şi institutorul Elie Baican, la Restaurantul Cosman, la o halbă de bere. Tot aici, criticul N. Petraşcu îl întâlnea pe Eminescu, prin 1880-1881.

Un alt local frecventat de Poet în vremea gazetăriei sale la „Timpul” este Coloseul Oppler, situat pe Calea Rahovei nr. 151, anexă a fabricii de bere cu acelaşi nume. Acelaşi local era vizitat de Eminescu şi în ultima parte a vieţii sale.

Eminescu nu ocolea, mai ales in zilele toride, şi grădinile de vară, de pildă cea numită „Waldemar”, situată pe Calea Târgoviştei, în apropierea uneia dintre locuinţele efemere, unde se întâlneşte cu D. Teleor.

Dar cel mai mult îi plăcea lui Eminescu să intre la cafeneaua „Labes”, din hotelul cu acelaşi nume, de pe strada Germană (Str. Stavropoleos nr.5), colţ cu Lipscani nr.22.

Alte localuri situate lângă redacţia „Timpului”, cum ar fi cafeul-şantant „Raşca”, de pe Academiei, sau „Union” nu erau frecventate decât foarte rar.

Intra destul de des la „Imperial”, situat pe Calea Mogoşoaiei, însoţit de Vlahuţă iar în ultima parte a vieţii, în 1888, de pildă, intra şi în luxosul restaurant „Hugues”, situat tot pe Calea Victoriei.

Din amintirile şi evocările contemporanilor săi rezultă Eminescu intra extrem de rar în localul cofetăriei CAPŞA, căci atmosfera rafistolată şi cosmopolită de aici nu-i plăcea. Nu vitupera el oare aerul cosmopolit promovat de acei “stâlpi de cafenea”, şcoliţi din tinereţe pe la Paris, mai mult pentru a şti cum trebuie legat nodul la cravată ? De fapt, Restaurantul CAPŞA a fost inaugurat abia în anul 1886, iar Cafeneaua în 1891. Iată încă un argument pentru a ne întreba din nou: care a fost motivul real al prezenţei lui Eminescu la Capşa, la 28 iunie 1883 ?

Eminescu protestează în sediul unei misiuni diplomatice străine !

Ne apropiem aşadar de un adevăr mai amplu, care arată că Eminescu nu putea asista pasibil în faţa măsurilor fără precedent luate de guvernul Brătianu. Iar Titu Maiorescu, cu Junimiştii săi (“opoziţia miluită”), nu-l putea sprijini în nici un fel.

În schimb, Eminescu ştia destul de bine mecanismele Diplomaţiei, el însuşi fiind angajat timp de aproape doi ani (1872-1874) la Agenţia diplomatică a României de la Berlin, unde a putut cunoaşte modul în care se desfăşoară misiunile de informare ale unui diplomat, precum şi urmările posibile ale unui raport diplomatic.

Deci, prezenţa sa la CAPŞA era cu mult mai importantă decât s-ar putea crede.

Din nefericire, date precise cu privire la evenimentele de la Capşa nu se cunosc, prima relatare a episodului petrecut la CAPŞA apărând destul de târziu în ziarul “Adevărul”, sub semnătura lui Alexandru Ciurcu (“Eminescu. Din amintirile mele” în nr.7937, din 17 octombrie 1911). Aceast articol reprezintă  singura versiune cunoscută asupra celor petrecute atunci. Este destul de ambiguă şi incompletă. Accentul cade mai ales asupra aşa-zisei ameninţări cu pistolul în incinta localului, potrivit relatărilor lui Grigore Ventura, care căuta o justificare cât de cât plauzibilă a incalificabilului act al arestării lui Eminescu. În realitate, gestul belicos al lui Eminescu dorea să demonstreze ideea că lui nu-i este teamă de cei ce vor încerca să-l ameninţe sau să-l aresteze. Un posibil martor ocular, Marie Obeline Vautier, soţia lui Grigore Capşa, invocată ca fiind persoana ameninţată cu pistolul, nu menţionează acest episod în cartea sa de memorii, publicată la Paris, în anul 1909.

Totuşi, abia în ultimii ani, unii autori, în special Theodor Codreanu, sugerează că prezenţa lui Eminescu la CAPŞA ar avea  cu totul alt scop:

“Bănuind că nu e în regulă, Eminescu nu s-a dus la “Carpaţii” direct. A tras la CAPŞA, unde spera să întâlnească alţi confraţi cărora să le aducă la cunoştinţă cele ce făceau în acea zi guvernul şi curtea regală.”(Theodor Codreanu ,“Dubla sacrificare a lui Eminescu”, Ed. Serafimus, Brasov, 1999, p.125). Autorul se apropie foarte mult de adevăr, dar numeşte doar una dintre ţintele demersului lui Eminescu şi anume – Curtea Regală.

Aşadar, la CAPŞA Eminescu îl întâlneşte pe Grigore Ventura, împreună cu care are o discuţie aprinsă. Se creează o agitaţie de nedescris. Este ceea ce vrea, de fapt, însuşi  Eminescu.

Momentul culminant este atins prin exclamaţia, atribuită de Ventura protestatarului: “Şi la toate acestea nu este decât un leac: să împuşc pe rege” . Apoi, Gr. Ventura îi propune să meargă la Cotroceni, dar ajungând acolo, nu este primit de Rege, astfel încât, acelaşi Grigore Ventura îi sugerează lui Eminescu să facă o escală la baia Mitrashewski. De ce aici? Simplu ! În planul arestării fără incidente a lui Eminescu, baia publică era singurul loc în care acesta era nevoit să intre fără a avea asupra sa arma de apărare. Bănuim că Poetul a fost încuiat, pentru a fi sigur că nu va pleca mai devreme de venirea celor ce urmau să-l imobilizeze. Altfel, în oricare alt loc, cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla, dacă Poetul ar fi opus rezistenţă.

Apoi, Ventura îl pãrãseşte. Anunţã imediat Poliţia cã trebuie sã ridice un „nebun”. Îi informează pe Secãşeanu si Ocãşeanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv.

Aceştia stau de vorbă cu Poetul, care, oribilă crimă, lăsase apa fierbinte să curgă şiroaie.

În ce ţară din lume, pentru risipa de apă trebuie să arestezi un ziarist? Pentru ce motiv legal, dacă nu pentru unul secret, Poliţia inventariază bunurile personale şi percheziţionează domiciliul unui ziarist, răsfoind cărţi şi manuscrise, care sunt apoi sigilate ?

Procesul Verbal întocmit cu această ocazie este relevant, demonstrând că acţiunile Poetului sunt urmărite pas cu pas, căutându-se  dovezi incriminatoare privind un eventual document scris, care să-l acuze pe Eminescu de cine ştie ce complot. Nu era o noutate, mai ales că el mai avusese de-a face cu autorităţile române (judiciare, în primul rând) dar şi cu serviciile de informaţii străine.

Membru al câtorva organizaţii cu caracter subversiv şi antidinastic din Bucureşti ( cum era “Românismul”, organizaţie care repudia aducerea lui Carol I în ţară, unde Eminescu figurează ca membru cotizant încă din 1869, sau “Orientul”) dar şi din Viena (“România” şi “Societatea Literarie şi Sciinţifică”, unificate mai apoi sub numele de “România Jună”, organizatoarea sărbătorilor studenţeşti de la Putna, din 1871) Eminescu este considerat un dizident periculos.

De altfel, la data de 14 martie 1876, când Eminescu ţine la Iaşi o prelegere intitulată “Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, acest fapt este semnalat prompt în raportul lui Hans Wenzl, consulul austriac din Iaşi, care îl informa pe contele Iulius von Andrassy, ministru de externe la Viena, asupra conţinutului de idei al acestei comunicări. Mai mult, diplomatul traduce în limba germană textul studiului, publicat între timp în “Curierul de Iassi”, şi-l trimite în anexă pe lângă amintitul raport. Acest moment indică faptul că Eminescu intra în atenţia agenţilor serviciilor secrete austro-ungare.

Se afirmă că urmărirea lui Mihai Eminescu de către agenţii secreţi ai  puterilor străine a început încă din anul 1876, printr-un agent evreu    F. Lachman, aflat în solda Ambasadei Austriei de la Bucureşti.

La 7 iunie 1882, deci cu un an înainte ca Eminescu să fie anihilat,  ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, transmitea un raport secret despre Eminescu, urmărit pentru activitatea sa de la “Societatea Carpaţii” şi bănuit de uneltire împotriva Imperiului, în vederea unirii Transilvaniei cu ţara mamă:

“Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire. . . S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”

Societatea “Carpaţii”, înfiinţată la începutul anului 1882, tot la 24 Ianuarie, ca şi “Românismul” (a se înţelege prin aceasta şi conotaţiile republicane) avea totodată caracter iredentist împotriva Imperiului Austro-Ungar. Ea număra mulţi membri, în toată ţara: studenţi, gazetari, comercianţi, îndeosebi transilvăneni. Atras de prietenii săi ardeleni, câţiva dintre ei colegi de gazetărie – Slavici, Teodor Nica, G. Ocăşanu, G. Săcăşanu, N. Oncu, N. Droc-Barcianu, A.Ciurcu, Corneanu şi alţii -, Eminescu se înscrie de îndată în această organizaţie conspirativă. Dintre toţi, cel mai apropiat era Simţion, cu care se vizita zilnic la “Timpul” şi care îl împrumuta cu bani.

Rezumând cele de mai sus, credem că răspunsul logic, care elucidează motivul prezenţei lui Eminescu la Capşa este acesta:

Eminescu nu a venit întâmplător la CAPŞA, întrucât ziaristul urmărea un scop mult mai înalt: el dorea să se întâlnească cu ministrul american la Bucureşti, dr. Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi cu care se văzuse ultima dată chiar la 23 iunie 1883, în casa lui Maiorescu.

Aici, Eminescu, având sub braţ ultimul număr din ziarul “Timpul”, cu articolul de fond dedicat libertăţii presei, subiect extrem de sensibil pentru un diplomat şi ziarist redutabil, în egală măsură, de talia lui Eugene Schuyler, voia să protesteze în mod vehement, în calitatea sa de membru al Consiliului de Administraţie al “Societăţii Presei Române”, înfiinţată în februarie 1883, din care făceau parte 33 de gazetari, reprezentând periodicele importante ale vremii. Totodată, Schuyler trebuia să fie informat în mod oficial asupra gravelor măsuri luate de autorităţi, diplomaţii prezenţi la Capşa urmând evident să informeze prompt guvernele lor în legătură cu situaţia de la Bucureşti.

Dr. Eugene Schuyler – personajul cheie al dramei din 28 iunie 1883

Puţini ştiu că primul sediu al Legaţiei SUA în România a fost CASA CAPŞA, de unde se trimiteau telegramele diplomatice spre Departamentul de Stat. Aici locuiau şi diplomaţi străini, nu numai cel american.

Începând cu anul 1876, Grigore Capşa dezafectează Salonul Slătineanu şi amenajează, la etajul I, apartamente luxoase, destinate oamenilor politici şi diplomaţilor străini, printre ei şi dr. Eugene Schuyler.

În Jurnalul lui Titu Maiorescu este menţionat numele acestui diplomat şi ziarist în acelaşi timp, cunoscător al limbii române, ales membru de onoare al Academiei Române, o personalitate care a influenţat decisiv evoluţia situaţiei unora din ţările balcanice. Intelectual de mare valoare, Schuyler era desigur interesat de amplele analize de ordin politic publicate de Eminescu, pe care îl cunoştea personal, şi ale căror articole erau de mare folos pentru diplomatul american.

În anul 1883, în luna mai şi iunie, Dr. Eugene Schuyler era la CAPŞA, şi avem dovada că, în ziua de 23 iunie, Eminescu a avut o lungă convorbire cu acesta, acasă la Maiorescu: „Prea cald! Astăzi la 6 1/2 la cinã la mine ministrul american E. Schuyler, Beldimano, Gane, Jacques [Negruzzi] si doamna, al-de Kremnitz, Annette, Eminescu. Rămas cu toţii în cea mai plăcuta atmosferã până 11 1/2”. (Titu Maiorescu, Însemnări Zilnice). Abordând situaţia complexă din Peninsula Balcanică, Eminescu afirmă că ar dori să înveţe limba albaneză. Informaţia aceasta, scoasă cu abilitate din context, este menţionată de Maiorescu în însemnările sale amintite drept o dovadă a „nebuniei” incipiente a ziaristului rebel !

Dacã Eminescu ar fi dat semne de nebunie, atmosfera nu mai putea fi „cea mai plãcutã” ! afirmă pe bun temei adversarii teoriei alienaţiei mintale a lui Eminescu.

Pentru a înţelege rolul avut de acest mare diplomat şi ziarist de peste Ocean în drama căreia i-a căzut victimă  Eminescu, să prezentăm câteva date biografice sumare: Fiul lui George Washington Schuyler, Eugen Schuyler s-a născut în Ithaca, New York, la 26 Februarie, 1840. A fost căsătorit cu Gertrude Wallace. A absolvit în 1859 Universitatea Yale şi Columbia Law-School în 1863. După terminarea facultăţii, s-a stabilit în New Heaven, susţinând un doctorat în domeniul filosofiei şi psihologiei, dar şi al filologiei moderne, în 1861. A fost cel dintâi titlu de doctor în ştiinţe, acordat de o universitate din America.

Practică dreptul dar se dedică studiilor de literatură, mai mult ca hobby.

Încă din tinereţe, Schuyler a fost atras de Rusia datorită unei întâmplări: în timpul Războiului Civil, el a vizitat o navă de război ţaristă, ancorată în portul New York.

Publicând articole despre Rusia şi slavi în reviste şi publicaţii de interes general, a fost ales ca membru de onoare al Societăţii Geografice Imperiale a Rusiei.

În anul 1866 intră în diplomaţie, fiind numit consul al SUA la Moscova, în perioada 1867-1869, la Reval în 1869-1870, secretar de legaţie la St. Petersburg în 1870-1876. În anul 1873, a efectuat o călătorie de 8 luni prin Rusia, Turkestan, Khokan, şi Bukhara.

În anul 1876 devine Secretar de legaţie şi Consul General la Constantinopol. În timpul verii acelui an, a fost desemnat să investigheze masacrele turceşti din Bulgaria, trimiţând un raport extins guvernului său. Cele prezentate de Eugene Schuyler au influenţat substanţial evoluţia situaţiei din această parte a Balcanilor precum şi poziţia marilor puteri faţă de situaţia din zonă.

Doi americani, diplomatul şi ziaristul Eugene Schuyler şi jurnalistul Januarius MacGahan au fost primii care au alertat Occidentul, la mijlocul anului 1876, asupra atrocităţilor comise cu ferocitate împotriva civililor bulgari.

Războiul Ruso Turc din 1877-1878 a fost o consecinţă a repulsiei resimţite de puterile vest europene faţă de brutalele masacre săvârşite în Aprilie 1876 de către turcii baş-buzuci la Koprivşiţa şi Panagyurişte, la nord vest de Plovdiv. Aceste atrocităţi au îndârjit atât de mult pe occidentali împotriva turcilor încât, în Decembrie 1876, s-a organizat o Conferinţă a reprezentanţilor ţărilor vestice la Constantinople, care a condamnat acţiunile sultanului şi a cerut independenţa Bulgariei şi Roumeliei.

În 1878 Schuyler a fost trimis la Birmingham în funcţia de consul, iar în 1879 a fost transferat la Roma în calitate de consul-general.

Bun cunoscător al situaţiei din Balcani,  în preajma declarării ca Regat a României, acesta primeşte însărcinarea de reprezentant diplomatic al Statelor Unite la Bucureşti, la data de 11 Iunie 1880.

La 13 August 1880, ministrul român de externe şi-a exprimat formal dorinţa de a avea relaţii diplomatice cu SUA, dar Schuyler şi-a prezentat scrisorile de acreditare, abia la 14 decembrie 1880, într-o audienţă privată.

Apoi, la data de 21 decembrie 1880 este numit „Charge d’Affaires” (Însărcinat cu afaceri) şi Consul-General la Bucureşti, prezentându-şi scrisorile de acreditare la 25 ianuarie 1881.

Deoarece România s-a proclamat Regat, dr. Eugene Schuyler şi-a prezentat din nou scrisorile de acreditare, la 16 mai 1881, de data aceasta în calitate de Ministru Rezident-Consul General, fiind acreditat în această funcţie şi în Grecia şi Serbia. Ca urmare, îşi mută temporar reşedinţa la Atena.

În 1881 a fost autorizat de Secretariatul de Stat să perfecteze şi să semneze un acord comercial şi consular cu România şi Serbia.

La data de 7 iulie 1882 este numit în calitate de Ministru Rezident-Consul General, la Bucureşti, prezentându-şi din nou scrisorile de acreditare, la data de 8 septembrie, 1882.

La începutul lunii ianuarie 1883, Eugene Schuyler îşi schimbă din nou reşedinţa la Atena, dar revine în România, în cursul lunilor mai şi iunie 1883, pentru a participa la ceremoniile consacrate proclamării Regatului precum şi pentru parafarea Tratatului Comercial dintre România şi SUA.

Este rechemat de la post la data de 7 Septembrie 1884. Temporar a îndeplinit şi misiuni diplomatice la Cairo.

După rechemarea în SUA, s-a dedicat studiilor literare. A fost ales membru corespondent al Academiei Române precum şi membru al societăţilor geografice din Londra, Rusia, Italia, şi America, primind decoraţii din partea guvernelor din Rusia, Grecia, România Serbia şi Bulgaria.

A murit de malarie la Veneţia, Italia la 16 iulie 1890 Este înmormântat în Cimitirul Protestant San Michele, din Veneţia.

A publicat în reviste de specialitate din America şi Anglia. A editat traducerea lui John A. Porter “Selections from the Kalevala” (New York, 1867); a tradus din Ivan Turgdnieff’ “Fathers and Sons” (1867) şi L. Tolstoi: “The Cossacks, a Tale of the Caucasus” (1878); Este autorul lucrării “Turkestan : Notes of a Journey in Russian Turkestan, Khokand, Bokhara, and Kuldja” (1876); ” Peter the Great, Emperor of Russia” (2 vols., 1884); si “American Diplomacy and the Furtherance of Commerce” (1886).

Revenind la evenimentele capitale din data de 28 iunie 1883, este destul de plauzibil ca Eminescu să se fi dus la Capşa în speranţa de a-l întâlni pe acest influent personaj diplomatic, pentru a atrage atenţia şi altor diplomaţi străini, cazaţi aici, într-un mod zgomotos, scandalos am spune, şi a arăta astfel că nu întreaga opinie publică românească aprobă schimbarea radicală a politicii autorităţilor de la Bucureşti.

Un prieten al României pe care Eminescu nădăjduia să-l avertizeze asupra pericolelor ce ameninţa această ţară.

În concluzie, abordând subiectul “Eminescu la CAPŞA”, credem că am luminat două chestiuni extrem de importante: a fost Eminescu prezent la Capşa, în fatidica zi de 28 Iunie 1883 ? şi a doua: care a fost scopul prezenţei sale la Capşa ?

Susţinem că Eminescu a fost prezent la CAPŞA, dar nu dintr-un exces de Iresponsabilitate, ci animat de o adâncă Luciditate, în încercarea de a contacta un diplomat străin, pe marginea unui act politic important, cu urmări considerate de Eminescu extrem de grave.

Dr. Eugene Schuyler, personalitate cunoscută pentru influenţa sa  majoră în capitala SUA (la un moment dat se punea problema numirii sale în funcţia de adjunct al Secretarului de Stat american), dar şi pe lângă autorităţile din Anglia, Franţa şi, mai ales Rusia, avea posibilitatea, în opinia lui Eminescu, să alerteze din nou Europa cu privire la fărădelegile criminale ale baş-buzucilor politici de la Bucureşti, comise împotriva reprezentanţilor oprimatei naţii române din Transilvania, aşa cum făcuse cu evident succes, cu câţiva ani înainte, în cazul Bulgariei. De aici şi spaima duşmanilor lui Eminescu faţă de urmările contactelor dintre acest înverşunat opozant şi diplomatul american.

Modul în care dr. Schuyler a reflectat situaţia creată prin tratativele de aderare la Tratatul secret rezultă, fără îndoială, din telegramele transmise Departamentului de Stat, în perioada mai – iunie – iulie 1883. În mod logic, după sechestrarea lui Eminescu într-un azil de nebuni, nimic nu mai putea sta în calea Tratatului secret: motivând diverse scopuri, I.C. Bratianu s-a întâlnit cu Bismarck, în iulie 1883, apoi Carol I şi  Bratianu, în august, cu împăraţii Germaniei şi Austro-Ungariei la Potsdam şi, respectiv, Viena. Pe bazele acestor înţelegeri secrete, I.C. Brătianu este liber să să întâlnească cu Bismarck la Gastein precum şi cu ministrul de externe Kalnoky la Viena.

Intuitiv, putem afirma că diplomatul american era conştient, în calitatea sa de fin şi avizat cunoscător al situaţiei ţărilor din Balcani, că Regatul Român intra în sfera de influenţă a Puterilor Centrale, aşa că eforturile sale de promovare a intereselor americane aici nu ar fi putut avea succes. Din acest motiv, rezultă, probabil, şi absenţa pentru mai mulţi ani a unor relaţii dinamice între cele două ţări, după plecarea lui Schuyler din postul deţinut la Bucureşti.

 Dan Toma Dulciu

Sursa: Ziaristi Online