Întru comuniune ca început al desăvârşirii. Gând de Duminică – a Sfinţilor Părinţi de la Sinod I Ecumenic - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Întru comuniune ca început al desăvârşirii. Gând de Duminică – a Sfinţilor Părinţi de la Sinod I Ecumenic – de Elena Solunca Moise

Dome-of-Parekklesion-Sf Sinod

Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

Zilele trecute de la Învierea Domnului poartă cu ele freamătul luminii vestitoare  prin care Hristos îşi preumbla paşii cu noi,  cum odinioară o făcea cu ucenicii Săi. A fost un timp al  bucuriei sfinte şi sfinţitoare  care întrece tot cuvântul în trăirea Învierii Mântuitorului, sălăşluind în inima celor  care, crezând în El, se leapădă de sine, îşi iau crucea şi Îl urmează. Constatăm lesne  adevărul că „în lume necazuri vom avea”  şi ele vin, cum o vor mai face, de la locul căderii, unul al contradictoriilor ajungând nu odată la contradicţii dramatice. Biruinţa asupra răului din lume  este dată celor care urmează singura poruncă a lui Hristos, corolar al tuturor celorlalte: Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi, pentru că e viaţă şi moarte nu este în ea.  Am început cu  duminica Tomii ca să ne încredinţăm, odată cu el, că Hristos, deopotrivă „Domn şi Dumnezeu” a înviat şi Lui să ne închinăm. De la mironosiţe am învăţat că iubirea şi devotamentul pentru Hristos vindecă toată frica; de la  slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda am deprins  cum să ne păstrăm sănătatea prin ascultarea de poruncile Domnului; de la orbul din naştere cum să avem credinţă tare în Fiul lui Dumnezeu şi, închinându-ne Lui să-I urmăm; cu  femeia din Samaria, devenită sfântă, cunoaştem că rugăciunea autentică este aceea în Duh şi Adevăr.

Înainte de Înălţarea Sa, Hristos le spune ucenicilor cum va pleca la Tatăl, de care nu s-a despărţit cu adevărat niciodată, că a venit ca „întru Mine” noi să avem pace. Avem mare nevoie de această pace câtă vreme  lumea e într-o perpetuă criză cam de la căderea lui Adam. Criza înseamnă şi judecare, sau, cum spunea Eminescu: „Ce e rău şi ce e bine, tu întreabă şi socoate.” În pericopele evanghelice de astăzi vedem cum Însuşi Iisus Hristos se roagă, dându-ne pildă desăvârşită pentru ceea ce înseamnă Fiu ascultător. Să ne amintim cum Fiul cel risipitor, după ce a pierdut totul, revenindu-şi „la sine”, s-a întors zicând tatălui: „Tată, am greşit ca cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” Fratele cel mare nu a fost ascultător, doar vindicativ şi este de luat în seamă doar atât cât  să nu-i semănăm.   Ascultător până la moarte, este cu adevărat doar Hristos, care  înaintea mergerii spre Tatăl îşi pregăteşte ucenicii, rugându-se în faţa lor, încredinţându-i că viaţa veşnică este: „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis.” Prea bine ştim din veac că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut”, dar El se arată în toată zidirea Sa făcută cu înţelepciunea pe care ştiinţa o descoperă pas cu pas. Cu îndreptăţire afirma Fr. Bacon, acest „profet al ştiinţei moderne”, că „puţină ştiinţă depărtează de Dumnezeu, multă ştiinţă apropie de Dumnezeu”. Astăzi, mereu mai mulţi cercetători recunosc că urmează drumul naturii pentru a-i descoperi desăvârşirea şi a o lua ca model în investigaţiile şi invenţiile lor;  „ascultă” natura, dar mulţi încă nu o „cinstesc”, nu aud cum ea înalţă imn de slavă Creatorului. Ar fi în firea lucrurilor ca şi omul să facă la fel, dar s-a dovedit neascultător şi acum e nevoit să recunoască astăzi  că este autorul crizei generalizate pe care a declanşat-o asemenea ucenicului vrăjitor. Văzând „în parte”, înstrăinat ades de credinţa adevărată, omul nu înţelege că soluţia, singura de altfel, este ascultarea lui Dumnezeu, Care pe toate „cu înţelepciune” le-a făcut. Înainte mergătoare de „frica de Dumnezeu ca început al înţelepciunii”, care ajunge desăvârşirea în iubire care dă rost „părţii” şi rotunjeşte întru perfecţiune întregul. Când  nu te temi de Dumnezeu se întâmplă, vorba psalmistului, să-ţi fie frică  „acolo unde frică nu e”…

Încununare a întregii sale lucrări pe pământ, cuvântarea de despărţire şi rugăciunea pentru ucenici şi pentru noi toţi  stă înainte ca o pildă: „Lucrul pe care Mi L-ai dat L-am săvârşit”. Continuă rostirea către Tatăl ceresc: „căci cuvintele  pe care Tu Mi Le-ai dat Mie, Eu le-am dat lor, iar ei au primit şi a cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis.” De aceea cheamă:”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihna sufletelor voastre.” Blând a fost întru toate şi doar o singură dată s-a arătat mânios –  când fariseii au făcut Casa de rugăciune o „casă de tâlhari”. Şi a fost spre dreaptă pilduire pentru că nu poţi sluji deodată lui Dumnezeu şi lui mamona. A încercat s-o facă Iuda şi L-a trădat pe Hristos ca „Învăţător”, apoi L-a vândut ca pe un sclav sau ca pe o marfă oarecare şi s-a făcut „fiu al pierzării”, locuitor în netimpul  nefiinţei. Vedem astfel cum „prietenia lumii” este vrăjmăşie cu Dumnezeu, făcându-ne, în fapt, proprii noştri vrăjmaşi. Hristos arată că a cunoaşte pe Dumnezeu este a lucra voia Sa: „Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut: dacă-I păzim poruncile. Cel care zice că L-am cunoscut dar nu-I păzeşte poruncile, mincinos este şi adevărul nu este cu el”. A fi  creştin, nu doar a te numi astfel, este a alunga întunericul din sinele propriu; a nu iubi lumea în sensul aproprierii căci „dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este cu el.” Cuvintele sunt ca o provocare, pentru unii chiar scandaloase, dar ca să alunge  orice confuzie, Hristos precizează: „pentru că tot ce este în lume – pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci din lume.” Legea lumii este trecerea şi cu ea trece şi „pofta ei” şi   numai acela „ce face voia Tatălui rămâne în veac”.

A cunoaşte pe Dumnezeu prin Fiul său pe care L-a trimis este a înţelege că, aici pe pământ, cum spunea Apostolul neamurilor, „vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă”.  Vederea lui Dumnezeu aici pe pământ este împreună lucrarea cu El prin Hristos care rămâne cu noi „până la sfârşitul veacurilor”, iar nouă ne revine ca, urmând-L să rostim cu Maica Sa şi Măicuţa noastră mult-iubitoare: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Sf. Nicolae Velimirovici scria că „Omul acela îl cunoaşte pe Dumnezeu, care simte respiraţia vie a lui Dumnezeu în tot ce se află împrejurul său; acela care, cu inima şi cu mintea şi cu sufletul simte prezenţa măreaţă şi înfricoşătoare a singurului Dumnezeu adevărat în firea şi în viaţa lui personală.” Păcatul a deschis abisul despărţirii de Dumnezeu, sinonim cu absenţa Iubirii, deoarece, prin refuzul nostru ne exilează din existenţă şi  rămâne atâta conştiinţă cât să recunoaştem:  „nimic nu sunt”. Şi Domnul în nesfârşita-I blândeţe ne ajută să facem şi din aceasta un bun început de drum pentru că vom vedea cum, în iubire,  numai în iubire şi doar în numele ei, „a avea” poate fi asimilat cu „a fi”. Mai mult, până şi ceea  ce numim „faptă bună” dar nu este  rod al iubirii de Dumnezeu şi de semeni nu este folositoare nici dreptei vieţuiri, nici mântuirii. Sf. Ap. Pavel scrie că cea mai mare dintre cele trei virtuţi creştine – credinţa, nădejdea şi iubirea – este Iubirea pentru că Însuşi Dumnezeu este Iubire; credinţa îi urmează îndeaproape  şi speranţa dezvăluie viitorul ca o comoară a Luminii nepieritoare. Mai trimite degrab iubirea la unitate,  chezăşie a desăvârşirii spre care suntem chemaţi pentru că, aşa cum spune Hristos: „Aşa cum Tu Părinte eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel să fie una întru Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” Mai multă iubire nu aflăm niciunde ca în rugăciunea: „Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu mine şi cei pe care Mi I-ai dat, ca să-Mi vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii, iubirea cu care M-au iubit să fie  într-nşii şi Eu întru ei” Cunoaşterea numelui lui Dumnezeu nu este una gratuită, sau una între altele, ci are un scop bine determinat, împlinirea unităţii în care fiecare se recunoaşte pe sine şi este recunoscut ca „mădular al lui Hristos”.  Dezbinarea e lucrarea diavolului diavol, ce poartă chiar în nume „despărţirea” – diabolon –  şi a transpus-o în fapt prin minciună, îngemănată cu ura care îi sporeşte putere doar în aparenţă şi pentru un timp. El nu poate desfiinţa viaţa pentru că nu el a făcut-o, viaţa rămânând pentru vecie un dar al iubirii lui Dumnezeu.

Istoria arată că au fost mulţi au fost cei care au vrăjmăşit religia Iubirii  încă de la începuturi, cum sunt şi astăzi. Între ei, Arie, preot altminteri cu o temeinică pregătire, dar care, poate neînţelegând, a încercat să dezbine unitatea creştină. El susţinea anume că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă cu El pentru că „a fost un timp când nu era” şi, în consecinţă, este o creaţie, e adevărat prima. Consecinţele unei asemenea viziuni sunt dezastroase pentru om deoarece îl împing spre deşertăciune, fac din absurd gazdă a fiinţării. Nu întâmplător, absurdul este „descoperit” şi teoretizat odată cu apariţia şi extinderea secularizării. Sfinţii Părinţi au rugat pe împăratul Constantin să intervină cu autoritatea sa politică şi spirituală pentru a readuce liniştea în imperiu, care, astfel ar fi fost  ameninţat cu dezbinarea. Aşa s-a făcut că Sf. Împărat Constantin şi maica sa Elena au convocat întâiul Sinod în anul 325 la Niceea la care au fost invitaţi să participe toţi marii ierarhi ai Bisericii – atât a celei de Răsărit, cât şi a celei de Apus; între ei, fireşte, şi Arie. Sinodul a fost deschis chiar de cei doi Împăraţi şi Sf. Constantin, în cuvântarea inaugurală, a spus un adevăr pe care îl întâlnim la tot pasul, anume că disputele din sânul Bisericii sunt „mai periculoase decât războaiele sau alte conflicte; ele  provoacă durere mai mult decât orice altceva”. În legătură cu acest prim Sinod sunt amintite adesea două întâmplări revelatoare. Văzând că Arie se încăpăţina să nu recunoască viabilitatea argumentelor aduse, Sf. Nicolae, şi-a ieşit din fire până într-atât încât l-a pălmuit. Mirat, Împăratul a poruncit să i se ia omoforul şi să fie trimis în închisoare. S-a făcut însă că noaptea,  s-a arătat însuşi Mântuitorul şi i-a dat Evanghelia iar Maica Preasfântă i-a pus omoforul. Auzind împăratul, l-a readus pe Sf. Nicolae la lucrările sinodului şi toţi şi-au cerut iertare, recunoscându-i puterea credinţei, râvna dragostei de Dumnezeu şi răbdarea izbăvitoare. Sf. Spiridon a folosit un alt argument: a luat o cărămidă, a făcut deasupra ei semnul sfintei Cruci şi apoi a strâns-o. În acea clipă, focul s-a ridicat, apa a curs pe pământ iar pământul a rămas în mâinile sale. Cărămida este simbolul Preasfintei Treimi, focul este Tatăl, Lutul este Fiul iar apa Sfântul Duh, Mângâietorul care pretutindeni este şi toate le plineşte.

Cei 318 sfinţi Părinţi l-au anatemizat pe Arie pentru cuvintele  hulitoare şi el a fost surghiunit undeva în sudul Dunării. Sfinţii Părinţi au stabilit primele şapte puncte ale Crezului creştin aşa cum le spunem şi astăzi. Din nefericire, arianismul nu a dispărut şi dezbinarea provocată de el s-a perpetuat aşa cum constatăm astăzi, până şi în felul în care este înţeles ecumenismul. Fidelitatea faţă de dreapta credinţă, pe care ne-au lăsat-o strămoşii ca pe un tezaur de  nepreţuit, cuprinde în sine idealul unităţii pentru care ne rugăm urmând o logică a cuviinţei: „Pentru pacea de sus, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm.” O facem având în minte imnul înălţat de îngeri la Naşterea Domnului: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”. Pacea pe pământ nu este posibilă dacă relaţiile dintre oameni nu se arată a fi roade ale „voinţei bune”, adică se aseamănă cu voinţa lui Dumnezeu care „singur este bun”. Să nu uităm că Hristos îndeamnă în Predica de pe Munte: „Fiţi buni cum Tatăl vostru cel ceresc, Bun este”. O putem face căci îi purtăm în adâncul sufletului chipul Său nepieritor iar Hristos ne arată şi ajută  să îi dăm trupul faptei – făcând din iubirea creştinească un mod de a fi, nu de a vorbi spre laudă proprie. Spunea Sf. Grigorie de Nazianz că orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt, dar nu există cuvânt care să contrazică fapta.

Ne revine, ca o blândă povară, datoria faţă de Dumnezeu, faţă de străbunii şi nepoţii noştri să ne păstrăm dreapta credinţă, fără de care suntem ai nimănui, rătăciţi într-un timp al confuziei teoretice şi al schizofreniei, adică al rupturii  de fapte, fără de care „credinţa moartă este”. Să ne cinstim sfinţii ştiuţi şi neştiuţi cum o făcea  acea bătrână dintr-un sat uitat de lume, dar cu siguranţă iubit de Dumnezeu, despre care vorbea Mircea Vulcănescu. De atâta rugăciune şi mătănii, bătrâna făcuse gropi în lutul podelii şi, neîndoielnic, acum se roagă pentru noi în ceruri  împreună cu alţi învredniciţi.  Să păstrăm în inimă că Mântuitorul nu se roagă să fim luaţi din lume, căci rostul omului este, cum mărturisim în Rugăciunea Tatăl nostru, să facă voia Lui „precum în cer, aşa şi pe pământ”. Menirea noastră e să sfinţim pământul prin iubire a cărei măsură este iertarea: „şi ne iartă greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Rugându-se Părintelui Ceresc, Hristos spune: „Vreau ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi I-ai dat, ca să vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o; pentru că Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii”. Hristos este Cuvântul, Logosul, Cel dintru început prin care toate s-au făcut; de la El am cunoscut „numele” lui Dumnezeu şi, cum rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, îl va face cunoscut „pentru ca iubirea cu care Tu M-ai iubit să fie într-înşii şi Eu întru ei”. Rămâne ca şi noi să fim cu El dimpreună, să-L urmăm primind suferinţa ca prolog al fericirii  de a fi întru nemurire. Iubirea este temeiul alcătuirii din nou a unităţii omului cu Dumnezeu, sfărâmată de ura vrăjmaşului şi refăcută mai puternică de Iubirea lui Dumnezeu, fără de care până şi vrăjmaşul ar fi  neant. Ca să fie reală şi trainică, unitatea se arată  posibilă aşa cum spunea Hristos femeii samarinene – în Duh şi Adevăr. Curăţaţi de fariseismul cel de fiecare zi, ale cărui victime sunt mereu mai numeroase,  redescoperim sensul eliberator al Iubirii lui Hristos, Păstorul cel Bun care îşi pune viaţa pentru „oile sale”. Restul reprezintă roiul de teorii care umplu paginile istoriei gândirii. Puterea vine de la Dumnezeu când este cerută tainic îndelung cu inimă curăţită prin pocăinţă nefăţarnică, bătând în ritmul smerit al slavei aduse lui Dumnezeu pentru toate, fără încetare şi nu spre fala proprie  care se arată repede a fi doar putreziciune. Spune orbul din naştere: „Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi-I face voia, pe acela îl ascultă”, înţelegând prin a cinsti, a-I lucra poruncile. Să încercăm a o face împreună rugându-ne: „Învredniceşte-mă să Te văd acum cu credinţă şi să Te cinstesc cu dragoste iar dincolo să Te văd faţă către faţă”. Cu Vasile Voiculescu să cerem: „întregeşte-mă şi întregeşte-Te, Doamne iar cu mine.” Hristos S-a Înălţat!

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Imagine: MPV

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.