După ce ne-a oferit o cronică de la Paris, care a făcut valuri – Angela Gheorghiu spulberată de presa franceză de specialitate -, colaboratoarea noastră, doamna Cleopatra Pop, revine cu o cronică despre Elena Moşuc:

ELENA MOŞUC: DERIVĂ ÎN OPERA FADĂ

Preoteasă ori subretă?

De când şi-a abandonat repertoriul de soprană lejeră, fie pentru că nu mai făcea faţă exigenţelor acelui repertoriu, fie pentru că din ţânţar s-a crezut armăsar – abordând roluri dramatice pentru care nu are niciuna dintre calităţile cerute, Elena Moşuc e scărmănată serios de presa muzicală din străinătate. Presă care, pe de altă parte, nu a aflat încă de gândirea profundă a sopranei care, ajunsă la 50 de ani, afirma recent la Radio România Muzical că marea arie a Toscăi din opera cu acelaşi nume de Puccini, Vissi d’arte, e un fel de fado! Asta fără ca moderatoarea, Luminiţa Arvunescu, să aibă cea mai mică reacţie de bun simţ artistic şi să pună lucrurile la punct. Cât despre prestaţia fadă în care de la o vreme Elena Moşuc se face de râs prin teatrele din ţară alături de un portughez care spune prostii, asta e altă treabă.

Gonçalo Salgueiro, pre numele său, convins că în ţara noastră predică în materie de cânt unor cămile din Sahara, a declarat solemn, la Radio România Muzical, marţi 6 ianuarie 2015, ca să fim precişi, că de fapt “Maria Callas era o cântăreaţă de fado”. Şi, cum nu s-a putut abţine, acest gânditor a mers mai departe, referindu-se la modul în care Elena Moşuc a cântat Addio del passato: “Cred că Verdi aplauda din mormânt şi cred că şi Callas ar fi geloasă”.

Cum aici n-ar mai fi mare lucru de spus, cu voia celor trei promotori ai cântului pentru cămile, Gonçalo, Elena şi Luminiţa, să trecem mai departe şi să urmărim puţin şi alte păreri, în presa internaţională.

Cabaletta – o catastrofă. Vocalize lunecoase. Justeţe aproximativă

Criticul Didier von Moere comentează pe Concerto Net, The Classical Music Network, reprezenţia în concert cu Norma de Bellini de la Théâtre des Champs-Elysées din Paris cu Elena Moşuc în rolul titular:

«A devenit o tradiţie: Opera din Lyon exportă la Théâtre des Champs-Elysées opere italieneşti în concert. După Puritanii anul trecut, iată acum Norma. Unul dintre rolurile cele mai redutabile din întregul repertoriu, în care s-au împotmolit atâtea soprane. Elena Moşuc n-a scăpat de la această regulă. Recitativul iniţial lăsa totuşi speranţe pentru ce avea să urmeze, deşi resimţeam vocea ca lipsită de forţa necesară. Norma înseamnă o soprană falcon, iar românca triumfa altădată în roluri ca Regina Nopţii sau Zerbinetta. Casta Diva a “mers” prin controlul respiraţiei şi al nuanţelor. Dar cabaletta a fost o catastrofă: vocalize lunecoase, justeţe aproximativă. Restul, îţi face rău să-l asculţi, nu doar din cauza slăbiciunilor tehnice şi a sărăciei mijloacelor: marele stil tragic îi scapă total sopranei şi marea preoteasă care ar fi trebuit să fie e mai curând subreta de la începuturile cariei sale – asta şi prin atitudini, prin rochie, prin mantia de blană albă… Furorile geloziei te fac mai curând să surâzi decât să te cutremuri. În actul al doilea soprana se ameliorează puţin când trebuie să cânte pianissimo şi timbrul lejer îşi regăseşte fluiditatea, nu însă în chemarea la război sau în ameninţările adresate proconsulului neloial. Aici ia şi ea măsura rolului şi nu caută să “proiecteze” o voce pe care n-o are. Şi totuşi: cum e posibil să se fi înşelat într-atâta asupra propriilor mijloace?».

În GB Opera Magazine Giordano Cavagnino comentează albumul Elena Moşuc – Donizetti Heroines :

«Motivul pentru care unele produse discografice sunt publicate rămâne de multe ori de neînţeles. E cazul noului CD Sony Classical “Donizetti Heroines”, în care protagonista e soprana Elena Moşuc, acompaniată de Orchestra şi Corul Radioteleviziunii Croate dirijate de Ivo Lipanovic.

Românca e o soprană de coloratură foarte apreciată mai ales în “mittel-europa”, dar cunoscută şi de publicul italian. E vorba de o soprană lirico-lejeră chiar dacă e dotată de un oarecare corp vocal, adaptat repertoriului de coloratură, în timp – însă – ce ariile înregistrate cer un tip de voce în mod categoric mai dramatic, fiind vorba de opere de belcanto italian în spiritul secolului al 19-lea, total opus vocalităţii acestei soprane.

Prima piesă: marea arie a Lucreziei din Lucrezia Borgia scoate deja la iveală, cât se poate de clar, limitele generale ale prestaţiei. Recitativul e lipsit de autoritate şi pronunţia e adesea încâlcită. Ori, de la o soprană de origine lingvistică latină, aflată adesea în Italia, te-ai fi aşteptat la o dicţie mai bună şi nu la una ce împiedică articularea cuvintelor şi claritatea obligatorie. În arie vocea apare prea lejeră, sectorul mediu-grav, adesea solicitat, e surd, lipsit de adevărata rezonanţă, şi vocea tinde să se prăbuşească, lipsită de control. Registrul acut e fireşte mai la îndemână, dar nevoia de a se ridica la o scriitură atât de inaccesibilă interpretei are consecinţe şi aici, astfel că vocea tinde să devină tot mai mică, ca o foiţă de sunet, prea slabă, în timp ce pasajele de coloratură, chiar atunci când sunt corect executate, se reduc la un simplu exerciţiu tehnic şi rămân total lipsite de acea componentă emotivă pe care ar trebui s-o transmită.

Lipsa oricărei capacităţi expresive

Aceeaşi impresie o lasă ariile următoare din “Maria Stuarda”. Ţesătura în general acută şi natura esenţialmente lirică din “Quando di luce rosea” ar trebui să i se potrivească mai bine lui Moşuc, dar şi aici vocea dă adesea impresia de a pluti pe nimic, lipsită de sprijin. La fel pentru extrasele din “Roberto Devereux”: cadrul rămâne în fond acelaşi, chiar atunci când soprana caută o culoare mai sumbră pentru a masca parţial lipsa de substanţă necesară în “E Sara in questi orribili momenti”. Dar toate aceste dificultăţi sunt nimica toată faţă de cele întâmpinate în “Quel sangue versato”.

Extrasele din “Anna Bolena” sunt cele mai problematice din întregul program. Dacă vocea prea lejeră tinde cu impetuozitate să naufragieze în dificultăţile din “Al dolce guidami” şi rezolvă oarecum lucrurile pe planul vocal – nu însă pe cel expresiv, total absent – marea expansiune vocală cerută de “Coppia iniqua” e dincolo de posibilităţile sopranei, care se vede constrânsă să forţeze pe toată gama, rezultatul fiind linia vocală imprecisă şi încurcată şi aceleaşi salturi în acut pline de dificultăţi. În “Lucia di Lammermoor” dificultăţile sunt, fireşte, minore, partea fiind mai puţin străină vocalităţii lui Moşuc, care a cântat adeseori această operă pe scenă. Rămâne totuşi o execuţie care nu trece de nivelul unei prezentări generice, fără a reuşi să ne emoţioneze şi să ne seducă.

Programului donizettian îi e adăugată marea scenă din “Norma” ce cuprinde “Casta Diva” şi “Bello a me ritorna”, însă fără recitativul iniţial pe care e greu de imaginat cum l-ar fi înfruntat o voce ca aceea a lui Moşuc. Ţesătura înaltă şi desfăşurarea cursivă a melodiei belliniene, lipsită de salturile bruşte din operele lui Donizetti, îi sunt mai puţin inabordabile şi cel puţin pe planul strict vocal ariile sunt susţinute cu mai multă siguranţă. Rămân însă şi aici problemele de fond: excesiva lejeritate a vocii, lipsa de adevărată predispoziţie pentru acest repertoriu, lipsa oricărei intenţii expresive şi deprimanta platitudine a frazării…».

Cleopatra Pop

Surse: http://www.gbopera.it/2014/01/elena-mosuc-donizetti-heroines/

http://www.concertonet.com/scripts/review.php?ID_review=9483

Ziaristi Online